Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011 periodic nr. 1 2 | 3 | 4 | 6 | 7-8 | 9-10 | -->
Anul 2010
Anul 2009
Articole de Mircea BUNEA, Magdalena ALBU, Adrian BOTEZ, Ştefan DORU DĂNCUŞ,Octavian LUPU,Ion MĂLDĂRESCU, DAN GHEORGHE- Partea I
Partea II
Partea III
Partea IV
Partea V
NOI PAŞI ÎNTRU LEGIFERAREA ZILEI LIMBII ROMANE- partea I
- Partea II
Partea III
Partea IV
Partea V
Constantin Lupeanu la 70 de ani
Constantin Lupeanu la 70 de ani - partea II
Traducerile lui Eugen Dorcescu- Rosa lentini ,,Tsunami si Alte Poeme"
OPINIILE SI APELURILE LUI DIMITRIE GRAMA
ACTUALITATEA CULTURALĂ, LITERARĂ ŞI ARTISTICĂ- ARTICOLE DE Dan LUPESCU,Ion PATRASCU, AL.TOMESCU, DragosPREDA, Ionut CARAGEA, Al.Fl.TENE, Ioana STUPARU, Melania CUC, Dorin MUSTATA; DESPRE: Alexandru NEMOIANU, Cezar IVĂNESCU, Fl. SMARANDACHE, Romul MUNTEANU, Iulia BOSTAN, Kula Ilinca, Mihai ANDRONESCU, Valentin MARICA, Viorela CODREANU, Al. Florin TENE
Partea II
Partea III
Partea IV
Corneliu LEU - PROCURORUL DIN X…-o novelă românească şi contimporană- Partea I
- Corneliu LEU - partea II
Din Folclorul Internetului - Texte de la: Elisabeta Iosif, Alina Iuga, Dan Lupescu, Ion Lila, Corneliu Berbente, Sergiu Găbureac, Ionut Caragea, Gheorghe Manea, Mircea Bunea, Alexandru Cetățeanu, Nicu Vintilă-Sigibida,Niculae George Dragulanescu,Vasile Bocai
Partea II
Partea III
Partea IV
Partea V
Partea VI
Paso Doble - rubrica Ioan Lilă; Rubrica Ionuţ Caragea
continuare VIII
 - Continuare
Constantin Lupeanu la 70 de ani - partea II

NOUÃ

Filip Smeu refuzase invitaţia de a intra în cârciumã, gândindu-se la ai sãi şi mai cu seamã la Marta. De bunã seamã cã ea era mai intrigatã decât toţi, frãmântându-se ca nu cumva sã fie vreo legãturã între sosirea acelora şi fapta ei. Se culcaserã târziu, întorcând pe toate feţele ciudata apariţie. Pãreau un grup de comando, oameni tineri, de acţiune. În noaptea aceea, întregul sat vieţuise sub teroare. Marta nu putuse închide ochii toatã noaptea. Seara, într-un anumit moment, când rãmãsese între patru ochi cu Filip Smeu, se plânsese de neşansã. Filip o liniştise: dacã i s-ar fi luat urma, se duceau direct peste ea. Aceştia aveau altã menire. Temerea lui era ca ei sã nu o descopere, din întâmplare. De aceea o sfãtuia sã stea în casã o vreme, sã nu fie observatã. Raţionamentul lui avusese darul de a o linişti într-o anumitã mãsurã. Când Marta se retrãsese cu Anica în camera lor, pornirã o altã discuţie, stimularã şi de neliniştea feciorelnicã a Anicãi. Marta o tratase ca pe o sorã mai micã. Dupã ce Anica adormise, se perpelise, zadarnic, încercând sã se odihneascã. Reuşise sã închidã ochii abia când geamul dinspre prispã se înroşea de zorii zilei.
Ziua urmãtoare s-a scurs fãrã surprize. Primarul s-a întors în sat şi s-a dus la Culã. S-a discutat în curte. Cei cinci stãteau tinereşte, pe balustrada prispei şi el în faţa scãrilor, ca o slugã. Îşi scosese pãlãria de pe cap, semn de civilizaţie.
– Pe mine mã cheamã Mihai, a vorbit cel mai în vârstã, care pãrea sã fie şeful. El e Ion. Cei trei de acolo se numesc Dinu, Pavel şi Mai. Suntem în misiune. O sã-ţi arãtãm actele. Avem nevoie de sprijinul vostru. Unu, o sã reparaţi casa asta. O sã stãm în ea o bunã bucatã de vreme. Astãzi vine de la Craiova un camion cu paturi, scaune şi alte lucruri de trebuinţã. Voi reparaţi acoperişul, zidul de jur împrejur. Am nevoie de oameni sã vãruiascã, sã cureţe podelele.
– Muncã multã...
– În câteva zile sã fie gata. Te aşteptam cu tot satul. De ce nu ai adus oamenii? Acum te iert, dar la a doua nesupunere, îţi zbor creierii!
Primarul a dat din cap a mirare şi a îndoialã.
– Pãi... a început, dar n-a mai încheiat vorba.
Soldatul a scos pistolul şi a tras. Şuierul a trecut pe lângã urechea primarului. Ghiţã Niţã nu s-a clintit din loc.
– Eu am fãcut rãzboiul celãlalt, a spus, cu tristeţe în glas. Pe mine nu mã sperie pistolul.
– Au mai spus-o şi alţii şi au pãţit-o!
– Dacã e rechiziţie, vreau sã vãd ordinul.
Mihai a fãcut un semn. Cel care fusese numit Dinu a dispãrut în casã şi s-a întors imediat cu nişte hârtii. De la Comandamentul Olteniei se dovedea cã o grupã de cinci soldaţi fusese detaşatã în raza comunei Murgaş, cu o misiune specialã. Comandamentul de la Craiova cerea autoritãţilor locale „sprijin material şi forţã de muncã“. Documentele erau semnate şi ştampilate.
– Şi ce misiune aveţi?
– Asta nu-i treaba ta. Deocamdatã pregãteşte Cula.
– Vezi cã sunt om bãtrân...
– Poţi sã fii oricât de bãtrîn. Supune-te ordinelor şi n-o sã ai necazuri. Astãzi întoarce-te cu nişte femei sã cureţe puţin mizeria asta din casã. Sau vrei sã ne mutãm la tine-n casã?
Primarul se stãpâni cu greu.
– Nu promit nimic. Eu nu sunt de capul meu. O sã vorbesc cu mai marii comunei. Trimite pe cineva mâine, la primãrie.
– Ba vezi sã nu! sãri Mai.
– Îl vezi? interveni Mihai.
– E boxer. Mai ãsta are pumnul greu cât un „mai“ şi e mereu pus pe sfadã. Sã nu cumva sã-l superi, cã multe nu ştie! Ãsta întâi loveşte şi pe urmã stã de vorbã. Dacã mai are cu cine.
– Sã vinã el mâine dimineaţã.
– Azi.
– Mâine!
– Uite ce e, domnule primar! Mie nu-mi place mutra ta sclifositã. Dacã pânã la amiazã nu vii cu cinci-şase femei, cu mãturi şi cu tot ce trebuie sã cureţe cât de cât casa, mâine nu mai stãm de vorbã.
– Cã n-o s-avem cu cine! completã Mai.
Primarul se întorsese sã plece. Încã un glonţ, şuierã pe deasupra capului. Se opri, apoi se rãsuci spre soldaţi, supãrat.
– Ai uitat sã spui: Bunã ziua1 îl avertizã Dinu.
Ghiţã Niţã se uitã lung la ei.
– Bunã ziua! spuse în cele din urmã.
Nu-i rãspunse nimeni.
– Aşa! aprobã Mai.
