Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011 periodic nr. 1 2 | 3 | 4 | 6 | 7-8 | 9-10 | -->
Anul 2010
Anul 2009
Mihai BERCA: AVENTURA BOBULUI DE GRÂU
CINE IMPULSIONEAZĂ HAOSULÎN CONTEMPORANEITATE ? - Adrian Botez: Bravada neruşinată, Viruşi ai haosului internaţional subliniaţi de presa străină: News Week despre modelul de afaceri al FMI, REALITATI CONSEMNATE DE ZIARUL „DAILY MAIL”, Acesti oameni josnici au condus si conduc lumea, Rockefeller si elita mondiala- Interviu cu Alfred Lambremont Webre - directorul Institutului pentru Cooperare in Spatiu (ICS)- PARTEA I
CINE IMPULSIONEAZĂ HAOSUL IN CONTEMPORANEITATE? - PARTEA II
CINE IMPULSIONEAZĂ HAOSUL IN CONTEMPORANEITATE? - PARTEA III
Delincvența haosului intern : DE LA STAREA GENERALĂ LA CE A ADUS „PUNCTUAL” BACALAUREATUL 2011 – articole de Adrian Majuru, acad.Florin Constantiniu, acad. Dinu C. Giurăscu, Ion Longin Popescu, Georgeta Resteman, Magdalena Albu, Adrian Botez, Viorfel Băetu, Daniel Roxin.
Delincvența haosului intern : DE LA STAREA GENERALĂ LA CE A ADUS „PUNCTUAL” BACALAUREATUL 2011 - continuare I
Delincvența haosului intern : DE LA STAREA GENERALĂ LA CE A ADUS „PUNCTUAL” BACALAUREATUL 2011 - continuare II
IN LOC DE CONCLUZII, O PĂRERE PRIVIND EVOLUȚIA ÎNVĂȚĂMÂNTULUI
EMINESCOLOGIA PRACTICATĂ CU PROFESIONALISM ȘI DĂRUIRE POETICĂ DE LUCIA OLARU NENATI
DIN NOU DESPRE FĂNUŞ: CUVINTE PENTRU FĂNUŞ NEAGU ŞI DESPRE VREMURILE NOASTRE, de Darie Novăceanu
ŞI TOT CĂTRE FĂNUŞ MĂ-NDREPT… de Corneliu Leu
ASTĂZI E ZIUA TA de Ramona Vintilă
O CARTE DESPRE VISUL ROMÂNILOR CĂ: „VIN AMERICANII”
CĂLĂUL LUI DRACULA A DEVENIT „DRACULA`S EXECUTIONER”
La femme même reine…
SOLUŢIA MERITOCRATICĂ
POEZIA ROMÂNĂ ÎN LIMBILE LUMII - OCTAVIAN GOGA ÎN VERSIUNEA FRANCEZĂ A LUI CONSTANTIN FROSIN
DAN LUPESCU LA 62 DE ANI
NOI APARITII EDITORIALE ALE AUTORILOR: Melania CUC, George BACIU, Stefan DORU DANCUS, Emil ISTOCESCU, Samson IANCU, Veronica STIR, Doina DRAGUT, Gheorghe Andrei NEAGU, Ion CATRINA, RECENZATE DE: Victor STIR, Daniel DEJANU, Ioamna STUPARU, Al. Florin TENE, Melania CUC, Georgeta NEDELCU, Tudor CICU, Veturia COLCEAG - Partea I
NOI APARIŢII EDITORIALE - Partea II
DISTINSUL POET DIMITRIE GRAMA PROPUNE O DEZBATERE PE TEMA RELIGIEI, A OMULUI MASINĂ ŞI A VIITORULUI OMENIRII
MOARTEA UMANISMULUI ATEU de Corneliu Drinovan
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI - Partea I
Partea II
Rubrica lui Ionut Caragea
SECUNDO TEMPO - DIN FOLCLORUL INTERNETULUI - partea I
Rubrica lui Ioan Lilă
                                                                
                                                        ROMA TERMINI

-    O CARTE DESPRE VISUL ROMÂNILOR CĂ: „VIN AMERICANII” –

1.

    Ce frumos lunecă vagoanele trenului cu aspect exterior demodat!… Demodat doar atât cât trebuie, spre un bun gust retro-englezesc. Tocmai spre a te face să exclami: Ce frumos lunecă ele pe vechiul şi solidul terasament al căii ferate strecurate de îndelungă vreme printre zăpezile munţilor Helvetici, în zona marilor lacuri, coborând spre Câmpia Lombardă!… Cât de comod şi modern este interiorul lor cu fotolii ergonomice şi chelneri înmănuşaţi ca dintr-un cazinou fin-de-siecle,  cu racorduri la comunicaţia prin satelit şi conductori în tradiţionalele uniforme din perioada invenţiei lui Stephenson, cu ferestre din termopan umbral prin care se vad gările mici, ca nişte bucolice construcţii de turtă dulce imitând cărămida şi peroanele înguste cu pavajul de ceramică strălucitoare, spălată zilnic de mai bine de trei jumătăţi de veac! Şi ce peisaje minunate lunecă retrăgându-se mereu din rama pe care o constituie fiecare fereastră: Când văi păduroase oprindu-se lângă brânduşele pătând violet zăpada de pe marginea terasamentului, când casele câte unui sătuc vesel în culori şi harnic îngrijit, ca din „Albă ca Zăpada”, când defileuri printre pereţi tăiaţi în piatra neagră care-şi arată auriul de rocă alpină numai pe latura ciopliturii, când deschideri largi spre adâncul întinderii de mercur a marilor lacuri cu insule şi  maluri traforate gotic de turnurile şi forturile îndepărtatelor şi înceţoşatelor castele!…
    E o panoramă şi unică şi obişnuită cu istoria acestei Europe care, de câteva mii de ani se scurge pe aici înspre splendorile peninsulei celei acoperite de vii, citrice, măslini şi înconjurată de mări. Sau, dimpotrivă: Pe aici îşi trimit italicii armatele cuceritoare înspre nordul celtic de dincolo de zona nectarului din struguri pe care garsonul elegant ţi-l desfundă din sticluţe mici, cu etichete în blazoane de aur, ce se aşează pe măsuţa de lângă fereastră ca o marcă pentru peisajele schimbătoare de afară.
