Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011 periodic nr. 1 2 | 3 | 4 | 6 | 7-8 | 9-10 | -->
Anul 2010
Anul 2009
Articole de Mircea BUNEA, Magdalena ALBU, Adrian BOTEZ, Ştefan DORU DĂNCUŞ,Octavian LUPU,Ion MĂLDĂRESCU, DAN GHEORGHE- Partea I
Partea II
Partea III
Partea IV
Partea V
NOI PAŞI ÎNTRU LEGIFERAREA ZILEI LIMBII ROMANE- partea I
- Partea II
Partea III
Partea IV
Partea V
Constantin Lupeanu la 70 de ani
Constantin Lupeanu la 70 de ani - partea II
Traducerile lui Eugen Dorcescu- Rosa lentini ,,Tsunami si Alte Poeme"
OPINIILE SI APELURILE LUI DIMITRIE GRAMA
ACTUALITATEA CULTURALĂ, LITERARĂ ŞI ARTISTICĂ- ARTICOLE DE Dan LUPESCU,Ion PATRASCU, AL.TOMESCU, DragosPREDA, Ionut CARAGEA, Al.Fl.TENE, Ioana STUPARU, Melania CUC, Dorin MUSTATA; DESPRE: Alexandru NEMOIANU, Cezar IVĂNESCU, Fl. SMARANDACHE, Romul MUNTEANU, Iulia BOSTAN, Kula Ilinca, Mihai ANDRONESCU, Valentin MARICA, Viorela CODREANU, Al. Florin TENE
Partea II
Partea III
Partea IV
Corneliu LEU - PROCURORUL DIN X…-o novelă românească şi contimporană- Partea I
- Corneliu LEU - partea II
Din Folclorul Internetului - Texte de la: Elisabeta Iosif, Alina Iuga, Dan Lupescu, Ion Lila, Corneliu Berbente, Sergiu Găbureac, Ionut Caragea, Gheorghe Manea, Mircea Bunea, Alexandru Cetățeanu, Nicu Vintilă-Sigibida,Niculae George Dragulanescu,Vasile Bocai
Partea II
Partea III
Partea IV
Partea V
Partea VI
Paso Doble - rubrica Ioan Lilă; Rubrica Ionuţ Caragea
continuare VIII
Corneliu LEU

                

                     PROCURORUL DIN X…
               -o novelă românească şi 
                           contimporană-



CAPITOLUL ÎNTÂI
 
Când guvernul Boc i-a tăiat o parte substanţială din salariu cu aceeaşi grijulie atitudine cu care l-ar fi obligat să ţină regim alimentar în interesul propriei sale sănătăţi, procurorul Dumitraşcu de la Parchetul de pe lângă Tribunalul din X... a ridicat din umeri ca şi cum şi-ar fi spus că are şi el o parte din vină. Iar, când a ajuns acasă, s-a dus direct la şifonier, a deschis uşa de la acel raft unde, în casa lor, ca în zeci şi sute de mii de case de lefegii obişnuiţi, fără mari pretenţii, se ţineau între cearceafuri banii de la o lună la alta, a apreciat cam cât cheltuise sau cam cât cât economisise de când i s-a prăpădit nevasta şi a ridicat din nou din umeri, ca şi cum s-ar fi consolat cu un „ne descurcăm noi”. Abia apoi îşi consemnă frustrarea înjurând zemos şi împătimit, dar nu pe cineva anume, ci la modul general, cu o adresă pe cât de cuprinzătoare pe atât de incertă, care ar fi putut să-l cuprindă şi pe el. Fapt pentru care, mai târziu, chiar îşi găsi explicaţia vinei spunându-şi că: Ehe, aşa-i trebuie dacă pe cei mai mulţi dintre „ăştia” i-a făcut scăpaţi când i-au trecut prin mână!... Şi n-a vrut să audă nici de protestele, nici de greva japoneză pe care unii colegi de-ai lui, sau judecători din instanţe le puneau la cale, el păstrându-şi totdeauna rangul fără mofturi, adică plăcându-i dintotdeauna a fi „un legalist”, aşa cum îi convenea să-şi numească supuşenia faţă de statul căruia îi era salariat nu numai de acum, ci chiar dinainte când, în sinea sa îi înjura pe mulţi de la partid care îi dădeau diverse ordine, dar nici nu-şi permitea să nu li le execute. Era un om al Legii, ambiţionat pe corectitudinea cu care îşi asigura supravieţuirea, tot aşa cum în facultate tocise cartea ca să-şi asigure promovarea. O tocise cu atâta îndârjire încât, după ce şi-a luat licenţa, aproape că n-a mai vrut să audă de ea.
         De fapt, acesta era instinctul lui de conservare sau, poate, chiar convingerea de om legat prin leafa ca un cordon ombilical de existenţa guvernării şi a acelora care o exercitau, în destinul lui ne existând vreun concept cum că ar fi putut trăi altfel muncind liber, că ar fi putut avea altfel de iniţiative şi ar fi putut câştiga altfel bani decât prin leafa de la stat. Aşa că a rămas tot legalist şi cu cei de acum, cărora, nu că li s-ar fi pus el în slujbă ci, mai degrabă, s-au pus ei deasupra, zbătându-se şi cotonogindu-se ca să ajungă importanţi în noua societate, sau, măcar, cu ce-au adunat ilicit când el închidea ochii în societatea care condamna averile, să-şi cumpere, tot destul de ilicit, un locşor de şefi de unde să roadă astăzi. Şi, cum politicienii răsăriţi dintre aceste javre, au ştiut să-l flateze la început pe unul ca el, vorbindu-i de importanţa acţiunilor sale în societate şi mărindu-i leafa, s-a mulţumit să stea în banca sa, fără a se gândi că salariul ăla bun e un fel de mită din partea celor care, prin el, ar vrea  să se apere de duşmani sau chiar să şi-i înfunde, ci considerând că e firesc să fie apreciat şi are dreptul să trăiască mai bine decât alţii.
Fapt pentru care, această  reducere, ca o amputare bruscă pe care, şmecheraşii cu limbaj politic nou o muiau în sos de înţelegere patriotică a dezastrului de care nu erau deloc străini,  l-a descumpănit şi, instinctual, l-ar fi făcut să protesteze. Dar, precaut, şi-a impus o atitudine de rezervă faţă de vehemenţa unora mai tineri şi, pe cât de neciopliţi sau de agresivi în manifestarea interesului personal, lipsiţi de teama de a se purta deschis, mai pe şleau decât vechea generaţie.
      Pentru că el, fiind tipul de om care ajunge a se mândri cu modestele privilegii, dar privilegii, pe care le are legal, aşa cum îi dictau şi cele învăţate pentru a-şi exercita profesia, ajunsese cu vremea a fi mulţumit cu statutul său de „bun în grad”, acolo, la Parchetul de pe lângă Tribunalul din X..., orăşel modest, lipsit de industrii şi înconjurat de ogoarele nelucrate ale ţăranilor falimentari. Un fost târg banal de câmpie, altă dată bogată, care l-a dăruit cu câteva clădiri impozante, astăzi sărăcită, lăsându-l cu blocurile urâte în care i-a înghesuit Ceauşescu pe ţărani şi ruinele fabricilor care i-au concediat apoi pe aceştia, asemeni multor altor asemenea localităţi ce merită a fi notate cu un „X” generalizator al banalităţii lejere, oferind pentru un lefegiu neambiţios ca el multe comode trăsături provinciale. Dar şi trezind, pentru unii iubitori de putere, absconse orgolii de centru administrativ al unei zone la fel de modeste şi provinciale, bună de muls tocmai pentru că părea a vegeta într-o circulaţie, mai degrabă subterană, a mişcărilor tranziţiei care nu mai trecea, dar cocea mereu surprize, fie venind din partea unor oameni de la care nu te-ai fi aşteptat să-şi modifice  destinul şi cariera, fie scoţându-ţi în faţă mutre noi, de dubioasă calitate. Tranziţie care pentru el era marcată, în acelaşi timp, şi prin trecerea de la nişte şefi cărora li se subordonase în tinereţe, când leafa era mică, dar şi posibilităţile de a obţine multe lucruri cu preţuri mai mici decât alţii îl avantajau în acea societate care se declara a egalităţii depline, la alţii apăruţi, unii mai exploziv - alţii mai dubios, din magma aceea cam neclară care s-a tot convulsionat după ce şi în oraşul X... se auzise că la Bucureşti se strigase „olé”. Până ce lucrurile au început să se stabilizeze prin nişte averi făcute în  baza acelui articol de Constituţie pe care el, jurist legalist considerându-se, îl cunoştea dar nu-l comenta, fiind vorba tocmai de prezumpţia de nevinovăţie pe care ei fuseseră învăţaţi să jure încă din anul întâi al facultăţii de drept.
       Aşa că procurorul Dumitraşcu de la Parchetul de pe lângă Tribunalul din X… a tăcut în legătură cu acea curbă de reducere a salariilor, s-a abţinut şi, tocmai asta, se pare, i-a făcut foarte rău. Conform faptului bine ştiut că omul care ţine-n el, la un moment dat explodează!... Mai ales dacă ţii ascunse nişte supărări care te fac a te autoacuza spunându-ţi că aşa îţi trebuie dacă, atunci când ai fi putut, nu i-ai băgat la zdup pe cei care acum îţi dau cu tifla de pe înaltele poziţii pe care şi le-au cumpărat cu, ştii tu ce fel de bani şi de unde!...
Fapt pentru care, aşa cum nimeni nu s-ar fi aşteptat, bomba cea mare a acestor ani de tranziţie a explodat tocmai în acel modest şi provincial oraş X… unde, în aparenţă, aproape că nu s-ar fi putut constata nici un fel de tranziţie, ci doar nişte schimbări de figuri în fotoliile importante şi nişte apariţii de vile de lux într-un cartier altă dată rău famat. Iar Parchetul de pe lângă Tribunalul din X… a avut de suferit una dintre cele mai puternice zguduituri pomenite în istoria recentă a instituţiilor încă firave, ale încă firavului stat de drept peste care, nu este clar încă faptul dacă guvernarea cu pricina a a adus beleaua crizei, sau criza, drăguţa criză importată ca toate lucrurile specifice acestei lumi atât de bine integrate, a adus guvernarea de belea.


