Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011 periodic nr. 1 2 | 3 | 4 | 6 | 7-8 | 9-10 | -->
Anul 2010
Anul 2009
Articole de Mircea BUNEA, Magdalena ALBU, Adrian BOTEZ, Ştefan DORU DĂNCUŞ,Octavian LUPU,Ion MĂLDĂRESCU, DAN GHEORGHE- Partea I
Partea II
Partea III
Partea IV
Partea V
NOI PAŞI ÎNTRU LEGIFERAREA ZILEI LIMBII ROMANE- partea I
- Partea II
Partea III
Partea IV
Partea V
Constantin Lupeanu la 70 de ani
Constantin Lupeanu la 70 de ani - partea II
Traducerile lui Eugen Dorcescu- Rosa lentini ,,Tsunami si Alte Poeme"
OPINIILE SI APELURILE LUI DIMITRIE GRAMA
ACTUALITATEA CULTURALĂ, LITERARĂ ŞI ARTISTICĂ- ARTICOLE DE Dan LUPESCU,Ion PATRASCU, AL.TOMESCU, DragosPREDA, Ionut CARAGEA, Al.Fl.TENE, Ioana STUPARU, Melania CUC, Dorin MUSTATA; DESPRE: Alexandru NEMOIANU, Cezar IVĂNESCU, Fl. SMARANDACHE, Romul MUNTEANU, Iulia BOSTAN, Kula Ilinca, Mihai ANDRONESCU, Valentin MARICA, Viorela CODREANU, Al. Florin TENE
Partea II
Partea III
Partea IV
Corneliu LEU - PROCURORUL DIN X…-o novelă românească şi contimporană- Partea I
- Corneliu LEU - partea II
Din Folclorul Internetului - Texte de la: Elisabeta Iosif, Alina Iuga, Dan Lupescu, Ion Lila, Corneliu Berbente, Sergiu Găbureac, Ionut Caragea, Gheorghe Manea, Mircea Bunea, Alexandru Cetățeanu, Nicu Vintilă-Sigibida,Niculae George Dragulanescu,Vasile Bocai
Partea II
Partea III
Partea IV
Partea V
Partea VI
Paso Doble - rubrica Ioan Lilă; Rubrica Ionuţ Caragea
continuare VIII






              CONSTANTIN  LUPEANU
                   LA 70 DE ANI


                      IENS
                        sau
Infinitus est numerus stultorum
                                            
(fragment de  r o m a n )


 
ŞAPTE

În singurãtatea celor patru pereţi, Marta simţi deodatã cã izbucneşte în plâns. Se repezi la uşã şi întoarse cârligul de fier, înşurubat pe toc, blocând-o. Trase în partea de sus a uşii, unde era geam, şi la ferestre, draperiile verzi, puse de ea. Gazda avea la ferestre numai perdele albe, frumoase, croşetate de mânã, cu desene îndrãzneţe, cu margini late, ca un cadru, şi cu ciucuri bogaţi în partea de jos. Ţãranii trãiesc în comuniune cu natura. Ei nu simt nevoia sã se ascundã de soare şi de lunã. Seara, întâi sting lampa şi apoi se dezbracã şi se bagã în pat. Dacã un indiscret s-ar uita pe fereastrã, n-ar desluşi nimic. Cât despre lunã şi planete, ele îi vegheazã, le sunt prieteni. Firea şi destinul oamenilor sunt marcate de astre. Un om nãscut vara, sub soarele fierbinte, are temperament puternic, nãvalnic. Cel care vede lumina zilei spre searã, va avea alte caracteristici decât cel apãrut pe lume în primele ore ale dimineţii. Marta însã se nãscuse la oraş şi nu ştia la ce orã anume venise pe lume. Ea nu credea în învãţãturile acestea strãvechi, ba chiar le ignora cu totul. Orãşancã fiind, Marta luase de la magazinul sãtesc câţiva metri de catifea verde închis şi croise împreunã cu Anica draperii bogate.
Le prinsese cu aţã de nişte cuie, peste perdele. Ziua le trãgea în pãrţi, ţinându-le legate la mijloc cu panglicã din acelaşi material, ca la teatru.  Seara le dãdea drumul şi le trãgea puţin în spre interior, suprapunându-le şi creind întunericul trebuincios somnului ei de orãşancã.
Acum plângea ca un copil. Lacrimi mari îi brãzdau faţa. Se aruncã în pat şi rãmase acolo o vreme, mângâind scrisoarea. La început, încercã sã elimine din minte toate gândurile rele, zicându-şi cã necazurile se vor sfârşi şi cã o va aştepta un viitor calm. Numai cã gânduri contradictorii îi jucau în minte şi nu-şi putea impune liniştea. Plângea, plângea acum cu sughiţuri şi ar fi vrut sã se opreascã şi nu putea. Venise în satul acesta cu totul deprimatã. De fapt fusese adusã cu o maşinã direct de la Piteşti şi lãsatã la capãtul satului. Natura o ajutase, fiindcã în acel moment se abãtuse peste acele locuri o furtunã rar întâlnitã, cu piatrã şi lumea se refugiase în case sau în cine ştie ce adãposturi şi nimeni n-o vãzuse coborând din maşinã. Când fusese întrebatã, rãspunse cã venise cu o ocazie, cu o maşinã militarã, care trecea peste Bãlceşti.
În timpul acesta se împãcase cu sine şi cu lumea şi uneori îşi zicea la modul serios cã ar fi fost bine sã rãmânã definitiv în sat. Primul medic al comunei Murgaş, judeţul Dolj! Va rãmâne în istoria locurilor.
Parcã îi era fricã sã deschidã plicul sã citeascã. Oare ce cuprindea? Se trase la perete, lângã fereatsrã, în patul mare, ţãrãnesc, care ocupa cam o treime din camerã. Se rezemã de fereastrã, prinzând o parte a draperiei sub ea, pentru a lãsa o razã de luminã sã-i cadã pe scrisoare.
Rãsuflã adânc. Încercã sã şi-l imagineze lângã ea pe Tinu, cum îl botezase ea pe profesorul Constantin Dogaru. „Cât îmi trebuieşti!“ se gândi, desfãcând plicul.
„Draga mea,
Mã aflu la cârciuma „Calul Bãlan“, din piaţa centralã a oraşului. Sunt într-un separeu cu persoana care îţi va aduce scrisoarea. Dupã ce o citeşti, arde-o. Încerc sã mã concentrez asupra muncii mele şi cu acelaşi profesionalism pe care tu îl cunoşti, accept cele mai diferite activitãţi şi cele mai dificile operaţii, pentru a nu avea timp liber. Şi totuşi tu îmi apari mereu în gând, te simt prezentã lângã mine, adesea închid ochii şi întind mâna sã te simt aievea. Dacã îţi voi spune şi în aceastã scrisoare cã te iubesc cu adevãrat şi nu mã mai pot imagina trãind pe acest pãmânt fãrã tine, sã nu crezi cã exagerez. Poate cã nu ştiu eu sã mânuiesc condeiul cum se cuvine, pentru a-ţi exprima întregul complex de simţãminte în ceea ce te priveşte. Ai sã zâmbeşti: nu mai pot citi prozã, în schimb am pe noptierã mai multe cãrţi de poezie, pe care le rãsfoiesc înainte de culcare. Ai ghicit, caut mai ales poezia de dragoste.
Înţeleg totuşi cã vei mai rãmâne o vreme acolo. Aici e cald, frontul se apropie, încât nici nu ştiu ce va mai fi. Tu sã ai linişte în tine, încât sã te vindeci de starea depresivã prin care ai trecut. Lumea uitã repede şi vom gãsi o soluţie de supravieţuire. Deocamdatã este important sã nu ţi se ştie urma.
Cu Dan nu mai vorbesc. I-am cerut sã-şi revadã comporta-mentul, sã mediteze asupra opţiunilor politice. I-am dat un rãgaz de trei luni, dupã care vom avea o lungã explicaţie, care va duce la uniunea dintre tatã şi fiu, aşa cum sper, sau la separarea definitivã, irevocabilã. În orice caz, a cam încheiat-o cu vechii prieteni, care i-au creat numai momente nefericite. Logodna sa este serios ameninţatã. Nu mã bucur, nu plâng. Fereascã-l ispita de hotãrâri pripite. Lucreazã în spital şi are în vedere sã plece voluntar pe front. Probabil în octombrie, la sfârşitul celor trei luni pe care ni le-am luat de comun acord, pentru a pune la punct raporturile în familie.
Te iubeşte un bãrbat care nici nu este sigur dacã meritã prea-plinul darurilor tale ca medic, ca femeie - nevastã, ca femeie - iubitã = amantã, ca om.
Al tãu,
      Constantin Dogaru,
    zis de la o vreme – Tinu“
Bucureşti, 17 iulie 1944

Reciti scrisoarea o datã şi încã o datã, pânã se convinse cã nu scãpase nimic din sensurile ascunse ale acesteia. „Înţeleg cã vei rãmâne o vreme acolo.“ Acesta era un mesaj. Însemna cã era cãutatã, cã ameninţarea cu moartea plana încã asupra vieţii ei. Bãgã foaia de hârtie înapoi în plic. Se ridicã şi se roti gânditoare prin camerã. Unde sã ascundã scrisoarea? Încercã vreo douã locuri, apoi se duse şi o vârâ printre lucrurile ei, în geamantan.
Dupã ce aranjã cuvertura patului, desfãcu draperiile. Camera fu inundatã de luminã. Afarã se lãsase o cãldurã copleşitoare. Nu bãtea vântul. Crengile liliacului crescut între fereastra ei şi gardul de la şosea nu se clinteau. Frunzele atârnau parcã fãrã viaţã. La amiazã, uliţa era pustie. Lumea se afla pe câmp la secerat, la treierat sau ascunsã în rãcoarea caselor. Marta îşi apropie faţa de fereastrã. Geamul era fierbinte, însã în camerã nu se simţea zãpuşeala. Casa lui Filip Smeu avea acoperiş înalt, în pod se forma un strat protector, oprind cãldura pe timp de varã şi iarna stãvilind gerul. Îşi lipi nasul de geam, ca în vremea copilãriei şi închise ochii. Prima imagine îl reprezenta pe Tinu, întinzând braţele spre ea, transportat de bucuria dragostei. „Ştiu cã mã iubeşti şi îţi rãspund pe mãsurã“, murmurã. „Tu mi-ai dat echilibrul şi ai oferit un sens vieţii mele, care, trebuie sã recunosc, era stearpã. N-am voie sã-ţi scriu, pentru a nu mi se lua urma.“ Imaginea se schimbã brusc, ca un cadru de film. Ceea ce vãzu o înfricoşã, încât fãcu repede ochii mari, ca amintirea aceea grotescã sã disparã. Un pui de ţãran trecea pe uliţã, apãsând cu vãditã plãcere picioarele goale în colbul alburiu. Mergea ţanţoş, ridicând praful cu bunã intenţie. Pulberea finã i se lipise de piele pânã deasupra gleznei, de parcã ar fi fost încãlţat în ghete de antilopã. „Iatã bucuria vieţii!“ gândi Marta. Se rãsuci, dându-se jos din pat şi ieşi din camerã.
În urmã cu câteva sãptãmâni trecuse printr-o întâmplare care avea sã-i marcheze viaţa şi care o determinase sã fugã din Bucueşti.