    Îl desfundă cu grijă şi discreţie intuind starea de visare, sau de eliberare din alte gânduri, cu care bătrânul călător elegant şi cu gesturi rasate comandă mişcând discret degetele, ca şi cum ar dirija susurul melodiei cu care lichidul însorit umple paharul prin cristalul căruia se vede frumoasa iarnă de afară.
    Atât de frumoasă şi atât de mângâietor scăldată în nostalgiile vinului auriu cu nume de amant cum numai megalomania sonoră a limbii italiene poate da: Un Soave candido care te face să uiţi toate problemele economice şi macroeconomice pe care le-ai lăsat în gară la Davos sau, chiar în limuzina impresionantă a hotelului celebrului summit. Limuzină care te-a extras de acolo, dintre gulerele albe ale marilor politicieni, marilor patroni şi marilor finanţişti ai lumii, descărcându-ţi ţinuta sobră, de personaj important ce priveşte lumea prin lentilele mici din subţirea ramă de aur, pe peronul îngust, printre hanorace şi treninguri colorate, schiuri, clăpari, ochelari de vânt şi fesuri de lână, părăsind staţiunea unde toţi purtătorii lor vin să se distreze, să se destindă, să soarbă soare scânteietor din duhul zăpezilor… Şi nu să pună la cale marile inginerii financiare ale lumii!… Un Soave candido care te înmoaie şi te leneveşte precum numele său solar ce merită să-l răsfeţi, ştergându-ţi uşor de pe creier cifrele cu nebunii de zerouri care te-au făcut să te simţi important la comentarea şi aranjarea lor pentru mecanismele ce vor dirigui lumea în anul care începe şi lăsându-te să luneci în compartimentul tău de scaune VIP, pe aceleaşi şine şi printre aceleaşi înveselitoare peisaje cu cei care şi-au savurat vacanţa sportivă încheindu-şi-o acum, prin înghesuiala produsă de îmbrăcămintea lor umflată de puf, în vagoanele de clasă inferioară. Veseli, exuberanţi,  discutând sau amintindu-şi câte-un refren din cântecele petrecerii pe pârtiile care se vedeau depărtat animate pe ferestrele marelui hotel de high-top al Davosului. Din păcate, el fusese ţintuit doar acolo de importantele îndeletniciri, privindu-i de departe, invidiindu-le veselia, sportivitatea, nepăsătoarea exuberanţă tinerească spre care se simţea mai tentat ca altă dată. Mişcarea lor vioaie şi proaspătă în conturul alb al zăpezii îl atrăgea prin ferestrele  în spatele cărora el se plictisea de banalitatea gravă cu care oficiau somităţile summitului. Scăpa tot mai des privirile într-acolo, în vreme ce nu se mai străduia nici măcar să noteze câte ceva din spusele acelor somităţi - „mutrele”, cum le numea, ca unul care-i citise prea bine fiindcă, pe el, ca vechi participant, cam începuseră să-l enerveze cu mutrele lor pedante, elegante, meschine, filistine, suficiente sau perfid-scormonitoare. Și se simţea lunecând nostalgic spre peisajul hibernal de sănătate umană, în timp ce aceşti mari potentaţi pe care el, de multă vreme nu mai dădea prea mult, ronţăiau bilioane şi trilioane cu vanitoasa convingere că sunt stăpâni pe destinele omenirii.
    Pesemne că de aceea - de teama amestecării unui distins personaj din categoria gravă şi sobră a participanţilor la a tot stăpânitoarea întrunire, tocmai în mulţimea asta petrecăreaţă, vorbăreaţă, roşie-n obrajii trataţi cu vânturi geroase şi încotoşmănată-n colorata îmbrăcăminte cu tot felul de catarame şi accesorii pentru sporturile alpine - din spatele impresionantului mobilier de la recepţia hotelului,  fracul cu gesturi stilate şi priviri mai mult solemne decât expresive, exclamase cam nedumerit:
- La gară?!    
Adică: „Să vă amestecaţi în foiala ălora”?!
Însă, chiar fără să priceapă de prima dată tot acest sens, cu firea sa politicoasă de om distins, dar şi cu voioşia de a-şi putea împărtăşi cuiva hazardata hotărâre pe care o luase în ultima clipă, tocmai spre a se răzbuna pe ceea ce începea să-l plictisească la „mutrele” potentaţilor lumii, el se explică plin de sinceritate în bucuria de a se elibera şi a nu se alinia celorlalţi înalţi participanţi:
- Anulează-mi returul peste ocean şi fă-mi toate rezervările să cobor cu trenuleţul la Roma, fiindcă n-am mai fost de-o veşnicie!.. Bye-bye şi păstrează dumneata restituirea  tiketului!… Nu mai am nevoie de zbor peste ocean. Şoferul mă lasă la gară, iar trenul mă duce la Roma; la Roooma!…
Şi lunecă spre marile uşi aproape dansând pe enormul covor al holului, vesel la culme, ca şi cum ar fi jucat o şotie cuiva prin această hotărâre de ultim moment, sau ca şi cum şi-ar fi acordat prin ea un cadou mult aşteptat, a cărui bucurie îl făcea să se copilărească.
- Domnule, excelenţă, Domnule!… - strigă după el fracul cu guler înalt de la recepţie, gesticulând din mâneci şi arătând un plic somptuos, cu sigilii enorme si numele lui scris într-un sofisticat font gotic; apoi, apropiindu-se respectuos spre a nu-l face să se întoarcă din drum, adăugă: Trebuie să-mi semnaţi pentru asta…
- Ce e asta? – întreabă el împiedicând uşa turnantă să se rotească şi abia apoi făcând un pas înapoi spre a o degaja.
- E marea bancnotă. Marea bancnotă într-o primă emisiune limitată, oferită de marii emiţători, deocamdată, doar participanţilor la summit; oferită în mod omagial şi cu reţineri ulterioare din cont fără nici o dobândă… - preciză acela aşa cum fusese bine instruit, înmânându-i plicul şi punându-i supus, în faţă, mapa de carton gros pe care se afla formularul de semnătură.