CAPITOLUL AL DOILEA

     Veni rândul zilei în care se simţea, dacă nu puternic, în ori ce caz, important. Chiar covârşit de modul cum îşi exercita această importanţă: Ziua în care, încheind dosarul sau dosarele la care lucra, legea îi cerea să-i cheme în faţa sa pe cei anchetaţi şi să le comunice concluziile rechizitoriului cu care îi dădea pe mâna judecătorilor.
 În asemenea zile, biroul său din locul privilegiat de lângă fereastră al încăperii pe care o împărţea cu doi colegi mai tineri, încăpere largă, dar cu tavan coşcovit deoarece, fiind criză, statul de care depinde totul în viaţa lefegiilor, nu dădea bani de văruit la justiţie, acel birou nu mai avea esenţa lemnului din care era făcut. Ci, prin comportamentul pe care ştia el să-l impună de pe partea sa cu fotoliul la care, în timp, adăugase două perne cu catifeaua chinuită de poziţiile pe care le lua pentru a se simţi sigur pe sine şi a fi eficient când ancheta, în ciuda lustrului şters, de mobilier vechi, zgâriat pe alocuri, căpăta esenţele legii şi, după părerea lui, pe care nu-i păsa că n-o mai împărtăşeau absolvenţii cei noi cu care ajungea coleg, devenea element de simbol. În libertate, însoţiţi de avocaţii lor, sau aduşi din arest cu gardieni care le scot şi le pun cătuşele, oamenii veneau acolo, în faţa lui, să li se comunice oficial acuzaţiile cu care-i va trimite mai departe. Îi ştia pe categorii, cum veneau încărcaţi de cele mai diverse sentimente sumbre: De la cel de a-l considera duşman personal, cu toate că el nu e el, ci reprezintă doar Legea; şi până la a-l vedea ca pe un Dumnezeu atotputernic de care le depinde soarta, cu toate că, iarăşi, el nu hotărăşte cum vrea, ci cum îi dictează Legea. Însă aşa e omul şi, în ciuda faptului că a ajuns la anchetă penală tocmai pentru că n-a respectat Legea, nici atunci nu vrea să ştie de Lege!... Fiindcă acolo, în spatele biroului destul de vechi, el nu e el şi se fereşte să ia act fie de sentimentele de invocare ale ţigăncilor care s-ar repezi să-i sărute mâna, fie de cele de frondă ale corupţilor mai spălaţi care-l consideră inamicul fericirii lor, fie de şmecheria pungaşilor profesionalizaţi care ar încerca să se tocmească. O lume de mizeri şi de mizerie, în faţa căreia s-a obişnuit să-şi uite de sine, să nu ţină seama nici de cel din faţa sa şi să stea cu nasul înfundat în litera Legii. Era o maşină de citit cu glas monoton acuzaţiile scrise apăsat în rechizitoriu şi coafate pedant cu încadrările în articole de cod penal; apoi devenea un automat care indica locul de semnătură pentru luarea la cunoştinţă şi, doar la urmă reajungea a fi mai uman, ca  să încerce a da o lecţie de cumsecădenie şi, celui aflat pe plecare înjurându-l, să-i spună ca şi cum l-ar fi învăţat de bine în ultimul ceas:    „Ce? Credeţi că vă merge?!... Asta-i Legea; o încalci, n-ai scăpare!”...
 Cu acelaşi glas punitiv-educaţional, puţin diferit de la un caz la altul, adică încadrându-se în patru, maximum cinci forme de recitare pe tonuri diferite. Forme a căror alegere devenise la el un  fapt de rutină.
      În ziua aceea, de exemplu, dăduse drumul la vreo doisprezece pungaşi mărunţi  cu acelaşi ton cu care le-ar fi tras un şfichi de bici; nu meritau mai mult, fiindcă tot n-ar fi înţeles sau tot n-ar fi ţinut seama de sfatul său. Apoi recurse la un registru grav şi recită ritos către unui funcţionar de bancă ce delapidase, deveni deosebit de autoritar, chiar ameninţător în faţa unor puşti acuzaţi de acte huliganice şi îl lăsă la urmă pe cel cu douăşcinci de ani de condamnare, reduşi la douăzeci fiindcă îşi recunoscuse vina de la bun început în modul acela milog al unei căinţe permanente şi se dovedise a nu ascunde nimic anchetei.
        Dar nu era în starea lui. Se simţea când deranjat, când tulburat, când indignat; şi făcea eforturi pentru a se obliga să-şi păstreze neschimbat comportamentul de acolo, din spatele biroului său inventariat printre mobilierele vechi ale instituţiei. De fapt, putea fi inventariat ca şi el, care rămăsese, în parchetul acela, a fi chiar mai vechi decât şeful, cu toate că nu se simţea deloc bătrân. Ba, de când trecuse de doliul cu nevasta şi intrase la idei cu nevoia de a-şi reface viaţa, evaluându-şi forţele, îşi făcuse destul de bine proba că era în putere. În ciuda unor riduri, pe care aşa le avea din tinereţe, dând un aspect neplăcut obrazului său când era bine ras şi i se conturau grav cei doi negi din stânga nasului, în ciuda cărunţelii părului tuns perie ca un paralelipiped milităros, în ciuda privirilor plictisite dintre creţurile adipoase ale pleoapelor care-i dădeau un aer distant şi dispreţuitor, lipsit de spirit sau de veselie, gata de a da lecţii sau a admonesta.
Îşi probase sieşi că era bărbat şi, prin aşa ceva, e adevărat că se mai redresase. Dar de ce îi venea asta în minte tocmai atunci, pe fondul veştii proaste cu reducerea salariilor?... Şi de ce venea tocmai concomitent cu constatarea că nu era în starea lui?... Simţea nevoia să fie suspicios cu sine însuşi, da. Dar el e justificat a fi suspicios prin însăşi profesia pentru care  se pusese în slujba lefii pe care o lua cu convingerea atât că şi-o merita, cât şi că nu are de unde aştepta mai mult. Ca fiecare funcţionar comod, convins că societatea e făcută ca să-l plătească pe el pentru serviciile pe care i le aducea şi neconcepându-se altfel decât cu leafă de la stat, nu putea să nu se revolte: Cu ce drept îi reduc ăştia leafa pentru care el munceşte scriind rechizitorii şi citindu-le unor asemenea derbedei înainte de a-i trimite în grija judecătorilor?... Păi, de zeci de ani, de sute de ani, chiar, de când există Minister Public, statul îi plăteşte pe procurori ca să vorbească în numele lui!... Se apără prin ei, nu le dă leafa degeaba; aşa că nu are nici dreptul să le-o taie când vor guvernanţii!
Iar lui i se întîmpla asta tocmai când îşi demonstrase că încă e bărbat şi, pe acest motiv, chiar se gândea să adopte un anume fel de viaţă care presupunea cheltuieli mai mari. Să se adapteze, adică, destul de târziu faţă de tot ce vedea în jur, ofertelor şi tentaţiilor societăţii de consum pe care o adusese acel „olè” strigat la Bucureşti şi, pesemne, în alte oraşe care făceau caz de asta, dar acolo, la ei, în X..., nu. La ei a început direct cu societatea aceea de consum şi cu averile făcute atât de „peste noapte”, încât ei, procuratura, nici nu şi-au dat seama de asta, daramite să se „sesizeze din oficiu”, cum sună una dintre misiunile lor de câini de pază ai statului. Au simţit că s-a schimbat ceva de-abia mai târziu, când ăia care o făcuseră prin acel „peste noapte”, le-au mărit şi lor, substanţial, lefurile; pesemne, pentru ca să nu saliveze prea mult şi să se înrăiască. Dar, tot atunci, au venit şi pretenţiile ca aceste lefuri să vegheze la duşmanii celor care le măriseră şi, unuia ca el, care nu voia să se încurce oportunist cu nimeni, nu i-a fost uşor să reziste la diverse presiuni şi tentaţii. Norocul a fost viaţa sobră dinainte, cu teamă faţă de criticile de partid şi de sancţiunile pe care le puteai căpăta. Iar săraca nevastă-sa, care chiar avea ceva funcţie fiind jurist-şef la secţia de amenzi şi controale a Sfatului Popular, ştiuse să-l ţină-n frâu cu acest bau bau când tinereţea îl mai făcea să calce pe de lături încurcându-se pe la chefuri. Avea, fie iertată, un mod pedagogic de a-i demonstra că austeritatea e spre binele lui; austeritatea la care ea îl obliga cu mocnitul scandal al femeilor care ştiu s-o facă pe victima. Şi, fie iertată, nu era vina ei. Era vina lui luând-o de-o vârstă doar cu un an mai mare decât el, fiindu-i colegă de facultate şi fată timidă în aparenţe, pregătită pentru o căsnicie mai mult comodă decât pasionantă prin toate instinctele aşteptării; dar ne fiind dintre acelea care-ţi aduc în familie măcar satisfacţia copiilor, ci uzându-i viaţa de una singură cu capriciile femeii ce îmbătrâneşte mai repede decât tine. Dar el făcea faţă şi era liniştit, fiindcă ştia că ea îi apăra demnitatea, acele mici scăpări în chefuri sau priviri spre vreo femeie, fiind aspru sancţionate în epocă de nişte iacobini care o făceau mai mult din carierism decât din convingere.
        Liniştit, respectându-i ei pedanteria de curăţenie precum rândurile de papuci pe care-i punea la intrare ca să nu calci cu pantofii pe covoarele a căror scuturare o făcea ea singură, sau mâncatul în bucătărie lăsând sufrageria să strălucească de curăţenie cu toate că nu le venea nimeni în casă şi câteva alte pretenţii printre care şi aceasta: De a nu-i aduce străini în casă şi, în nici un caz pe fraţii lui care veneau cu o droaie de copii zăpăcind totul, ci a se întâlni cu prieteni, rude, cunoscuţi sau altfel de interesaţi, ceva mai încolo de intrarea în bloc. Blocul acela în care avuseseră noroc de apartament doar câteva familii cu pretenţii în epocă şi obţinerea căruia era mai mult meritul ei, care lucra la Sfat, decât al lui, cu toată „încrederea partidului” pe care o presupunea funcţia de procuror.