Primarul se îndepãrtã cu paşi greoi. La poartã urcã în trãsura uşoarã cu douã roţi, cu care venise şi se duse direct la primãrie. Clãdirea primãriei fusese construitã imediat dupã rãzboiul de reîntregire a neamului şi arãta bine. Era o casã ţãrãneascã ridicatã pe un brâu înalt de pãmînt. Cinci sau şase trepte duceau la un pridvor descoperit. Se intra pe un coridor lung, care împãrţea clãdirea în douã. În dreapta, la intrare, era încãperea secretarului. Dupã orele de program stãtea acolo paznicul. Camera opusã era a notarului, care îşi fãcuse o uşã în zid şi pãtrundea direct în încãperea aflatã în continuare, pe aceeaşi parte a clãdirii, unde era instalatã arhiva comunei şi unde lucra un fel de neam al sãu, inspector peste terenuri şi pãduri şi ajutor de notar. Camera primarului se afla în fund, pe dreapta. Încãperea era mare, însã nu se gãsea în ea decât un birou şi câteva scaune. La uşã se vedea un cuier din lemn, cu picior, pentru agãţat cãciulile, pãlãriile sau bastoanele, dupã caz.
La primãrie, îl aştepta Marin Toader. Ghiţã Niţã se uitã lung la omul care se plângea cã soldaţii îi luaserã porcul din curte. Omul locuia la marginea satului şi în zorii zilei se trezise cu cineva în ogradã. Întâi lãtrase câinele. Când Marin Toader ieşise în curte, se lãsase liniştea. Doi soldaţi se aflau în mijlocul bãtãturii, iar într-o parte, câinele mort, cu capul zdrobit. Îl omorâse unul din soldaţi, zdravãn la trup, crunt la înfãţişare şi repezit la vorbã. „Mai“ îl identificase primarul. Sub ameninţarea pistolului, îl pusese pe Toader sã lege godacul de picioare şi sã-l punã în ataş. Plecaserã cu avutul omului, fãrã sã-i spunã nimic.
 – Fã o plângere! îi spuse primarul, lãsându-l pe mâna secretarului.
Ghiţã Niţã coborî în curte şi ieşi pe uliţã, îndreptându-se cu paşi hotãrâţi spre cârciuma lui Ene. Când pãtrunse înãuntru, clopotul agãţat deasupra uşii rãsunã familiar. În cârciumã nu era nimeni. Uşa din spate se întredeschise. Cineva iscodi încãperea şi cârciumarul apãru imediat.
– Dã-mi un fernet, cã mã doare stomacul, ceru primarul, fãrã altã întrebare.
– Mneaţa! Ai mâncat ceva?
– Bunã dimineaţa! Nu prea!
Primarul se aşezã la o masã. Ene, cârciumnarul, îi aduse un pahar plin ochi cu licoarea închisã la culoare şi se fãcu nevãzut. Apãru cu o farfurie cu cârnaţi şi câteva felii de pâine. Era tãcut de felul sãu. Puse mâncarea pe masã şi se duse la bar, fãcându-şi de lucru, dar trãgând din când în când cu coada ochiului la muşteriul sãu, pentru a-i fi pe plac. Ghiţã Niţã sorbi întâi bãutura, apoi se apucã sã mãnânce.
– Un vin de buturugã? întrebã cârciumarul.
– Nu. Umple paharul ãsta.
Ene îl ascultã. Primarul ieşi din cârciumã sigur pe el. Se înapoie la primãrie şi trimise dupã jandarm, cerându-i sã emitã ordin de arestare pentru numitul Mai, învinuit de furtul unui porc din gospodãria lui Marin Toader. Jandarmul încercã sã-l înduplece şi, nereuşind, se duse la popa Nicolae. El nu fusese la horã. De fel era din Podul Gorjului, avea gospodãrie acolo şi fusese mutat din pricina unui scandal. Se îmbãtase la cârciuma din sat şi vroise sã cânte, avea glas frumos. De obicei, oamenii îl ascultau, însã în seara aceea abia reuşea sã pronunţe cuvintele. Cineva îi spusese pe şleau: „– Du-te de te culcã, dom’ jandarm, cã-ţi iese ţuica pe nas!“ Se fãcuse vânãt la faţã. Scosese pistolul şi îi arestase pe toţi care se aflau la bãuturã, vreo duzinã de bãrbaţi. Pe unul care dãduse sã fugã, îl împuşcase în picior. Oamenii stãtuserã o noapte în beciul jandarmeriei. Când se trezise, a doua zi, le ceruse iertare şi dãduse de bãut la tot satul, trei zile încheiate. Oamenii îl iertaserã, dar isprava fãcuse înconjurul Gorjului şi fusese mutat disciplinar. Se afla în Murgaş de la începutul rãzboiului. Se obişnuise. De-acum cunoştea oamenii şi locurile şi aproape cã s-ar fi stabilit definitiv, dar nevasta nu vroia sã plece din satul ei. Venea la el de sãrbãtori, cu o cãruţã trasã de doi cai. Rãmânea câteva zile şi se întorcea la casa ei. Acesta era Dumitru Mocoiu, jandarmul.
Preotul era om bun, cu ştiinţã în ale teologiei şi cu dragoste de ţãrani, însã fricos din cale-afarã.
– Te rog sã nu mã amesteci. Am copii mici. Mã tem pentru ei.
Mocoiu nu se supãrã. Casa preotului Nicolae era în drumul lui, aşa cã nu zise nimic şi plecã mai departe, spre directorul şcolii. Îl gãsi aşezat pe bancã, în faţa porţii. Dãdu bineţe şi îi povesti ce necaz avea cu primarul. Învãţãtorul îl urmã la primãrie, însã Ghiţã Niţã se ţinea tare pe poziţie: Mai comisese un furt; în privinţa Culei, el nu mişca un deget, pânã nu venea la primãrie ordin scris de la Craiova. Dacã jandarmul nu îl asculta, îi fãcea raport.
Ziua trecu în dezbateri de tot felul. Puţini se duseserã la câmp. Pânã la urmã, satul se împãrţise în douã: unii socoteau cu cale sã se supunã, alţii îl sprijineau pe primar. Jandarmul nu se grãbise sã îl aresteze pe Mai pentru furt.
– Dupã lege, am rãgaz trei zile, motiva.
La apusul soarelui, cerul luase culoarea purpurei. O luminã rubinie se revãrsa peste sat, învãluindu-l parcã în valuri de foc urieşeşti. Geamurile se prefãcurã în icoane din care şiroia sânge, pereţii odinioarã albi ai caselor ţãrãneşti erau ruguri înspãimântãtoare. Femeile îşi fãceau cruce, scuipându-şi în sân, bãrbaţii se scãrpinau în creştetul capului, a neputinţã. Imaginea aceasta nu ţinuse mult. Fusese ca o prevestire rea şi, dupã ce soarele nu se mai vãzu, cãzu repede întunericul şi începu sã batã vântul, adunând deasupra satului nori grei de ploaie. Pe la miezul nopţii, fulgere scânteiau pe cer şi luminau ca ziua odãile în care puţini dormeau somn odihnitor, iar tunetele rãsunau unul dupã altul, ca obuzele care se spãrgeau pe câmpul de luptã. Într-un târziu, se porni o ploaie nãpraznicã. Rãpãiau stropii de ploaie pe acoperişurile de tablã şi de ţiglã, iscând sunete înalte, un tumult muzical, care se amplifica, adunându-se în vãzduh într-o polifonie a naturii, ca în cea mai perfecţionatã salã de concert, deoarece Murgaşul era înconjurat de dealuri şi de pãduri, fiind un amfiteatru de dimensiuni uriaşe. Muzica aceasta a naturii se înteţi de câteva ori, rãsunând cu intensitãţi diferite şi în nici o orã se stinse încet. Liniştea se lãsã peste sat, oferind anume locuitorilor lui câteva ceasuri de tihnã.