- Hm, „marea bancnotă”!… - rosti el punându-şi apostila şi, spre stupoarea expresiei ochilor acelora de obicei inexpresivi, rupând neglijent plicul foarte elegant - Le-am spus eu că orice bancnotă ridicată la sume foarte mari, e mai degrabă semn de inflaţie decât de bunăstare!… Le-am spus, da! – trebui el să reafirme faţă de figura care doar se străduia să arate receptivă – Cu toate că ei m-au privit ca şi dumneata, cu mutrele lor plictisitor de importante! – Şi, recăpătându-şi veselia faţă de aventura la care se decisese, îi mărturisi cu atât mai pe şleau, cu cât era mai convins că individul nu era capabil să recepţioneze aşa ceva: Aceşti preapricepuţi manipulatori de averi false asupra cărora se consideră stăpâni şi sunt atotputernici până când vine criza provocată chiar de ei, cu mutrele lor autocrate, cred că nici nu l-au citit pe Mark Twain!… Sau, dacă l-au citit, oricum nu l-au înţeles!… Bancnota…
- Dar e foarte frumoasă; are o grafică excepţională; am văzut-o la domnul care a plecat înaintea dumneavoastră! – exclamă admirativ omul din frac referindu-se la bancnota din plic, şi nu la cea a lui Mark Twain, pentru că adăugă: Eu, dacă-mi permiteţi, cred că din punct de vedere numismatic este… Am văzut-o…
- Atunci s-o mai vedem odată! – spuse el continuându-şi veselia şi scoţând bancnota din ambalajul sofisticat, ca un adevărat portofoliu.
- E minunată la câte zerouri are! – rosti fracul devenind deodată om cu simţiri.
- E un cancer! – îi temperă el entuziasmul aşezându-i în mână ambalajul cu sigiliile rupte, ca să poată pune bancnota în portfeu.
- E o minune a tehnicii, domnule! – protestară  din gulerul înalt buzele ce căpătaseră expresie -  E un produs bancar revoluţionar care garantează averea la purtător… - se devoalară şi privirile devenite admirative faţă de o asemenea informaţie - … are cipuri care s-au branşat automat la tensiunile organismului dumneavoastră când aţi semnat formularul de primire şi înregistrare în cont. Nimeni nu poate să v-o fure fiindcă ea revine la purtător, rămânând conectată de el toată viaţa şi trebuind apoi mari operaţiuni spre a fi înregistrată altcuiva!… E cel mai modern produs bancar care va revoluţiona toată piaţa financiară şi de asigurări… Fiţi convins că am citit prospectul cu atenţie… - Se-nfierbântă acela depăşindu-şi pentru o clipă stilatul comportament mecanic şi devenind, totalmente, om cu dorinţe: …Ce n-aş da să ajung să am şi eu aşa ceva!
- E un cancer, ca orice intrare invazivă a tehnicilor în existenţa naturală, provocând rupturi în elementele fireşti ale vieţii! – repetă el, pesemne, fraza cu care combătuse acest produs în şedinţele secrete care-l enervaseră şi care, desigur, îi treziseră şi acest sentiment de ripostă prin care îşi schimbase destinaţia călătoriei.
- Dar nu se poate… E un produs bancar… Un produs bancar care, de aici, de la noi, se lansează cu succes… - Protestă acela cam derutat, dar făcându-şi datoria de a lăuda interesele firmei – Vă cer iertare, domnule, dar nu cred că se poate; acest important summit pe care noi îl găzduim mereu, mereu oferă omenirii…
- Ba se poate! – insistă distins-încăpăţânatul bătrân – Eu de asta amân să mă întorc la birourile mele. Ca să treacă un timp, să vedem efectele pieţii…
Şi, pornind spre maşină, îl asigură:
- E un cancer pe care noi îl răspândim făcând-o pe binefăcătorii omenirii!…
- Domnule, excelenţă…
- Ce mai e? – întrebă el iritat, cu un picior în prelunga caroserie care-l aştepta.
- Plicul dumneavoastră… Acest superb ambalaj care…
- Păstrează-l, dacă-ţi place atât de mult.
- Vă mulţumesc, excelenţă! Sunteţi generos; sunteţi… - exclamă acela înclinându-se fericit şi redevenind, pe acea intrare cu peron a marelui hotel, fracul inexpresiv din totdeauna.
- Sunt vesel, asta sunt! – îi răspunse el prin geamul umbrit al automobilului care se deplasa cu toată lungimea sa impozantă – Sunt vesel şi mă-ndrept către Roma… Către Roooomaaa!…


2.

Lunecând pe întreaga volută prin care ocolea cochete aşezări la coada lacului, într-o curbă ce-l arăta acum înclinat, coborând parcă direct dintre crestele cu zăpezi verticale ale Alpilor, trenul dădu un semnal sonor, ca şi cum ar fi salutat peisajul montan de care se despărţea; şi se avântă spre zona cu dealuri, însoţind râul provenit din scurgerea marilor oglinzi de apă şi lăţindu-se pe măsură ce purta mai departe, printre grădini, livezi, vii, unda zăpezilor, izvoarelor şi cascadelor din munte.