Îi respectase asemenea tabieturi şi, cu timpul, chiar se convinsese că o asemenea viaţă, impusă de femeia aceeea care ştia să o ia în serios, era în avantajul lui, a carierei pe care o făcea şi a poziţiei sociale care se păstra greu în atmosfera de pândă a tovarăşilor. Şi a luat-o ca atare, ca un avantaj venit din partea femeii autoritare cu el, dar în scopul benign al autorităţii lui de la birou. Biroul care-i sublinia funcţia, ne păsându-i că devenise mai sastisit, mai inexpresiv în privirile acelea de sub  pleoapele adipoase, cu obrazul lipsit de vreo voioşie bărbătească care te arată ce flăcău frumos poţi fi tu pe dinăuntru, subliniindu-şi doar agresivitatea antipatică a celor doi negi din stânga nasului şi arătând mai bătrân decât era. Lua lucrurile la modul liniştit descoperind cu optimistă meschinărie avantajele sociale ale unui asemenea echilibru garantat de cuplul lor realizat pe jumătate, adică în relativa bunăstare şi renunţând la instinctele privind perpetuarea speciei. E drept că asta îi exacerba vanitatea demnităţii sale publice în defavoarea libidoului din alcovul care, parcă, nu mai avea nici o altă semnificaţie decât mobilierul şi pernele făcute la cooperativele luxului socialist. Dar se consola cu gândul că, încă ajunsese bine faţă de colegul său carierist, dar nu ca el care-şi dăduse seama că ori îşi dă diferenţele la drept şi intră în justiţie, ori rămâne un miliţian tâmpit şi abrutizat, ci se lăsase luat de bărbat de o activistă cu nouă ani mai mare decât el, convenindu-i că aceea avea situaţia stabilă, un frate ştab cu pilele necesare pentru avansarea lui şi, pe deasupra, apartament proprietate personală, bine mobilat. E drept că şi femeia era mai bătrână, dar nici ăla nu era ca el, ci mai nărăvaş la pahar şi, dacă ea îl boscorodea când venea acasă cu damf, începea să-şi blesteme zilele că luase o băbătie scandalagioaică şi, din ciudă pe propriul său gest pe care îl făcuse cândva casătorindu-se, îi scăpa vreo două. Ea se ducea şi se plâgea la frate-său ştabu de la partid, care-l chema pe nerecunoscător la ordine: Să vină să stea de vorbă cu el. Treaz, bărbatul era cumsecade şi disciplinat, lua notă de convocare şi se ducea spre biroul importantului său cumnat. Dar, din teamă sau din laşitate, pentru că în atmosfera aceea riscurile unui divorţ care să te acuze de indisciplină faţă de familia socialistă erau cât o jumătate de sinucidere, ca să prindă ceva curaj, trăgea vreo două votci. Aşa că ajungea cu damf în biroul aceluia. Care se-nfuria rău beştelindu-l că-şi permitea aşa ceva şi-l dădea afară poruncindu-i să vină treaz. A doua oară, controlându-şi toate reflexele, a pornit treaz dar, din lipsă de curaj, iarăşi a păcătuit şi iarăşi a fost dat afară... De atunci, omul s-a liniştit. Şi-a văzut de treburile lui şi de băutură iar, când ajungea să-şi plângă drama de a se fi lăsat înfăşurat de una şi babă şi scandalagioaică, se răcorea bătând la ea şi înjurând-o în toată libertatea pe care şi-o căpătase învăţând cum să scape de judecată: Îl înfuria şi pe cumnatul-ştab, îşi făcea şi el plăcerea cu două-trei păhărele...
Da, astea fuseseră vremurile şi servitutea lor faţă de ele, care-i făcea să fie nişte bărbaţi ceva mai trişti, dar siguri pe leafă, pe îndemnizaţiile ce mai picau şi pe alte mici avantaje care, chiar dacă erau ilegale în ansamblul lor (şi el, ca om cu studii de drept trebuia să recunoască asta), fiind în folosul tuturor celor din „sfera conducătoare”, nu mai era o culpă pentru fiecare dintre ei în parte.  Dar, după ani de zile de căsnicie sobră şi cam lipsită de imaginaţie, ba chiar frustrată în obsesiile acelea ale puritanismului (considerat a fi de esenţă proletară fără nici un temei, fiindcă se dovedise mai degrabă mijloc de lucrătură între tovarăşii care apucaseră lefuri bune), după ani şi ani de asemenea abstinenţă, ajunsese a-şi justifica la modul său, chiar strict legalist, nevoile bărbăteşti. Şi, hotărându-se să le probeze, o făcuse mai întâi cu acea gestionară nurlie, acum cam trecută dar încă bună, de la administraţia pieţei şi halelor oborului. Cu câţiva ani în urmă, femeia trecuse pe la el fiindcă se păruise cu nevasta unui viceprimar care, de fapt, o şi angajase în postul acela. Ancheta decursese în relaţii bune, fiindcă toate probele arătau că cealaltă fusese agresoarea, iar tulburarea ordinei publice se transformase într-un proces civil scoţând procuratura de pe rol. Aşa că, odată, când ea îl acostase în piaţă cu „Ce mai faceţi domn procuror, mă mai ţineţi minte?”, el ieşi din mormăiala morocănoasă care-l făcea să pară mai bătrân pipăindu-şi negii din stânga nasului şi întrebă insinuant:
 - Nu eşti zvăpăiata aia bătută de neveste?
 - Aşa mi-aţi spus şi-atunci, dar aţi constatat că nu eram eu agresoarea, domn procuror; eu nu uit... Aţi spus că şi mie-mi trebuie un bărbat ca lumea ca să mă linştească, dar că agresoarea e cealaltă.
 - Şi, ţi-ai găsit bărbatul ăla?
 - Încă îl mai caut, domn procuror!
 Femeia nu se sfia să-i arate că era la curent cu starea lui civilă de văduv şi aproape că-l obliga s-o întrebe dacă nu-l vedea în el pe acela. Aşa că, amintindu-şi de şmecheriile tinereţii, când era ofiţer de miliţie şi-şi dădea diferenţele la Drept stând în gazdă la o văduvă, o făcu pe cocoşul spunând cu oarecare jenă răguşită:
-Şi, dacă ţi-aş oferi eu?...
 La care răspunsul fu evaziv doar pentru început:
- Vai, domn procuror!
 De fapt, replica nu-i aparţinea lui, ci venea de la o ţigancă prinsă asupra faptului când fusese adusă în faţa lui, care-i spusese mai puţin emancipat:
 -Nu vreţi să vă ofer şi dumneavoastră, domn procuror?!...
 Da, chiar dacă nu recunoştea oficial, avusese destule de deprins de la cei pe care îi anchetase. Îşi găsea explicaţii pentru aceasta prin faptul că fiecare om învaţă câte ceva din mediul cu care are de-a face, iar mediul lui ăsta era. Poate că periculos, nociv, dar de ingeniozitate nu ducea lipsă. Dacă ar înşira  numai stratagemele despre care-i descususe pe pungaşii mai deştepţi, care-şi pregătesc loviturile, cu toate că zona sa e modestă, provincială şi nu a avut prea mulţi din ăştia, şi tot ar scoate un manual foarte interesant.
 Acum însă, nu prea-i ardea de aşa ceva, iar lucrurile astea şi le amintise întâmplător. Ca un paradox, sau din pricina nevoii de defulare. Starea lui nu era dintre cele mai bune şi simţea mai degrabă nevoia să continue înjurătura pe care o începuse, acea înjurătură generală de om ofticat, căruia i se face o nedreptate la care nu se aşteptase: Tocmai acuma se găsiseră nenorociţii ăştia să le reducă lefurile?!... Desigur, nu se va amesteca el cu protestatarii ăia gălăgioşi. Nu era de demnitatea lui şi nici nu se putea ridica împotriva statului, de vreme ce reprezenta statul şi lua leafă pentru asta. Da:  faţă de toţi pungaşii, contraveninenţii şi delincvenţii aceia mărunţi, faţă de lumea lor josnică şi mizerabilă cu care-şi umpluse viaţa, ca şi faţă de vinovaţii perfizi sau nevinovaţii penibili din meschinele delicte ale judeţului ăluia amărât de care era sătul până-n gât, el reprezenta voinţa de legalitate a statului. Iar, de vreme ce aceasta leafă o lua tocmai pentru că reprezenta statul, nu era de demnitatea lui să protesteze... Dar ce putea face dacă lovitura venise tocmai când el se pregătea să-şi schimbe modul de viaţă, tocmai când, nu numai că n-ar mai fi dat cu piciorul unei oferte ca a ţigăncuşei, ci ar fi fost chiar dispus să devină culant, ca să ajungă la femei mai fine!... Eh, oare ce s-o fi ales după condamnarea pentru prostituţie la care unele mai deştepte scapă, de ţigăncuşa aia care i se adresa  politicos şi, chiar cu tot respectul: „Nu vreţi să vă ofer şi dumneavoastră, domn procuror?! ”... Mda; ca şi cum l-ar fi rugat să-i acorde onoarea de a se lăsa servit; şi numai undeva, în sinea ei, privind pe sub  genele lungi, care-i subliniau nesinceritatea jucăuşă, îşi făcea de lucru şi cu celălalt mod, hâtru şi provocator, de a arăta că ştie ea ce-i poate pielea tânără şi caldă: „Zău, domn procuror; toţi zice că-s nurlie; şi zău că vă plac, domn procuror; m-ar bucura să mă-ntind cu matale!”
Iar el, chiar dacă a înregistrat insistenţa asta fierbinte, s-a ferit... El a considerat că nu era de demnitatea lui, tot aşa cum consideră că nu e de această demnitate nici impulsul de a protesta alături de cine ştie ce grupuri dintre oamenii străzii. Fiindcă el, o fi bun în grad de multă vreme la Parchetul de pe lângă Tribunalul din X..., unde suplinise o vreme chiar postul de prim-procuror,  dar asta se întâmplă tocmai fiindcă îşi exercită meseria şi îşi ia leafa cu demnitate, nu face curte unuia sau altuia, nu se implică în jocuri politice şi, în ultimă instanţă, se simte bine aşa: Să nu mai aibă altă ambiţie decât să-şi facă meseria asta împuţită, scormonind printre hoţi, pungaşi, delapidatori, evazionişti, bandiţi, falsificatori, scandalagii şi scandalagioace, escroci şi escroace, criminali şi criminale... Ca să-şi ia leafa care acum i s-a redus. Tocmai acum când... Oare câţi ani or fi de când ţigăncuşa aia?...
 

