Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011 periodic nr. 1 2 | 3 | 4 | 6 | 7-8 | 9-10 | -->
Anul 2010
Anul 2009
Mihai BERCA: AVENTURA BOBULUI DE GRÂU
CINE IMPULSIONEAZĂ HAOSULÎN CONTEMPORANEITATE ? - Adrian Botez: Bravada neruşinată, Viruşi ai haosului internaţional subliniaţi de presa străină: News Week despre modelul de afaceri al FMI, REALITATI CONSEMNATE DE ZIARUL „DAILY MAIL”, Acesti oameni josnici au condus si conduc lumea, Rockefeller si elita mondiala- Interviu cu Alfred Lambremont Webre - directorul Institutului pentru Cooperare in Spatiu (ICS)- PARTEA I
CINE IMPULSIONEAZĂ HAOSUL IN CONTEMPORANEITATE? - PARTEA II
CINE IMPULSIONEAZĂ HAOSUL IN CONTEMPORANEITATE? - PARTEA III
Delincvența haosului intern : DE LA STAREA GENERALĂ LA CE A ADUS „PUNCTUAL” BACALAUREATUL 2011 – articole de Adrian Majuru, acad.Florin Constantiniu, acad. Dinu C. Giurăscu, Ion Longin Popescu, Georgeta Resteman, Magdalena Albu, Adrian Botez, Viorfel Băetu, Daniel Roxin.
Delincvența haosului intern : DE LA STAREA GENERALĂ LA CE A ADUS „PUNCTUAL” BACALAUREATUL 2011 - continuare I
Delincvența haosului intern : DE LA STAREA GENERALĂ LA CE A ADUS „PUNCTUAL” BACALAUREATUL 2011 - continuare II
IN LOC DE CONCLUZII, O PĂRERE PRIVIND EVOLUȚIA ÎNVĂȚĂMÂNTULUI
EMINESCOLOGIA PRACTICATĂ CU PROFESIONALISM ȘI DĂRUIRE POETICĂ DE LUCIA OLARU NENATI
DIN NOU DESPRE FĂNUŞ: CUVINTE PENTRU FĂNUŞ NEAGU ŞI DESPRE VREMURILE NOASTRE, de Darie Novăceanu
ŞI TOT CĂTRE FĂNUŞ MĂ-NDREPT… de Corneliu Leu
ASTĂZI E ZIUA TA de Ramona Vintilă
O CARTE DESPRE VISUL ROMÂNILOR CĂ: „VIN AMERICANII”
CĂLĂUL LUI DRACULA A DEVENIT „DRACULA`S EXECUTIONER”
La femme même reine…
SOLUŢIA MERITOCRATICĂ
POEZIA ROMÂNĂ ÎN LIMBILE LUMII - OCTAVIAN GOGA ÎN VERSIUNEA FRANCEZĂ A LUI CONSTANTIN FROSIN
DAN LUPESCU LA 62 DE ANI
NOI APARITII EDITORIALE ALE AUTORILOR: Melania CUC, George BACIU, Stefan DORU DANCUS, Emil ISTOCESCU, Samson IANCU, Veronica STIR, Doina DRAGUT, Gheorghe Andrei NEAGU, Ion CATRINA, RECENZATE DE: Victor STIR, Daniel DEJANU, Ioamna STUPARU, Al. Florin TENE, Melania CUC, Georgeta NEDELCU, Tudor CICU, Veturia COLCEAG - Partea I
NOI APARIŢII EDITORIALE - Partea II
DISTINSUL POET DIMITRIE GRAMA PROPUNE O DEZBATERE PE TEMA RELIGIEI, A OMULUI MASINĂ ŞI A VIITORULUI OMENIRII
MOARTEA UMANISMULUI ATEU de Corneliu Drinovan
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI - Partea I
Partea II
Rubrica lui Ionut Caragea
SECUNDO TEMPO - DIN FOLCLORUL INTERNETULUI - partea I
Rubrica lui Ioan Lilă
                                   Moartea umanismului ateu (1)
                                                                                                                         
                                                                       „Sire, viitorul este al lui Dumnezeu” (Victor Hugo)

Introducere

În acest eseu voi face referire la umanismul înţeles ca acţiune în favoarea omului, ca un apărător al omului, ca antropodicea, lăsând deoparte umanismul înţeles ca o concepţie a omului adică teodicea fiindcă nu face obiectul acestei lucrări. Numai astfel voi putea justifica titlul eseului fiindcă, din perspectiva prezentului, acest umanism care era la începuturile lui o acţiune pentru om a dispărut, a murit, nu mai există, pe când umanismul ca o concepţie a omului (teodicea) există şi acum şi va continua să existe în