Pornise pe jos de la Spitalul Brâncovenesc, spre Calea Vãcãreşti. Trecuse printre tarabele de fructe şi le flori din Piaţa Naţiunii, se strecurase prin încrucişarea de tramvaie, înţepenite minute în şir de o nu se ştie ce manevrã greşitã a unui manipulant. Urcase o pantã uşoarã şi cotise la dreapta pe Vãcãreşti. Pe colţ era cârciuma ţinutã de Leiboviz, negustor respectat în tot cartierul. De la şase dimineaţa şi pânã unsprezece oferea consumatorilor ouã ochiuri la capac, cu şi fãrã caşcaval, iaurt, cafea. Iar dupã aceastã orã, fãrã nici o întrerupere, punea la dispoziţie mâncãruri gãtite şi bãuturã. La ora şaisprezece se punea grãtarul cu fleici, vrãbiuţe, momiţe şi tot ce ţi-ar fi poftit inima. La unsprezce noaptea, închidea. Marta recitea amuzatã reclamele caligrafice în culori vii pe geamul imens al vitrinii. Nimic nu se schimbase. Se pãrea cã timpul rãmãsese pe loc, deşi citise undeva cã heraclit spunea: „Omul de ieri nu este omul de azi, iar cel de azi nu va fi cel de mâine.“ Sã fi fost numai aparenţã? Hai-da-de, oamenii sunt la fel! Se întorcea în cartierul copilãriei cu un aer de jenã. Nu îl mai vãzuse de ani de zile, din ziua înmormântãrii mamei şi a sorei mai mari. O chemase unchiul (dinspre mamã) la magazin. Acum se întorcea ca o „fetiţã“ cuminte, însã cu aerul cã greşise, ocolindu-l atâta vreme. Unchiul Lupu era celibatar. O vizita el, acolo, la Cotroceni şi depãna amintiri. Se plângea de singurãtate. „Cu timpul, se va obişnui“, gândea. „Am luat-o prea brusc. Din cauza fericirii, a libertãţii obţinute deodatã? Mi-e rudã şi este un suflet chinuit. Câte nu îndurase? Va trebui sã am grijã. Sã dau dovadã de atenţie şi de delicateţe, de grijã permanentã. Numai pe mine mã are.“ Ajungând cu gândul aici, grãbi pasul. Abia trecuse de faimoasa cârciumã, cu ochii încã dupã reclamele insolite înscrise cu vopsea pe geamuri, când cineva îi aţinu calea. Un colonel pe care îl întâlnise o singurã datã şi care de la o vreme o tortura cu insistenţa sa. Îl minţise cã se duce la un control urgent. Scãpase cu greu.
Vizita în prãvãlia unchiului fusese un eşec. Stãtuse ca pe ghimpi, aşteptându-se ca în orice moment sã sune cineva. Nu dãduse nici o explicaţie, cu toate cã bãtrânul o privea lung, întebãtor. În cele din urmã se scuzase cã este nevoitã sã plece. Trebuia sã ducã undeva rezultatul unui examen de laborator. Unchiul o vãzuse frãmântatã şi acceptase explicaţia. La plecare îi ceruse sã îi aranjeze un control medical general. Ceea ce ea împlinise chiar a doua zi şi se angajase sã-i facã ea, din douã în douã zile, injecţiile intravenoase prescrise. Atunci însã abia îl auzise, îşi ceruse scuze cã nu rãmâne mai mult şi se grãbise sã alerge acasã la profesorul Constantin Dogaru. A doua zi revenise, stãtuserã de vorbã ore în şir. De atunci purta zilnic în geantã câteva injecţii şi o seringã cu ac proaspãt sterilizat, pe care îl schimba în fiecare searã.
La câteva zile a urmat ziua de naştere a lui Dan, fiul profesorului Dogaru. Printre invitaţii la petrecere se afla şi colonelul respectiv, Gogu Grancea, om ajuns celebru prin neîndurarea de care dãdea dovadã, prin cruzimea soluţiilor propuse. Lucra undeva, la un serviciu special din cadrul Ministerului de Rãzboi. Se purta ca un barbar. Era temut. Fãcuse numeroase victime. Se spunea cã de fapt el conducea. Dan îl cunoscuse întâmplãtor, printr-un vãr al logodnicei sale şi intrase în mod inexplicabil sub tutela acestuia. Colonelul îi fãcuse curte Martei, discret, dar cu oarecare insistenţã, agasând-o. Ei nu-i plãceau vandalii, se şi exprimase în felul acesta, faţã de profesor, relatându-i avansurile ofiţerului şi îl rugase sã plece cât mai repede posibil, de vreme ce Gogu Grancea se numãra printre invitaţi. Dogaru acceptase, mai ales cã relaţiile cu fiul sãu erau tensionate, din cauza unor cercuri militare şi politice în care fiul sãu intrase. Se dusese şi-şi luase la revedere de la Dan, apoi dispãruse împreunã cu Marta. La ieşire, colonelul Gogu Grancea îi aştepta, încãlzit de alcool.
– Domnule profesor, permiteţi-mi sã schimb douã vorbe cu domnişoara, ceru.
– Regret, domnule, nu vã cunosc, iar domnişoara este cu mine. Plecãm.
– Cum, nu v-a vorbit Dan de mine? Eu l-am salvat de front.
– Mã îndoiesc, domnule...
– Grancea. Colonelul Gogu Grancea, de profesie holtei, ca sã zic aşa!
Aceastã întorsãturã a frazei ctre vulgaritate îi repugnã profesorului Dogaru.
– Pardon! zise şi dãdu sã treacã, însã colonelul îl reţinu, prinzându-i braţul drept mai sus de cot, cu o mânã de fier.
Atunci profesorul Dogaru, fãrã sã schiţeze cel mai mic gest de a se elibera, ridicã braţul stâng şi fluturã mâna spre Dan, aflat în partea opusã a încãperii.
– Dan, poate cineva sã punã cu botul pe labe gorila asta? strigã cât putu de tare.
Atenţia invitaţilor se abãtu asupra lor.
Martei i se pãru cã momentul acela de înfruntare nu se mai terminã. Colonelului îi tremura vizibil mâna de enervare, dar nu vroia sã şi-o retragã. Profesorul lãsa impresia cã se amuzã:
– N-am ştiut cã Grãdina Zoologicã s-a mutat aici!
Dan se apropie de ei şi odatã cu el mai mulţi invitaţi şi abia atunci colonelul Grancea îşi retrase mâna.
– Vino, draga mea! şopti Dogaru, luând-o pe Marta de braţ şi ieşi, lãsându-i.
– Ce s-a întâmplat? auzirã ei glasul lui Dan.
– O sã mi-o plãtiţi voi! tunã glasul colonelului. Gogu Grancea ştie sã atace!
Profesorul Dogaru şi Marta se plimbarã pânã târziu, apoi merserã la ea. Telefonul sunase de când intraserã în casã, dar ea nu rãspunse. La fiecare cincisprezece minute, soneria telefonului se dezlãnţuia, încât fuseserã nevoiţi sã scoatã telefonul din prizã.
A doua zi, colonelul Grancea o cãutase la telefon. Ea îl bruscã şi îi închise telefonul, numindu-l cu eleganţã „adolescent întârziat“.
La rândul sãu, profesorul Dogaru se folosi de relaţiile sale sus-puse. rezultatul nu era deloc îmbucurãtor. Gogu Grancea avansase în grad cu repeziciune, fiind unul dintre cei mai tineri colonei din Ministerul de Rãzboi. Avea acces pânã la Ion Antonescu şi era omul de încredere al Comandamentului german. Se pãrea a fi investit cu puteri speciale de cãtre trupele SS, încât nimeni nu-i stãtea în cale. Strânsese averi incomensurabile, multe provenind de la comunitatea evreiascã, dar le trecea de la bun început pe numele neamurilor, încât la el nu figura decât o casã în Vatra Luminoasã şi o limuzinã, pe care şi-o cumpãrase cu banii de pe fostul sãu apartament în bloc. Fãrãdelegile sale erau întrecute doar de pasiunea pentru femei, o pasiune perversã, fiindcã era atras numai de femeile tinere cu o carierã de succes, pe care le abandona repede, nu înainte de a le compromite, ieşind cu ele în societate. Nimic nu-i stãtea în cale. În cazul femeilor cãsãtorite, le trimitea bãrbaţii pe front şi imediat îi transfera în spatele frontului, dacã îşi mulţumea poftele. Apoi le abandona, fiindcã el le fãcea curte mai mult de un ideal ciudat al sãu, acela al distrugerii armoniei şi vieţii frumoase. Odatã satisfãcut, îşi muta interesul cãtre altã femeie. Gogu Grancea era cel mai periculos om din Bucureşti, aproape imposibil de înfruntat. Marta şi profesorul s-au sfãtuit zile în şir, ea agasatã zilnic de avansurile lui grosolane şi insistente, el dezamãgit de societate şi de sine însuşi, pentru acest incident prelungit, care arunca umbre abracadabrante asupra începutului lor de dragoste adevãratã.
Dan le ceruse scuze a doua zi, vorbise cu Gogu Grancea, însã nu putuse face nimic. Tânãr şi neexperimentat, era depãşit de conflictul care se declanşase la petrecerea sa.
Într-una din zile, Gogu Grancea o aşteptase la ieşirea din spital. O invitase în maşinã. Ea refuzase şi atunci fãcuserã câţiva paşi pe jos. El îi declarase fãrã ocoliş cã o place şi cã o roagã şi în acelaşi timp o someazã sã îl accepte. Nu se ştia ce le va rezerva viitorul. Poate cã se vor înţelege şi o va lua de nevastã. Poate nu. Nu vroia sã o mintã. Un lucru era sigur: se simţea atras cu putere de ea şi avea sã ajungã sã o câştige, indiferent câte strãdanii ar fi fost obligat sã facã. Şoferul îi urma cu maşina, luând-o de-a valma, împotriva regulilor de circulaţie, numai sã se afle aproape de trotuarul pe care se aflau ei. Când bãgase de seamã lucrul acesta, Marta tãiase drept printre tarabele din Piaţa Naţiunii. Colonelul o urmase, anunţând-o cã puteau merge pe unde vroia, deoarece erau supravegheaţi îndeaproape de doi soldaţi îmbrãcaţi în civil. Şi îi arãtase. O vreme, Marta mersese tãcutã. Nu ştia ce sã facã. Se oprise sã telefoneze, dar nu fusese lãsatã. Încercase sã-l amâne:
– Lãsaţi timpul sã limpezeascã lucrurile, domnule colonel. M-aţi luat prea repede. Accept sã îmi telefonaţi peste câteva zile. Acum plec cu un taxi.
– Taxi? Sigur. Mergem împreunã cu taxiul.
– Împreunã? Unde? se mirase ea.
– În noul tãu apartament.
– ?!
– Ţi-am închiriat un apartament, cu o terasã întinsã deasupra Cişmigiului. Chiria este plãtitã pe un an înainte de cãtre Ministerul de Rãzboi. Mergem sã ţi-l arãt. Strict protocolar. Pe cuvânt de ofiţer! Apoi îţi ofer câteva zile pentru a reflecta. În plus, ţi-am rezervat o surprizã.
– Altã surprizã?
– Apartamentul nu trebuie sã te mire. E ceva curent în zilele noastre.
– Nu apartamentul, domnule colonel. Mã mirã apariţia dumnea-voastrã astãzi, în faţa spitalului.