Iar el adormi legănat suav de acel Soave şi cântând in sinea sa „La Roma, la Roooma!”, cu aceeaşi bucurie cu care cântase copilăreşte acum câteva zeci… Oare acum câte zeci de ani?!…
Multe, foarte multe, dacă acum e un bătrân mare financiar de pe Wall Street, iar atunci era un vagabondaş care împlinise paisprezece ani atunci când ajunseseră în lagărul acela sârbesc purtându-şi tatăl împuşcat în picior de securiştii care trăgeau peste Dunăre, apoi trecuse cu puţin de cincisprezece când a coborât la Roma. A coborât în gara Termini, încercând să-l regăsească după aventurile dintre Lubliana si Trieste care-i făcuseră să redescopere o limbă ca a lor vorbită tocmai în penisula Istria, dar, până la urmă, să se şi piardă unul de altul…
Erau, va să zică, peste patruzeci… ba, chiar peste cincizeci de ani!… Ba, mai bine de şaizeci, de vreme ce el e trecut de şaptezeci şi doar asta l-a făcut să-şi ia inima-n dinţi şi să dea din nou piept cu Roma… Cu Roma, Cu Roooma!… - îi sună-n amintire glasul lui de adolescent care se strecurase pe tampoane şi în cuşca de câini a vagonului poştal care aştepta în Treviso garnitura ce se ducea şi se-ntorcea peste podul din lagună, purtându-i pe cei ce căutau sau părăseau mirajul Veneţiei. In asteptarea pe linie moartă a garniturii care se cupla cu vagoanele aduse de o locomotivă mică din Republica Dogilor, avusese destul timp ca să se strecoare şi să-şi găsească ascunzişul aşa cum îi văzuse pe cei mai mari cu care vagabondase de la Trieste până acolo. Cei care toţi, pe rând, se scurgeau în acest fel spre Roma, promiţându-şi că se vor revedea în gara Termini. Promiţându-şi solemn, aşa cum fac toţi dezmoşteniţii lumii care ajung aici fără adresă şi fără altă identitate în afara chipurilor pe care şi le recunosc ei între ei. Iar, când a simţit izbitura garniturii care se ataşa şi, apoi alta, ca o opintire a puternicei locomotive de cale magistrală care-şi lua avântul vitezelor ei mari, a început să cânte acel „La Roma, La Roooma” … Ce răsuna peste spaţiile de atunci, dar şi peste timpii de acum în somnul lui legănat cu nostalgiile tinereţii, oricât de chinuitoare i-o fi fost ea. Chinuitoare, dar aventuroasă; ceea ce, prin filtrul timpului, aduce senzaţia de vigoare, de îndrăzneală, conducând până la urmă spre buna părere care te face să regreţi că ai depăşit vârsta de atunci.
Fiindcă, sărind printre terasamente spre a ocoli peronul unde coborau conductorii şi urcau măturătorii vagoanelor însoţiţi de supraveghetori ce strângeau obiectele uitate, trecând pe sub alte garnituri şi văzând dintre linii doar încălţările şi paşii celor ce-şi târau valizele pe alte peroane, sprijinindu-şi pieptul de bordura unuia dintre acelea, el sări deodată, de sub tren drept în picioare, amestecându-se printre călători înainte de a-l remarca vreunul dintre carabinierii ce-şi plimbau în dorul lelii, uniformele negre cu harnaşamente albe şi ciucuri, grade, petliţe roşii. Mai târziu de abia avea să-şi dea seama că fastuoşii oameni de ordine se purtau astfel mai degrabă spre a-şi marca prezenţa, decât spre a face vreo treabă anume; aşa, spre a crea un decor de siguranţă la intrarea în marea cetate. Atunci, însă, avea o singură grijă: locul unde-l putea găsi pe vărul Costi înainte de a intra pe mâna carabinierilor. Iar când fu să aleagă cafeneaua, sau galantarul de cafenea unde ar fi putut întreba, căzu cerul pe el văzând cum numai galantare de asemenea tonete şi cafenele se desfăşurau pe terasele în etaje ale peretelui ded sticlă care te-întâmpina cu forfotele ieşirilor lui spre oraş.
„Dacă ne pierdem, sau ajungem pe căi diferite, îl caută fiecare pe Costi; văru e de doi ani acolo; la o cafenea, o cofetărie sau o plăcintărie chiar din gară” – îl instruise tatăl său încă din noaptea de la Orşova, când aşteptau ghemuiţi barcagiul printre pietrele de dincolo de port. Apoi îi repetase asta de câte ori mai avusese ocazia: şi când zăcuse la oamenii aceia care-i extrăseseră glonţul, şi când porniseră din nou, cu mâna tatălui sprijinită de umărul lui încă firav, şi-n lagărul de lângă Zagreb şi apoi… dar mai ales – fiindcă acesta-i momentul care-i revine lui în memorie, când înotau sărind din barca lovită de împuşcături. Când mai aveau puţin până la ţărm, iar vajnicul marinar care-i era tată învăţându-l cu apa de mic, îl ferea şi îi păzea înotul, având grijă să-i spună şi de Costi, adică să prevină şi o eventuală despărţire a lor.
Abia apoi, simţindu-se cu burta pe lutul de sub apa joasă şi asigurându-se că-l împinsese pe el în buza ţărmului, şi-a amintit de durerea glonţului care-l lovise sub rafalele ciuruindu-le barca tocmai când se credeau trecuţi de graniţa şenalului navigabil. Iar grija de a-şi strânge cureaua deasupra rănii se împletea cu cea de a-i memora lui consemnul: „Ne căutăm şi ne lăsăm vorbă la văru Costi”… Spus totul într-o gâfâială acoperită de noaptea în care împuşcăturile tăcuseră lăsând o linişte lugubră... Atât de lugubră încât o auzea şi acum în somn.
În somnul ce-l ducea la Roma; dar nu ca acum, ci ca atunci, când îşi pierduse tatăl, iar singurul indiciu era să-l caute la vărul ce trebuia găsit. Trebuia găsit în gara aceea imensă, fără să ştie unde, fără să ştie în care dintre zecile de prăvălii şi tonete care-şi serveau pestriţa clientelă, în mulţimea mişcătoare şi aferată, printre toţi călătorii năvălind spre peroane sau migrând spre ieşire…
Fapt pentru care, chiar şi după ce se trezi, se întinse, se aranjă, îşi puse paltonul uşor, elegant, din mohair uşor împletit cu păr rezistent de cămilă - a cărui impecabilă croială clasică asortată la servieta nu prea încărcată, precum cele ale persoanelor care nu poartă decât documente esenţiale şi la ramele de aur ale ochelarilor de firmă cu preţuri intangibile pentru cea mai mare majoritate a oamenilor, devenea un fel de uniformă specifică Wall Streetului - evaluând din înaltul uşii vagonului VIP şuvoiul călătorilor printre care urma să se amestece, privirile lui căutau atent. Căutau şi străduiau să afle o direcţie, ca şi cum n-ar fi trebuit să uite că-l avea de găsit cu greu pe vărul Costi.
Şi, parcă chiar asta, acest sentiment din urmă cu şaizeci de ani, îl preocupa: Cum va face ca să-l găsească pe vărul Costi în toată nebunia de baruri, mese, scaune, vitrine, rafturi cu sticle, tăvi cu mâncăruri, automate cu jeturi fierbinţi sau reci, galantare, tejghele elegante, tonete îmbietoare şi vânzători gălăgioşi?