istoria gândirii în general şi în antropologia şi filosofia religiei în particular. Umanismul ateu militant, aşa cum a fost el conceput şi susţinut de către cei care au militat în rândurile lui, adică o concepţie în apărarea hotărâtă a omului, antropodicea a dispărut nu pentru că astăzi ar fi dispărut ateii, ci pentru că aceştia au încetat de mult să mai fie umanişti, de a apăra omul aşa cum profeţeau apostolii umanismului ateu. Această idee nu intră în contradicţie cu teza pe care o susţinea Henri de Lubac în cunoscuta sa carte „Drama umanismului ateu” fiindcă, dacă în vremea când acestui important teolog francez îi apărea cartea, în anul 1944, umanismul ateu trecea printr-o dramă, acum el este mort, este dispărut. „Nu este adevărat că omul, aşa cum pare să se spună câteodată, n-ar putea organiza pământul fără Dumnezeu. Ceea ce e adevărat este că, fără Dumnezeu, nu poate, la urma urmei decât să-l organizeze împotriva omului. Umanismul exclusiv este un umanism inuman” spunea Henri de Lubac ca un reproş adus celor patru filosofi, Feuerbach, Marx, Nietzsche şi Comte, interlocutorii săi din carte, care credeau că Dumnezeul creştinismului – o doctrină care exaltă omul până la a-l face imaginea lui Dumnezeu – este antagonistă omului. Ei credeau că „credinţa în Dumnezeu va dispărea pentru totdeauna” şi că critica lor la adresa religiei şi în special a creştinismului este o condiţie pentru eliberarea individuală şi socială a oamenilor înlăturând până şi „problema care făcuse ca Dumnezeu să se nască în conştiinţă”. În ateismul acestor filosofi, cât şi a multor altora, trebuie să recunoaştem că există o pasiune umanistă şi că s-ar ridica cu toţii pentru a-i răspunde lui De Lubac.
În zilele noastre problema este însă alta. Astăzi nimeni nu se mai luptă cu Dumnezeu în favoarea omului sau, mai bine zis, astăzi pe nimeni nu mai interesează o luptă în favoarea omului. Ateii din sec. al XIX-lea nu credeau în Dumnezeu, însă credeau foarte mult în om. În ziua de azi, în schimb, nu se mai crede nici în Dumnezeu şi nici în om, ci se poate vorbi de o indiferenţă totală, de necredinţă, nu numai că a dispărut credinţa în Dumnezeu, ci a dispărut realitatea însăşi a credinţei, faptul în sine de a crede. Sigur că se poate vorbi de alte credinţe ca spiritismul, astrologia, etc., însă acestea îşi au locul mai degrabă în domeniul credulităţii decât al credinţei. Dacă înainte umanismul ateu credea şi încerca să demonstreze cu toate forţele că Dumnezeu şi omul sunt antagonici, astăzi s-a ajuns la antiteism şi la un adevărat antiumanism sau, mai exact, dispărând umanismul ateu în necredinţa actuală, a dispărut şi pasiunea pentru om. Aceasta este ideea pe care vreau să o dezvolt în continuare, să arăt că umanismul care a existat şi care a împins umanitatea noastră departe de Dumnezeu, transformând pământul într-un haos, umanismul ateu care l-a declarat mort pe Dumnezeu, acest umanism nu mai există, s-a autodistrus, însă, acolo unde nu mai există Dumnezeu, nu mai există nici omul fiindcă, fără o explicaţie religioasă, nici măcar nu se poate şti ce este omul. Şi, cum este greu de vorbit şi de explicat un lucru care nu există, voi încerca să prezint ateismul de-a lungul istoriei, ideile şi persoanele care au contribuit decisiv la apariţia umanismului ateu care au influenţat destul de mult istoria umanităţii.