CAPITOLUL AL TREILEA

     Dar ce legătură aveau toate astea care se amestecau în mintea sa ţâşnind disparat din diverse direcţii spre una singură – cea a înjurăturii pe care simţea nevoia s-o strige zemos - nu-şi dădea seama. Se chinuia măcar să şi le ordoneze, să şi le sistematizeze şi, fiindcă nu reuşea, se enerva mai tare, devenind mai tulbure, când văzându-se cum se lăsa cucerit sau, mai bine zis, convertit la viaţă dulce de zvăpăiata căreia i se oferise drept soluţie de astâmpărare, când înţepându-l gândul acela că puritanismul era considerat fără temei a fi de origine proletară, când căutând printre cearceafurile răposatei ca să vadă ce cheag făcuse din ultimele salarii, când admonestându-se că folosise replica de rutină cu „Crezi ca-ţi merge?” către amărâtul ăla cu mutra îndobitocită de criminal păgubos care-şi relatează cu speriată inconştienţă gesturile crimei, chiar mai mult decât îi ceri tu s-o facă. Şi, peste toate acestea, nevoia de a înjura guvernarea aliniindu-se fără demnitate scandalagiilor de pe stradă, alături de întrebarea care devenea obsesivă: Oare câţi ani trecuseră de când, cu gest jignit, refuzase oferta politicoasă şi supusă a ţigăncuşei şi cum o fi arătând aceea acum, după atâta amar de vreme...
Fă ordine, dacă poţi, într-o asemenea zăpăcită avalanşă de gânduri!
Cu acea încăpăţânată meticulozitate care nu ţinea seama de faptul că majoritatea cazurilor anchetate de el erau fleacuri meschine şi penibile pentru demnitatea fiinţei umane, şi-a încheiat toate dosarele, aşa cum o făcea de obicei, convins că tocmai prin asta, adică propunând condamnări pentru amărâţii nedemni, îşi construia propria sa demnitate, dădu aprodului ceea ce era de dus înapoi la arhivă, ceea ce era de trimis la grefă şi ceea ce era de expediat prin corespondenţă dar, punându-şi cu importanţă apostila pe fiecare listă, simţi pentru prima dată nevoia să se întrebe dacă, aşa cum crezuse până atunci, făcea un lucru cu adevărat important... Ciudat, dar simţi nevoia aceasta , mai ales că, ceva mai înainte, se gândise  la faptul că voia să plece mai repede de la birou pentru a se întâlni cu avocatul, vechiul lui prieten versat în cele lumeşti, îndepărtat cândva de sobrietatea autoritară pe care i-o impunea nevasta, dar cu care redevenise intim de când ajunsese la statutul de văduv. Şi i se păruse important lucrul acesta, adică întâlnirea spre care se grăbea...Poate de asta, poate pentru că se gândise ca la ceva important la întâlnirea din restaurantul cu meniu fix unde îşi luau prânzul cei care nu mai aveau la dispoziţie cantinele tovărăşeşti de pe vremuri,  îşi punea şi întrebarea privind importanţa apostilei sale pe hârtiile pe care le făcea de o viaţă în contul lefii asigurate de statul pe care îl servea... Şi, deodată, îi veni să dea dracului totul, supărat pe celălalt amănunt care i s-a petrecut cu nenorocitul căruia i-a propus douăzeci, în loc de douăzecişicinci de ani.
Mutra lui acră, cu buze subţiri şi nasul marcat de-o deviaţie de sept a cărei cocoaşă îi dădea o subliniere de bărbat ferm, ca la statuile de legiuitori romani de pe holurile facultăţii, mâinile lui osoase care uitaseră muncile câmpului de dinainte de a fi fost selecţionat pentru şcoala de miliţieni, trupul lui ciolănos, care putea aparţine mai degrabă vreunui schimnic, decât bărbatului încercat de tentaţii în a recupera ceea ce-i fusese fruct oprit mai la tinereţe, părul încă ţepos, exprimând prin peria sa nu peste tot rărită perseverenţa în vigoare, până şi atributele exterioare precum cravata prinsă cu clemă ca să stea mai înfoiată, sau manşetele scrobite care-i ieşeau în evidenţă când flutura mânecile largi ale togei ca insemn al autorităţii publice pe care o reprezenta, părură să dispară, să se topească în faţa aprodului care-şi aştepta respectuos însărcinările. Să se topească devenind în întregime un glas rugător, care cerea să i se nege bănuiala:
-Oare chiar crezi că m-am făcut de râs?... Oare chiar...
Pentru că nu voia să admită că-l luase gura pe dinainte folosindu-şi automata replică la modul ramolit. Adică şi atunci când nu era cazul, ca pe un parazit verbal golit de conţinut. Recunoştea: Replica aceea punitiv-educaţională era o rutină a lui, care se justifica pentru că, aşa cum îi cerea rolul său social, punea accentul pe învăţămintele pedepsei cerute, şi nu pe asprimea ei. Nu îi era ruşine c-o repeta, mai ales că îi schimba tonul, uneori fiind vorba de: „Ce? Credeţi că vă merge?!... Asta-i Legea; o încalci, n-ai scăpare!”... Alteori de: „Ceee, credeţi că vă mergeee?!... Asta-i Legea!!!”... Iar alteori de: „Ehe, să nu credeţi că vă merge!... Cu Legea n-ai scăpare!”...  Şi încă în alte multe feluri, cu multe nuanţe, ceea ce-l dovedea atent de la caz la caz, de la mutră de acuzat la mutră de acuzat, cu toate că acestea se amestecau pentru el într-o unică jalnică figură a personajului hărţuit care se apără şi vrea să trişeze şi, cu cât încearcă să pară mai milog, cu atât tu n-ai dreptul să te laşi influenţat sau sensibilizat, ci trebuie să dovedeşti tot atâta intransigenţă, cât reprezintă şi statul care te plăteşte... Dar te plăteşte, sau îţi taie din drepturi?! – revine întrebarea care-i tulbură tot raţionamentul şi, atunci, nu-şi mai dă seama dacă şi întrebarea de mai înainte i-a pus-o aprodului, sau a avut demnitatea să se abţină, să se controleze?
 Nu-şi dă seama, pentru că figura aprodului care aşteaptă disciplinat să-şi primească toate însărcinările e învăluită într-o ceaţă din care iese figura celuilalt, a criminalului cu privirea prostită care spunea doar „sărumâna domn procuror” la fiecare dintre capetele de acuzare care i se comunicau şi, mai ales atunci când a auzit că se propune şi o reducere de pedeapsă: „Sărumâna, sărumâna, sărumâna!”... Dar deodată s-a holbat cu ochii aceia traversaţi de vinişoarele roşii ale fricii şi căinţei întrebând nedumerit cu un „Da de ce?!” plin de proteste.
-Ce? Ai crezut că-ţi merge? Nu ţi-a mers... Asta-i Legea: o încalci, n-ai scăpare!...
 Cam aşa îşi formulase pentru acela concluziile punitiv-educaţionale, grăbindu-se să termine mai repede, să încheie dosarele şi să iasă în oraş, la un aer mai curat, la alt fel de preocupări şi la un alt mod de manifestare a personalităţii sale. Dar, atent la soarta ce i se pregătea, omul care până atunci îi mulţumea a început să plângă ca în faţa unei mari nedreptăţi, smiorcăindu-se:
-Da de ce, domn procuror?...  Io, care m-am predat de bună voie şi am recunoscut totul de la început!?!...
Adică: „Se poate să spuneţi una ca asta despre mine?” – imputare la care el nu avea cum a recunoaşte că-l luase pe dinainte gura, sau rigiditatea ritualului cu care încheia zeci de dosare pe lună; şi că, de fapt, în clipa aceea se gândea la cu totul altceva. Se gândea că trebuia să ajungă într-un loc plăcut, sau un loc unde aveau să pună la cale plăceri omeneşti, nu mizerii din astea din lumea delincvenţilor printre care îşi târâse viaţa.
Atunci, el nu numai că nu şi-a recunoscut greşeala, aşa cum simţea nevoia să-l întrebe pe aprod tocmai pentru ca acela să-i nege şi să-l liniştească, ci, om cu ultimul cuvânt cum se obişnuise să fie întotdeauna, avu impresia chiar că repetase, spre figura bolândă a celui care nu mai înţelegea şi începea să-l considere duşman:
-Ehe, nu vă merge!... Asta-i Legea; o încalci, n-ai scăpare!”...
- N-am scăpare, domn procuror; am recunoscut c-am încălcat-o!
Iar el, în loc să spună că a greşit, sau că a confundat, pesemne că nu s-a simţit în stare decât să insiste:
-...Ce, credeţi că vă merge?!...
Asta-i nenorocea. Acest „pesemne” care-i sublinia toate incertitudinile ce-l împingeau să-l întrebe pe aprod dacă s-a făcut de râs. Şi nu voia asta. Se abţinea cu greu, dar se abţinea până când îi fu clar că n-a făcut-o, că aprodul nu deschidea gura pentru vreun răspuns ci doar aştepta disciplinat hârtiile. Iar el i le întinse c-un sentiment confuz, vrând să-l expedieze cât mai repede, ca să nu mai aibă de-a face cu el, tot aşa cum l-a expediat şi pe inculpatul nedumerit de acuzaţie, repetându-i-o:
-Ce? Credeţi că vă merge?!... Asta-i Legea; o încalci, n-ai scăpare!...
Nu-şi dădea seama dacă nu cumva şi pe aprod l-o fi expediat tot cu replica asta şi, salutat de portari, ieşi la fel de confuz în aerul curat din afara tribunalului. Dar, pe treptele care s-ar fi voit monumentale, dacă n-ar fi fost ridicate prea în abrupt, sprijinindu-se de felinarul de fier forjat al clădirii în vechi stil provincial, cu basorelieful justiţiei cântărind legată la ochi pe fronton, simţi nevoia să se adreseze întregului oraş care se întindea la picioarele lui pe malurile acelui pârâiaş strecurat prin albia de piatră a viiturilor traversate de un pod tot cu dantelărie veche de fier forjat, dar cârpită cu suduri de ţeavă modernă:
-Ce, credeti ca vă mergeee?... Astaaa-i Legeaaa; o încalci, n-ai scăpare!..
Dar, când apăsa pe „Asta-i Legea”, fără să-şi dea seama de ce, dintr-un secret instinct de afirmare a personalităţii sale tocmai în faţa vicisitudinilor care-l indignau şi-l tulburau, avea impresia că spune: „Eu sunt Legea!”. O spunea la modul categoric, ritos, ca o ameninţare fără drept de recurs.