3.

Da, tatăl său fusese mai întâi, cum se vedea din poza nunţii, un foarte elegant, iar mai apoi un arătos marinar de fregată militară, care suportase cu aceeaşi faţă cioplită de vânturi loviturile ce veniseră una după alta, ca nişte valuri izbitoare dar care nu se vedeau a-l clătina: De la darea afară a lor, a ofiţerilor din marina regală ale căror locuri, odată cu distrugerea elegantei ţinute, le luau hamalii din port cu grade de politruci şi până la moartea dureroasă a soţiei tocmai în clipa în care el ajungea, după căutări nebune, să aducă mult preţuitele flacoane cu penicilina de-abia apărută pe lume.
Era lovitul de soartă. Bărbat trist, dar hotărât care, după ce rămăseseră doar ei doi pe lume: un degradat văduv şi un licean orfan de mamă,  îl întrebase bărbăteşte şi camaradereşte arătându-i că nu-l mai consideră copil, ci îi apreciază pectoralii căpătaţi de la înot, dacă se simte în stare de aventura prin care s-ar fi putut să scape amândoi de ocupaţia ce-i înrobea acolo; să rişte ca să ajungă undeva unde, mai ales el, să se poată realiza.
Şi, ca ultimă amintire, tatăl său era camaradul total, care nu se gândise la nimic altceva decât să-l împingă pe el pe mal; să-l ştie sigur salvat pe ţărmul care era mai liber decât cel de pe care se refugiaseră. Pentru ca apoi abia să-şi amintească de rana al cărei sânge se scursese pesemne în apele nopţii ciuruite de gloanţele securiştilor, să-ncerce să şi-o lege, să-şi caute vreo cârjă printre lemnele aruncate pe mal albite de ape şi să-i pună lui mâna pe umăr. Nu atât pentru a se sprijini, cât pentru a-i insufla tărie la întâlnirea cu ceilalţi, grănicerii de dincolo care, alarmaţi de focurile auzite, veneau din noapte şi prin noapte cu armele îndreptate spre ei…   
Pe omul acesta, care era şi ultima lui speranţă, sau ultimul lui sprijin moral,  trebuia să-l găsească în lumea largă printr-un singur indiciu şi-o singură vagă adresă: Aceea legată de vărul care reuşise să scape mai înainte din iadul răsturnărilor răzbunătoare pe care-l aduseseră tancurile ruseşti pe vremea când, în strălucitoarele lor uniforme de marină regală purtate cu distincţie, ei îşi părăseau navele preluate de ocupant, dar mai sperau în ajutorul uniformelor din Flota americană a Mediteranei, sau din cea a Amiralităţii Britanice, care se mai întâlneau încă pe faleza cazinoului constănţean.
Dar aceia, după ce petrecuseră cu ei vreun an şi ceva de camaraderie (nu exista petrecere la flotila aliată unde familia lor să nu fie invitată şi nu exista petrecere în familia lor la care să nu fie invitat comandantul american cu ofiţerii săi), primiseră ordin de retragere. Şi doar vărul Costi avusese şansa de a cere azil politic intrând în flotila lor, dar, pesemne, ne rezolvând prin asta lucrurile la un mod prea fericit, de vreme ce nu reuşise să ajungă mai mult decât chelner, sau poate chiar picolo undeva, pe peroanele a ceea ce italienii numesc „Ferovia” … Această ferovia care-l purta şi astăzi în vagonul ei de VIP-uri, neclătinat şi nezdruncinat decât de visurile de odinioară pe care i le alimenta chelnerul cu gesturi distinse, cum pesemne avea şi vărul Costi când servea. Era toată ţinuta sa de ofiţer al marinei regale pe care americanii nu i-o apreciaseră suficient ca să-l ia cu ei, ci-l abandonaseră undeva, în Mediterana, dându-i doar şansa de a servi elegant cafele pe peroanele din Roma-Termini.
Dar, indiferent de şansă sau neşansă, pentru ei, care nici măcar siguranţa acelei punţi de crucişător american nu o avuseseră - ci-şi cususeră banii în gulerele hainelor, străbătuseră ţara cu trenul de la Constanţa până după Porţile de Fier, aşteptaseră destule nopţi până să le vină călăuza cu barca promisă şi folosiseră miezul nopţii ca să ajungă fără zgomot şi nici măcar foşnet de vâsle peste şenalul navigabil, pentru ca abia după aceea să-i năpustească ploaia de gloanţe din şalupa de patrulare, împingându-i a folosi trestiile pregătite pentru a se putea ţine la fund -  pentru ei care trecuseră prin toate acestea, vaga adresă era un indiciu mai important decât orice colţ de speranţă pentru nişte oameni care ar fi călătorit normal. Oricât de clătinătoare ar fi fost şi existenţa şi meseria la care ajunsese vărul Costi, ea devenea însăşi ţinta lor, pentru că era singura!… Iar, după ce trecuseră de haosul acela al fugii printr-o balcanică lume de sârbi croaţi şi sloveni prospăt ieşiţi din războaie care le divizau sufletele şi opţiunile în îndârjirea habotnică a conflictelor, ajungând în peninsula Istriei, la satele care, dincolo de acele teritorii milităros slavizate păstrau vechi rezonanţe din limba lor latină, tocmai când simţeau ceea ce se chema „Teritoriul liber Trieste” se pierdeau unul de altul. Dar strigătul tatălui urcat în vehiculul care  pe jumătate-l aresta şi pe jumătate-l salva, fusese acelaşi, parcă sigilând această ultimă punte de legătură: „…Costi, în gara Termini!…Costi!”…
Pentru că, în lagărul croat unde fuseseră duşi ca să aştepte oficialităţile americane de triaj a refugiaţilor, rana tatălui său nu primise nici un fel de îngrijire şi se agrava. El spera în efectele penicilinei, aşa cum sperase şi când căutase medicamentul pentru soţia foarte bolnavă. Fiindcă penicilina era obsesia însănătoşirii în acei ani bolnavi de după război. Dar nu penicilina i-a salvat. Norocul a fost c-au auzit doi soldaţi vorbind un fel de limbă care semăna cu a lor, dar care-au râs când i-au întrebat dacă sunt din România. Erau chiar de acolo, din satele de pe malurile Adriaticei, unde se vorbea acea limbă. Şi şi-au amintit doar ceva, de preotul din  satul lor care-i învăţase despre nişte vechi legături cu cei de la Dunăre, încă de pe vremea când râul lor era un braţ îndepărtat al Dunării, care-i împrţea apele între Adriatica şi Marea Neagră.