El a oprit un taxi şi curând au ajuns pe una din strãzile din spatele Cişmigiului. Intrarea în parc era pãzitã de doi soldaţi înarmaţi cu automate. Colonelul a invitat-o în aceastã cea mai desãvârşitã grãdinã publicã a Bucureştiului, cu un lac pe cale de dispariţie, odinioarã alimentat de izvoare subterane şi de râul Batişte, râu din care astãzi se pãstreazã numai numele dat unei strãzi.
– Aceasta va fi grãdina ta! a rostit colonelul, cu grandilocvenţã. Vezi? E a ta. Vino!
Îi prinsese mâna şi o trãsese dupã el, aproape alergând, încântat peste mãsurã, îmbujorat ca un adolescent şi mândru ca un copil la prima trãznaie gogonatã. Marta fusese cuprinsã de teamã. Ce vroia sã-i arate? Nu se vedea ţipenie de om.
Se oprirã pe aleea care strãjuia lacul.
– Acesta e blocul tãu, îi spuse, arãtându-i o clãdire cu cinci etaje. Ultimul etaj e al tãu, cu terasa aceea întinsã. Când vrei sã te plimbi, îmi telefonezi şi într-o jumãtate de orã evacuez Cişmigiul.
– Acum l-aţi... l-aţi e-va-cu-at?
Martei nu-i venea sã creadã, cu toate cã vãzuse soldaţii de la intrare.
– Toate intrãrile sunt blocate. Nimeni n-o sã te deranjeze.
Se roti, nedumeritã, speriatã de gândul strãinului de lângã ea.
– Parcul este al tãu. Frumuseţile lui îţi aparţin. Îţi ofer toate florile, toate. Nu se aflã nimeni, pe întreaga întindere, pînã sus în Ştirbei Vodã.
– Bine, dar oamenii?
– Evacuaţi!
– Şi autoritãţile?
– Am anunţat un exerciţiu pentru seara zilei de astãzi. Nu e nimeni. Vreau sã spun, în afarã de noi doi. Grãdina este a ta.
Şi chiar atunci, un copil trecu aleea la câţiva metri în faţa lor, mergând tacticos, şi privindu-i cu obrãznicie. Colonelul îşi duse brusc mâna la şold. În clipa aceea, puştiul sãri în tufiş şi se fãcu nevãzut.
– Un avertisment, zâmbi Marta, deşi mai înainte simţise cã îi îngheaţã sângele în vine.
– Un exemplu cã treaba n-a fost bine fãcutã. Pe viitor voi lua mãsuri drastice. Nimeni n-o sã te mai deranjeze în grãdina ta. Îţi promit!
Pãrãsirã Cişmigiul şi intrarã în bloc. Intrarea era pãzitã. La etajul V, uşa liftului le fu deschisã de un soldat. Apartamentul avea un livind, douã dormitoare, fiecare cu grupul sãu sanitar, bucãtãrie cu o salã de mese largã în apropiere, bibliotecã şi birou pentru studiu. Mobilierul era din lemn de nuc. Bibelouri vechi, lucruri multe, prea multe.
– Apartamentul acesta a fost locuit, constatã.
Acestea au fost primele cuvinte ale Martei.
– Ai dreptate. Proprietarul mi l-a închiriat mie, evacuându-şi chiriaşii, cu recompensã. Le-am cumpãrat mobila, tot.
În clipa aceea, Marta înţelese cã bunul plac putea acţiona la nesfârşit. Omului din faţa ei nu-i rezista nimic. Un gând ciudat pusese stãpânire pe ea: un asemenea om nu se cuvenea sã trãiascã; o asemenea fiinţã trebuia stârpitã. Dar cum? Se învârtise prin casã, iscodind curioasã în tot locul. El se aşezase în fotoliu, radios. Aştepta verdictul. Într-un târziu, Marta se întorsese, încercând sã parã radioasã.
– Nu vãd şampania!
– Poftim? Oh, înţeleg...
– Rãmâneţi acolo unde vã aflaţi, domnule colonel.
Marta îşi lãsã poşeta lângã uşa de la intrare, într-un gest de abandonare, şi ieşi pe coridor, trimiţându-l pe soldat sã aducã de la Capşa şampanie şi caviar.
– Cişmigiul golit de lume nu mi-a plãcut, colonele, dar cu apartamentul acesta m-aţi câştigat.
Rãmãsese în picioare, în mijlocul camerei aceleia şi îl privise cât putuse mai duios.
– Te ador, Marta! rostise colonelul şi într-un gest grandilocvent cãzuse în genunchi, înaintând aşa pânã la picioarele ei.  Nici nu-mi vine sã cred! Te-am câştigat? Pe tine? O femeie frumoasã şi un savant! Am sã-ţi fac un nume, pe care sã-l ştie toatã Europa! Spune-mi pe nume, Gogu!
– Ştii ce, Gogule? Te rog sã-mi povesteşti viaţa ta. Nu te cunosc deloc. Uite, ne aşezãm cuminţi în fotolii şi aşteptãm şampania. De acord? Marta se strãduia sã rãmânã calmã.
– De acord, de acord! M-am ridicat de jos...
Biografia colonelului nu-şi are locul aici. Destul sã se ştie cã într-un deceniu şi ceva ajunsese colonel, el, bãiatul cel vârstnic al unui gunoier, spaima cartierului Tei... Povestea prost, sãrind de la una la alta, fãrã un fir director, proiectându-şi cât mai bine viaţa din ultimii ani, rãzboiul, fiind zeitatea pe care înţelegea sã o slujeascã cu umilinţã şi devoţiune pânã la pieirea de sine.
Când soldatul a adus într-o frapierã trei sticle de şampanie, el nu încheiase. Respinsese îndemnul Martei de a continua altãdatã destãinuirea. Continuase sã înşire cu voce egalã ani şi fapte neinteresante în sine, probând ascensiunea.
Apoi şampania a fost turnatã în pahare.
– Du-te, Bebe, ordonã el şi nu se lãsã pânã nu ajunse cu explicaţiile la ascensiunea în Ministerul de Rãzboi şi la descoperirea unei femei fabuloase, Marta Dinu, care acum se afla în faţa sa. Sãrit în picioare. Ridicã cupa plinã de şampanie:
– Pentru împlinirea uniunii noastre!
– Pentru împlinirea de astãzi! urã Marta.
Bãurã, fiecare cu gândurile lui. Încã o cupã, şi alta. Când prima sticlã a fost golitã, Marta s-a ridicat.
– Aş vrea sã fac o baie.
– Da, draga mea. Vei gãsi tot ce-ţi trebuie.
Marta intrã în dormitorul care îi fusese recomandat şi s-a chircit imediat dupã uşã. „Ce sã fac?“ murmurã. Se dezbrãcã încet, cu gândurile rãvãşite. Intrã în baie şi umplu cada. Se uita cum se adunã apa şi fãcea cele mai absurde asociaţii. Se îmbãie îndelung, se masã cu grijã, pânã când simţi cã se calmase. Îşi puse pe ea un capod şi se întoarse în camera de primire. Colonelul golise încã o sticlã şi tocmai o deschidea pe a treia.
– Ajunge, domnule colonel!
– Spune-mi Gogu.
– Gogu!
– Încã un pahar.
– Şi douã, dar repede!
I-a turnat ei un pahar şi el a dus sticla la gurã. A bãut mult, pe nerãsuflate. A lãsat sticla pe mãsuţa acoperitã cu cristal şi a prins pe Marta pe dupã umeri.
– Sst! a fãcut ea. Mã duc sã-l anunţ pe Bebe sã nu ne deranjeze nimeni.
A alergat spre uşa de la intrarea în apartament şi a deschis-o larg. Capotul i se întredeschisese, dar parcã nu observase.
– Bebe, vezi sã nu ne deranjeze nimeni!
Soldatul o privise lacom.
– Am înţeles!
– Orice-ar fi!
– Am înţeles!
Marta s-a tras înapoi şi a închis uşa. A blocat-o şi s-a rãsucit, rezemându-se cu spatele de tãblia uşii. Ţinea ochii închişi, sã-şi facã curaj. Când i-a deschis, l-a vãzut pe colonel în mijlocul camerei, îmbrãcat, cu o cravaşã în mânã. Rânjea.
– Vino!
– Bine, dar...
– Draga mea, am nevoie de înţelegerea ta.
S-a apropiat şi a prins-o iarãşi pe dupã umeri.
– Ştii, eu sunt un tip ciudat. Nu pot sã iubesc decât ameţit de alcool şi plin de urã. Îmi place sã lovesc. Biciuirea femeii iubite mã excitã, iar bãutura îmi dã curaj.
Marta s-a rãsucit spre el şi l-a privit în ochi, sã se convingã dacã glumeşte sau vorbeşte serios.
– Am sã fiu atent...
Mâna dreaptã i s-a desprins de umãr şi curând Marta a simţit o sfichinire peste şold.
– Glumeşti...
O nouã loviturã, peste sâni. Femeia şi-a dus mâinile la piept, însã cravaşa i-a croit pântecul. Haralambie nu lovea tare. Probabil cã era bolnav sau nebun. Însã atâta umilinţã se desprindea din gestul acesta, încât Marta parcã împietrise. Îşi lãsase mâinile pe lângã corp şi se uita la omul din faţa ei. Atunci el se oprise şi se apropiase de ea.
– Te iubesc! Dacã ai ştii cât te iubesc! O sã fac din tine una dintre femeile de seamã ale Europei. Plecãm de aici. Curând o sã plecãm. Te duc la Paris şi îţi pun la dispoziţie un spital. Un spital întreg, al tãu, în inima Europei, minunatã femeie...
Cu o delicateţe extremã îi descheiase capotul şi îl socsese de pe ea. Îl împãturise (ordine de soldat!), aşezându-l pe un scaun, apoi luase cravaşa de unde o lãsase şi se apucase iarãşi sã o loveascã. Ritmic, tot mai susţinut. Sãrea ca un ţap în jurul ei, privind-o, urmãrindu-i reacţiile, cu ochii scoşi din orbite. Marta nu îl mai vedea. Trãia cel mai cumplit moment al vieţii sale. Avea senzaţia cã nu mai trãieşte. Cã este o statuie de mânie. Cuprindea în ea ura întregii seminţii, a generaţiei sale.
A urmat toatã ceremonia pe care o ştia din cãrţi. Loviturile curgeau, repezi, cãtre amândoi, pentru cã prinsese sã se biciuiascã şi pe sine, iar colonelul începuse sã se despoaie. Îşi scotea repede, nervos, lucrurile de pe el. Se mişca, se rãsucea, rãsufla sacadat, greoi, disgraţios de acum, cu burta revãrsatã, spelb, cu gura întredeschisã şi balele curgându-i, nestãpânite, pe la colţuri.