Ateismul de-a lungul istoriei

Ateismul poate fi considerat ca o doctrină care nu concepe existenţa sau, mai degrabă, afirmă inexistenţa oricărei divinităţi sau fiinţe supranaturale, contrară deismului, teismului sau panteismului care susţin această existenţă sau a agnosticilor care consideră că nu se poate găsi un răspuns acestei probleme. Pe scurt, nu există nimic în Univers care să se asemene cu ceea ce creştinii numesc drept Dumnezeu. Trebuie totuşi făcută distincţia între ateism, agnosticism şi anticlericalism. Chiar dacă ideile care susţin inexistenţa unei divinităţi au apărut încă înainte de Iisus Hristos, prima menţiune a cuvântului „ateism” (doctrina ateului) apare doar în sec. XVI în textul francezului François de Billon Le Fort inexpugnable de l’honneur du sexe féminin din anul 1555 făcând mai degrabă referire la necredinţa poporului decât la unele idei filosofice. Cuvântul „ateu” apare de asemenea în sec. XVI la François Rabelais în Scrisoare lui Erasmus din anul 1532. Cei doi termeni, „ateu” şi „ateism”, erau foarte rar folosiţi în antichitate cu toate că apar primele idei împotriva divinităţilor; însă filosofii în cauză erau consideraţi sceptici, fiind acuzaţi mai degrabă de imoralitate decât de ateism. Acuzaţia în sine nu făcea referire la scepticismul filosofilor faţă de ideea unei fiinţe supranaturale, a unei fiinţe absolute, ci faţă de credinţele idolatrice faţă de zeităţile antropomorfice care reproduceau toată mizeria umană a pasiunilor, amorului, geloziei, odiului. Chiar dacă majoritatea filosofilor antichităţii spuneau că zeii există, Diagora de Melos - considerat primul ateu, patru secole înainte de Iisus Hristos - şi Theodore (de Cyrene) au negat deschis existenţa zeilor, criticând foarte sever religia şi misticismul, iar Democrit şi Epicur, principalii reprezentanţi ai scepticismului, se opun unei religii născută din sentimentul de abandonare, debilitate şi dependenţă a omului de forţele extraordinare ale naturii. Aceasta este ceea ce exprimă cunoscuta sentinţă a lui Petronius: Primus in orbe Deos fecit timor. Democrit încearcă să explice lumea într-un mod materialist fără nicio referinţă spirituală sau mistică: lumea este constituită din atomi care se combină prin hazard dând forme stabile care se reproduc fără intervenţia lui Dumnezeu. Epicur critică doctrinele religioase ale timpului său, mai ales ideea vieţii după moarte şi existenţa fizică a zeităţilor. Poetul roman Lucreţiu spune că, dacă există zei, aceştia nu se preocupă de umanitate şi sunt incapabili să influenţeze lumea naturală, acesta fiind un motiv pentru care umanitatea nu are nevoie de nicio fiinţă supranaturală. Semnificaţia cuvântului ateu se schimba în Antichitate în funcţie de cine îl folosea. Primii creştini au fost numiţi atei de către necreştini pentru faptul că au încetat să mai creadă în zeităţile romane. Nu se poate vorbi deci de ateism în societăţile antice, iar filosofii consideraţi atei credeau probabil în divinităţile oraşelor lor ca şi în legendele şi puterile care le-au fost acordate.
În perioada Evului Mediu manifestările atee sunt extrem de rare, practic dispar de pe scena culturală înaintea omniprezenţei spiritului religios. Metafizica, religia şi teologia erau materiile dominante. Există însă şi câţiva istorici de orientare marxistă care au văzut poziţii materialiste şi atee în nominalism şi averoism însă aceste interpretări sunt exagerate şi forţate, de altfel nu au avut vreo influenţă în istorie. Pentru filosofii nominalişti francezi Jean de Mirecourt şi Nicolas d´Autrecourt, cunoaşterea umană este limitată la obiectele materiale, iar esenţa unei fiinţe divine nu poate fi cunoscută, intuitiv sau raţional, prin intelectul uman. Odată cu Renaşterea s-a ajuns la o expansiune a libertăţii de gândire şi a scepticismului. Leonardo da Vinci spune că prin experienţe se poate explica totul, opunând argumentele sale autorităţii bisericeşti. Printre criticii importanţi ai religiei şi ai bisericii catolice din acea epocă se numără Machiaveli şi Rabelais. Renaştera şi Reforma ne permit să asistăm la o resurecţie a fervorii religioase, la proliferarea de noi ordine religioase, o devoţiune populară în lumea catolică şi la apariţia sectelor calviniste. Această epocă de rivalitate interconfesională deschide calea raţiunii filosofice. Odată cu apariţia raţionalismului modern , începând cu secolele XVII şi XVIII, putem vorbi de numeroase polemici în jurul ateismului, ca cea provocată de P. Bayle la apariţia unei comete în anul 1680 – practic, o polemică între superstiţie şi ateism, sau polemica între Jacobi şi Lessing referitoare la panteismul lui Spinoza, sau polemica între Fichte şi Forberg în legătură cu concepţia idealistă a divinităţii. Din dualismul lui Descartes, părintele filosofiei moderne, primul şi ultimul mare filosof francez, cu cunoscuta sa distincţie metafizică între res cogitans şi rex extensa, adică, între principiul raţional al gândirii şi principiul material şi mecanicist, se nasc două tendinţe filosofice diferite: pe o parte, raţionalismul, iar pe de altă parte naturalismul. Descartes a scris cu multă grijă fiindcă niciodată nu s-a îndepărtat de catolicism, însă a lăsat să se înţeleagă că misterele acestei religii trebuie să fie un lucru aparte când este vorba de cunoştinţele umane, fiindcă acestea se află pe deasupra de înţelegerea omului şi sunt doar patrimoniu al credinţei. Cu toate acestea s-a forţat să demonstreze metafizic existenţa lui Dumnezeu şi a nemuririi sufletului. Dumnezeul lui Descartes era un Dumnezeu filosofic, nu unul al credinţei, drept pentru care a fost urmărit sub acuzaţia de ateism, acuzaţie formulată de rectorul Universităţii din Utrecht.