Aşa i-au ajutat soldaţii şi i-au dus în casa preotului care a înţeles ce sunt, fiindcă făcuse cândva şcoală, aşa cum spunea: „Tocmai la celălalt braţ al Dunării de care ne-am despărţit pe vremea când nici Roma nu exista, iar toate aşezările vorbeau aceeaşi limbă venită de acolo, din Carpaţi şi înaintând spre Mediterana odată cu oamenii cei mari născuţi pe locurile voastre din sămânţa lui Noe”... Avea preotul în biserică şi o masă de piatră foarte veche, o „tabula” pe care era scrijelată harta unui drum ce se ţinea pe malurile marelui fluviu al Europei între braţele căruia se ridicase un munte ca rod al cutremurelor celor mai din urmă, de după Potop. Drumul acesta care năştea o mulţime de poveşti ajungea acolo, pe coasta lor stâncoasă şi apoi se curba ocolind laguna. Sau, pe o altă direcţie, trecea marea direct dincolo, străbătând Apeninii şi ajungând în inima Latiumului, aşa cum îl păstraseră apoi Romanii pentru a veni ei înapoi, în locurile de la răsărit de unde pătrunseseră cândva în peninsulă cei ce ridicau stânci uriaşe. Poate atât de uriaşe, încât era valabilă şi legenda că ei zidiseră astfel muntele-zăgaz care curma scurgerea fluviului pe aici, fluviul Ister, de la care care luaseră şi numele de Istria, împingându-l spre Marea Neagră.   
Erau nenumărate poveştile şi se legau foarte nimerit de unele pe care le auziseră mai înainte, în ţară la ei, împletindu-se cu acelea în descifrarea trecutului celui mai îndepărtat când mările se mutau iar ţărmurile de pe aici se desprindeau din potop ridicându-se şi refăcându-şi luncile cu păduri proaspete în care se reînmulţeau animalele. Animalele din Arcă, păstorite de acei oameni uriaşi supravieţuind apei sau, poate trăgându-şi vieţuirea din ea. Le ascultau cu nesaţ fiindcă aminteau de basmele cu uriaşi, eresurile şi baladele voiniceşti de la ei, făcându-i ca, după tot ce înduraseră ca fugari, să se simtă într-un fel din nou acasă, în mediul prielnic şi primitor al acelor senini, credincioşi şi austeri oameni de munte care-i primiseră ca pe-ai lor şi erau într-adevăr ca ai lor...  Dar nu i-a lăsat soarta prea mult. El n-a avut, adică n-au avut prea mult timp împreună cu tatăl său, ca să comenteze toate asemănările cu ce ştiau ei din ţară, ce se înţelegea şi aici ca şi acolo despre Valahi, ce ştiau despre străbunii Daci şi despre străbunii acelora, oamenii uriaşi, Jidovii din  Carpaţi care stăteau la începuturile continentului, preocupare care îi liniştea după zbuciumata fugă. N-au avut parte prea mult de liniştea care îi făcea să se regăsească după strecurarea grea, când respinşi de slavii militarizaţi ai lui Tito, când ajunşi în lagărele aceluia. Li s-a curmat repede starea care-i făcea să se considere ca printre ai lor, acolo, în sătucele acelea cu duh de al lor, la mai bine de o mie de mile de ţară. Atât de bine încât, atunci când i-a povestit lui Costi că, după ce trecuseră printre mai multe neamuri deosebite de ale noastre, printre sârbi, croaţi, sloveni, dar şi alte neamuri mărunte, printre balcanici când ortodocşi, când musulmani, când catolici, printre civili răzvrătiţi şi militari care purtau steaua roşie dar nu erau ca ruşii, după tot amestecul acela de sentimente, mentalităţi şi religii printre nişte oameni care, nici ei, de-abia dezmeticiţi din necazurile şi luptele lor acolo, în butoiul de pulbere al Europei, nu-şi găseau rostul, au ajuns să se afle ca printre ai lor, auzind vorba lor tocmai în depărtările de pe ţărmul Adriaticei, punându-l să-i descrie mica schelă de port spre care coborau casele de la biserica părintelui Trojian, Costi a exclamat: Dacă ştiam, n-aş fi părăsit canoniera mea; aş fi ocolit toate insulele egeene, aş fi intrat în Adriatica şi aş fi făcut din satele astea şi din vaporul meu o nouă ţară cu tricolor pe teritoriul liber sau, măcar un loc unde să ne regrupăm şi să pornim înapoi spre eliberare!...       
 Era romantic în entuziasmul său luptător, Costi, tot aşa cum era emoţionantă povestea întâlnirii cu o asemenea lume a ta, mai în miniatură dar cu legături atât de străvechi, peste asemenea distanţe. Însă ei, atunci, el şi tatăl său, nu s-au putut bucura, fiindcă urmarea acelei împuşcături se înrăutăţea. Cangrena tatălui agravându-se, preotul s-a zbătut să-l vindece căutând ajutoare. Și, până la urmă, în taina solidarităţii lor de mică enclavă, l-au suit ca pe-un arestat în barca poliţiei unde nu mai putea intra nimeni, mai ales că nu aveau acte. Astfel a reuşit, prin teritoriul liber, să-l treacă peste golf, undeva, spre a găsi un spital italian 4unde să-l opereze.