Şi brusc, a aruncat cravaşa, a rãmas un moment locului, parcã la pândã, apoi s-a repezit spre ea. S-a aruncat cãtre Marta cu un salt ca de animal sãlbatic. Asalt militar. Vroise sã o cuprindã în braţe, dar se vede cã mintea îi era rãtãcitã, trupul ameţit de şampanie sau pornise cu prea mult elan, fiindcã o doborâse, cãzuserã amândoi pe covor, cu un zgomot înfundat. Marta se lovise, avea impresia cã îşi luxase braţul stâng şi se revoltase, îl pãlmuise, îl pocnise cu picioarele, dar bãrbatului îi plãcea împotrivirea, acceptase lupta şi o subjugase încetul cu încetul. Se strecurase între picioarele ei şi o pãtrunsese rapid, brutal. Pentru a se pãstra calmã şi a-şi împlini gândul pe care îl avusese de la început, Marta abandonase lupta. Întinsese picioarele pe covor şi braţele şi le aruncase în pãrţi, ca rãstignitã. Accepta, de nevoie, supliciul. Marta se mira cã de la primele mişcãri îi plãcuse contactul cu cãlãul. „Biciuirea!“ i-a trecut prin gând. El stãtea sprijinit în palme, ţinea ochii închişi şi dupã vreo zece mişcãri rapide se unduise lent, strâns lipit de ea, ca mai apoi sã se lanseze iarãşi într-o frenezie care îl schimonosea şi îl vlãguia, pe mãsurã ce fãcea sã aţâţe în amândoi simţurile, sã le creascã pofta animalicã. Marta se trezise cã rãspunde mişcãrilor lui, cã uneori îşi cabra picioarele fãrã sã vrea şi fãrã sã o ştie şi în clipe de luciditate se oprea, blestemându-se. În cele din urmã nu mai rezistase. Simţurile îi puseserã stãpânire pe minte. Nu mai era ea, ci un animal împerechindu-se cu alt animal. Ridicase picioarele, primindu-l cu totul şi el grohãise şi ea strigase ceva şi se zbãtuserã lung, minute întregi, într-o încheiere a violului şi a orgiei care pânã şi mai târziu, peste ani, o fãcea sã-şi aminteascã şi sã-şi spunã cã fusese cea mai dezgustãtoare şi cea mai profundã uniune a ei cu un bãrbat. La sfârşit, îl împinsese într-o parte şi el rãmãsese cu faţa în sus, copleşit, respirând greoi. „Acum e momentul“, îşi zise Marta. Trãsese cu sete aer în piept şi se târâse în patru labe pînã la poşetã. Nu-i mai pãsa de nimic. Îi venea sã se omoare pentru clipele de comuniune cu duşmanul. Carnea fusese mai puternicã decât sentimentele şi decât creierul ei la un loc şi înţelegea, cu toate cã nu era de acord cu aceastã înţelegere. „De ce, de ce, de ce?!“ îşi şoptea, când ea avusese de gând pur şi simplu sã-l îmbete şi sã-l adoarmã! Dar nu anticipase sadismul biciuirii! Se ridicase în şezut, cu spatele lipit de uşã. Deschisese geanta şi nu se lãsase pânã nu se privise în oglindã. Şi iarãşi se urâse, pentru cã chipul ei arãta o mulţumire anume, citea în ochi şi în expresia buzelor un aer de împlinire. S-a uitat spre colonel. Era acolo, nemişcat. A scos din geantã seringa şi o fiolã din cele pe care le fãcea unchiului. A spart fiola, calmã, şi a extras serul. A ales dintr-o cutie de oţel acul cel mai lung şi l-a fixat la capãtul seringii. Cu mişcãri precise, ca la spital. Fãrã ezitãri, fãrã teamã. Şi-a strâns pãrul şi şi-a înfipt acul seringii în el, ca pe un ornament, murmurând profesional: „L-am dezinfectat degeaba!“
S-a sculat în picioare şi şi-a lipit urechea de uşã. Afarã, pe coridor, nici o mişcare. S-a dus spre mijlocul livingului, unde rãmãsese colonelul. A îngenunchiat lângã el. Aţipise, epuizat. I-a palpat pieptul cu mâna stângã. Aducea a mângâiere gestul ei expert pentru a gãsi punctul cel mai bun. A scos seringa din pãr şi cu un sânge rece de nu s-ar fi simţit în stare i-a înfipt puternic acul în inimã, descãrcând lichidul şi apoi smulgândul sãlbatic seringa. Bãrbatul s-a mişcat în devãlmãşealã, a adulmecat aerul, deschizând larg gura şi a privit-o zâmbind, parcã liniştit, ca şi cum i-ar fi spus: „Tu erai? Bine, lasã-mã sã dorm!“ N-a mai mişcat, numai ochii i-au rãmas fixaţi de ea şi Marta nu s-a aplecat sã-i închidã, creştineşte, ci s-a dus în baie, zicându-şi ca o consolare: „Vezi ce uşor se ucide un om, ticãlosule?“ A fãcut un duş, tremurând toatã. S-a îmbrãcat şi a zburat spre uşã, de data asta fãrã sã-l mai priveascã, pentru a nu se crispa inutil. Înainte de a deschide uşa, s-a uitat la ceas. Era aproape şapte. S-a strecurat afarã. Bebe, soldatul, era la locul lui, de pazã, în faţa scãrilor. A încercat sã-i zâmbeascã, în timp ce a încuiat iarãşi uşa cu cheia. A pãstrat cheia în mânã şi s-a apropiat de el.
– Domnul colonel vrea sã se odihneascã. Ai ordin ca mâine dimineaţã la ora şapte punct sã-l scoli. Nici un minut înainte sau dupã, indiferent ce s-ar întâmpla. Ai înţeles? Vrea sã se odihneascã, a încheiat. La revedere!
Soldatul a rostit cã a înţeles, a zâmbit cu subînţeles şi a salutat-o regulamentar.
Marta a coborât fãrã grabã. Pe soldatul de jos nici nu l-a bãgat în seamã, deşi a salutat-o şi acela. În stradã era parcatã maşina. Şoferul sãtea de vorbã cu cei doi soldaţi în civil. Acelaşi ritual. Marta a ieşit în Brezoianu şi acolo a gãsit un taxi care a dus-o pânã la Piaţa Sfântu Gheorghe, de unde şi-a continuat drumul pe jos. Unchiul Lupu era acasã, dar nu era singur. Avea un oaspete cu care juca şah. L-a luat deoparte şi i-a spus cum îl ucisese pe colonelul Grancea. La început, unchiul nu a crezut-o.
– Ascunde-mã! nu glumesc. Şi cheamã-l pe profesorul Constantin Dogaru.
Unchiul acela îmbãtrânit de ani şi de singurãtate, a tãcut, nevenindu-i sã creadã.
– Nu ştiu dacã sã te cert sau sã te îmbrãţişez. Prietenul meu de convingeri, Irimie, se pregãtea sã se întoarcã în satul în care este profesor, undeva pe lângã Piteşti. Are un hârb vechi, rãmas – tocmai de aceea – nerechiziţionat. Pleacã cu el. Mergeţi împreunã. Eu o sã mã consult cu profesorul Dogaru, şi într-o zi-douã, veţi primi veşti de la noi.
 I-au spus profesorului cã Marta trebuia sã se ascundã. Irimie a acceptat imediat. A dus-o întâi acasã. Ea şi-a pus cîteva lucruri într-un geamantan, apoi au ieşit din Bucureşti. Se înserase când au ajuns la casa profesorului, într-un sat de câmpie, aflat la graniţa dintre judeţele Dâmboviţa şi Argeş.
A doua zi, o maşinã (culmea!) militarã a luat-o de acolo şi a lãsat-o în Murgaş, comuna natalã a profesorului Constantin Dogaru. El nu mai avea pe nimeni în sat. Îl cãutase pe Filip Smeu, negustor de fructe în Bucureşti. Martei i se descrisese în amãnunt uliţa şi casa lui Smeu şi fusese sfãtuitã sã tragã acolo ca „din întâmplare“, cerând gãzduire. Dacã din cine ştie ce motive nu ar fi fost primitã, trebuia sã aducã vorba de mama lui Filip, Ilinca, o femeie blândã şi bunã la inimã ca pâinea caldã, singurul om cãruia îi putea mãrturisi cã era trimisã de negustor.
OPT

Duminicile şi de marile sãrbãtori, murgãşenii lãsau munca la o parte. Îmbrãcaţi în ce aveau mai bun, se duceau dimineaţa sã asculte slujba popii Nicolae.  La prânz, femeile se întorceau acasã, iar bãrbaţii se opreau la cârciumã, sã afle ultimele noutãţi şi sã prindã curaj de viaţã de la bãuturile mai fine sau obişnuite, fãcute prin partea locului sau aduse de la Vâlcea. Pe la ora cinci, oamenii începeau sã se adune în centru, în faţa primãriei sau pe o livadã din faţa cârciumii din Picãturile. Cârciumarii, uneori primarii, rar câteva familii din sat angajau câte un taraf de lãutari, aducându-i din satele mai de sus, din zona de dealuri, de la Bãlceşti şi de mai încolo, unde se statorniciserã rudari, foşti robi pe moşiile boiereşti ori mânãstireşti.
Murgaşul era sat de oameni gospodari, cu stare şi cu pricepere în ale vieţii, sat de negustori risipiţi pânã pe dealurile Begãi şi în Galaţiul cel împestriţat cu marinari şi cu târfe.
Aşadar, Murgaşul nu avea ţigani şi fãrã ţigani se poate spune cã nu avea lãutari. Iar când aveau nevoie de muzicã, furnicile harnice din sat chemau bande din vecinãtãţi şi se întâmpla sã vinã uneori douã sau trei, mai sã se la bãtaie care sã cânte întâi şi unde. Dar murgãşenii îi plãteau pe toţi. Cel mai iubit lãutar, şef de bandã şi gurist era Gicã Chirea, ţigan înalt şi cu modestie la bani, virtuos local, care cânta cu un fir de pãr în loc de arcuş şi melodiile se revãrsau bogate şi rotunde, tânguioase şi repezi, spre minunarea babelor, care plângeau şi îşi fãceau cruce, cu toate cã îl ştiau de ani de zile, artist-scamator, omul viorii şi care spre bãtrâneţe ajunsese sã aibã o gaurã la gât, pe locul Mãrului lui Adam, dupã o operaţie care l-a lãsat fãrã glas, dar cu încã vreo cincisprezece ani de viaţã.
Şi ce hore şi sârbe se încingeau şi ce chiote se ridicau în vãzduh ca un clopot care oferea sonoritate melodiilor şi glasurilor, încât se pãrea cã bucuria însãşi prindea contur şi se revãrsa cumva peste meleagurile acelea. În fapt, era o zi de sãrbãtoare, altfel zis, zi de meritatã odihnã pentru o comunitate supusã muncii de luni pânã sâmbãta, fãrã întrerupere, singurul rãgaz fiind cel al nopţii, şi aceea scurtã, de varã. Biserica, crâşma şi hora – iatã cei trei piloni ai satului în zilele de sãrbãtoare. Biserica, crâşma şi hora – locuri de întãrire a virtuţii, a unitãţii, a conştiinţei obârşiei comune. Biserica, crâşma şi hora – instituţii în care se scurgeau anii oamenilor acestora, pornind de la botez, într-un periplu ciudat, de viaţã, cu absenţa uneia sau alteia dintre laturi, în anumite perioade, însã a cãror prezenţã era obligatorie, lãsându-şi pecetea asupra lor, mai puternicã ori mai palã, în funcţie de temperamentul, de înclinaţiile, de circumstanţele vieţii fiecãruia. Nu aveau cine ştie ce opţiuni sau convingeri religioase. Biserica o inventaserã strãmoşii şi acolo se petrecea botezul sau intrarea oficialã printre oameni, primind un nume, acolo se cununau, punând bazele familiei, şi acolo erau duşi înainte de despãrţirea finalã de sat, de lume. Se mai adunau acolo de sãrbãtori şi mai ales de Sfânta Maria, de hramul bisericii, într-o maximã colectivitate, încât numai penelul unui mare pictor lipsea sã prindã în culori ceea ce ochii şi memoria afectivã a mii de murgãşeni imortalizau cu aviditate – o masã câmpeneascã. Altfel, ei aveau sângele iute al strãmoşilor lor daci, erau oameni liberi şi se pãstrau independenţi şi chiar dacã duminica dimineaţa se aflau la bisericã, seara în sat la horã, sãreau adesea la bãtaie cu bâtele, din te-miri-ce. Nimic din atitudinea creştineascã a supuşeniei şi a întoarcerii obrazului. Mai degrabã „întorceau pe dos obrazul împricinatului“.