Raţionalismul a adoptat foarte repede în materie religioasă o poziţie deistă, o orientare filosofico-religioasă care recunoştea existenţa lui Dumnezeu numai ca o cauză primară, impersonală a lumii, negând ideea întruchipării lui Dumnezeu într-o persoană. Deistul crede în existenţa unui Dumnezeu, sau a unei fiinţe supreme, dar neagă religiile, bazându-şi credinţa numai pe lumina primită de la natură, trecută prin filtrul raţiunii. Deismul, fără a fi o atitudine religioasă, nu este totuşi un ateism deoarece afirmă existenţa unui Principiu Absolut şi Transcendent, însă se diferenţiază de teism, adică de religia revelată, prin faptul că respinge o revelaţie istorică, o providenţă a lui Dumnezeu şi o concepţie despre Dumnezeu ca fiinţă personală. Existenţa lui Dumnezeu, susţin deiştii, poate fi afirmată gândindu-se la ordinea şi perfecţiunea Universului. Credinţa în Dumnezeu este cea mai importantă pentru deişti, nu diferitele servicii religioase. Din acest motiv, ei nu cred în preoţi, biserici şi texte sacre. Concepţia deistă, născută într-o epocă de mari bătălii religioase, susţine că numai folosind raţiunea se poate pune capăt diferitelor controverse religioase, şi ca atare, se poate ajunge la acea unitate religioasă pe care, mai ales iluminiştii, o interpretau ca fiind singura modalitate de a uni toate fiinţele umane într-o religie unică. Sintetizînd, deismul este o atitudine metafizică şi nu religioasă bazată pe pura raţiune, în timp ce teismul este o atitudine religioasă care se bazează pe Revelaţie, în Cuvântul pe care Dumnezeu îl adresează oamenilor, şi presupune un act de credinţă şi o relaţie între Dumnezeu şi om. Deismul implică o ruptură între raţiune şi credinţă fiindcă existenţa unei divinităţi poate fi afirmată gândindu-ne la ordinea şi perfecţiunea Universului. Această ruptură s-a profundizat cu opera critică a lui Kant până la punctul în care se crede că existenţa lui Dumnezeu nu poate fi obiect de cunoaştere exactă nici de demonstraţie valabilă, ci apare doar ca un postulat şi un desideratum al raţiunii practice şi de la viaţa morală a omului. Deismul este adoptat de către intelectualii vremii şi de către aproape toţi filosofii din sec. XVIII din Franţa şi Anglia. Primul ateu cunoscut care a respins deismul prin faptul că nega existenţa lui Dumnezeu a fost Jean Meslier, abate şi filosof francez, urmat de către Baron d´Holbach la sfârşitul sec. XVIII, când exprimarea necredinţei în Dumnezeu nu mai era o poziţie periculoasă. Revoluţia franceză a făcut să ajungă ateismul în cercurile intelectuale şi să intre în sfera publică. Mulţi revoluţionari ai epocii au încercat decreştinarea Franţei promovând totodată deismul şi ateismul.
Naturalismul s-a manifestat în empirismul englez (Hobbes şi Locke) ca profund sceptic în materia religioasă. Sistemul filosofic al lui Tomas Hobbes, fiul unui pastor rural englez, este primul sistem închis de filosofie a experienţei care, recunoscând metodele raţionalismului continental, respinge interpretarea sa ideală şi renunţă într-un mod radical la orice legatură cu valorile religioase sau transcendentale. Teoria senzualistă a lui John Locke în materie de cunoştere nu vorbeşte direct de negarea existenţei lui Dumnezeu însă afirmă că doar realitatea sensibilă şi materială este reprezentabilă şi poate fi cunoscută, omul neştiind nimic de existenţa lui Dumnezeu, ci doar de a sa proprie. Mai târziu senzualismul se transformă în pur materialism prin filosoful Lametrie şi în ateism prin Baron d’Holbach, materialism şi ateism în care omul nu este decât o maşină, ca în cunoscuta lucrare „Omul maşină” a lui Lametrie, publicată în Leiden în 1748. Omul este o operă a naturii, iar sufletul un cuvânt gol care nu corespunde niciunei realităţi. „Să nu ne pierdem în infinit, nu suntem făcuţi pentru a avea nici cea mai mică idee de el, adică ne este imposibil să ne întoarcem la originea lucrurilor” şi desigur „nu există nimic mai încolo de acest mare tot care este natura deci nu are niciun sens credinţa în Dumnezeu”. Ateismul în varianta sa materialistă nu presupune doar a nu crede în Dumnezeu ci a nu crede pur şi simplu sugerând că nu există un asemenea lucru, de a ignora