Blândul preot Trojian!… Poate un fost Troian, sau Traian, în limba aceea de  latina vulgata, cum învăţase mai târziu că se-ntinsese pe calea direcţionată de Via Appia, de la Roma la Brindisi iar, de acolo, peste golful pe care pesemne că îl traversa barca cu targa tatălui său, prin toţi Balcanii până la Dunăre, peste podul lui Apolodor, până în munţii Sarmisegetuzei,  semănând peste tot, sau întreţinând o singură vorbire: Această vulgata prin care cuvintele de azi ale limbii lui sunau puţin ciudat în limba rugăciunilor cu care-l încuraja preotul în mica bisericuţă asemănătoare celei din satul bunicilor lui dinspre tată, unde fusese în vacanţele fericite când îi trăia şi mama…  Sau, poate i se părea numai, ascultând litania cu care blândul preot slavonizat Trojian, dar căruia el îi spunea de-a dreptul Traian, încerca să-i mângâie sperietura despărţirii…
Blândul preot Trojian!… poate că… Dacă a decis acum la bătrâneţe, să ajungă la Roma, poate ar trebui să ajungă şi acolo, în acele sate istro-române de pe malul Adriaticei, la bisericuţa cu ceasloave vechi, într-o limbă asemănătoare. Sate unde, faţă de viaţa de care avusese parte de atunci înainte, ar putea spune că simţise pentru ultima oară în viaţa sa o adevărată căldură de familie; o căldură cuprinzătoare, aproape părintească. O grijă şi o mângâiere de suflet simplu, creştinesc, familial, cum nu mai întâlnise apoi niciodată, oricâte satisfacţii a avut de trăit pe parcursul vieţii. Pentru că toate au fost satisfacţii reci, oficiale, venite de la unii cu suflet de învingători care-l recunoşteau şi pe el învingătorul în lumea asta rece a banului; pe când acolo era grija simplă a învinşilor care triumfau numai prin iubirea întru Iisusul învins pentru salvarea celorlalţi învinşi ai lumii, cum simţi doar în comunităţile mici, cu oameni care se consideră mărunţii umili, supuşi ai Împărăţiei Dreptăţii… dar, din p[cate, numai acolo mai există, pe lumea asta, Împărăpţia Dreptăţii.
Preotul l-a îmbrăcat scoţându-şi propria bundă cu nasturi de os şi înflorituri cusute-n piele. L-a şi căinat, dar l-a şi ascultat, l-a şi încurajat, l-a şi îndrumat, parcă simţind că-i dădea drumul într-o lume potrivnică şi greu de escaladat. Este, şi acum, singurul de dragostea căruia îşi aminteşte după dragostea tatălui său. Nu chiar părintească şi legată prin toate fibrele de la grijă până la camaraderie, precum cealaltă, dar din plin duhovnicească, venită dintr-o inimă ce purta porunca de dragoste a Răstignitului, aşa cum o purtau doar primordialii martiri şi cum s-a păstrat doar în  măruntele aşezări ale credinţei celei drepte ocrotită în sufletele oamenilor simpli, înfrăţiţi cu pământul şi supuşi Celui care l-a creat.
A avut noroc: să dea peste un asemenea suflet tocmai când era rupt de lângă un altul; şi asta l-a ajutat. L-a alimentat, tot restul vieţii în care pătrundea văzând-o din ce în ce mai brutală la oamenii simpli, apoi mai rece şi mai calculată la cei evoluaţi, dar tocmai pentru a masca aceeaşi brutalitate, aceleaşi instincte apucătoare care-i înrăiesc şi-i afundă în cinism pe oamenii care se rup din mediul acela. Al acelor cătune unde se cunosc toţi, cunoscând şi sămânţa de dragoste adusă de Cel răstignit, dar şi experienţele celor care, numai solidari fiind, au supravieţuit… În rest, in diferent dacă sunt primitivi şi brutali , sau evoluaţi în calculele reci şi apucătoare pe care le fac, oamenii devin răi. Cum l-au înrăit şi pe el toate cele prin care a trecut despărţindu-se de acele locuri. Cum l-a transformat imediat Roma, dintr-un copil curat citind cateheza, într-un  pungăşel flămând pândind după ciupeală şi deprinzând toate furtişagurile din lumea interlopă. Cum l-a transformat mai apoi New Yorkul, făcând din el  un stilat doctorand în toate economiile cifrelor lipsite de suflet. Cum l-a  transformat şi mai mult Wall Streetul făcându-l să se simtă stăpân rece şi nesimţitor la nevoi globale, care se calculau în continente şi popoare întregi…Până când a ajuns să urască. Să urască toate gulerele albe şi creierele de calcul fatidic îndrumat spre invaziva spargere a legilor vieţii pentru a o domina prin alte legi, contrafăcute sau descoperite în medii neprielnice. Un calcul lipsit de generozitate, neştiutor de bunătate, denigrator de dragoste, folosind crucea doar pentru a cuceri prin ea, dar nu pentru a lua de la ea iubire.
Pentru că blândul preot Trojian, păstrându-le ca singură legătură cu ţara în care se vorbea limba asemănătoare celei vorbite de ai lui, i-a arătat cărţile pe care le adusese cândva de la Episcopia Marelui Severin, unde petrecuse un răstimp însemnat, dar oricum mai scurt decât nostalgiile ce i le trezea. Si a fost bucuros să-l ţină la strană ca să citească din ele cu vorbă clară oamenilor care, peste mii de ani de la formarea ei, înţelegeau limba, chiar dacă, între timp, exprimarea ei li se mai stâlcise. A fost, pesemne, şi perioada lui de cateheză, mai mult prin citire decât prin ascultare, cum se întâmplă de obicei.  Prin citirea către alţii în mica bisericuţă cu sfinţi bizantini, dar nu uscaţi în schimnicia desenului clasic, ci mai blânzi, ca şi ai noştri, care te priveau la fel de blând ca ai noştri, parcă ascultând şi ei glasul lui în schimbare rostind credinţa. Pentru că, minunat de rostirea limbii în ale cărei clarităţi, ei, îndepărtaţii vorbitori de acolo se împiedicau, preotul mai mult îl asculta dintr-un instinct atavic, îndemnându-şi la asta şi enoriaşii. Iar, pe el, îndemnându-l doar să continue.