CAPITOLUL AL PATRULEA

        Fu întâmpinat de prietenul său care îl ajuta să-şi refacă viaţa, la masa lor unde, de obicei, mâncau singuri sau treceau cunoştinţe ale avocatului ca poliţaiul acela care bea fără să mănânce, fiindcă n-avea stare să stea prea mult, sau ziaristul agresiv care, întotdeauna, înainte de a spune ceva îi întreba dacă e legal ce face şi, doar atunci când acei gălăgioşi afacerişti tineri deveneau mai mulţi şi strângeau laolaltă mai multe mese pentru grupul lor, mai cereau voie să se aşeze unii timizi care, tot aşa ca şi ei, de cele mai multe ori mâncau şi plecau repede din resturantul acela mare, cu multe terase şi saloane improvizate mai degrabă pentru nunţi. Fu întâmpinat mult mai băieţeşte decât arătau figurile lor de bărbaţi maturi, stâlpi ai instituţiilor publice ale oraşului:
-Bine-ai venit eroule!... Am auzit c-ai făcut furori asnoapte!... Nu te mai uita aşa intrigat, ştii cum sunt damele astea: Dacă nu bârfesc, au nevoie măcar să se împărtăşească una alteia. I-a spus celei care era cu mine că ai fost grozav. Ce să-i faci, sunt femei mature şi trebuie să se laude cu aşa ceva. Când o să găsim două tinerele, or să fie, poate, mai ruşinoase. Dar astea bine coapte apreciază, dragă, nu glumă!... Aşteaptă puţin, că mă duc să stau de vorbă cu individul ăla ca să nu-l aduc la noi la masă şi... lasă că-ţi spun; femeia e înnebunită!... Şi trebuie să discutăm, ca să nu pună mâna pe tine prea strâns. Iţi sunt prieten, doar!... Hai, ia loc şi comandă bere sau şpriţ, ca să discutăm...
Însă, cu toată această întâmpinare de discret entuziasm amical, el profită că fusese lăsat singur şi, dinadins, tocmai pentru că acela îl comentase atât de deschis, se obligă să nu iasă din gândurile de mai înainte. Gânduri care-l aduseseră încoace cu paşi înceţi, deveniţi precauţi după ce-şi dăduse seama că, de pe treptele vechii clădiri a tribunalului, strigase spre zare mai degrabă „Eu sunt Legea”, decât „Asta-i Legea”. Iar un asemenea fapt semnala ceva destul de grav. Ceva ce nu era în ordine la libertăţile astea noi şi haotice ale societăţii în care nu ştia dacă, cu voia sau fără voia sa, ajunsese să trăiască. Printre nişte oameni care, în sinea sa, erau mai toţi un fel de delincvenţi. Ba, mai mult, făceau şi din el un fel de delincvent!...
Ei bine, tocmai de asta, tocmai pentru a evita riscul de a se autoacuza,  prefera să nu formuleze nici măcar pentru sine o concluzie completă, să lase lucrurile aşa, ca o intuiţie pe care n-o ia în serios; ba, chiar încearcă să o ascundă. Cu toate că ascunderea asta era cea care îi dădea starea de nelinişte, convingerea că se simte indignat fără să vrea să spună de ce. Nelinişte care, iată, îi poate juca feste ca asta cu strigatul „Eu sunt Legea”.
 La modul lui obişnuit să caracterizeze actele cuiva încadrându-le în articole de lege formulate exact, acesta putea fi oricum un abuz: Abuz în exercitarea funcţiei, sau chiar abuz de putere; dar poate fi încadrat şi mai grav, ca act antisocial sau agresiune publică... Bine-nţeles: Ce, el e Legea? El e un pârlit de mâncător de leafă de pe urma legii. Leafă, şi aia vai de capul ei, redusă acum de guvernare!... Şi, ajuns aici, ar putea fi chiar un act împotriva guvernării, ceea ce chiar că nu e de demnitatea lui. El nu va fi niciodată un scandalagiu şi n-o va face pe grevistul, ca ăştia!... Cu toate că, pe de altă parte, ştie că poate găsi destule scuze tocmai în libertatea asta haotică unde fiecare face ce vrea. Da, o anarhie producând cel mai favorabil climat pentru ilegalităţi!... O anarhie voită şi deliberată din partea unor mafioţi ai economiei, poate din ţară, poate  de afară, dar care devine apoi inconştientă şi nedeliberată în proporţie de masă, până la cei mai simpli oameni mânaţi de instictul de a fura şi ei ceva, pentru sufleţelul lor. O corupţie generalizată, care ajunge atât de sfidătoare încât îşi permite să-i taie şi lui din leafă!
Asta e apărarea lui şi aşa trebuie făcută pledoaria.
Dar, faţă de cine să pledeze? Faţă de ăştia care-s corupţi până-n măduva spinării?! Faţă de ăştia cărora el simte nevoia să le strige „Eu sunt Legea”?!...Păi de aia strigă!
Pentru că, la ritmul îngândurat în care cobora treptele ce s-ar fi dorit monumentale, ieşirea la prânz din clădire pentru pauza comodă care-i trăgea pe funcţionari acasă ori spre  bodegă, la ore altă dată nevisate, îl făcea să compare libertăţile de acum pe care şi le luau cam după bunul plac, bazându-se pe ceea ce înţelegea fiecare din democraţie, îl duceau cu gândul la cele opt ore muncite altă dată. Sau, dacă nu muncite, oricum irosite între pereţii clădirilor de unde luau leafa... Şi, uite aşa, fir-ar ea să fie, iarăşi venea vorba de leafă, iar paşii lui cu ritm îngândurat, păreau să prefere vremurile acelea când era mai sărac dar mai sigur. Şi să-i vină s-o ia spre casă, aşa cum făceau mai toţi înainte, între orele patru şi cinci, când pe uşile instituţiilor ieşeau cei care nu prea făcuseră mare lucru nici în interior, dar semnaseră condica  prin care se justifica statul de salarii.
Ducându-şi cu importanţă servieta  care era, pentru modul cum o purta în permanenţă, un fel de siglă a personalităţii lui, o lua spre casă în mod rutinat, ştiind că, tot în mod rutinat, la a doua stradă mai încolo îşi va întâlni nevasta ieşind şi ea pe uşile celeilalte mari instituţii a oraşului şi vor merge aşa până la bloc, uneori având, alteori ne având ce să-şi spună, cu un popas ca să ia pâine proaspătă din colţ şi, uneori, ceva fructe, alteori sacoşa cu sticle de apă minerală pe care le lăsau goale dmineaţa la magazin, tocmai în scopul de a le schimba cu cele pline la întoarcere. Apoi el fuma o ţigară în balcon în vreme ce ea se schimba pentru bucătărie, după care îl lăsa pe el la baie unde îşi făcea meticulos toaleta până ajungea la pijamaua şi papucii în care se simţea şi el acasă după strânsura de peste zi a hainelor oficiale, haine de care, pentru demnitatea prezenţei sale, avea grijă întotdeauna să fie bine călcate, aşezându-se la acel colţ de masă unde nu deranja mişcările ei în bucătăria destul de îngustă. Cu care, de altfel, se obişnuiseră prea bine şi le era intimă, nu ca sufrageria încărcată de mobile grele şi incomode făcute de comandă la cooperativa de înalte pretenţii meşteşugăreşti, care servea numai crema societăţii socialiste. Sufrageria era acolo, ca o emblemă a standingului lor pe care n-o deranja nimeni decât trecând pe traversa din margine, de la antreul cu uşa capitonată ce se deschidea din holul scării şi uşi mai mici spre dependinţe, până la dormitorul cu baie, holişor şi balcon spre curtea din spatele blocului, unde urlau copii şi se băteau covoarele, aşa că fusese închis... Păcat că trebuiseră să facă asta; pentru că balconul ar fi fost locul cel mai omenesc dintr-o locuinţă lipsită de curte, ca şi cum statul care le-o repartizase voia să-i smulgă din rădăcini!... Universul apartamentelor ăstora era anost; holul de la intrarea despre care am vorbit era lărguţ dar  n-avea fereastră; sufrageria, cea mai mare încăpere, era doar un loc de trecere, marcând şi nivelul trecerii lor prin viaţă, pentru că acolo se păstrau mobilele pretenţioase şi incomode; dormitorul era prea îngust pentru patul care trebuia să fie mare pentru a se putea dormi comod; aşa că spaţiul dedicat uscatei lor vieţi de familie rămânea bucătăria cu micile ei semne de intimitate printre utilajele electrice ale gospodăriei, denumnite de obicei „electrocasnice”.
Acolo, printre acele electrocasnice acoperite cu şervete ţesute industrial ce le înlocuiau pe cele altă dată înflorate cu ţesătură de ac, după ritualul venirii acasă, mâncau. El, răsfăţat cu lucruri mai substanţiale la care mergea o bere, un vin, sau chiar o ţuică, numai să nu mai aibă chef a ieşi în oraş, ea cu bolnăvicioase feluri de regim, mai degrabă ronţăite printre ceaiuri medicinale, în vreme ce înserarea punea stăpânire pe liniştea străzilor provinciale ce se scufundau în propriile lor banalităţi şi meschinării, iar conversaţia dintre soţii de sub lustra ce lumina masa era, mai degrabă, o rutină, în vreme ce se culegeau cu pedanterie firimiturile ca să nu  cadă pe jos. Prin pereţii blocului se auzea cum alţii îşi băteau copii, fiind baremi astfel mai aproape de viaţa normală. Ei nu aveau nici măcar asemenea necazuri. Pentru că nu erau o familie care să se-nmulţească, să facă copii ca să le suporte gălăgia, să crească nişte păsări sau animale ca să le curăţe murdăria, să sape o grădină, ca să se şteargă pe ghete de noroi. Deci îşi duceau viaţa dinspre seară în acea bucătărie repede curăţită de resturi şi vase murdare, din care, lăsând uşa deschisă puteau privi şi televizorul. Şi considerau asta o stare de comoditate bine meritată după ce, în timpul zilei, îmbrăcaţi în eleganţa demodată a hainelor croite din stofă lână-n lână la cooperativa pentru cadre de conducere, propuneau condamnări în ani de puşcărie, sau semnau somaţii cu amenzi ale primăriei şi, culegând întotdeauna cu grijă firimiturile după masa de seară, uneori mai cumpărau câte o mobilă greoaie pentru a o aşeza într-un loc unde se păstra cât mai neatinsă.
Ei bine, e normal să te tulburi când, de la o asemenea viaţă, treci direct la zvăpăiata care ţi se bagă repede-n pat şi te posedă neruşinat gemându-şi satisfacţia în insolitul mod de a repeta într-una, dar pe diverse tonuri:
            - Piticu-piticu, pitiiicu, piiiiticu, piticuuu!...
Până l-a simţit cum, indignat, se opreşte şi, pe cât cu mai mult sânge-n cap, pe atât mai nelămurit, nu se poate abţine să-ntrebe nemulţumit:
- Care pitic?!
- Care pitic?... – adusă la raţionalitatea întrebării, ea nu se sfia să geamă liniştitor: Nu, scumpule, nu te teme; tu eşti uriaşul... Tu eşti uriaşul care mă strânge-n braţe pe dinafară, în vreme ce, pe dinăuntru, înţelegi, piticul tău... Ah, piticu!... Piticuuu!