Când vãlul întunericului se risipi şi se ivirã zorii, dupã ce lumina soarelui se anunţase şi satul prinse sã freamãte, Filip se sculã, se spãlã pânã la brâu la fântânã şi îşi clãti cu vigoare dinţii. Îi plãceau dimineţile în sat. Cu toate cã era varã, un aer rece îi umplea plãmânii. Se frecã bine cu un prosop din cânepã, ţesut în casã. Avea rãzboi de ţesut şi iarna, dupã Crãciun şi celelalte sãrbãtori, Gica ţesea preşuri din cârpe ori prosoape şi covoare de pus pe pereţi, din in şi cânepã. Filip Smeu privi grãdina şi câmpul. Ploaia de peste noapte adãugase clorofilã vegetaţiei. Verdele crud domina spaţiul larg, îmbrãca dealurile conturate sub linia orizontului. Un gând sumbru îl potopi, dându-i o senzaţie de greaţã: undeva dincolo de dealul din extremitatea dreaptã, terenul urca domol pânã la platoul la marginea cãruia, pe latura dinspre vâlcea şi pãdure, se afla Cula. În acest moment, un ţipãt tragic se fãcu auzit undeva pe aproape, continuându-se în bocet de înmormântare. Cum se gândea la casa boiereascã din câmp, Filip fu puternic şocat. Ieşi în poartã şi localizã bocetul – de la şosea, nu departe de punctul unde începea uliţa sa. De-acum, se adãugaserã şi alte glasuri. Era limpede. Murise cineva. Oamenii pãrãsesc lumea îndeobşte la începutul zilei şi spre searã. Sã însemne ceasurile astea ceva? Sã fie o legãturã cosmicã între fiinţele de pe pãmânt şi celelalte, cum se crede? Ştiinţa umanã se aflã la început. Abia dacã reuşeşte sã constate anumite fenomene. Sã le înţeleagã, sã le explice şi sã le stârpeascã – iatã tot atâtea idealuri. Om fãrã ştiinţã de carte, însã cu o acutã şi bogatã ştiinţã a vieţii, Filip Smeu se gândi în treacãt la acestea, frãmântat de chestiuni practice. „Dumnezeu sã-l ierte!“ murmurã, pentru cel care decedase. Se înapoie în curte şi intrã în casã, sã se îmbrace.
Curând, vestea se lãţi. Primarul Ghiţã Niţã fusese împuşcat. Îl gãsise nevasta lungit în faţa şopronului, cu ţeasta împrãştiatã prin curte.
Iar pânã sã se dumireascã oamenii, o altã veste alarmantã: jandarmul fusese şi el omorât. Femeia care îl îngrijea dãduse peste el în pat, într-un lac de sânge.
Totul fusese ca o loviturã de trãsnet. Cine nu apucase sã plece pe câmp, se repezi la casa primarului, fiindcã vestea era greu de crezut. Cei mai mulţi, uitaserã de câmp sau, pur şi simplu, nu puteau ieşi la secerat şi la cosit, din cauza ploii torenţiale de peste noapte. Numai aceia care aveau grâul dus la arie, aşteptându-şi rândul la treierat, se deplasaserã cu noaptea-n cap sã vadã cât de tare se udase şi ce puteau sã facã sã-l usuce bine şi repede. Maşina nu treiera. Încã o zi de odihnã. Şi oamenii se îndreptau spre casa celui care le fusese primar bun şi de acolo se repezeau la cârciumã, parcã nevenindu-le sã creadã.  Cine sã-l fi omorât? Sã fi fost vreo legãturã între moartea lui şi a jandarmului? Întrebãrile curgeau gârlã. Bãrbaţii înfundau cîrciuma, în timp ce femeile intrau sã vadã morţii, în mânã cu o lumânare şi cu niscai flori, pereche la numãr – sã se închidã cerul şi nefericirea sã se opreascã acolo.
Cum se petrecuserã lucrurile, nimeni nu ştia. Notarul trimisese un om la prefectura din Craiova, cu un raport. Mai târziu, avea sã vinã o hârtie cum cã ambele cazuri erau clasate, cu specificaţia: „criminal necunoscut“.
Filip se numãrase printre puţinii bãrbaţi care nu rãmãseserã în uliţã. Intrase în curtea primarului şi stãtuse câtãva vreme lângã mortul care fusese de-acum spãlat şi îmbrãcat. Îl întinseserã pe un pat îngust, de o persoanã, cu palmele întinse una în alta şi înţepenite pe piept şi cu o lumânare aprinsã între degete. Stãteau nefireşti braţele şi se vedea cã degetele fuseserã prinse forţat unele de altele, fiindcã omul se rãcise acolo în curte, rãmas ore în şir, pãzit de câini. Femeile boceau  lângã cãpãtâi, însã chipul mortului nu se vedea, ascuns fiind de un vãl negru. Îi zburaserã creierii şi arãta grotesc, aproape fãrã cap. Îl chemaserã pe felcer şi acesta strânse la un loc oasele capului, trãsese o cãciulã peste ele şi cosese cât putuse obrajii sfârtecaţi de glonte, însã nu reuşise sã refacã chipul omului, mãcar pentru ai sãi. O masã hidoasã de carne era îngrãmãditã deasupra gâtului şi a bãrbiei, care rãmãsese întreagã. Cel care îl împuşcase îi bãgase pistolul în gurã, aşa credea felcerul.
– A murit instantaneu, mãcar nu s-a chinuit, îi consolase felcerul.
„Instantaneu“ era un cuvânt nou pentru ei, dar suna ca o împãcare.
  – A murit instataneu, sãracu’, rostea câte o babã. S-a dus!
Nevastã-sa nu auzise nimic. Povestise a doua zi cã îl simţise ridicându-se din pat, de lângã ea, şi ducându-se afarã. Ea adormise din nou, aşa obişnuia el sã iasã peste noapte o datã, ba chiar de mai multe ori, la cel mai mic zgomot. Femeia dormise dusã. Pesemne cã glontele fusese tras în clipa unei bubuituri, fiindcã nici ea, şi nici vecinii nu auziserã împuşcãtura. Sau pur şi simplu luaserã pocnetul armei drept tunet. Dimineaţa, femeia se sculase, fãcuse focul şi pusese apã la fiert, în vatrã, cum fãcea mereu, apoi ieşise sã dea mâncare la orãtãnii. De el nici nu se sinchisise, de regulã se scula înaintea ei şi îl gãsea prin grajd, la vite. Dãduse ochii de el de cum deschisese uşa. Îl vãzuse lungit lângã şopron, desfigurat. Se apropiase întâi, parcã nu-i venea a crede. „Ce sã fie cu omul ãsta al meu?“ Întrebarea asta mãrturisise cã i se învârtea în cap. Se oprise la doi-trei paşi, nãucã. Îşi pusese mâinile la tâmple şi clãtinase din cap, nevenindu-i sã-şi creadã ochilor.  În cele din urmã slobozise ţipãtul acela,  nici nu ştia cum, ea nu vroise, se pomenise ţipând, speriind pãsãretul şi animalele curţii şi înfricoşând satul.
Filip nu putea sã plângã, deşi era cuprins de o sfâşiere cum nu simţise demult. Pentru ce trebuia sã moarã omul acesta? Fusese bun gospodar şi ca fruntaş al satului se purtase firesc, apropiat de sãteni. Ajutase pe câte cineva ori de câte ori i se ceruse. Deodatã, se simţi tras de mâneca bluzei. Se întoarse.
– Filipe, au venit.
Auzise, dar nu înţelesese sensul cuvintelor, pentru cã se uita la femeia de lângã el, fãrã sã o vadã.
– Au venit ãia! Sunt în cerdac.
Cine sã fi venit?
– Blestemaţii ãia!
Acum înţelesese. „Blestemaţii“ nu puteau fi decât soldaţii, presupusul criminal pe care îl aveau toţi în gând, însã al cãrui nume nimeni nu îndrãznea sã-l pronunţe primul. Şoapta femeii devenise şuierat. Bocitoarele auzirã şi se opriserã din plânsetul lor care nu era al lor, ci glas îndurerat, dupã ritual. Ele erau ca actorii pe scenã, îl plângeau pe mort, refãcându-i în cuvinte simple povestea vieţii, pentru uzul asistenţei. În plus, erau îndurerate, doar erau din neam, însã nu oricine putea fi bocitoare. Trebuia sã ai voce şi sã ştii sã improvizezi. Înţelegând cine venise, Filip  se pregãtea sã iasã din camerã, când în pragul uşii îşi fãcurã apariţia doi soldaţi.
– Dumnezeu sã-l ierte, ziserã şi se apropiarã de mort.
– Dumnezeu sã-l ierte, îngãimarã femeile.