şi a nu considera sacre cuvintele şi scrierile referitoare la fenomenele supranaturale şi, astfel, prin extensie, a nu recunoaşte existenţa oricărei zeităţi. Gândirea atee este fondul raţionalismului. Ateismul a îmbrăcat diverse forme de-a lungul istoriei în funcţie de răspunsul pe care l-a dat la întrebarea, credeţi că există Dumnezeu?, evoluând de la ideea filosofului antic Protagoras (480/410), cinci secole înainte de Hristos, care spune că „omul este măsura tuturor lucrurilor” şi ajungând până la Nietzsche care declara că „dumnezeu a murit” . Sigur că dintre toate aceste forme ale ateismului pe noi ne interesează ateismul filosofic prin care, odată cu Feuerbach -oamenii nu recunosc un dumnezeu deasupra lor decât ca să-l aibă ca un spaţiu infinit unde pot extinde şi răspândi individualitatea lor unică- s-a trecut la construirea unui umanism ateu în care omul i-a luat locul lui Dumnezeu, un umanism militant care în ziua de azi a dispărut, nu mai există, este mort. Marx, Nietzsche şi Freud sunt urmaşii direcţi ai lui Feuerbach care este punctul de plecare pentru drumul pe care omul îl va parcurge pentru a se libera de prezenţa alienantă a lui Dumnezeu, un Feuerbach care a sădit sămânţa din care s-a născut necredinţa care la urma urmei nu mai este nici măcar umanism.
Dacă ateismul lui Feuerbach, un ateism pozitiv, conţine o oarecare doză de ambiguitate afirmând într-un prim moment că în religie, mai exact în creştinism, omul se dezumanizează, se îndepărtează de esenţa sa, mai târziu va descoperi, mai ales în protestantism, o afirmaţie a omului care se ascunde sub un înveliş teologic, ateismul lui Nietzsche este ateism negativ, critic cu religia în general şi mai ales cu creştinismul, în care unica formă de eliberare umană este distrugerea credinţei şi implicit a lui Dumnezeu. Poate dintre toţi filosofii, nu fac referire la filosofii creştini, cel care apărat cu cea mai mare înverşunare existenţa lui Dumnezeu a fost Hegel, acordul între raţiune şi credinţă, între filosofie şi creştinism. Dar, Dumnezeul lui Hegel este un element filosofic, nu este transcendental, este un Dumnezeu care intră în capul unui filosof pentru a întregi un sistem filosofic, de altfel Hegel ajunge să afirme că „fără această lume Dumnezeu nu este Dumnezeu”.
Curentul care a avut cel mai mare efect de decreştinare a lumii prin influenţele filosofice ulterioare, dacă ar fi să lăsăm la o parte Renaşterea, a fost luteranismul şi apariţia protenstatismului. Încercarea de a elimina în aspectul religios, mai întâi de tip agnostic, iar mai târziu ca şi critică, a tot ce depăşeşte omul, a tot ceea ce omul nu este cauză, chiar dacă pare contradictoriu, îşi are originea în Luther. Umanizarea lui Dumnezeu, adică de a recupera pentru om tot ceea ce omul s-a deposedat pentru a i le atribui lui Dumnezeu se putea face în diverse moduri în viziunea lui Feuerbach însă modul religios şi practic al acestei umanizări a fost protestantismul care nu se mai interesează de Dumnezeu în el însuşi, nu este speculativă şi contemplativă, practic nu este teologie ci antropologie religioasă. Hegel spune despre Luther că este adevăratul promotor al adevăratei libertăţii, iar Marx considera reforma protestantă ca o fază, incompletă şi insuficientă, de la Revoluţia totală. Ce a făcut Luther? Mai întâi a operat o subiectivare religioasă: adevărul obiectiv al revelaţie despre Dumnezeu, şi chiar despre Iisus Hristos, a fost redus la semnicaţia pentru om. „Ceea ce este Iisus Hristos în el însuşi - ar spune Luther - îl interesează pe el; pe mine mă interesează doar că el este salvarea mea”. Aici apare inversarea religioasă care duce direct la a-l considera pe Dumnezeu în funcţie de om, în loc să-l considere pe om în funcţie, dependenţă, de Dumnezeu. Această teorie unită la teza luterană a naturii total păcătoase a omului datorită păcatului universal duce la o completă ruptură între credinţă şi raţiune. Exagerarea transcendenţei divine îl încătuşează pe om într-un cerc de subiectivitate, iar negarea libertăţii (o altă consecinţă a păcatului original) elimină în fond ideea de păcat, adică, dacă totul este păcat, în realitate se poate spune că nimic nu este păcat.