CAPITOLUL AL CINCILEA

     Asta, tot era bine. Era amuzant şi, mai ales, excitant, făcându-l să-şi considere mica destrăbălare trupească drept un triumf. În vreme ce, cu altele, tot dinspre partea avocatului venite, deruta lui de om care se reiniţia la vârstă destul de mult matură, căpăta forme ciudate, tocmai fiindcă trebuia să fie mulţumit cu orice.
De exemplu cea care n-ar fi trebuit să deschidă gura, fiindcă i se vedeau dinţii falşi, dar, muiere vorbăreaţă fiind, îi plăcea să comenteze spunând multe prostii când dădea ochii peste cap şi, din când în când chiar rugându-se:
-Hai, scumpule, spune-mi măscări!... spune măscări că-mi plaaaceee...
Iar el se silea să nu se enerveze, să-i dea înainte făcându-şi treaba şi silindu-se să n-o audă; până când n-a mai rezistat şi, furios  deranjat de la treburile lui, a înjurat-o zdravăn şi de-a mă-si şi de-a ei, şi de altele... Pentru ca s-o simtă deodată topindu-se, strângându-l şi muşcându-i urechea cu dinţii aceia falşi pe care ar fi fost mai bine să nu-i arate în asemenea momente:
-Ah, scumpule, iubitule, aşa!... Înjură-mă... Înjură-măăă...
Ceea ce l-a făcut să devină mai atent, să intre-n funcţiile sale cu competenţă neiertătoare, ca atunci când dădea sentinţe şi să aprecieze gemetele sau vorbele cu care unele din astea obişnuiesc să se răsfeţe; bine înţeles, dacă nu sunt din cale afară de vulgare, sau, dacă nu cumva ajung a trăda unele confuzii când simt nevoia să-ţi spună pe nume. Pentru că, la un moment dat, o asemenea parteneră ocazională mai tinerică, ştiind şi să de dezbrace cu oarecare apetit şi complimentându-l cu afirmaţia că o interesa amorul cu bărbaţii maturi, de la care ea aşteaptă plăceri mai mari, ceea ce-l scotea total din banalul său univers de sex casnic cu nevasta care-şi făcea mai mult o îndatorire, l-a ambiţionat să-i arate ce poate şi a trăit încântarea văzând-o cum se aprinde şi geme. Avea sâni tineri, frumoşi, nu ca cele mai îndelung consumate de până atunci, ştiind să spună foarte frumos un „Ah” însetat ce-i transmitea şi lui extazul. Dar când a trecut de fierbinţeli, muindu-se, a mai spus de câteva ori simţind nevoia să-l mângâie şi să se abandoneze leneş:
-Ah... Ah... Ah-met!...
-Ahmet?! – s-a trezit deodată spiritul lui investigator în gestul cu care trăgea cearceaful; şi, indignat, s-a pomenit rostind cu obişnuitul său ton de a pune sub acuzare: Tu!... Tu ai avut un iubit turc cu care mă confunzi, nu-i aşa?!
Iar femeia tânără, care fusese până atunci plăcută şi supusă, a devenit, ca fetele astea mai puţin cizelate, arţăgoasă:
-Asta nu te interesează!
-Ehe! – îşi căpătă el exclamaţia profesională ca şi cum ar fi confirmat că are dreptul să-l intereseze – fie turc, fie arab, ai avut!... Oricum, din ăştia, musulmanii cu afaceri grase!...
Ceea ce, pe ea, a înfuriat-o şi mai rău făcând-o să-l pună la punct:
-Da cine esti tu, ca să mi te bagi în suflet, tataie?!
Fapt care pe el l-a cam lovit, fata fiind drăguţică şi tinerică, ceea ce îl făcea chiar să nu vrea s-o piardă; aşa că bâigui încurcat:
 -Credeam că... Chiar îmi placi... Eu n-am vrut să... Credeam că...
-Să nu crezi nimic! – spunea aceea îmbrăcându-se înciudată – Mi-a spus avocatu că eşti un domn distins şi matur şi m-a rugat să-ţi fac tot tacâmul... Da, m-am obligat să-mi facă plăcere – adăugă ea ca o pisică zburlită, trăgându-şi nervos bluza peste sânii frumoşi, ca şi cum i-ar fi interzis să se mai holbeze -  Dar nu-s proasta dumitale, ca să mi te bagi în suflet!...
Avocatul!... Avocatul era un fel de diavol scund şi cu cap mare şi cu ochi holbaţi poruncitor şi cu umărul strâmbat ca şi cum ar fi vrut mereu s-o ia înainte vorbind cu tonul său sentenţios şi mimând nişte gesturi de comandă sau de dirijare prin care sublinia că ştie el ce face, care te cumpăra cu plăceri din astea!... Îşi amintea de prima pe care i-o trimisese: 
  Nici n-a văzut-o bine la faţă, cât era de acceptabilă sau de femeie, fiindcă venea parfumată cu o esenţa stridentă, al carei miros ieftin îl simţise mai dinainte de a-i apărea ea din umbra intrării la bloc unde naiba ştia cât îl aşteptase, făcându-l să se întrebe dacă n-o remarcaseră vecinii. Şi, tocmai când el încerca să se calmeze obligându-se să înceteze a-şi mai pune o asemenea întrebare, să i se şi adreseze, cât o ducea mintea, cu condescendenţă:
-Să trăiţi, domn procuror!... M-a trimis avocatu.
 Neîndemânatic, el se ferea s-o privească de parcă asta l-ar fi implicat mai puţin; şi doar şuiera, ca-ntr-un secret:
-Mai plimbă-te, mai plimbă-te... Mai plimbă-te vreo zece minute şi urcă pe urmă la etajul doi...
N-ar putea spune că nu i-a plăcut. Femeia avea carnea încă tare şi se dovedea grijulie sau chiar maternă, în gesturi care dovedeau un instinct de ocrotire pentru trupul bărbatului, vrând să-l bucure cu încurajări. Ceea ce-i alunga crispările sau timiditatea morocănoasă într-un mod în care parcă-i spunea „Vin-la-mama” şi-l întărâta în alte direcţii, calmându-l în cele de care nu avea nevoie.
Aşa că, atunci când se potoli şi constată că prezenţa ei nu-l deranja să-şi fumeze ţigara-n tihnă, cu gândurile sau negândurile unor asemenea momente, ieşind pe balconul închis şi suflând fumul pe fereastra nu prea mare care aducea răcoarea puţin luminată de becurile străzii, o făcu aşa cum era obişnuit, simţindu-se liniştit la casa lui şi abandonându-se într-un fel de meditare lipsită de concluzii şi fără întrebări existenţiale, mai mult un tabiet al simţurilor liniştite mângâiate de fumul ţigării. Era o comoditate a omului care, aşezat în fotoliul vechi, scos dintre mobilele făţoase ale sufrageriei şi exilat aici, în faţa raftului cu borcane şi cutii, dar util şi atrăgător pentru ceasuri în care timpul nu avea prea mari semnificaţii, îşi spunea că „O făcuse şi pe asta” şi se abandona într-o meditaţie cu jumătăţi de sensuri sau moţăieli a căror plăcere creşte cu vârsta, uitând că era gazada unei fiinţe care-l înţelegea de ce nu voia să aprindă lumina şi se ferea să facă prea mult zgomot.
Iar fiinţa, pesemne că aşteptă cât aşteptă şi, simţindu-se jenată să lenevească de una singură în întunericul unde se afla patul, foşni ce foşni sub cearceafuri dar, până la urmă, îşi luă inima-n dinţi şi, cu făţişa intenţie de a nu deranja, şopti spre balcon grijuliu, îmbietor:
- Domn procuror, domn procurooor...
Dar tot îl deranjă, pentru că el, mai aprinzând o ţigară,  tot se simţea meditând la mizeriile lumii aşa, având un sentiment de jenă sau silă, dar nu faţă de ce făcuse, ci la modul general, tocmai pentru a nu-şi califica situaţia în care ajunsese reîmprietenindu-se cu avocatul şi nu ştia dacă trebuia să se simtă satisfăcut sau să se considere condamnabil. Aşa că răspunse cam cu nemulţumire, ca omul trezit din nişte gânduri care-l încercau numai pe jumătate:
- Ce e?!... – Pentru ca abia apoi să se corecteze şi, ridicându-se, să capete tonul pe care-l merita o musafiră:  Poftim?... Iartă-mă, dar...
- Domn procuror... Nu, nu vă deranjaţi; staţi acolo dacă vă simţiţi bine, domn procuror... – se dovedi ea înţelegătoare – Voiam doar să întreb dacă mai serviţi sau pot să trag chiloţii?