Şi dacã în zilele obişnuite de duminicã oamenii mai lipseau de la una sau alta dintre activitãţi şi cu precizie absentau de la prima, lãsând-o pe seama babelor, a celor pândiţi de nenorociri sau atinşi de beteşuguri, şi care îşi gãseau o alinare în preceptele strãvechi, dacã bãuturã, mai cu seamã toamna, aveau ei înşişi, neamurile şi vecinii, hora era obligatorie. Hora era un spectacol total, în care absolut întreaga suflare a satului îşi putea afla locul: copii, tineri şi maturi. Dar veneau şi bãtrânii care îşi aminteau de tinereţe, dar ce spun eu, ei comentau spectacolul şi uneori încingeau câte o „horã bãtrâneascã“, horã mare, în ritm lent, dar cu o ordine anumitã a paşilor, cu rãsuciri savante, inventate parcã anume pentru a nu fi reţinute uşor de cei tineri şi pentru a le da de înţeles cã, „e-he-hei!“, lucru mare bãtrâneţea, nu oricine se pricepe la ea şi birul care trebuie plãtit e viaţa, ca într-o înţelegere cu Lucifer.
Se dusese vestea horelor din Murgaş. Veneau lãutari dintre cei mai vestiţi şi veneau tineri şi tinere din satele din jur. Sat mare şi bogat, Murgaşul devenise un fel de centru etnografic, nevalidat de autoritãţi, însã susţinut de viaţã.Unii îi ziceau Micul Paris. Şi câtã bogãţie de lume se revãrsa pe uliţi, spre locul faptei, casele rãmânând goale, în seama cîinilor şi a fricii. Doar „frica pãzeşte via!“
Acum însã era rãzboi. Satul se împuţinase. Şi nici sãrbãtorile nu mai erau cele dinainte.
20 iulie 1944, ziua de Sfântul Ilie s-a arãtat încã din zori a fi o splendidã zi de varã olteanã, cu cer înalt, soare crâncen, fãrã a fi pârjolitor şi un vânt parcã abia stârnit, numai bun sã sãrute feţele transpirate ale celor prinşi în horã. Se şoptea cã mãcelul se apropia de ţinuturile lor. Ei, şi? „Niciodatã nu fu ca sã nu fie cumva“, vorba unei bãtrâne fãcuse ocolul satului. Vorbã de om optimist şi învãţat cu viaţa. Ei, şi? Se apropia rãzboiul şi se ducea pânã la urmã ca orice blestem. Ei rãmâneau pe loc.
Filip Smeu venise acasã din negustoriile lui pentru ducerea grâului în hambar şi venise pentru sãrbãtoarea aceasta a lumii lui Cuptor. Îi plãcea ca de sãrbãtoarea toiului verii sã fie cu ai sãi, sã respire aerul curat din satul natal şi sã scape vreo zece zile de canicula bucureşteanã. În ajun, copiii culeseserã iarbã, foi de porumb şi lãstari de floarea soarelui, pentru ca vaca sã aibã ce mânca. În dimineaţa aceea dormiserã pe sãturate.
 – Voi chiar nu aveţi de gând sã vã sculaţi? rãsunase voce a mamei. Intrase în camerã şi îi zgâlţâise pe bãieţi. Soarele e sus pe cer. Duceţi şi voi vaca mãcar prin grãdinã, sã mestece câteva smocuri de iarbã proaspãtã.
– Pãi am cules de toate!
– Aţi cules! Ajunge atâta lenevie!
Bãieţii se scularã mormãind, nemulţumiţi. Se spãlarã, turnându-şi apã unul altuia, apoi mâncarã pâine cu unt galben ca şofranul şi bãurã lapte dulce. Ştefan plecã direct spre grajd şi scoase vaca pe un petec de livadã, dincolo de fundul curţii, în timp ce Lelu îşi fãcuse de lucru prin grãdinã, parcã urmãrind ceva – un fel de protest al sãu la înţelegerea anterioarã: strânsul ierbii, pentru ca în ziua sortitã sãrbãtorii sã scape definitiv de calvarul de a se scula devreme şi a bate kilometri dus şi întors cu vaca la pãscut. Avea în el un acut simţ al dreptãţii, care i-a rãmas intact peste ani. Ştefan ştia sã treacã cu vederea peste anumite momente, era dispus compromisurilor, într-o sortire diplomaticã, deşi suferea în el când cei dragi lui nu îşi ţineau cuvântul, fie şi în lucruri de nimic.
Filip ieşise în sat. Sã afle pulsul vieţii, sã-şi întâlneascã prieteni de tinereţe. Se întoarse abia la amiazã. Ziua trecuse nedorit de repede, Anica şi Marta pregãtindu-şi toaletele – rochii uşoare de varã.
Mâncarã pe îndelete. Masa sãrbãtoreascã fusese întinsã în prispa casei –  ca într-un balcon de teatru, scena fiind pentru ei oglinda şi, în parte, uliţa satului. Treceau oameni grãbiţi: urma hora.
Bãieţii, nerãbdãtori, o luarã înainte. Erau curaţi şi îşi puseserã pe ei lucrurile noi aduse de tatãl lor din Bucureşti. Erau mândri, ochii le strãluceau. Mergeau ţepeni, atenţi dacã sunt priviţi, jinduiţi.
Petrecerea abia se închega. Ici-colo se aflau câţiva oameni, nerãbdãtori, tineri abia ieşiţi în lume. Şi mai veniserã precupeţii. Pentru cã, pe orice vreme, la horã veneau artizani sã vândã trompete din tablã, fluiere şi naiuri; mingii din rãşinã strânsã în hârtie coloratã, legate cu un elastic lung, pe care îl petreceai pe dupã degetul mijlociu pentru a le putea bate în palmã; pãpuşi dichisit lucrate. Uneori, din Craiova venea un chinez, care vindea evantaie de hârtie şi smee nemaivãzute şi tot felul de jucãrii tãiate în hârtie, cã îţi era parcã milã sã le atingi, atât erau de meşteşugit lucrate; mai ales un boboc de bujor, mare cât pumnul, cu tijã lungã şi frunze prelungi, mai perfecte decât cele adevãrate. Chinezul se pripãşise aici venind din ţara Genovevei de Brabant şi se însurase cu o româncã zdravãnã, de trei ori cît el, cãreia îi fãcuse trei copii, douã fete şi un bãiat.
– Voi ce sunteţi, bã? le dãdeau ghes unii.
– Olteni!
– Ba chinezi!
– Tata e chinez. noi suntem olteni!
Şi mai apãreau munteni cu cãruţele cu coviltir pline cu mere care umpleau locul cu mireasma lor şi pere care ţi se topeau de cum le puneai pe limbã. Aceştia nu vindeau pe bani, ci pe grâu şi pe porumb: mãsura încãrcatã cu fructe, pe care o întorceai plinã cu grâu sau porumb. Apoi halviţele şi bomboanele de tot felul şi în toate culorile pãmântului. Iar peste toate, Gore din Gaia, care sosea anume abia pe la mijlocul petrecerii, într-o şaretã trasã de o iapã slabã. Vindea îngheţatã şi lumea se îmbulzea în jurul lui. Nu-l interesau banii. Ţinea lângã el un coş mare în care punea banii şi cerea câte unui copil sã-l aibã în grijã. Uneori dãdea peste un suflet necinstiti, care bãga în sân câteva hârtii de valoare mare. Lui nu-i pãsa. Lua la întâmplare pe cel care-i cãdea sub ochi sau alegea dintre cei care se ofereau sã-l ajute. Ceea ce conta pentru Gaie era îmbulzeala satului la îngheţata lui, bucuria pe care o simţea în ochii ţãranilor, când le punea în mâini cornetul învârfuit cu îngheţata îngãlbenitã de unt şi de ouã. Şi mai avea un joc al lui. Termina hârdãul şi dãdea sã plece.
– Gata, se terminã!
Îşi strângea lucrurile, rânduia totul.
Oamenii insistau, îl rugau cu vorbã frumoasã. Unii scotoceau printre paiele puse din abundenţã în cupeu, pentru a ţine rãcoare.
– Vezi, bã, Gore, poate ţi-a mai rãmas vreo oalã, acolo.
Când se pronunţa cuvântul oalã, se fãcea cã-şi aminteşte.
– Na, cã uitai! Aşa e, mai am o oalã. A pus-o nevastã-mea... şi numea colţul respectiv. Se apleca într-acolo, scotocea şi scotea la ivealã o oalã mare de lut, cu buza groasã. Asta mai e! De data aceasta spunea adevãrul. Asta mai e şi gata, repeta, în timp ce arãta oala ca pe un trofeu câştigat cu trudã.
Acesta era Gore de la Gaia, o atracţie a horelor Murgaşului, un ţãran care a rãmas sãrac, fiindcã aceia care împlinesc ceva din plãcere nu adunã arginţi, ei se îmbogãţesc altfel, înãuntrul lor, într-un fel în care cei mulţi nu pot înţelege.
Ştefan şi Lelu dãdurã ocol locului. Lãutarii cântau în gura cîrciumii, dar numai sã fie auziţi, deoarece dupã fiecare cântec se opreau, îşi aşterneau jos instrumentele, iar ei se risipeau, care în salã, la un pahar, care în spate, în livadã, sau mai încolo, printre muşuroaiele porumbului. Cei doi copii constatarã cã nu aveau ce sã facã. Sã încingã un joc, parcã nu le venea, în hainele acelea bune. Urcarã prispa cârciumii şi se cãţãrarã în colţul opus intrãrii. Vorbeau între ei, când un rãcnet prelung îi fãcu sã sarã jos şi sã fugã în spate. Cineva umblase la fântânã. Vroise sã slãboadã gãleata dupã apã şi îşi prinsese palma în cârligul care fixa lanţul. Cârligul intrase adânc, sfâşiindu-i carnea. Era Bâcu, un flãcãu întârziat, cu mintea cât a unui pui de gãinã. Altfel înalt şi plãcut la înfãţişare. Acum ţipa şi sãrea în sus, învârtindu-se în cerc. Ţinea sub burtã mâna fãcutã pumn, iar din când în când se oprea, o desfãcea şi urla şi mai tare, constatând cã nu se vindeca, iar sângele şiroia puternic. Dupã primele clipe de nelinişte, lumea nu-l luã în seamã.
– Ce sã fie, Bâcu!
O exclamaţie suficientã pentru ca oamenii sã-şi vadã de ei. Lãutarii pornirã o sârbã, tocmitã de nişte tineri. Încetul cu încetul, Bâcu rãmãsese singur. La un moment dat, se opri. Cum stãtea cu capul în jos, chircit, cu mâna sub burtã şi sãrea în cerc, ca un ied, azvârlindu-şi picioarele înapoi, simţise cã nu mai era obiectul atenţiei şi se îndreptase, uitându-se cu mirare în jur. Ştefan şi Lelu erau singurii martori ai suferinţei lui.
– Te mai doare?
– Mai curge sângele?