Se oprirã cam la un metru de cãpãtâiul acestuia şi luarã poziţia de drepţi, pozând de parcã se aflau de veghe la cãpãtâiul unui general. Peste puţin timp se înclinarã, şoptirã iar „Dumnezeu sã-l ierte!“ şi fãcurã stânga-mprejur. Plecarã, fãrã sã se învredniceascã sã arunce o privire cãtre cei prezenţi. Filip rãmãsese locului. Pentru moment, nu ştia ce s-ar fi cuvenit sã facã. Abia dupã ieşirea lor din camerã se urni din loc, murmurând:
– Vedeţi de mort, dupã obicei.
Femeile îşi dãdurã drumul:
– Cã bine ai ştiut trãi, Ghiţã, şi te lovi mâna ucigaşului... Cã erai flãcãu mândru... şi când porneai tu sârba-nainteee... dau nãvalã feteleee... Jucai mândru şi frumos, cu capul dat pe spate, şi toţi se prindeau în hora taaa, Ghiţããã, Ghiţããã...
Filip Smeu nu mai trecu prin alte odãi. Cu Sofica, nevasta lui Ghiţã, schimbase câteva vorbe când venise. Ieşi în curte şi, de acolo în uliţã. Soldaţii o luaserã spre centrul satului. Nu mergeau pe marginea drumului, ca ceilalţi, ci chiar pe mijloc, drept şi cu capul sus, fãrã sã priveacã în stânga sau în dreapta. Filip grãbi paşii.
Soldaţii se oprirã şi întoarserã capul.
– Vin şi eu!
– Bine, îngãimã Mai. Se rãsuci spre celãlalt, şoptindu-i ceva.
Filip îi ajunse repede.
– Ce pãrere aveţi? întrebã. N-aş fi crezut cã se poate întâmpla una ca asta, la noi.
– Se-ntâmplã pretutindeni.
– Ştiam cã aşa se rãzbunã gangsterii în America. De pistol a murit al lui Burticã, unul de-aici, din sat, care rodea paharul în dinţi, la crâşmã.
– Jean Burticã, afaceristul?
– Afaceristul. Avea o minte ieşitã din comun, dar pusã pe rele. Era de la noi. A plecat din România cu un tren întreg încãrcat cu cereale, pe acte false, fãrã sã scoatã un ban din buzunar.
– Ştiu bine. L-a împuşcat un marinar beat, într-un bar din Marsilia, când sã se îmbarce pentru America. Am auzit de el. Şi e pãcat cã n-a avut noroc. În America ar fi ajuns milionar. Nu fãcuse decât patru clase primare, dar avea cap!
Filip îl privi întrebãtor.
– A fost un exemplar rar, confirmã Mai. Omenirea are nevoie de oameni puternici, ca el.
– Puşi pe bine, nu pe rãu.
– Îţi atingi ţelul cu orice mijloace.
– Cum au fãcut cei care i-au împuşcat pe primar şi pe jandarm? întrebã.
Soldaţii se fãcurã cã nu înţeleg.
– Venisem sã stãm de vorbã cu el, sã-l convingem sã repare Cula.
– ?!
– Acum mã duc la primãrie. Cred cã o sã mã înţeleg mai bine cu notarul. Ştii ce? Am hârtii. Eu şi prietenii mei nu suntem de capul nostru. Ba o sã primim şi ceva întãriri. O sã vinã şi un batalion disciplinar, cã se va face o lucrare mare.
– Ce lucrare?
– Îţi spun, fiindcã te vãd om serios, dar e mare secret. N-ai vãzut. N-ai auzit. Sus, pe Dealul Muierii, o sã se facã un aerodrom militar. Şi în buza satului, pe Dealul lui Moga, un bazin pentru benzinã finã de avioane.
– Aerodrom?
– V-a pus Dumnezeu mâna-n cap. Or sã aibe nevoie de muncitori acolo, pe aerodrom. Se plãteşte bine. Başca, bãuturã, femei, ehe-hei!
– Mare pacoste!
– Poate deschizi o cârciumã şi te îmbogãţeşti.
– Nici vorbã!
– Nu te opune, omule! Cine nu e cu noi, e împotriva noastrã! Dar ce ţi-am spus, rãmâne secret militar. Nu vorbeşti nici cu nevasta – pericol de moarte.
– Înţeleg, rãspunse, deşi nu credea nici o iotã despre un posibil ordin militar transmis printr-o mânã de oşteni. Pe cei doi cine sã-i fi împuşcat? Asta e întrebarea secretã pe care şi-o pune tot satul, nu se lãsã Filip.
– Nu ştiu şi nici nu mã intereseazã. Eu ştiu una şi bunã: fiecare doarme cum îşi aşterne. Na, cã Ghiţã Niţã doarme de tot! Hâ-hâ, Hi-hi-hi, îl prinse un râs potopitor, de care nu mai scãpa, mîndru de jocul de cuvinte fãcut.
Filip Smeu tãcu, convins cã stãtea de vorbã cu criminalul sau mãcar cu autorul moral al mãcelului. Se despãrţirã în faţa primãriei.
– Eu mã duc şi la nenorocitul de jandarm, zise Filip şi se îndepãrtã.
La jandarmerie, Filip gãsi numai câteva femei. Le întrebã dacã plecase cineva dupã familia şefului de post. Rãmase o vreme, gândindu-se ce greşealã comisese jandarmul, de fusse ucis. La întoarcere, fãcu un ocol şi îşi vãzu mama şi apoi socrii, cerându-le sã îi ajute pe ai sãi cu ce va fi nevoie, fiindcã trebuia sã plece la Bucureşti. Nu putea întârzia. În douã zile îi venea o marfã comandatã cu mult timp înainte.
În drum spre casã, fu strigat de notar, din fereastra larg deschisã a primãriei.
– Nu vin, mã grãbesc, minţi. Dacã ai ceva, coboarã în curte.
De fapt nu vroia sã se amestece, fiindcã urma sã-şi lase nevasta şi copiii în sat, într-un moment de nesiguranţã.
Petre Buşe ieşi din primãrie.
– Hai cã mã duc pânã acasã, zise. Ai fost...?
– Am fost. La amândoi.
– Şi ce crezi?
– Ce sã cred. Soldaţii, ca sã sperie satul.
– Ei. Sigur, întãri notarul. Venirã mai adineauri peste mine. Mai cã nu-mi ziserã direct cã ei l-au omorât.
– Ce vor?
– „Venii sã vãd starea de spirit“, îmi zise. Auzi, „starea de spirit“! „Dupã pãrerea mea, Ghiţã Niţã a fost împuşcat în gurã. Cu ea a pãcãtuit, cu ea a plãtit, cã avea gura mare“. „– Şi jandarmul?“ întrebai eu, aproape fãrã sã-mi dau seama. „– Şi el la fel!“
– Ei i-au omorât. Au vrut sã scape de autoritãţile locului. Pe vreme de rãzboi, cine se mai gândeşte sã înlocuiascã un primar şi un jandarm din nu ştiu care sat?
– Ai dreptate. Dar ascultã aici. Eu tãcui, nu zisei nici pâs. „Trimite acum, de faţã cu mine, doi bãrbaţi şi douã femei sã deretice
pe-acolo“, numai cã-l aud cã zice, pe-ãla, barosan. „Unde?“ întreb. „La culã“. „La culã“, repet eu, ca un ecou. „La culã“, zice el iar, „cã de nu, eu nu garantez. Pricepi?“ „Pricep, cã prost nu-s“, zic în gândul meu, dar tãcui. „Executarea!“ Strigã ca la armatã, de parcã s-ar fi aflat în faţa unui batalion. Chem eu paznicul şi-i spun pe cine sã ia cu el şi sã facã niscai curãţenie. „Dupã prânz, pe la trei“, continuã necuratul, „ne vedem acolo. Amândoi“, repetã, „amândoi, tu şi eu, sã stabilim mãsuri, cã sunteţi lasã-mã sã te las! E clar?“„E clar“, rãspunsei, şi numai ce-l vãd cã face stânga-împrejur şi pleacã. „Noroc!“ mai zice din prag. „De noroc am mare nevoie“, zic eu ca pentru mine, şi numai ce-l vãd cã se opreşte: „Poftim?“ Se uitã lung la mine, c-o privire ca o lamã de de brici. Eu îngheţasem. „Noroc!“zic, sã scap de belea. „Noroc!“ dã din nou bineţe şi pleacã amândoi. Peste un minut aud sforãit de motor. Porniserã motocicleta. Sã
ţi-o spun pe-a bunã, încã nu mi-am revenit! Dar în mine am hotãrât: vorbesc cu oamenii sã facem tot ce cer, altfel ne omoarã nebunii ãştia.