CAPITOLUL AL ŞASELEA

        Avocatul acela ca un fel de diavol ieftin şi vulgar, ca şi parfumul cu care se dăduse femeia!... Avea ochii bulbucaţi, cu un mod glumeţ de-a încerca să te ia peste picior sau să te înşele, mişcându-şi cu agilitate făptura scundă şi cu nasu-n vânt, ca şi cum ar fi adulmecat mereu după vreo afacere, vreo ocazie avantajoasă sau vreo femeie mai lesne de prins în mreje!...
Îl ştia din tinereţe, de când îşi confirmaseră unul altuia: „Bă, hai să dăm diferenţele la Drept,  măcar la fără frecvenţă, că altfel rămânem tablagii ciubucari care-mpărţim cu tovarăşii!”... Ba, nevastă-sa, chiar i-l dăduse exemplu, că era ambiţios cu capul lui mare şi dinţii colţoşi acest şmecheraş de mahala care-i lua peste picior pe colegii mai molcomi veniţi de la ţară. Cu toate că, după aceea, când deveniseră o familie respectabilă pentru toţi locuitorii şi, mai ales, pentru lumea bună din X..., fiindu-i teamă de faima aceluia, tot ea îi impusese nişte restricţii.
De fapt, era firea ei de a-l izola de alţii făcând mereu apel la austeritatea pe care trebuiau să şi-o demonstreze în acel oraş unde dădeau condamnări şi amenzi ducându-se şi întorcându-se de la birourile lor din cele două clădiri importante, plimbându-se la braţ pe promenadă o dată pe săptămână (singura ocazie în care el era văzut fără servieta care arăta ameninţător în mâna lui stângă, fiindcă lasa impresia că purta în ea cine ştie ce documente acuzatoare), făcând în restul zilelor cumpărături cumpătate în magazinele unde erau cunoscuţi şi petrecându-şi majoritatea timpului în bucătăria sau pe balconul închis care păstra doar o fereastră mică de aerisire, din apartamentul confort unu.
În relaţiile publice, sau când se vedeau în oraş, el se-nţelegea bine cu omul acela, cunoscându-se din tinereţe, pe când erau raioane, despărţindu-se când deveniseră procurori în locuri diferite, apoi, după ce el ajunsese în centrul cu tribunal, după câţiva ani apăruse şi acela, dar ca avocat. Însă, nu mai reluaseră legăturile la fel de strâns. Nu atât din motivul unor graniţi profesionale, fiindcă erau amândoi hârşiţi în meschinele cauze de care se ocupau la nivelul acela mărunt de justiţie, cât din modul cum se uscase nevastă-sa ţinându-l tot mai lângă ea în apartamentul acela unde nu primea aproape pe nimeni, chiar pe el obligându-l să se descalţe încă de la intrare, unde avea două perechi de papuci: una pentru bucătărie şi alta pentru restul casei. Şi, chiar creindu-i un fel de dresură de a nu rămâne nici el prea multă vreme în oraş, ca acei bărbaţi banali care nu ocolesc cârciumile, printre care se afla şi avocatul.
Lui, desigur că i-ar mai fi plăcut din când în când să bea ceva cu colegii iar, cu unul mai vechi, cum era acesta, să depene amintiri, să discute despre fotbal, despre femei, despre meschinăriile vieţii; dar nevastă-sa îl obliga să-şi păstreze prestigiul şi prefera să-i ia băutură acasă şi să-l lase să vadă de ea încet, molcom, fumând la televizor încălţat cu papucii de bucătărie, chiar dacă un asemenea ritual îl adormea, că de-abia mai putea schimba papucii ca să ajungă în dormitor. Asta făcea să se înmulţeascăşi să devină tot mai dese nopţile în care amorul era înlocuit pentru ea cu un pahar de lapte şi tot mai rare cele în care îşi aminteau că împărţeau acelaşi pat.
 Dar se părea că nu o deranja prtea mult. Sărmana femeie stearpă, nu numai că fusese o singuratică sub aspectul  izolării în condiţia de soţie a unuia pe care-l dorea confiscat, ducându-l doar de sărbători la nişte surori mai vârstnice; dar, în acea lume de fals puritanism a moralei vechii orânduiri în care-şi începuseră căsnicia, chiar considera de datoria ei să-l apere de tentaţiile sau exemplele proaste care, chiar dacă nu se pedepseau la partid, nici nu te-ajutau în cariera care se făcea într-o atmosferă dură, plină de turnătorii, slugărnicii şi, cât putea cuprinde, făţărnicie. Or, avocatul, era un tip din aceia unşi cu multe alifii, care nu se sfia să vorbească mai mult decât trebuie şi avea, apărată prin profesiune, şmecheria unor aranjamente care puteau să pară, după caz, fie dubioase, fie deştept făcute; iar alura sa scundă şi prestantă, cu umărul strâmbat ca şi cum ar fi vrut mereu s-o ia înainte vorbind cu acel profesional ton sentenţios, îl făcea să aducă a om de care, în mentalitatea uneia ca ea, era mai bine să te fereşti.
Aceluia, puţin îi păsa. Ca dovadă că n-a pus la inimă sau, poate chiar că n-a remarcat modul cum soţia îl izola de el pe procuror şi, când acesta rămas singur, s-a reapropiat, a acceptat relaţia lor ca pe o continuitate şi, în felul său, chiar s-a dovedit prieten..
Era o fire oarecum drăcească, provocatoare, lipsită de sfială, căreia îi plăcea să se afişeze şi, precum clienţii lui obişnuiţi, parveniţii cei mai de jos ce ieşeau din şatre ca să-şi etaleze ghiulurile şi lanţurile de aur, să nu se ascundă de faptul că îşi permitea să fie cheltuitor atâta vreme cât, aşa cum era obiceiul vremurilor, şi alţii ciuguleau din veniturile lui; ba, chiar huzureau pe de lături. Şi chiar nu-i era greu, la modul său caracteristic avocăţesc, adică verbios-convingător, să facă omul să credă ce voia el. Se spunea că ar fi câştigat bani foarte buni chiar din defecţiunile vechiului regim, prin metode simple dar eficace care-i sporeau încrederea clientelei. Adică, spunându-le ţiganilor care-l angajau să le apere potlogăriile cât era pedeapsa maximă pentru culpa respectivă: „Nenorocitule, în ce te-ai băgat?!... Păi, pentru asta iei disprezece ani! Nici nu ştiu cum să-ncerc să te scap”...  Pentru ca apoi să le demonstreze că i-a apărat cu succes când, în cadrul prevederilor legii, se pronunţa o pedeapsă mai spre cea minimă: „Zi mersi,mă, că ţi-am obţinut doar şapte ani şi zi-i nevesti-ti să vină repede cu paraua!”... Iar, când îi apăra pe gestionarii care furau pe rupte, ştiind că tovarăşii cu care împărţiseră îşi luau mâna de pe ei, îi convingea să lase la el întreaga sumă furată, sau ce mai aveau prin casă, ca să nu li se confişte, rotunjindu-şi apoi, prin aşa ceva, onorariul. Pentru asta, în stilul lui de diavol persuasiv şi nepăsător la nemernicii, chiar îşi modificase puţin numele. Pentru că, din banalul Ştirbu, cum îl chemase în tinereţe, şi la şcoala de miliţieni, şi în facultate şi ca procuror, când apăruse acolo, în oraşul X... ca avocat, îl chema Ştirbey...  Se prezenta oriunde cu glas sonor, pregnant „avocatul Ştirbey”, ceea ce-i dădea prestanţă făcându-l să capete şi mai multă încredere în faţa clienţilor. Iar gestionarii de magazine, cârciumarii de stat, şefii de abatoare şi toată lumea celor care, în socialism, învârteau bani mulţi, furaţi prin toate găurile legislaţiei preferenţiale, favorizatoare de acte arbitrare dar, crezând că sunt feriţi prin plocoane date-n dreapta şi-n stânga sau împărţeli cu cei din ierarhia de mai sus de instituţiile care ar fi trebuit să-i supravegheze, când ajungeau la ananghie alergau la el ca să-i apere şi să le mijlocească pedepse reduse. Iar el, chiar dacă nu se arunca la onorarii mari, avea grijă să se ofere a lua asupră-i acele sume pe care percheziţia sau ancheta le-ar fi confiscat, tocmai prin replica întrutotul asiguratorie: „Domnule, mergem pe cuvânt de onoare; sunt avocatul Ştirbey; sunt un boier de viţă în care poţi crede!”... Ce se întâmpla apoi cu banii, nu se mai ştia prea bine; fiindcă bombănelile veneau târziu, după anii executaţi, nimeni ne având nici curajul de a face caz de ei fiindcă, evident, se ferea de prostia de a risca astfel să mai fie înhăţat odată.
Era, ca dracu gol, un descurcărerţ, o gură repezită-n răspunsuri, un îndemânatic sforar în lumea aceea simplist arivistă şi lipsită de Dumnezeu; deci, instinctul nevestii de a-l îndepărta, cu toate că la fel se manifesta şi cu alţii, ar fi avut aici o oarecare justificare. Dar, ţinând seama de relaţiile din tinereţe, procurorul Dumitraşcu n-a ascultat de ea în întregime; fiindcă bârfele aceluia, la care nu se declara părtaş şi, conform obiceiului său de a se exprima reţinut, nici nu făcea completări, totuşi le asculta cu plăcere. Ele corespundeau de cele mai multe ori şi cu părerile sale, pe care le păstra la un mod mai ascuns, dacă nu se putea numi intim. Iar când ea îl atenţiona cu acea bolnăvicioasă grijă pentru prestigiul lor în oraş, o liniştea:
-Ei, lasă dragă; am mai bârfit şi eu cu el; cu cine vrei s-o fac?... E singurul care nu-mi cere să-i fac servicii în afară de lege; ăia de la partid, lipsiţi de studii cum sunt, habar n-au ce-nseamnă traficul de influenţă şi cum s-ar putea pedepsi dacă n-am fi o societate obişnuită să alerge după pile şi aranjamente. Ăsta, măcar ştie şi, cel puţin în ce mă priveşte, respectă; nu ca ăia care mă cheamă să-mi dea indicaţii! – îşi spunea el oful doar între pereţii apartamentului lor confort unu, cu papuci la uşă numai pentru el, fiindcă nevastă-sa nu primea pe altcineva. Ceea ce îi convenea şi lui când era vorba de asemenea secrete care ar fi fost periculoase dacă ar fi ajuns la urechile celor pe care îi vizau