În al doilea rând, ca o consecinţă a celor spuse mai înainte, tot ce este supranatural este implacabil negat: sacramentele sunt considerate simple manifestări ale unei credinţe fictive, convenţionale, adevărul revelaţiei redus la semnificaţia de răscumpărare a omului trecând prin arbitrariul liberului examen a Scrierilor sfinte, negarea autorităţii exterioare etc. Luther a avut o influenţă decisivă în scrierile filosofice ulterioare, mulţi dintre filosofii moderni find protestanţi (Kant, Fichte, Hegel, Feuerbach şi chiar Engels înainte de a ajunge la ateism), aceştia studiind teologia protestantă. Odată ce a fost acceptată completa separare între credinţă şi raţiune s-a deschis drumul pentru conceperea unei filosofii care să conceapă adevărul ca fruct al unei activităţi raţionale (raţionalismul) şi o religiozitate fideistă fără apărare la atacurile raţinii speculative.


                          Moartea umanismului ateu (2)


Ludwig Feuerbach
După cum spunea Friedrich Hegel, filosofia lui reprezenta finalul istoriei, însă istoria nu s-a oprit la moartea filosofului în anul 1831. Relaţia omului cu religia şi politica în sistemul de gândire a lui Hegel era de o formă ambiguă, într-o tensiune care punea în criză chiar sistemul însuşi. Din această criză a apărut şcoala hegeliană cu diviziunile ei de dreapta, centru şi stânga. Aceste linii diferite le semnala Fridrich David Strauss, istoricul originilor creştinismului, la publicarea în 1835 a „Vieţii lui Iisus”, şi se diferenţiau între ele după opiniile asupra istoricităţii Evangheliilor. Feuerbach împreună cu Strauss fac parte din stânga hegeliană radicală, direcţie de partea căreia se vor situa Marx şi Engels, un curent care se caracteriza printr-o opoziţie la protestantism şi la statul prusac. Elementul cel mai semnificativ şi constant al filosofiei lui Feuerbach este negarea lui Dumnezeu. Înainte însă de a intra mai adânc în filosofia lui, calificată ca un umanism materialist şi ateu, trebuie spuse câteva cuvinte despre omul Feuerbach. Ludwig Andreas Feuerbach, filosof german, se naşte la 28 iulie 1804, în Landsut, Bavaria, ca cel de-al patrulea fiu al juristului Paul Johann Anselm Ritter Feuerbach. Studiază teologia protestantă la Heidelberg având ca profesori pe raţionalistul Heinrich Eberhard Gottlob Paulus şi pe hegelianul Karl Daub. Se transferă la Universitatea din Berlin unde devine discipolul lui Hegel şi continuă cu studii de filosofie, dar participă şi la cursurile lui Friedrich Schleirmacher. Obţine doctoratul în filosofie la Erlangen cu o lucrare despre infinitatea şi unitatea raţiunii. Publică anonim lucrarea „Gânduri asupra morţii şi nemuririi”, lucrare care îi va aduce mari prejudicii, condiţionând viitorul lui universitar. În anul 1841 publică „Esenţa creştinismului” considerată ca o culme a filosofiei lui. Moare la 17 septembrie 1872.
Evoluţia sa personală în „Esenţa creştinismului” poate fi cunoscută apelând la cuvintele lui: „Primul meu gând a fost Dumnezeu; al doilea, raţiunea; al treilea şi ultimul, omul”. În afară de idealismul hegelian, „Esenţa creştinismului” s-a inspirat din materialismul iluminist al secolelor XVII şi XVIII (Spinoza, Lametrie, d´Holbach, Diderot), reprezentând o sinteză între materialismul şi idealismul născute din raţionalism, aşa că nu trebuie să ne mire faptul că este considerat un precursor al marxismului. În opera sa fundamentală „Esenţa creştinismului” Feuerbach îşi propune să arate că „esenţa însăşi şi obiectivă a religiei, în special cea creştină, nu este altceva decât esenţa sentimentelor umane... şi prin urmare secretul teologiei este antropologia”. Ca o consecinţă, se poate spune că religia nu este decât proiecţia inconştientă pe care o face omul despre propria esenţă într-o fiinţă iluzorie şi nelimitată, Dumnezeu şi relaţia pe care o stabileşte cu el. Dumnezeu nu este mai mult decât proiecţia psihologică a omului din esenţa sa spre exterior; este personificarea infinităţii propriei esenţe ca esenţă generică (umanitate, nu persoană singulară), adică, după cum spune filosoful, „omul este pentru om esenţa supremă”. Omul transformă gândurile sale, chiar şi afectele, în gânduri şi afecte pentru Dumnezeu – care nu este decât „ansamblul atributelor ce alcătuiesc măreţia omului”. Esenţa omului, de care este conştient, consistă în „raţiune, voinţă şi inimă”. A dori, a iubi, a gândi sunt forţele supreme sau esenţa absolută a omului şi fundamentul existenţei lui. Prin urmare Dumnezeu nu este decât proiecţia raţiunii, voinţei şi inimilor umane.