– A spus ce vrea? Filip folosea perfectul compus, vorbea ca la Bucureşti.
– Pãi nu-ţi povestii tot? Atât fu. Şi ştim din actele arãtate ieri primarului, Dumnezeu sã-l ierte, cã au primit o misie specialã. E limpede ca bunã ziua cã ei au fãptuit omorurile. Sã ne înveţe minte.
– Sã ne înspãimânte, adãugã Filip.
– Şi sã ştii cã au reuşit. O sã-l pun şi pe popã sã predice la înmormântare cã omului îi este dat sã se supunã, în vremuri de izbelişte, altfel praful şi pulberea se-alege de noi.
– Eu plec mâine la Bucureşti. Dacã voi gãsi vreo cale, o sã vã ajut de acolo. Dacã nu, ai grijã şi de ai mei.
– De tot satul o sã am grijã! Întâi şi-ntâi sã nu mai fie nimeni ucis. Pe-urmã...
Constantin Buşe se opri în faţa casei, cufundat în gânduri, dovedind prudenţã şi grijã pentru consãtenii sãi. Filip Smeu fu o datã în plus câştigat de omul acesta poate prea supus, dar care se simţea rãspunzãtor pentru satul sãu.
– Nu ştiu cât timp vor avea la dispoziţie. Frontul se deplaseazã spre sud-vest, zise Filip.
Mai schimbarã câteva cuvinte şi se despãrţirã. Filip Smeu trecu pe la Titu Roşu, care avea cãruţã  cu cai şi cu care stabilise, încã de la venire, sã-l ducã la Craiova, de unde lua trenul de Bucureşti. Nu-l gãsi acasã. Era pe câmp, fãcea cãrãuşie, dar ştia. Lãsã vorbã sã fie la el înainte de a se crãpa de ziuã.
Când ajunse acasã, se fãcuse ora prânzului. Ai lui îl aşteptau cu masa. La început se temuse sã vorbeascã despre ce vãzuse şi auzise. Mai ales cã se aflau la masã. Dar cum sã ţinã în el unele chestiuni care poate, ştiute, îi ajutau pe cei dragi? Povesti pe îndelete, dupã felul sãu de a fi, în amãnunt şi exact, fãrã înflorituri şi vorbe cãutate. ceru copiilor sã nu se ducã pe câmp în apropierea Culei, iar Anicãi şi Martei – sã stea mai mult în casã. Nu vroia sã-i înspãimânte, însã soldaţii aceia erau periculoşi, iar „paza bunã,trce primejdia rea“.
Dupã-amiaza acelei zile se scurse în pregãtiri. Bãieţii ieşiserã cu vaca în câmp. Filip îşi alese lucrurile de care avea nevoie în Bucureşti şi Anica i le cãlcã. Marta pregãti desertul din seara aceea, cornuleţe umplute, dupã o reţetã veche de familie. Umplu un coşuleţ întreg, rugându-l pe Filip sã-i ducã şi profesorului Constantin Dogaru. În cursul zilei, stãtuserã de vorbã. Filip Smeu avea sã ducã vorbã cã Marta prefera sã rãmânã în Murgaş, atrasã de locuri, oameni şi cu deosebire de gazde. În orice caz nu avea de gând sã se înapoieze în capitalã înainte de sfârşitul rãzboiului.
–– Spune-ţi-i domnului profesor (aşa i se adresa întotdeauna în public sau faţã de alţii) sã se gândeascã la importanţa retragerii la ţarã.
Ne-am putea stabili amândoi în Murgaş. Am deschide un mini-spital – douã trei camere, cu un personal strict. Cred cã o asemenea decizie ar face senzaţie. Şi-ar ajuta oamenii din mijlocul cãrora s-a ridicat, ca sã nu mai spun cã ar fi cãutat aici de bolnavi din toatã ţara. Mã munceşte de câtãva vreme acest gând. Nu l-am spus nimãnui. Sã-l încredinţaţi cã nu glumesc. Îi propun aceastã formulã de viitor. Nu aştept rãspuns. Când va fi sã ne vedem, vom discuta. Cred cã i-ar prinde şi lui bine.
 Masa de searã nu se asemui cu petrecerea plãcutã din ziua venirii lui Filip. Domni tãcerea. Fiecare cu gândurile lui. Fiecare temându-se pentru ceilalţi.
– Bine cã pleci, izbucni Gica, la un moment dat. Cu firea ta, dacã ai rãmâne, te-ai mãsura cu ãştia. Bine cã pleci.
El se uitã la ea, la copii.
– Vorbeşti cu dreptate. Ieri, când mergeam pe drum cu ãla, Mai, mi-a venit aşa, odatã, sã-l iau în braţe şi sã-l arunc în şanţ. „Ce cauţi în satul nostru, mã, criminalule?“ sã-i zic şi sã-i pun talpa pe faţã, pânã s-ar fi jurat cã pleacã şi uitã de locurile astea.
– Doamne! izbucni Gica.
– Rãului sã-i rãspunzi cu rãu, a predicat Confucius, întãri Marta. Vedeţi, noi suntem obişnuiţi cu morala creştinã. Iisus Nazariteanul ne-a învãţat sã fim buni într-atât, încât, dacã cineva ne dã o palmã, sã-i întoarcem şi obrazul celãlalt. O filosofie a non-violenţei, împrumutatã din peregrinãrile lui prin India şi prin Tibet. Chinezul Confucius este mai realist. Cum aş putea rãsplãti binele, dacã rãului îi rãspund cu rãu?
Ar însemna sã nu-l rãsplãtesc îndeajuns pe cel care mi-a fãcut bine! Ar însemna sã nu mai existe norme inteligibile. Rãspunde binelui cu bine, ne învaţã el, iar rãului opunei adevãrul, dreptatea.
– Ai dreptate! aprobã Anica într-un elan juvenil, uimitã de simplitatea raţionamentului.
– Nu eu am dreptate, ci învãţatul chinez, care a trãit cu cinci secole înaintea lui Iisus. De aceea eu sunt pentru acţiune.
– Fiţi cuminţi! zise Filip, privind în pãmânt, cu gândul în altã parte.
– Suntem, promise Gica.
– Dar nici n-o sã întoarcem obrazul celãlalt, vorbi Anica.
– Tu sã stai la locul tãu! o opri Gica.
Se lãsã iarãşi tãcerea. Lãudarã dulciurile Martei. Bãurã vin roşu şi voia bunã îşi fãcu loc, puţin câte puţin.
– Cum suntem noi sortiţi sã trãim singuri, se agãţã Gica de umãrul bãrbatului, târziu, în noapte.
Ochii i se umpluserã de lacrimi. El o mângâie. Îi şterse lacrimile şi o alintã ca pe un copil.
– Ştii ce? Dupã rãzboi, te iau la Bucureşti. Vindem tot şi vã duc în Bucureşti, şi pe tine şi pe copii.
– Sã-i facem oameni cu carte!
Acesta era crezul ei cel mai fierbinte. Fusese fruntea generaţiei ei şi, ca sã-şi rãzbune soarta, şi-ar fi vrut copiii domni, la oraş.
– Îi ţinem la şcoli.
– Chiar vrei?
– Imediat dupã rãzboi, vã iau pe toţi cu mine. Ai sã vezi!
– Te cred.
Cum sã nu-l creadã? Nu o înşelase cu nimic. Între ei nu avea loc minciuna, falsul.
Dormirã puţin. Spre dimineaţã, Filip o trezi.
– E timpul? întrebã femeia, buimacã.
– Ştii ce? Mai rãmân câteva zile. Sã vedem încotro o iau lucrurile.