Asta era faţa lui mai necunoscută, de tocilar în studenţie care, nu afirmând neapărat vreun principiu, dar măcar din comoditate, nu se preta la mai multe compromisuri decât îl obliga corupţia societăţii în care se afla iar, în sinea lui, îi ura pe cei care îl sileau să le facă şi se executa fără chef, ca şi cum şi-ar fi dat o palmă atrăgându-şi atenţia că, chiar dacă i se părea că cei de deasupra lor erau corupţi, avea obligaţii faţă de ei şi de indicaţiile lor, dacă voia să se menţină. Doar şi aşa, era de mai multă vreme considerat bun în grad. Iar, când venea acasă întristat de băutură, fiindcă la firea sa nu se putea spune că venea cu chef, ricana la  certitudinile ei că fusese „cu ăla care-l strica” :
-Lasă dragă; cu cine vrei?!... Ăsta, măcar...
Ce bărfeau?... Ei bine, destul de multe; fiindcă erau vremuri întunecoase şi apăsătoare chiar şi pentru unii ca ei, iar limbariţa avocatului le prefira pe toate şi pe toţi cu sarcasmul lui drăcesc ce ungea sufletul uscat al lui Dumitraşcu, chiar dacă el nu se antrena în afirmaţii.
De exemplu marinarul acela puţin strâmb la un obraz sau la un ochi care, în loc să-şi ţină familia la Constanţa, la Galaţi sau la Tulcea, unde erau porturile de pescadoare sau mineraliere pe care el lucra, preferase să şi-o stabilească la ei, în X... oraş banal, de câmpie, mai departe de căile navigabile, dar unde verii, cumnaţii şi cuscrii îi erau ştabi pe la partid, pe la cooperaţie, pe la trustul de alimentaţie publică şi oriunde mai erau locuri cu cheag, iar afacerile care se puteau face cu mărfuri lesne de ascuns, care ocupau loc puţin, ca lamele de ras, medicamentele sau, în ultima vreme, electronicele, nu erau urmărite ca acolo unde miliţia, lucrând împreună cu vama, se specializase în asemenea fraude marinăreşti. Îl intriga mutra aceluia, când venea din vreo călătorie aducând filme pe nişte video care erau aparatele cele mai la modă; ba ajungeau la el chiar şi unele rapoarte despre negustorii care aveau bani pentru a cumpăra aşa ceva, pentru că ştabilor de pe la partid sau Sfat se zicea că le adusese gratis; dar cine se putea băga în asemenea treburi?!... Şi, atunci, bârfele avocatului, căruia categoria asta de delincvenţi neurmăriţi nu-i era clientelă, veneau să răspundă unor întrebări pe care şi le punea şi el cu indignare, dar, mai ales, dorinţei lui nestrămutate de a-i spune  o dată şi o dată marinarului vorba sa obsesivă: „Ehe,  credeai că-ţi merge?!... Asta-i Legea; o încalci, n-ai scăpare!”... Avocatul a intuit asta când comentau cazul:
-I-ai spune vorbuliţa aia a ta cu încălcarea legii, nu-i aşa?...
Dar, în stilul său morocănos, el a mormăit ceva neinteligibil. Se descoperise, de fapt, un amănunt care ar fi putut să schimbe starea de lucruri în privinţa aceluia: Prin depozitul magazinului de confecţii din localitate trecuseră şi fuseseră vândute cu acte în regulă mai multe mii de pălării, ca şi cum toţi bărbaţii din X... se hotărâseră împreuna şi deodată să-şi înnoiască acoperământul capului, cu toate că nici la promenadă nici la orele de înghesuială pe stradă, această înnoire nu se vedea. Gestionarul le strânsese dând telefoane tuturor confraţilor lui din ţară iar, apoi, magazinul le vânduse cu bon în toată forma, aşa că nimic nu părea a fi în neregulă în acte. Pălăriile erau făcute, însă, de o marcă renumită din Praga şi, în moneda ţărilor socialiste, aveau preţ destul de mic faţă de cel cu care se vindeau în occident. În plus, băgate una-ntr-alta, ocupau loc puţin putând intra în bagajele unui marinar. Panamaua îi întrunea pe mai mulţi şi aşa începea să se explice „gratuitatea” plaierelor pentru ştăbuleţi... Că atunci nu s-a putut acţiona în vreun fel fiindcă băgaseră bani în afacere tocmai aceşti ştabi locali deveniţi ulterior oamenii bogaţi care au făcut negustorii rentabile, era pentru el explicabil. Dar că acelaşi marinar a ajuns apoi, în începuturile tulburi ale tranziţiei, să facă dispărute nave întregi şi, bogat om de afaceri devenind, să-şi cumpere funcţii politice, îl indigna la culme. Era un fapt evident de sfidare, care îl întărâta tot mai mult şi îl făcea să ambiţioneze în sinea sa, să ajungă cândva a-i arăta degetul acela mustrător: „Ce, credeai că-ţi merge?!”... Dar deocamdată îi mergea atât de bine încât ajunsese în nişte sfere la care, aproape că nu mai exista acces şi lucra cu ei numai prin senatorul local, care fusese pe vremuri lector la propaganda de partid.
Între timp, electronicele cu care-şi cumpărase el sprijinul foştilor ştabi se demodaseră şi nu mai făceau doi bani, pălăriile cu care-şi făcuse începutul de cheag se roseseră sau se decoloraseră pe capul celor care le cumpăraseră-n valută vest, dar persoana sa, care vânduse într-un port minereul cu care se întorcea în ţară chiar în zilele loviturii de stat iar, apoi, prizând curaj de la faptul că guvernul-proprietar nu mai exista, vânduse în alt port chiar şi vaporul, creştea în influenţă dând lecţii politice la fel de îngânfate ca şi un altul care era obişnuit să dea şpăgi ca să nu i se vadă matrapazlâcurile de la jocurile mecanice şi, având de acolo legături cu miliţia, se instalase primar făcându-şi-i fideli pe miliţienii pe care, până atunci, îi mituia. Apoi, absolvindu-i pe aceştia de păcatele trecutului şi proclamându-i apărători ai noii ordini, începuse a câştiga alegerile una după alta, strigând că-l iubeşte poporul şi dând chiolhanuri cu mici şi bere în grădina publică, sau pe stadionul ce-i purta numele. Chiolhanuri cu atât mai deşănţate cu cât zona aceea din ţară în care se afla oraşul X... devenea, tot mai categoric, polul sărăciei. Dar un pol unde gaşca celor care huzuriseră şi pe vremuri se întărea, prindea cheag, făcea politică înaltă în paralel cu afaceri subterane, considerând că această etichetă a sărăciei era numai pentru ceilalţi; pentru cei în numele cărora făceau cereri de ajutoare europene pe care tot ei le ronţăiau.
Acte din astea ştiute de toată lumea, dar fiind blocate pentru cercetări tocmai de şefii cu care se împărţea „mălaiul”, era neomeneşte să nu le discuţi, dar era şi riscant s-o faci cu oricine. Aşa că, în reluarea prieteniei lor, avocatul nu însemna numai fiinţa mai apropiată care-l ajuta să treacă peste golul pierderii soţiei, ci şi un confident cu care se legau gânduri şi păreri, preocupări şi impulsuri mai din tinereţe, opinii asemănător de proaste despre cei care o făceau pe mai marii zilei şi defulări în legătură cu ceea ce ar fi trebuit să păţească şi nu păţeau aceia; adică nu-i dădeau satisfacţia să le spună acel „Ehe, ce credeţi că vă merge?!”... Iar, pe lângă toate acestea, tot avocatul, exact cum ar fi spus răposata, era chiar cel care-l strica! De data asta nu numai la băutură ci şi la alte dulci îndemnuri ce i se considerau, sau şi le considera el, încă nepermise.
Iar grija avocatului de a nu-i aduce pe oricine la masă, era şi ea un gest de prietenie, de intimitate. Pentru că, în localul acela destul de popular şi cu destule pretenţii, totuşi, pentru cei ce formau aşa zisa „lume activă” din X... se perindau tot felul de personaje, cu treabă sau fără treabă, cu rosturi sau în căutare de rosturi, cu afaceri prezente sau viitoare şi, mai ales cu „ponturi” pe care încercau să şi le vândă unii altora într-o adevărată atmosferă de piaţă liberă pe care  patronul prosper ştia prea bine s-o întreţină creind acolo faţa nouă a fostului oraş adormit în funcţiile sale administrative, mai adăugând câte un salon sau câte un spaţiu deschis serviciilor prestate unor clienţi tot mai pretenţioşi pe măsură ce luau cunoştinţă de „stilul de viaţă occidental”. Găseai acolo, de la săli cu „împinge tava”, la separeuri sofisticate, la terase elegante, la clubul de noapte cu discotecă şi piscina cu bar pentru tinerii de bani gata, la saloane pentru nunţi celebre şi buticuri cu produse „de firmă”, cum învăţase toată lumea parvenită să caute, aşa că nu se putea să lipsească tocmai din X..., oraş care îşi produsese magnatul în acel fost marinar cu obrazul strâmb care-i înclina ochiul, sau ochiul oblic înclinat care-i schimba expresia obrazului.
Era vorba de ceea ce se chema „judeţul sărac cu oameni bogaţi” şi, spre şi mai marea înciudare a procurorului, toţi aceştia se strângeau acolo sau treceau pe acolo, parcă înadins spre a-l face pe el să-i ameninţe ca adevăraţi culpabili ce erau:
-Să nu credeţi că vă merge!... Asta-i Legea; o încalci, n-ai scăpare!
Dacă nu cumva s-o scăpa să le spună şi cealaltă cu „El e Legea”, care-l pusese pe gânduri şi-l făcuse tot mai confuz.

Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971