În proiecţie religioasă, lucrurile stau cu totul altfel. Calităţile umane, limitate şi finite, sunt atribuite lui Dumnezeu ca nelimitate şi infinite golindu-se astfel omul de propria esenţă şi separându-se şi diferenţiindu-se de Dumnezeu. Aceasta este originea religiei, după cum spune Feuerbach, mai întâi omul îl creează, inconştient şi involuntar pe Dumnezeu, conform cu propria imagine, după care, la rândul său, Dumnezeu creează omul, conştient şi voluntar, după chipul şi asemănarea sa aşa cum se spune în Geneza: „Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul său”. „Omul îşi concepe în mod spontan esenţa, în el, ca individ, în Dumnezeu, ca specie; în el, mărginită, în Dumnezeu, ca infinită”, proiectând calităţile şi esenţa sa asupra lui Dumnezeu însă prin aceasta omul nu face altceva decât să „afirme în Dumnezeu ceea ce-şi neagă sieşi”. Astfel „pozitivul, esenţialul în natura divină este pus de natura omului însă omul rămâne în negativ”. Cu alte cuvinte, „pentru îmbogăţirea lui Dumnezeu, omul trebuie să sărăcească, pentru ca Dumnezeu să fie totul, omul trebuie să fie nimic”. Faţă de acest proces de înstrăinare şi de deposedare a omului Feuerbach pretinde a-i arăta omului esenţa lui şi a-i reintegra ceea ce este al lui prin identificarea omului cu Dumnezeu, astfel că „Homo homini deus est” (Omul este Dumnezeu pentru om) devine legea supremă, un moment decisiv în istoria umanităţii. Dacă esenţa omului este esenţa lui Dumnezeu, iubirea omului pentru om devine practic prima şi cea mai importantă lege. „Omul îl elimină pe Dumnezeu pentru a reintra el însuşi în posesia măreţiei umane, care îi pare deţinută pe nedrept de un altul. În Dumnezeu, el doboară un obstacol pentru a-şi cuceri libertatea. Umanismul modern se construieşte aşadar pe un resentiment şi debutează cu o opţiune”. Acesta ar fi primul moment al criticii lui Feuerbach la apariţia primei ediţii, în 1841, a cărţii sale „Esenţa creştinismului”.
Cea de-a doua ediţie, precum şi apariţia celor două cărţi, „Principii de filosofia viitorului” şi „Esenţa credinţei după Luther”, în anii 1843-1844, aduc o nouă perspectivă asupra creştinismului datorită studiului intens pe care l-a făcut în această perioadă Feuerbach asupra operei lui Luther şi la o orientare mai antropocentrică a filosofiei viitorului. Semnificaţia istorică a lui Luther este valorificată într-un mod revoluţionar prin convertirea protestantismului în fundamentarea religioasă a propunerii de dizolvare a teologiei în antropologie şi de afirmare radicală a omului cu formula de antropoteism. „Misterul teologiei este antropologia şi istoria dogmei sau spus într-o formă mai globală, teologia este critica dogmei, a teologiei în general. De mult timp, teologia s-a convertit în antropologie”. Prin filosofia viitorului, propune Feuerbach o nouă filosofie, o antropologie a sensibilului, ca fundament la noua interpretare a creştinismului. Această filosofie trebuie să conducă filosofia regatului „sufletelor defuncte” la regatul sufletelor încarnate, vii; de a coborî de la beatitudinea intelectuală divină, ca lipsă a necesităţii, la mizeria umană. Pentru acest lucru este nevoie de o înţelegere umană şi un limbaj uman. Religia este doar afect, sentiment, inimă, iubire, adică, negaţie, disoluţia lui Dumnezeu în om. În acest sens, noua filosofie, ca negare a teologiei, acea care neagă adevărul afectului religios, este poziţia religiei. Antropoteismul este religia autoconştientă, religia care se înţelege pe ea însăşi. Teologia, din contră, neagă religia sub aparenţa de a o afirma. Noua filosofie este disoluţia completă, absolută, fără contradicţii , a teologiei în antropologie; ea este disoluţia teologiei nu doar, aşa cum făcea vechea filosofie, în raţiune, ci şi în inimă, adică în fiinţa totală, reală a omului. Noua filosofie este concepută de către Feuerbach ca o culminare a drumului străbătut de către modernitate care are ca scop final afirmarea fiinţei umane. În acest drum protestantismul este piatra de hotar religioasă: „misiunea epocii moderne a fost umanizarea lui Dumnezeu, transformarea şi disoluţia teologiei în antropologie”. „Maniera religioasă şi practică a acestei umanizări a fost protestantismul. Dumnezeu care este om, Dumnezeu uman, adică Hristos, este doar Dumnezeul protestantismului...