Gica se strânse lângã el, recunoscãtoare. Îi era teamã, dar înţelegea cã el are treburi la oraş, de unde li se trãgea bunãstarea, ţinerea copiilor prin şcoli. Şi mai era ceva. Bãrbatul ei nu era şi nu fusese niciodatã un simplu ţãran. Plecat de la unsprezece ani la oraş, Filip nu ştia sã lucreze pãmântul. Pur şi simplu nu avusese vreme sã înveţe, sã ajungã un ţãran de profesie. Îi plãcea satul şi de aceea întârzia în el, cu toate cã hotãrâse sã se retragã în Bucureşti, pe mãsurã ce bãieţii încheiau studiile în sat. N-ar fi vrut sã se rupã cu totul. Avea rãdãcinile în sat. Era orãşean, negustor, intuia cursul vieţii, al evenimentelor. Totodatã era om al satului şi rãmãsese cu nostalgia plaiurilor natale, la care avea sã se întoarcã pânã la adânci bãtrâneţe. Şi Gica era mândrã cã bãrbatul ei nu era ţãran pur şi simplu. Plãtea mândria aceasta cu viaţa ei. Bãrbatul ei era aproape tot timpul plecat. Stãtea cu ea o lunã sau douã iarna, de sãrbãtori, cam o lunã de Paşti şi chiar mai puţin de Sfântu Ilie. De regulã, ea se ducea la Bucureşti, prin august ori dupã recoltatul porumbului, toamna târziu. Era un sacrificiu. De fapt ea ţinea gospodãria. Fusese femeie tânãrã şi încã mai era şi l-ar fi dorit mereu lângã ea, dar îl înţelegea şi se simţea mândrã cã bãrbatul ei era şi nu era ţãran, cã ea putea oricând evada, cã fata ei urma sã fie învãţãtoare şi cã bãieţii vor fi daţi la şcoli înalte în Bucureşti. Viaţa, viaţa ei era de multe ori searbãdã şi tristã. Singurãtatea o mãcina şi îşi cãuta remediul în cãrţi, mai ales în cele religioase. Mergea cu regularitate la bisericã şi ştia bine Biblia, pe care se încumeta sã o comenteze cu popa Niculae. Şi totuşi singurãtatea îi dãdea târcoale şi de aceea se bucurase acum cu toatã fiinţa ei cã Filip se hotãrâse sã mai rãmânã în sat.
Odatã, tocmise oameni la prãşit porumbul. Avea bani şi îi plãtea. Iar la vreo doi-trei, la neamuri şi prietene, se ducea şi ea cu ziua, în schimb. Oamenii porniserã pe câmp dimineaţa. Ea rãmãsese acasã, gãtise şi pe la prânzul mic o pornise spre ei, cu coşul de mere cu mâncare pe cap şi cu un ulcior plin cu apã în mânã. Îi era greu, fiind plãpândã, însã acesta era obiceiul satului. Aşa cãrau cele mai multe femei. Cele mai puţine şi mai pricepute la viaţã, îşi puneau bãrbaţii sã ducã mâncarea cu carul cu boi, cu cãruţa cu cai, dupã ce aveau în gospodãrie. Atunci, la masã, venise vorba cã se chinuia singurã, ca un bãrbat.
– Asta n-ar fi nimic, fã, cã toate muncim, intervenise o femeie ştiutã cã era slobodã la gurã, Ioana Tomii. Aşa e femeia fãcutã. Dar n-ai tu bãrbat pe care sã-l atragi când ai şi tu poftã, ãsta-i rãul cu Filip al tãu. Ce, crezi cã el e uşã de bisericã pe-acolo?
– El e bãrbat...
– Şi ce dacã? Cu ce sunt ei mai în drept decât noi? Cum îi vine alui meu sã mã încalece cînd are chef, la fel am şi eu dreptul meu şi pofta mea.
Oamenii râserã. Avea la muncã bãrbaţi şi femei, şi discuţia luase alt curs. Gica rãmãsese tãcutã. Era potolitã din fire, dar tot atât de adevãrat era faptul cã uneori l-ar fi dorit pe Filip lângã ea şi în toiul nopţii plângea.
– Nu, se pomeni zicând acum. Nu, tu du-te la ale tale, spuneai cã ai vorbã cu nu ştiu ce angrosist sã iei marfã.
– Treburi am, mai multe.
– Du-te, o sã fie bine.
– Rãmân pânã îl înmormânteazã pe primar...
– Aşa e bine!
Vorbirã în şoaptã pânã se apropie timpul de plecare hotãrât de peste zi. Filip se sculã, se îmbrãcã încet, sã nu-l simtã bãieţii şi se duse sã-i spunã lui Titu Roşu cã nu mai pleacã.
Peste încã o zi, satul întreg în conduse pe Ghiţã Niţã pe ultimul drum. Poate cã nicicând nu-i fusese dat unui murgãşan sã fie petrecut la groapã de atâta lume. Jandarmul Mocoiu fusese luat de neamuri în chiar ziua morţii. Fostul primar era de-al lor şi oamenii vroiserã sã se arate solidari cu el. Munciserã o jumãtate de zi cei care rãmãseserã în urmã cu recoltarea, femeile vãduve sau cu bãrbaţii pe front, bãtrânii lipsiţi de braţe tinere de muncã.
Popa Nicolae discutase cu directorul şcolii şi cu notarul Buşe cum sã se desfãşoare ceremonia. Stabiliserã ora trei a dupã-amiezei, anume ca sã poatã participa cât mai mulţi. La ora respectivã, curtea şi uliţa se umpluserã de lume. Preotul ţinu o slujbã în casã. În curte aştepta trãsura primãriei, pe care fusese prins un podium din blãnuri de stejar, atât cât sã încapã coştiugul. Când totul fu gata, oamenii ieşiserã din casã şi în primul rând familia: avea douã fete cãsãtorite, la casele lor şi mai mulţi nepoţi. Tradiţia cerea ca neamurile apropiate sã nu iasã imediat dupã mort. Ghiţã Niţã fu scos cu picioarele înainte de patru bãrbaţi apropiaţi ca vâstã. Sicriul fu pus în trãsurã şi cortegiul porni spre bisericã. În faţã mergeau nişte copii cu crucea. Urmau preotul şi ţârcovnicul. Preotul avea pe el stiharul, deasupra felonul şi, agãţat pe dupã gât, patrafirul, brodat cu mâna ei de preoteasa Ileana. Îi era cald, se vedea dupã broboanele de sudoare care îi şi apãruserã la tâmple, însã ţinea la veşmintele impuse în timpul slujbelor religioase, cu atât mai mult într-un asemenea moment. Mergea înaintea trãsurii, trasã de un cal drapat în negru şi cu vizitiul pe caprã, cu capul descoperit şi doliu la vestã. Douã bocitoare stãteau în cãruţã, umplând satul cu tânguirea lor. Nevasta mortului mergea imediat în urma trãsurii, sprijinitã de cele douã fete. Nu mai avea putere sã plângã. Mergea cu capul în jos. Nu se uita în nici o parte şi cãzuse într-o muţenie rãu prevestitoare.
– Doamne, câte lume s-a strâns! exclamase una dintre fiice, când ieşiserã pe prispã.
Ea nici nu ridicase privirea.
Lumea se încolonase dupã familie, câte trei-patru şi chiar mai mulţi. Cei care nu veniserã, ieşeau în porţi şi şopteau:
– Dumnezeu sã-l ierte!
Alţii se adãugau pe parcurs. În piaţeta din faţa primãriei, avu loc primul popas şi învãţãtorul ţinu o cuvântare în versuri, fãcând din Ghiţã erou naţional. Constantinescu scrisese o dramã în versuri, în care Traian şi Decebal se  înfruntau direct şi din care publicase un fragment într-o gazetã din Craiova. Era un om grav, conştient de poziţia sa, de aceea îl prindeau de minune momentele de dificultate pentru sat. Notarul ţinuse un fel de raport: ce fãcuse şi ce nu apucase sã împlineascã primarul Ghiţã Niţã din cauza morţii premature, neaşteptate. Şi coloana îşi urmã înaintarea cãtre bisericã. Din trãsurã, bocitoarele aruncarã bani de metal de o parte şi alta a drumului, plata pentru vãmile vãzduhului.