Bâcu îşi aminti de ranã şi desfãcu palma. Vederea sângelui îi smulse un nou rãcnet. Atunci Ştefan îşi luã inima în dinţi. Îl prinse de mânã, îl trase pânã lângã fântânã şi îi turnã apã peste mânã. Îl curãţã cu grijã, însã continua curgã. Îl îndemnã sã se ducã la felcer, sã-i „coase“ mâna. Dar Bâcu era îndãrãtnic. Atunci îi spuse lui Lelu sã stea cuminte. Se hotãrâse sã-l conducã el. Bâcu acceptã. Îi plãcea ca cineva sã-i poarte de grijã. Bãturã împreunã drumul de la marginea satului, din Picãturi, şi pânã la poarta felcerului. Lumea mergea la horã. Numai cei atinşi direct de rãzboi rãmâneau acasã. Unii ieşiserã la porţi. Stãteau pe bãncile de lemn de la intrarea în curţi şi se uitau cu jind la satul care se scurgea spre locul petrecerii. Le pieriserã în rãzboi soţul, bãiatul sau vreun neam bun, însã viaţa era mai puternicã. Oftau şi îi binecuvântau pe cei fãrã necaz. Tot în curţi rãmâneau şi cei care aveau pe câte cineva dus pe front. Aceştia nici mãcar nu ieşeau în drum, dintr-un fel de superstiţie de a nu amesteca bucuria horei cu teama din inimile lor. Le era fricã sã nu cumva sã atragã nenorocirea prin voioşie prematurã.
Şi satul se scurgea spre vatra unde se ţinea hora. Bâcu se oprea la fiecare pâlc de oameni:
– Mã duce Ştefan la felcer, cã mi-am julit mâna!
Dacã era bãgat în seamã, se apuca sã povesteascã, încâlcit, ce i s-a întâmplat şi cum prietenul lui era pe cale sã-l salveze.
Pe Ştefan îl ruşinau desele opriri cu explicaţii ale lui Bâcu, însã într-un fel era mândru de inima lui bunã; dinte toţi cei aflaţi la horã, numai el sãrise în ajutorul unei fiinţe lovite. Curând, se întâlni cu ai lui: tata, mama, Anica şi Marta. Bâcu se întrecu pe sine. Povesti aproape frumos. Marta vroia sã se întoarcã acasã, dar ceilalţi o oprirã. Felcerul era acasã.
– E grav? o întrebarã.
– Deloc. Numai carnea e puţin zdrobitã. Rana se va închide uşor.
Atunci lãsaţi-i în voia lor, hotãrî Filip. Ştefan a luat pe cont propriu aceastã afacere. Sã-l lãsãm sã-şi împlineascã fapta.
Ştefan îşi vãzu de drum, împreunã cu Bâcu. Ai sãi ajunserã la horã şi se oprirã pe o margine, unde ajungea umbra binecuvântatã a unui dud bãtrân. Şeful bandei de lãutari îl recunoscuse. Şi cu toate cã se afla în toiul unui cântec, se aplecase şi-i şoptise celui care comandase hora cã îl întrerupe puţin şi, fãrã a mai aştepta rãspunsul, începuse cu vioara lui
(şi fu imediat urmat de toatã orchestra) cunoscuta melodie de întâmpinare a oaspeţilor, de parcã ar fi fost o nuntã sau o cumetrie. Filip salutase mulţumind. Stelian Untariu, cel aflat în fruntea horei, îl strigase:
– Vino şi mã onoreazã!
Aşa se prinseserã în horã de la început, el cu Gica, apoi jucase el o sârbã înainte, când domol, cuminte, când viforos ca în tinereţe, stârnind şoapte în asistenţã. Anica şi Marta rãmãseserã pe loc, privind. Dupã obicei, Anica îi dãdea Martei explicaţii, îi şoptea istorii despre oamenii satului.
Sârba jucatã de Filip imediat la venire împinsese în urmã lista nescrisã a celor care angajaserã lãutarii. Se ştia: Hora mea e a şaptea, înaintea lui Ion al Mãriei şi imediat dupã Pavel din deal. La început, domnise ordinea. Dar când, dupã mai multã vreme, David, un tânãr în dragoste cu o nepoatã a Gicãi, se dusese sã joace, cineva îl împinsese la o parte. Se încinsese o înfruntare, mai mult din priviri şi din vorbe. Când David îi rugase pe lãutari sã înceapã o anumitã melodie, cel care urma dupã el îl împinsese cu putere, aruncându-l câţiva paşi mai încolo, pe motiv cã era rândul lui. O fatã ţipã. Se iscã o învãlmãşealã. Filip se uita cu jind. Câte hore spãrsese el în tinereţe! Nu ştia însã cine şi cu cine se luase la harţã. Aproape cã zburã într-acolo.
– Care vrei sã te joc?
Strigãtul sãu avu puterea unui miracol. Tinerii înţepeniserã, de parcã i-ar fi prins lava unui vulcan.
– Fugi, maicã!
Filip ajunsese lângã David şi flãcãul care încercase sã-l batjocoreascã. Ridicã braţul drept şi îl lãsã fulgerãtor în jos, apucându-l pe tânãr de gulerul hainei şi ridicându-l deasupra tuturor, de parcã tânãrul ar fi atârnat agãţat de braţul unei macarale. Îl ţinu o vreme suspendat în aer. Acesta abia rãsufla, nu se aşteptase la aceastã întorsãturã a lucrurilor. Nu opuse rezistenţã, ci stãtea agãţat ca un manechin.  Pe Filip îl podidi un val de duioşie.
– Ştii ce? zise. Ia ajutã-l tu, mã, ãsta al lui Voican, pe David sã porneascã sârba. Ţine-i urma şi el sã ţi-o ţinã ţie. Ei?
– Zii ţigane: „Şapte vãi şi-o vale-adâncã!“ dãdu David poruncã. Ia dã mã braţul, cã am vorbã cu o fatã ca o salcie!
Tinerii pornirã.
– Joci cu noi, nea Filipe?
– Mã prind şi eu cu Gica, mai pe urmã.
– Vii şi la mine, nea Filipe? îndrãzni scandalagiul.
– De ce sã nu vin mã, dacã mã chemi?
Se întoarse la ai sãi.
– Îngheţasem, îi şopti Gica. Credeam cã se întâmplã cine ştie ce!
– Aveam de gând sã-i despart doar, dar aşa, în grabã, tot i-aş fi dat un ghiont ãluia. E sãmânţã de scandal. Seamãnã cu mã-sa, pe ea o ştiu bine.
– Ba bine cã nu le ştii tu, pe toate!
Bãrbatul zâmbi.
– Nu degeaba eşti al lui Iubitu’!
Jocul se încinsese bine, deşi nu se putea asemui vremurilor bune. Dominau tinerii, adolescenţi, iar „marginea“, adicã poporul venit sã asiste, sã se vadã cu tot satul, poporul lipsea. Poporul suferea. „Nici n-ar fi trebuit sã fie astãzi horã“, se gândi Filip. Nu se cuvenea, ştia, însã pe cârciumarul din Picãturile îl chema Ilie şi de ziua lui aducea lãutari, orice s-ar fi întâmplat. Lãutari sã fie. Bãuturã oferea el. Deodatã, se auzi un huruit de motor. Un huruit care creştea şi care fãcu sã lâncezeascã melodia tarafului ţigãnesc: o vioarã, un contrabas, un acordeon şi un ţambal. Un lãlãit insuportabil. Lumea se uita spre cer. Curând, melodia şi dansul acela se încheiarã. Hora se sparse. Oamenii se grupaserã, neliniştiţi, întrebându-se ce putea sã fie. Iar peste puţinã vreme, pe şoseaua dinspre Craiova, sus, pe culmea dealului, la ieşirea din pãdurea Gruiţa, apãruserã câteva motociclete.
– Vin soldaţii!
Acesta fu primul strigãt de disperare.
Pe drumurile lor mai trecuserã soldaţi, însã oamenii se aflau acasã ori pe câmp şi nu adunaţi la horã, într-o  bãtãturã a satului, expuşi oricãror rele. Şi apoi nu se strigase: „Vin nemţii!“ sau „Vin ruşii!“, ci „Vin soldaţii!“ Nu rasa era importantã, ci uniforma. La nimic bun nu se puteau aştepta de la oricare soldat, indiferent de naţie.
Coloana de motociclete se apropie pe şosea şi opri în faţã. Erau douã motociclete cu ataş şi cinci soldaţi. Uniforme militare de rãzboi, verzi ca şi câmpia şi lipsite de însemnele naţionale. Curios – nu purtau bonete, iar în picioare aveau pantofi din piele, eleganţi. Câţiva copii mici  se puserã pe plâns. Hora paralizase. Se uitau unii la alţii, ţãranii şi soldaţii, unii înfricoşaţi, fiindcã prin locurile lor nu se perindaserã armate, alţii curioşi şi conştienţi de puterea pe care le-o dãdea uniforma. La un moment dat, unul dintre soldaţi, probabil comandantul, pentru cã stãtea în ataşul primei motociclete, începu sã râdã. Scurt, piţigãiat, apoi puternic. Fu urmat imediat de ceilalţi. Notarul satului, aflat la horã cu nevasta şi cu fata, elevã de liceu, se îndreptase spre strãinii aceia, gândind cã le poate fi de folos cu vreo informaţie. Filip Smeu, ca şi alţi ţãrani îi simţiserã ostili. Când se pornise râsul acela care nu se mai termina, Filip strigã sã fie auzit de toatã lumea:
– Ce faci, bã, ãla al lui Voican? Parcã te grãbeai sã joci! Dã-i bãtaie!
Tânãrul prinse curaj.
– Unde eşti, Davide?
Comandã o sârbã. Filip se alãturã celor doi tineri şi, curând, hora se lãţi. Gica şi Anica se prinserã în joc, luând-o pe Marta între ele.
– Nu e greu, ai sã vezi!
Fu cel mai îndrãcit dans. Şi cel mai lung, cuprinzând într-o înlãnţuire ca de şarpe cea mai mare parte a celor prezenţi.
– Ia zi unul o strigare
Sã audã fiecare! intonã careva.
– Nu ne speriem de lume
Cã suntem voinici cu nume! i se rãspunse.
– Nevasta care iubeşte
Se preface cã boleşte,
Zace, doarme şi boceşte,
Dar la drãguţ se gândeşte.
– Cine-şi teme nevasta
Facã-i gard pe lângã ea.
Şi pe mine m-a temut
Şi gardul mi l-a fãcut
Cine-a fost vrednic l-a rupt!
Oamenii jucau şi strigau şi se bucurau într-adins, fiindcã înţeleseserã cã trebuiau sã mimeze nepãsarea şi siguranţa de sine. Erau la ei acasã şi fãceau ce le poftea pohta.
În drum, notarul se apropiase de prima motocicletã şi salutase, cu pãlãria în mânã.
– Ce cauţi aici? îl întrebã cel care stãtea în ataş, privindu-l cu dispreţ.
– Eu?
– Tu! Ce vrei?
– Am crezut... cã vã pot fi de folos...
– Altãdatã sã nu mai crezi asemenea bazaconii şi sã aştepţi sã fii chemat. Ai înţeles?
– Am înţeles!
– Tu eşti primarul? întrebã, apoi.
– Notar. Primarul e dus din sat. O sã vie mâine, dupã prânz.
– Unde e?
– La Craiova, la neamuri.