Protestantismul nu mai este teologie; în esenţă nu este decât hristologie, adică antropologie religioasă”. Aceasta este ideea la care vrea să ajungă Feuerbach pornind de la interpretarea protestantismului cu toate că nu există o doctrină religioasă mai contrară tezelor sale decât protestantismul, deşi el crede că este doar o aparenţă. Faptul că Luther respinge omul, care este nimic comparat cu Dumnezeu care este totul, însă doar pentru a se întâlni cu un om nou şi fără limite în credinţă, îl face pe Feurbach să afirme: „Doctrina lui Luther este divină, însă inumană, chiar barbară; este un imn lui Dumnezeu, însă o calomnie pentru om”. „Ceea ce Luther îi ia omului o restituie lui Dumnezeu însutit. Ceea ce ai tu în Dumnezeu, nu o ai în tine însuţi, dar o ai, este a ta.” „Luther este inuman cu omul doar pentru că are un Dumnezeu uman şi pentru că umanitatea lui Dumnezeu îl lipseşte pe om de propria umanitate. Are omul ce are Dumnezeu, atunci este un Dumnezeu superflu, iar omul ocupă postul lui Dumnezeu, iar în sens invers, are Dumnezeu ce are omul în sine însuşi, atunci Dumnezeu ocupă postul omului”. Ceea ce este important, nu este încarnarea, moartea şi învierea lui Hristos, ci încarnarea, moartea şi învierea pentru noi, adică aceasta înseamnă că finalul şi sensul credinţei nu se află în afara noastră, ci în noi. „În noi se află cheia misterelor credinţei, în noi se rezolvă enigma credinţei creştine... Dumnezeu nu este Dumnezeu, ci este Dumnezeul nostru”. Certitudinea că Dumnezeu este o fiinţă pentru noi o întâlneşte protestantismul în încarnarea lui Hristos. Feuerbach interpretează că credinţa face Dumnezeul uman adevăratul şi unicul Dumnezeu al creştinismului. În căutarea justificării formulei favorite de transformare a teologiei în antropologie, spune filosoful că, dacă toate calităţile dumnezeieşti trec la Hristos şi ca om, atunci, invers: toate propietăţile omului sunt transferate lui Hristos ca Dumnezeu, pentru a face din Dumnezeu în Hristos un adevărat om şi din om în el un adevărat Dumnezeu. În concluzie: credinţa îl transformă pe Dumnezeu în om şi pe om în Dumnezeu; obiectul credinţei este doar un semn, un mediu, însă în realitate, scopul ultim al credinţei este omul însuşi. „Încarnarea, umanizarea lui Dumnezeu, este în acelaşi timp divinizarea omului în măsura în care Dumnezeu este om; la fel, omul este Dumnezeu”. Prin această concluzie s-a ajuns la presupunerea că în religie omul este începutul, mijlocul şi finalul, „Omul este Dumnezeul creştinismului.” Deci, noua filosofie a viitorului pretinde depăşirea conştientă a religiei teiste şi întemeierea unei religii a omului (antropoteism).
„Noua filosofie se bazează pe adevărul iubirii, adevărul sentimentelor”. „Esenţa omului rezidă doar în comunitate, în unirea omului unul cu altul, o unitate care se bazează totuşi pe diferenţa dintre Eu şi Tu”. După cum se vede ateismul lui Feuerbach nu este doar critic, ci se vrea constructiv şi umanist. Din punct de vedere spiritual, Marx s-a ivit din religia umanistă a lui Feuerbach pe care îl considera ca al doilea Luther, iar „comunismul nu este decât realizarea în domeniul social al umanismului lui Feuerbach” după cum spunea Bakunin încă din anul 1843. Luându-i atributele divinităţii şi dându-i-le omului, Feuerbach a reuşit să plaseze omul în centrul preocupărilor, însă principiile umanismului său au dispărut fiindcă astăzi omul nu mai este preocuparea nimănui. Odată cu Feuerbach nu mai este Dumnezeu care se face om, ci omul se face dumnezeu, aceasta constituind în viziunea lui şi a multor filosofi care s-au inspirat din filosofia lui adevărata emancipare a omului. De aici până la moartea lui Dumnezeu şi apariţia supraomului este doar un pas pe care îl va da unul dintre cei mai importanţi filosofi germani, al treilea mare gânditor revoluţionar în filosofia secolului al XIX-lea. După el însă, în zilele noastre, nu mai există nici Dumnezeu nici omul.
                                                                                                              
Cornel Drinovan

Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971