Filip şi Gica Smeu veniserã împreunã cu Anica şi cu Marta,  care îşi exprimase dorinţa sã asiste; nu cunoştea obiceiurile populare. Se îmbrãcaserã sobru, însã nu în haine de doliu. Rudele mortului le prinseserã în piept fâşii de stambã neagrã. Anica o ţinea pe Marta de braţ. Îşi vorbeau în şoaptã. În timpul slujbei din bisericã, rãmaserã afarã. Anica o duse în cimitirul vechi, care se întindea imediat dincolo de poarta din spate a bisericii. Se aflau acolo patru sau cinci morminte, vechi, printre care unul al unei studente în medicinã, care îşi pierduse minţile, se spunea, din pricina învãţãturii. Restul mormintelor dispãruserã, fãcându-se una cu pãmântul. Nici cruci nu mai erau, cimitirul devenind o livadã plãcutã la privire, pe care creştea iarbã deasã, grasã.
– E plin cu morminte pe dedesupt, explicã Anica. Tot secolul XIX e acolo, jos.
Ele se plimbarã printre cele câteva cruci, apoi coborârã coama dealului. Locul veneea în pantã şi se întindea – fâşie lungã, acoperitã cu iarbã care se cuvenea cositã de-acum – pânã jos, unde se înfrãţea cu lanurile de porumb. Cimitirul nou era mai departe, pe un teren drept, care se mãrginea cu râul.
– Ce pom falnic! exclamã Marta.
– E pãr şi în fiecare an e încãrcat cu pere.
– S-au copt?
– Cred cã da. e timpul, dar nu mânca! A crescut printre morminte şi îşi trage seva din cine ştie ce trup. Nimeni nu-l culege şi prea puţini mãnâncã din el, când trec pe aici.
– Eu am sã mãnânc, hotãrî Marta.
Cãutã pe jos pere coapte, care se desprinseserã de pe ram. Culese câteva în palma stângã.
– Hai sã stãm la umbrã, propuse Anica.
– Hai! acceptã Marta. Ia o parã şi mãnânc-o, pe rãspunderea mea. Cei care au fost îngropaţi, în aceastã livadã, dacã într-adevãr aici a fost loc de îngropãciune, fiindcã mie nu îmi vine a crede, prea e neted terenul, deci aceia sunt de mult oale şi ulcele. S-au contopit cu natura.
– Cu viermii.
– Anica, dar viermi şi râme şi gângãnii se aflã pretutindeni, în pãmânt şi pe pãmânt. Ar însemna sã nu mâncãm nici pâine şi sã nu mâncãm deloc.
Tânãra fatã refuzã.
– Eu n-am mâncat niciodatã pere de aici şi n-aş putea.
– Sunt dulci.
– Îhâ.
– Şi moi şi zemoase.
– Îhâ.
– Mãnânci?
– Ba! se alintã Anica.
– Anica, viaţa şi moartea sunt tot atât de fireşti ca ziua şi noaptea, sã zicem, sunt toate evenimente în cursul nesfârşit al materiei. Poate cã nu e momentul cel mai potrivit, însã am observat cã un anume tânãr te-a urmãrit astãzi cu privirea. Mã întreb dacã nu cumva stã şi acum ascuns pe undeva şi se uitã la noi.
– Nu ştiu ce spui...
– Nu ştii...
Marta tãcu intenţionat. Tensiunea crescu în sufletul Anicãi. Simţea cã trebuie sã vorbeacã şi la un moment dat începu, timid:
– E o rudã de departe. Ionel Untaru. Era elev la o şcoalã tehnicã pentru avioane. S-a dus voluntar pe front. Aviator. A fost rãnit, a stat prin spitale şi acum e bine.
– Ce-a avut?
– Nu ştiu bine. Nu ştiu. E vindecat complet. Sperã ca la toamnã sã-şi reia studiile.
– E bãrbat plãcut.
– Crezi?
– Sunt sigurã, pe cât de sigurã sunt cã nu te lasã indiferentã insistenţa lui.
– Marta!
– Suntem prietene bune, nu-i aşa?
– Îi plac avioanele, tehnica... Uneori vine pe la noi şi... îmi place sã-l ascult. E atât de sigur pe el şi puternic. Tu eşti femeie, pe când eu nu sunt decât un copil.
– Ai dreptate. Sper cã nu sunteţi rude prea apropiate.
– Nu, chiar... nu. Nu de sânge, ci prin alianţe...
Marta râse cu poftã. Apoi se bãtu cu mâna peste gurã.
– Am luat-o razna, spuse. Simţi cum e viaţa de puternicã? Am venit la o înmormântare, dar puterea asta a vieţii ne furã.
– Te-a sãrutat acest... aviator?
– Da şi nu.
Anica privi în pãmânt, jucându-se cu o pãpãdie. Îşi aminti bine. Când plecase la rãzboi, Ionel Untaru o sãrutase. Ea stãtea sub dudul din fundul grãdinii, pe un ţol şi citea un roman de Balzac. Se aşezase lângã ea. Îi povestise ca de obicei bizarerii tehnice, îi vorbise despre alte planete, despre posibilitatea ca omenirea sã avanseze rapid dacã renunţã la
om-ucidere. „– Atunci de ce vrei sã pleci pe front?“ îl întrebase. „– Pentru cã cine merge pe front este primit gratuit la Politehnica bucureşteanã.“„– Îţi pui viaţa în primejdie pentru atâta lucru?“ se mirase. „– Pentru viitorul meu. Am nevoie de studii şi ai mei n-au cum sã mã ţinã.“ „Ţi-e teamã cã nu mã mai întorc“ întrebase el şi îi atinsese mâna, într-o doarã. „Mi-e“, rãspunse, nu ştia de ce, deşi îi era teamã, aşa, pentru toţi. Tatãl ei se întorsese cu un an înainte, rãnit la picior. Au tãcut pânã când s-a lãsat înserarea şi au strigat-o ai ei. L-a condus pânã la poartã şi acolo el i-a întins mâna, spunându-i rãmas bun. I-a dus-o la buze şi i-a sãrutat-o. Ea şi-a tras-o, ruşinatã. Nimeni nu îi sãrutase mâna pânã atunci şi multã vreme i s-a pãrut cã locul acela arde.
– Lasã, îţi povestesc eu. Dar sã ştii cã nu-i nimic. Ţi se pare ţie.
Curând, procesiunea a pornit. Unii copii n-au mai ocolit, ci au coborât de-a dreptul prin fâneaţã, amintindu-le, Anicãi şi Martei, sã se alipeascã mulţimii. Urcarã dealul în fugã. În curtea bisericii mai erau câţiva oameni. Ajunserã cortegiul şi rãmaserã ultimele. Convoiul se mai opri la intrarea în cimitir, apoi la groapã.
Se umpluse cimitirul de lume. Se pãrea cã satul tot se strânsese sã îşi ia rãmas bun de la un om de-al lor, ucis mişeleşte. Aşa vorbi preotul, pe marginea gropii, impresionându-şi asistenţa.
– Pentru cã omului i-a fost dat sã trãiascã în pace cu nevasta şi cu copiii sãi, pânã la sfârşitul zilelor. Cine se opune cãii acesteia va plãti şi va arde în focul gheenei în vecii vecilor!
O anume foire a oamenilor îl fãcu pe preot sã ridice capul. Şi cum stãtea mai sus decât ceilalţi, pe pãmântul ravãn, abia scos din adânc, vãzu cum mulţimea se desface în douã, fãcând loc unor bãrbaţi în uniformã militarã.
– ... în focul gheenei în vecii vecilor! repetã, simţind cã se pierde.
Veniserã soldaţii.
Popa Nicolae înghiţi de câteva ori în sec, spuse repede câteva cuvinte de laudã despre mort şi încheie mai repede decât se aştepta lumea. Apoi anunţã cã despre primar va vorbi învãţãtorul satului.
Învãţãtorul Constantinescu îşi scoase ochelarii şi despãturi un ziar pe care îl ţinea în mânã.