– Trimite dupã el. Eu cu prietenii mei ne-am aşezat la Culã. E vai de mama ei! Într-un hal fãrã de hal. Adunaţi-vã mâine acolo şi reparaţi-o.  Reparat, curãţit, vãruit! Tot satul la muncã! Ai înţeles? Ridicase vocea. Nu aşteptã sã primeascã rãspunsul grãbit al notarului: „Sã trãiţi!“, ci îşi roti privirea peste horã, pe care pânã atunci o privise ca pe un spectacol. Nu zãbovi. Se întoarse spre cel care conducea motocicleta.
– Dã-i drumul! ordonã.
Ceilalţi soldaţi nici nu se clintiserã. Motoarele prinserã sã duduie. Prima motocicletã ţâşni de pe loc ca un iepure simţind primejdia. Întoarse în loc şi luã drumul Vulpenilor. Cealaltã o urmã.
Hora, sârba aceea lungã, reluatã de la capãt şi jucatã apãsat, îndârjit, cu urã pentru încãlcarea teritoriului lor de muncã şi mai ales de odihnã se întrerupse brusc, la un semn al lui Filip. Toatã lumea se întoarse spre notar, care rãmãsese în marginea şoselei, cu umerii cãzuţi, frãmântând pãlãria în mânã, privind în direcţia prafului stârnit de motociclete. Filip şi alţi câţiva bãrbaţi de marcã din sat se apropiarã de el.
– Pe cine cautã, domnule Buşe? întrebã Filip.
– Pe nimenea, asta-i bleaua! Eu, oameni buni, am o presimţire rea. Vorbea cu capul plecat şi cu privirile în pãmânt. În glas i se simţea deznãdejdea.
– Cine sunt? Ce vor? întrebã Filip.
– Ştie-i necuratul!
– Încotro au luat-o? se intersã cineva.
– Aţi vãzut. Spre Vulpeni. Filipe şi tu, Jeane, hai la domnul învãţãtor, sã ne sfãtuim.
Cula este, în înţelegerea generalã, un turn de apãrare. Pe meleagurile Olteniei, cula înseamnã o locuinţã boiereascã, aşezatã departe de sat, în mijlocul moşiei sau în pãdure. O casã mare, din cãrãmidã, cu camere multe, cu acareturi şi înconjuratã de zid gros de apãrare. Cula murgãşenilor se crede cã ar fi ridicatã întâi-şi-întâi de Mihai, Ban al Craiovei, viitorul voievod al Ţãrii Româneşti, omul politic care „a vãzut“ şi înfãptuit în amurg de veac 16 o ţarã mare a tuturor românilor şi a sa, desigur! Tradiţia aminteşte de un turn îngust şi înalt, folosit probabil ca punct de observaţie de marele strateg militar, în retragerile spre munte, din calea turcilor. Înainte va fi fost toiul pãdurii în locul acela. Acum e un platou înalt, care dominã locurile. Sub zidul dinspre sud se iscã o pantã abruptã, iar din vale începe pãdurea. Acolo, la întrepãtrunderea planurilor sudic şi apusean  se mai pot vedea urmele unui turn din piatrã. Casa e masivã, cu acoperiş înclinat domol şi cu prispã prelungitã de-a lungul peretelui lateral care dã spre pãdure. Este orientatã spre rãsãrit şi este înconjuratã de câţiva curmali, dintre care unul, ca un munte de mãtãhãlos, dominã partea de prispã dinspre miazãzi. În partea opusã se mai pãstreazã urmele unor acareturi. Zidul împrejmuitor s-a coşcovit şi a intrat în pãmânt. L-au spãlat ploile, au luat oamenii din el. Întreg nu mai e, iar în anumite porţiuni lipseşte cu desãvârşire.
De la Culã, pentru a ajunge în satul de azi, e musai sã tai Dealul lui Moga. Dealul acesta mai avea un nume paralel şi mai vechi, Dealul Cavalerului, nume care data de când fusese ridicatã Cula, de pe timpul lui Mihai Viteazul. Dupã legendã, un cavaler misterios, intim al banului Craiovei, bãrbat care nu ştia româneşte, supraveghease construcţia. Avea pe lângã el un cãlugãr român, cu care se înţelegea în limba romanilor, a împãratului Traian, şi acela stãtea tot timpul pe şantier. Cavalerul apãrea ca o nãlucã, atunci când te aşteptai mai puţin şi dispãrea la fel. Figurã misterioasã şi tragicã, nobilul Cavaler! Exact la terminarea lucrãrilor, doi necunoscuţi s-au apropiat într-un nor de praf, venind nu dinspre Craiova, ci de undeva dinspre munte. Au vorbit într-o limbã necunoscutã, apoi aceia au scos sãbiile şi l-au invitat la luptã. El a sãrit în şa şi s-a luptat cu ei, luptã inegalã, unul contra doi, rãsucindu-se şi urmãrindu-se unii pe alţii peste tot locul. Târziu, când soarele stãtea sã apunã, el a dat s-o ia spre sat, nu se ştie în ce scop, poate pentru a beneficia de vreun rãgaz, ascunzându-se şi odihnindu-se peste noapte sau pur şi simplu pentru a se face nevãzut. Dar, ca un fãcut, în cale s-a ivit ibovnica lui, o mândrã din sat, care se ducea dupã el, la Culã, la ceremonia de slobozire. Şi ori s-a împiedicat calul, ori el  a ezitat, cã unul dintre urmãritori s-a apropiat, gata sã-i ia capul cu sabia. El s-a dezechilibrat şi a cãzut de pe cal. Mândra aceea a lui a început sã plângã şi a cãzut în genunchi, rugându-se la Dumnezeu pentru viaţa lui. Pe acolo trece astãzi ceea ce se cheamã Drumul Muierii. Ea n-a avut tãria sã urmãreascã lupta. Şi-a pus capul în ţãrânã şi a rãmas aşa pânã când au ridicat-o oamenii, pe braţe. Încolţit, el n-a mai putut sã o ia spre satul care se afla atunci cãţãrat deasupra Vãii Nucului, şi nici înapoi la Culã n-avea cum sã meargã, dintr-acolo venea în galop cel de-al doilea urmãritor. Atunci a luat-o printre holde, luptând din rãsputeri cu cei doi, care rãmãseserã cãlare. Aceia l-au prins şi l-au rãpus în buza unui deal, care de atunci s-a chemat Dealul Cavalerului. Dacã mai rezista puţin, cât ai coborî dealul de-un stânjen-doi, intra în pãdure şi i se pierdea urma, ajutat de negura nopţii, trecea apa Germãtãluiului şi ar fi scãpat. Dar atunci, numele lui n-ar fi rãmas prin pãrţile noastre. Cei doi bãrbaţi care i-au luat viaţa
s-au fãcut nevãzuţi. Erau de acelaşi neam, a conchis cãlugãrul, dupã limba în care îşi vorbiserã şi din care nici el, oricât de învãţat, nu ştia o boabã. A doua zi, cãlugãrul l-a îngropat acolo unde a fost gãsit mort. ibovnica nobilului cavaler i-a îngrijit mormântul şi mai târziu i-a nãscut un bãiat, însã i-a dat copilului numele ei de fatã. Doar cã, de atunci, neamului ei i
s-a spus „ai Cavalerului“ şi mama Anicãi provenea din acest neam nobil.
Cine era Cavalerul? De unde venea? Cât adevãr era în aceastã legendã şi câtã aurã adãugaserã anii scurşi? Oamenii locului nu-şi puneau asemenea întrebãri. Ei perpetuau şi înfrumuseţeau legenda.
Peste ani şi ani, un profesor de istorie a întreprins unele cercetãri, a şters colbul de pe arhiva veche de peste patru sute de ani şi a strãpuns vãlul gros de protecţie a enigmelor protejate de religie, la Craiova.
El a ajuns la concluzia cã Dealul Cavalerului ascundea ruinele unei cetãţi antice, iar cavalerul purta numele de Bourbon şi era membru al unei confrerii zise Cavalerii Templieri. venirea unui susţinãtor al dinastiei Merovingiene pe pãmântul Olteniei, credea profesorul, avea scop dublu: susţinerea lui Mihai Viteazul în perspectiva domniei şi cãutarea urmelor acelei cetãţi, care ar fi fost ridicatã cu sprijinul regelui Dagobert, într-un spaţiu controlat de faimoasa legiune a treisprezecea zisã Gemini. Cetatea ascundea o comoarã. Construirea Culei avea în aceastã nouã accepţiune şi rolul de a se pãstra legãtura cu ruinele acoperite de lut şi date uitãrii. Din nefericire, nobilul Cavaler a sfârşit tragic şi prea grabnic.
Şi mai credea profesorul de istorie cã grecul Moga, care a dat numele modern al dealului, nu era nici un grec obişnuit, pripãşit din întâmplare pe acolo. La urma urmelor, el îngropa comori sau, dimpotrivã, cãuta ceva? Iar dacã a îngropat acolo galbeni, de ce sã fi ales el tocmai Dealul Cavalerului? Sã fi dat el peste anumite înscripţii în cãrãmida Culei, inscripţii lãsate de Cavaler?
De cine a fost ridicatã casa şi ce boier va fi stat în ea, rupt de lume şi fãrã drum larg pânã în şosea, nu se mai ştie! Istoria are puncte nebuloase în chestiuni amari, de multe ori vitale, privind soarta unor popoare. Cui sã-i pese de o casã? Sau de istoria unei familii, dacã alcãtuitorii ei nu s-au îngrijit sã-şi perpetueze speţa? Bãtrânii mai apucaserã sã audã despre un grec putred de bogat. Bogat şi singur, blestemat de nefericirea celor care îi înmulţiserã arginţii. O poveste anume se reţine. Grecul încãrca uneori galbeni în câte un paner şi o lua peste câmp spre sat, spre Murgaş, sã îi dea cuiva. Avea de gând sã aleagã o familie care sã-i îngrijeascã bãtrâneţile. Se apropia el de sat şi se oprea sus pe buza  unui deal, care dupã trecerea lui i-a luat numele: Dealul lui Moga. Se aşeza între porumbişti ori în mijlocul unui lan de grâu şi se uita peste sat, gândind la una sau alta dintre familiile ţãrãneşti ştiute de el. Vroia sã înfãptuiascã lucrul acesta şi avariţia nu-l lãsa. Pânã la urmã apuca râzleţul şi sãpa o groapã, socotind locul dupã câte un copac. Vãrsa bãnetul, îl astupa cu pãmânt, masca locul cu mãrãcini şi o lua înapoi. Se gândea cã, dacã-l pradã hoţii, sã nu rãmânã de tot sãrac. La câteva zile iarãşi îl apuca o sfâşiere în inimã, în rodea singurãtatea şi pornea cu alt coş vârfuit cu galbeni, dupã ce cãutase în zadar locul în care îi îngropase pe ceilalţi. De câte ori va fi fãcut drumul acesta ştia doar el. La un moment dat, s-a trezit cã nu mai are bãnet în casã. Ce s-o fi petrecut atunci în mintea lui de om bãtrân, trãit în pustiu, cu câteva slugi lângã el, cã şi-a pierdut minţile. A plecat de acasã, în lume. Slujile l-au aşteptat o sãptãmânã, o lunã. Au luat cu ele ce-au crezut şi s-au întors de unde veniserã. Nu erau din Murgaş. Pãmântul şi-l vânduse grecul tot. Numai casa şi ograda au rãmas ale nimãnui. Fiind la mijloc nefericirea aceea, ţãranii au socotit Cula un loc blestemat şi nu s-au mai atins de ea. Târziu de tot, cãtre sfârşitul secolului 19, un avocat din Craiova aflase de ea şi o renovase. Bãgase bãnet bun în Culã şi-şi fãcuse un conac pentru varã şi pentru zilele însorite ale toamnei. Iarna nu venea niciodatã. Se nimerise însã ca omul sã piarã în primul rãzboi mondial şi casa cãzuse iar în paraginã. Se jucau prin ea copiii, când pãzeau vitele la pãscut, pe câmp. Lucrurile pieiserã, camerele erau goale.