– Dragilor, grãi, apoi îşi drese glasul: hm, hm! Dragii mei, primarul Ghiţã Niţã n-a murit de moarte bunã. Cineva, un om ori un grup de oameni, cineva, zic, i-a pus capãt zilelor, socotind cã în felul acesta rezolvã o situaţie, întorcând-o în favoarea lui. Lucrul nu este deloc nou. Românii au avut dintotdeauna parte de vânturã-lume. Cei mai buni dintre noi au pierit, însã jertfa lor n-a fost nicicând zadarnicã, îndemnându-ne, pe noi, pe ceilalţi, sã fim vigilenţi, sã ne unim, sã luptãm cu sabia ori cu mintea – pentru a rãzbi. Pãrintele a vorbit frumos despre dispãrut. Ghiţã Niţã a fost un adevãrat cap al satului şi nu îl vom uita. Vreau acum sã vã citesc dintr-un articol al profesorului Nicolae Iorga, publicat în ziarul  „Neamul Românesc“, acum patru ani şi o lunã. Cuvintele lui vã vor îmbãrbãta, cred, mai mult decât aş putea face-o eu. Şi ne vor învãţa pe noi pe toţi ce avem de fãcut:
„Neam pãrãsit la rãscrucea furtunilor care bat aici din veac în veac şi vor bate totdeauna în aceste locuri de ispititor belşug şi de trecere a oştilor. Copil al Romei pierdut în pustiul, veşnic înnoit, al barbarilor. Aşa de puţini între aşa de mulţi. Cu fraţii la celãlalt capãt al Europei şi cu strãini de noi în toate pãrţile. Apţi pentru cea mai înaltã civilizaţie şi siliţi de a trãi de la o bejenie la alta.“
„Oricari alţii s-ar fi risipit în lume. Pentru mai puţin se pãrãsesc şi cele mai dulci patrii. Noi am rãmas. Cu sabia în mânã de strajã la toate zãrile, iar, când s-a frânt o clipã, ca sã se lege din nou, tainic, oţelul, am întins brutalitãţii arma subţire a inteligenţei noastre. Şi, iatã, suntem tot acasã.“
– Sã rãmânem acasã şi sã ne vedem cu mintoşenie de treabã. Dumnezeu sã-l ierte! încheie învãţãtorul.
Se lãsã un moment de tãcere. În timp ce adunarea se lãsa pãtrunsã de înţelesul cuvintelor lui Iorga, de undeva, din spate, dintr-o margine a adunãrii, cineva începu sã recite o poezie. Era Anica.
– „Au fost tãind un brad bãtrân
Fiindcã fãcea prea multã umbrã.
Şi-atuncea din pãdurea sumbrã
Se auzi un glas pãgân:
‘O voi ce-n soare cald trãiţi
Şi aţi rãpus strãmoşul nostru,
Sã nu vã strice rostul vostru,
De ce sunteţi aşa grãbiţi?
În anii mulţi cât el a fost,
De-a lungul ceasurilor grele,
Supt paza crãcilor rebele,
Mulţi şi-au aflat un adãpost.
Moşneagul stând pe culme drept
A fost la drum o cãlãuzã
Şi-n vremea asprã şi hursuzã
El cu furtunile-a dat piept.
Folos aduse cât fu viu,
Ci mort acuma cînd se duce,
Ce alta poate-a vã aduce,
Decât doar încã un sicriu?!’
– Nicolae Iorga, poezia „Brad bãtrân“, spuse şcolãreşte la urmã.
Toţi se întorseserã cãtre ea. O ascultaserã cu luare-aminte, aşa cum se întâmplase mai înainte, în timp ce vorbise învãţãtorul satului. La sfârşit, Marta o luã de mânã. Ea lãsã capul în jos şi lacrimi repezi i se scurserã pe obraji. Se elibera. Recitase frumos, rar, tare, cu vocea ei ca un clopot, de adolescentã.
– Vedea-l-aş pe ucigaş zãcând aşa cum zaci tu, acuma, omul meu! spuse aproape ţipând, nevasta primarului, care tãcuse tot drumul. Aşa sã dea Dumnezeu! adãugã, de data aceasta cu glas potolit, închinându-se rar, ca într-un ritual, şi uitându-se ţintã cãtre strãini.
Fetele şi rudele se pornirã în plâns. Ea rãmase o vreme dreaptã, pânã când preotul veni lângã ea şi o întrebã ceva.
Comandantul aşteptã pânã ce sicriul fu coborât în groapã şi notarul Buşe lãsã şi el sã cadã un bulgãre de pãmânt peste cel cu care împãrţise puterea în sat, apoi îi urmãri privirea şi îi fãcu un semn. Notarul venise singur la înmormântare. Îi şopti învãţãtorului cã e chemat şi se apropie de soldaţi.
– Am ţinut sã fim prezenţi şi noi la doliul satului, zise Mihai. Acum vrei sã ne conduci?
– Da, domnule, acceptã notarul şi pornirã în şir spre ieşire.
La un moment dat, comandantul încetini mersul. Se opri şi se întoarse spre notar, arãtând undeva spre dreapta. Notarul se uitã şi el
într-acolo. Gica, Anica şi Marta erau cumva retrase şi separate de ceilalţi oameni. Trei femei, trei vârste, trei frumuseţi, fiecare cu punctele ei forte. Una era calmã şi retrasã în ea, cealaltã explozivã, cuceritoare, iar tânãra semãna cu o floare de crin, cu un lujer proaspãt sumeţit din pãmânt.
Puţini observaserã momentul acesta.
– Frumoasã poezie, rosti comandantul.
Notarul tãcu, precaut. Dacã ar fi fost sã vorbeascã despre istorie...
– Cine e fata?
– Anica Smeu. Taicã-sãu e mare negustor, cu relaţii sus-puse la Bucureşti, minţi.
– Sus-puse?
– La guvern, marşã în continuare, ca sã previnã altã nenorocire.
– Bine. Acum lasã-ne!
Soldaţii îşi urmarã drumul, iar Constantin Buşe rãmase pe alee. Se îndepãrtaserã destul de locul înmormântãrii. Se uitã la crucile din jur, socotind în gând ce avea de fãcut. Se hotãrî sã-l avertizeze pe Filip. Se duse spre el.
– M-au chemat soldaţii... începu.
– Te preseazã cu prestaţiile!
– Naiba sã-i mai ştie...
– Eu trebuie sã plec şi nu ştiu ce sã fac, se destãinui Filip. Am nişte afaceri începute, care mã cheamã la Bucureşti. Dar mi-e şi fricã sã las familia singurã...
– Nimeni nu-ţi poate da un sfat.
– Ştiu. Gica mã îndeamnã sã plec. Ştie cã am sânge iute şi se gândeşte cã – dacã rãmân – mã iau la harţã cu soldaţii.
– Ştie ea ce ştie! îngãimã notarul, care începea sã se convingã cã nu e bine sã se bage.
– Necazul e cã eu nu ştiu cum e mai bine.
– De ce nu-i iei şi pe ai tãi? Mãcar pe Gica şi pe fatã. Pleacã o vreme cu ele din sat. Pe bãieţi îi laşi în grija socrilor.
– Poate sã le las pe la Craiova...
Învãţãtorul li se alãturã şi comunicarea dintre ei rãmase la nivelul acesta nedeclarat.
Filip Smeu a plecat la Bucureşti, luându-le pe femei cu el pânã la Craiova. Le încredinţase celor douã cumnate care locuiau în cartierul Lascãr Catargiu, de fapt tot la ţarã. Învinsese negustorul.
Stabiliserã însã ca el sã se sfãtuiascã, de cum ajungea în Bucureşti, cu profesorul Constantin Dogaru. El le promisese cã îl va convinge pe medic sã-şi ia concediu – august este luna vacanţelor – şi sã vinã în sat, sã le fie reazem.
Ele au rãmas în Craiova, aşteptând ca fiecare nouã zi sã le aducã vestea întoarcerii profesorului. Gospodãria nu putea rãmâne multã vreme pe mâini strãine, în plinã varã. Întâi s-a întors Gica, iar la câteva zile s-au trezit cu Anica şi Marta în curte. Se ivise o ocazie şi nu mai avuseserã rãbdare. De fapt, în ajun primiserã o telegramã:
„Duminicã sosesc în sat. Tinu.“
„Tinu“ îi spunea ea profesorului uneori, în intimitate. Telegrama sosise într-o miercuri. Şi ele se grãbiserã spre Murgaş, atrase de puterea destinului.

Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971