Cula boiereascã dãinuia însã. Şi banii grecului, undeva în pãmânt. În nopţile negre, fãrã lunã şi fãrã stele, unii spuneau cã din sat se vedeau vâlvãtãi pe dealul unde s-ar fi oprit odinioarã grecul. Flãcãri sãltau deasupra pãmântului şi se opreau mai cu seamã toamna, dupã recoltat, când câmpul rãmânea negru şi plat. Dansau flãcãrile jocuri satanice deasupra locurilor unde stãteau doriţii galbeni şi nimeni nu se încumeta sã se ducã sã sape. Se temeau de blestem. Sau apariţia focurilor acelea era numai închipuire! Hapsân cum va fi fost grecul, poate cã nu înnebunise
de-adevãratelea, ci se strãmutase pe undeva. Nebunia e ca o stare poeticã, la care ajung din nefericire minţi obişnuite sã despice firul în patru. Fostul arendaş trebuie sã fi fost om practic şi suficient. Şi-o fi pus în desãgi avutul şi a plecat neştiut sã nu i se ia urma, pânã la mare şi mai departe, în calcarul Peloponezului. Poate cã şi-a clãdit acolo o replicã a Culei din Murgaş, enigmã peste timp.
– Domnule notar, îl zori Filip Smeu. Oamenii aşteaptã, nedumeriţi. Uite-i, întãri, arãtând spre bãtãtura cârciumii, unde se ţinea hora. Putem sã-i lãsãm aşa? Şi pe urmã, noi suntem aici cu nevestele şi copiii.
– Na! Cã uitasem. Şi ale mele sunt la horã.
Notarul era trecut de cincizeci de ani. Scund şi gras, cu o mustaţã micã sub nas, care, ca şi pãrul, începea sã încãrunţeascã. Mustaţa fusese fala vieţii lui şi acum ezita dacã sã o dea jos, sã o cãneascã sau sã o lase în plata Domnului. O scurtase cât putuse, pentru cã la tinereţe o ţinea rãsucitã în pãrţi, spre umerii obrajilor. Se mişca iute, în pofida vârstei şi a grãsimii. Fiu al satului, fãcuse vreo douã clase de liceu în Craiova, şi era notar de cum se însurase. Cãpãtase chiar unele ticuri de arhivar. Din când în când rãscolea registrele satului şi la nunţi sau la botezuri le spunea gazdelor lucruri care se petrecuserã de mult şi care se pierduserã în uitare.
– Nae, sã-mi spui tu mie care e pãmântul bunicã-ti, dinspre tatã? întreba.
Cei prezenţi aţinteau privirile asupra lui. Curioasã întrebare!
– Neamul ãsta al vostru, începea el, este neam vechi în sat la noi. Auzi ce nume au stãruit strãbunii noştri: Soare, Ploaie, Rouã... Sau:
–Cine mai ştie cine era primar în vremea rãzboiului cu turcii, în 1877, şi câţi de la noi au fost pe front?
Se uita peste adunare, mândru de cunoştinţele lui, şi îl apostrofa pe câte unul.
– Ia zii mã, al lui Ploaie! Doi din neamul tãu au cãzut la Plevna. Dacã nu ştiai, aflã de la mine, ar trebui sã le ridici statuie!
Când obştea construise pod nou peste Gemãrtãlui, insistase sã se ridice o troiţã şi pe o placã din tablã galvanizatã, înaltã de doi metri şi ceva, caligrafiase cu mâna lui un text „pentru luare aminte“ şi înşiruise numele contribuabililor, aproape toate familiile din sat: „Domnul Filip Smeu şi Doamna Sa Natalia, zisã Gica“ de parcã ar fi fost regi. Puţini, dintre cei mai sãraci, sau loviţi de câte o nãpastã în anul acela nu erau trecuţi pe troiţa aşezatã pe un dâmb, în stânga podului, la un loc ferit. Înaintând în vârstã, se simţea tot mai responsabil de destinele satului. „Primarii sunt cu politica“, spunea „pleacã unul, vine altul; unul stã mai mult, altul mai puţin, ca şi guvernele din Bucureşti. Eu asigur tranziţia şi stabilitatea, altfel totul s-ar duce pe apa Sâmbetei. Satul nostru e vechi, sat de panduri, dar asta nu-i nimic. O sutã şi ceva de ani, acolo! Eu simt cã suntem de mult pe aceste plaiuri, de la Mihai Viteazul şi mai în sus, de când s-au unit dacii cu romanii...“. Din acest simţãmânt al responsabilitãţii îşi lãsase nevasta şi fiica pe marginea horei şi se dusese la soldaţii necunoscuţi. Şi aceeaşi puternicã idee a însãrcinãrilor sale îl fãcuse sã le uite, frãmântat de gânduri. Se duse cãtre ele, mormãind ceva, parcã nemulţumit cã familia îl reţinea de la împlinirea îndatoririlor cetãţeneşti.
Cu toate asigurãrile date, petrecerea se sparse. Unul dupã altul, oamenii pãrãseau locul horei, care abia începuse şi se încheia în mod neaşteptat. Un sentiment de nesiguranţã plutea prin aer. Ce cãutau soldaţii la ei? Bogaţi nu erau. Secrete nu stãpâneau. Un sat între pãduri, rãsfrânt de-a lungul unui râu pierit care abia dacã avea un nume. Nimeni nu înţelegea la ce ar folosi prezenţa soldaţilor. Şi în plus, cererea stranie de a repara Cula.
Cula era o ruinã. O casã şi un pãmânt pãrãsite. Cula fusese totodatã tãrâmul de basm al fiecãruia în anii cupilãriei. Cine sã ştie câte visuri se înfiripaserã în tinereţea murgãşenilor pornind de la bãtrâna casã boiereascã, înfiptã solid „pe deal“.
– Oricine, cale de douã-trei poşte în jur, cunoaşte cula, vorbi Constantin Buşe. De aceea zic cã gândul de a se aşeza acolo vine de la unul de prin partea locului.
Se aflau acasã la directorul şcolii. Marile probleme fuseserã întotdeauna dezbãtute cu el.
– Sã trimitem pe cineva dupã primar, propuse Filip.
– El ce-ar putea sã facã? se cãinã Buşe.
– El e autoritatea locului. Binele şi rãul trec prin mâna lui.
– Aşa cred şi eu, vorbi învãţãtorul Constantinescu. Trimiteţi pe cineva în seara aceasta, cu trãsura. Mâine dimineaţã sã fie în sat.
– Şi ce facem?
– Dupã ce se întoarce, sã trimitã dupã soldaţi. Sau sã se ducã peste ei. Sã cearã acte, autorizaţii sau mãcar un ordin de la garnizoana Craiovei. Suntem o ţarã civilizatã. Chiar şi în vremuri de rãstrişte domneşte ordinea. Primarul sã-l ţinã pe jandarm lângã el. Nici sã nu încerce sã afle secrete militare. Dacã nu ni se spune, nu ne intereseazã de ce tinerii aceia au fost detaşaţi pe aceste locuri. Important este sã ştim cã nu sunt de capul lor şi cã au o misiune. Ordine primim de la autoritãţi. Trebuie sã ştim pe cine reprezintã. Iar dacã au nevoie de ceva, fie muncã prestatã, fie produse – vor plãti ca la piaţã.
– Are dreptate negustorul, îl aprobã din nou învãţãtorul.
Se despãrţirã curând. Calmul învãţãtorului Constantinescu nu reuşise sã le alunge neliniştea.
– Mie nu-mi place deloc, repeta într-una notarul. Am, aşa, o presimţire... Îi invitã la cârciumã, zicând: Mãi, bãieţi, eu n-am apucat sã gust din butoriul lui Ilie Calu. Hai sã intrãm şi sã bem câte un rând.
Ilie Calu era cârciumarul din Picãturile. În fiecare an, de ziua lui, plãtea lãutarii, pentru ca hora sã se facã pe bãtãtura lui. În anii norocoşi, mergea la Craiova şi tocmea scrâncioabe şi „roata lumii“; pentru o sãptãmânã sau douã, marginea satului se preschimba în paradis. Acum nu apucase sã scoatã afarã butoiul cu vin, cum o fãcea întotdeauna. Un butoi de cinci vedre era aşezat pe un rastel la intrarea cârciumii. I se dãdea cep şi, pe o masã, alãturi, se puneau câteva cãni de lut. Bea oricine vroia, însã Ilie Calu tocmea un om care sã poarte de grijã butoiului. Dacã vreunul întrecea mãsura, era tras la o parte de mânecã, iar dacã nu se arãta de înţeles, era înşfãcat de guler şi trimis la plimbare. Butoiul se scotea spre searã, ca nu cumva bãutura sã strice petrecerea: pe banii proprii, oamenii erau mai cumpãtaţi.
Ilie Calu nu fusese sãrbãtorit, dar asta nu era nimic. Ziua se dovedise nefastã pentru micii negustori de mere şi pere, de dulciuri şi de jucãrii. Şi mai ales îl lovise pe Gore din Gaia în amorul sãu. Pentru prima oarã rãmãsese cu îngheţata nevândutã. Se uita cu ochi pierduţi cum oamenii se grãbeau spre casã şi nu-l luau în seamã. Ce se întâmplase? Ce era atât de grav, încât oamenii renunţau la puful dulce de nea care li se topea pe limbã, care îi rãcorea şi îi fãcea altãdatã sã cadã în extaz? El unul, nu putea înţelege, în ruptul capului. Veniserã nişte soldãţoi. Şi ce dacã? Le dãdea şi lor, le oferea gratis îngheţata lui, sã i se ducã vestea pe tot continentul! Gore înhãmase calul la trãsurã. Operaţie simplã, pe care o executase încet, doar s-o afla cineva care sã-i mai cearã un bãţ din îngheţata lui galbenã ca pãpãdia. Dar nimeni nu-l luase în seamã. Treceau copiii pe lângã el şi nici nu-l salutau ca de obicei: „– Sã trãieşti nea Gore, şi sã mai vii!“ Se întorsese în goana calului, el, care lãsa calul sã meargã la pas, numai pentru a se bucura de cuvintele de apreciere, de privirile admirative ale sãtenilor! Strãbãtuse în galop Picãturile, Murgaşul şi Gaia, urcase rapid panta care ducea la casa lui, cocoţatã pe o coamã de deal şi pornise sã vocifereze din drum:
– Vino, fã, şi ia îngheţata şi vezi ce faci cu ea, cã mi-au stricat nişte soldaţi toatã plãcerea, dracul sã-i ia pe militari şi pe-ãi care fac politica! Sã-i soarbã în adâncuri, sã le rãmânã femeile sterpe şi sã li se piardã sãmânţa de damblagii!
Femeia nu zisese nimic, miratã. În timp ce el ducea iapa în grald, ea inspectase vasele. O frigeau buzele sã întrebe ce se întâmplase, însã nu îndrãznea.
– O dau de pomanã vecinilor, sã fie de sufletul celor duşi de pe lume, zise ea.
– Dã-o! Cã i-o frige şi pe ei inima, ca pe mine!

 
Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971