Elev bun cândva, înainte de a ajunge în bejenie, el se supunea cu toate ascuţişurile minţii dăruite spre înţelegerea şi descifrarea acelor adevăruri esenţiale pe care, Cel considerat Cuvântul, le adresa omenirii jurând: „Adevăr grăiesc vouă!…” Şi, când oamenii aceia foarte simpli şi foarte convinşi în rosturile vieţii lor îl ascultau înţelegându-l tocmai pentru că simţeau cum el străduia să înţeleagă, blândul preot Trojian plângea de fericire. Plângea senin, ca-ntr-o fericire a descoperirii adevărului; şi visa pentru el, pentru talentul lui de a rosti şi dăruit şi cu claritatea limbii de acasă cuvintele sfinţite de Cel care se întruchipase prin Cuvânt, să-l ducă să citească la marile slujbe episcopale…
Da: de vreme ce se hotărâse să revină la Roma, ar trebui să reajungă şi acolo, la locul celui de al doilea botez al său, fără tăria căruia poate că n-ar fi îndrăznit să înfrunte lumea, cu toate că blândul preot Trojian îl îndemna să rămână la el măcar până va primi vreo veste de la tatăl său, dacă nu pentru totdeauna. Îi promitea că-l va face întâi dascăl, iar apoi îl va duce la episcopii greci, sau la vreunul sârb care se afla tocmai dincolo de populaţiile catolice ale Sloveniei şi Croaţiei, să-l hirotonisească întru rostirea clară a limbii care la acele distanţe rămânea tot mai învechită.
Pentru că poliţiştii aceia, luându-i tatăl în barcă doar din ascultare faţă de preotul care le era şi învăţător tuturor copiilor din sat, se întorseseră cu veşti proaste, spunând că nu găsiseră spital care să-l primească şi-l urcaseră-ntr-un camion, să-l ducă mai departe, în oraşele italieneşti. Cândva, mai târziu, după câteva luni, primiseră o veste: Că penicilina pe care atâta o purtaseră cu ei, pesemne expirase. Nu avusese efect, sau cangrena fusese mai tare decât ea, aşa că i se tăiase piciorul. Atât… Apoi, după iarăşi alte câteva, încă una: Că îl găsise pe Costi care-l vizitase la spital unde mai aştepta să i se facă o operaţie şi, poate, dacă găseşte sprijin sau bani, să obţină o proteză...  Iar, după asta, nimic. Nici o veste, cu toate rugăciunile pe care le învăţase bine şi cu credinţă întărită chiar de cei care credeau atât de mult în asemenea rugăciuni, readucându-i, în cătunele acelea ale lor de pe înălţimile nu prea mari ale peninsulei izolate, sentimentele din vacanţele copilăriei, când poposea la rubedeniile simple, dar atât de mândre că ajunseseră prin ruda lor lor, urmaşul lor, adică tatăl lui, să-şi facă familia să salte din locurile acelea patriarhale spre oraşul modern. Locuri de care-şi amintea vag, dar i se reconcretizau atunci prin asemănarea cu cele peste care păstorea blândul părinte Trojian.
Simţeai, în obştea aceea mică, trăind viu un limpede sentiment creştinesc; asemănător pesemne celui de frăţie universală cum existase doar înainte de Marea Schismă. Şederea lui ulterioară la Roma îi confirmase acest sentiment tocmai prin arătarea măreţiei Bisericii Occidentale care nu reuşea atât să-l impresioneze în trăiri şi sentimente, cât să-l pună pe gânduri ca fiinţă raţională. Apoi, în America, cunoscuse şi protestantismul care simplifica şi mai mult lucrurile dezghiocându-le din aura visătoare a iniţialului creştinism, mai mult intuitiv şi contemplativ, mai mult o meditaţie în religiozitate decât o explicare lumească de sensuri, prin care oamenii se iubeau ca atare si îşi manifestau la modul simplu trăirea comuniunii. O trăire cum nu mai avu apoi să întâlnească; o căldură ce-l înconjura ca-n familie, cum nu reuşise să aibă sentimentul decât în cătunele din peninsulă colindate împreună cu preotul care-i dădea de lucru şi-i găsea îndeletnicire de câte ori îl simţea îngândurat de lipsa de veşti de la tatăl său. Până când n-a mai putut şi, într-o zi i-a spus.
- Părinte, eu plec.
- Unde să pleci? - s-a îngrijorat acela                                                                   
Dar răspunsul a venit clar, ca şi cum ar fi rostit cea mai sigură adresă:
- La Roma, în gara „Termini”.




5.

    Şi, iată-l acum la Roma, în gara „Termini”, călcând peronul şi lăsându-şi bagajul în mâna şoferului cu pompoasă uniformă care-l aştepta ţinând ridicat cartonul cu numele aurit al marelui hotel şi numele său de important client înscris cu cerneală groasă...
    Iată-l la Roma, în gara „Termini”!…
    Şoferul îi face loc, cu condescendenţă, luând din mâna conductorului bagajele şi punându-le pe… Da, da: chiar pe… Pe un cărucior care, chiar dacă are o linie mai nouă şi mai mult material plastic în culori vesele, îi aminteşte prea bine, prea bine!… Îi aminteşte prea bine, prin roţile care-l înalţă dându-i un ascendent important faţă de pavajul rece al peronului… Îi aminteşte nopţile când se ghemuia, da, acolo, chiar acolo în capul marilor peroane ale gării… Se ghemuia pe plasa lui înălţată pe roţi, ca să nu doarmă direct pe cimentul rece. Se ghemuia înfăşurându-se-n ziare, aşa cum făceau toţi oropsiţii sorţii în mijlocul cărora îşi ducea viaţa: multe mutre murdare, bolnave, alcoolice sau hoţeşti, dar amintirea urduroasă a cărora i se trezea acum cu simpatie; oricum, mai multă simpatie decât faţă de celelalte mutre de pedanţi, eleganţi, meschini, filistini pe care-i părăsise în dimineaţa aceea.
Erau mutrele miloage sau declasate, îmbâcsite nu de bărbi, ci de nebărbiereală, animate nu de expresii importante, gata să dea lovituri mari, demne de scaunele înalte ale lumii, ci de miloaga pândă şireată a supravieţuirii. Erau mutrele decăderii, ale umilinţei umane şi ale instinctului de supravieţuire urâtă, cu care starea lui de atunci se confunda foarte bine, chiar fiind selecţionat de unii ca puştiul-bun-de-pus-la-făcut-de-toate. Fiindcă era şi săritor, deprindea uşor toate şiretlicurile boschetarilor bătrâni care-l foloseau şi chiar ajungeau să-l considere pupilul potrivit, demn de a împărţi cu el chiştoacele şi hrana şi ţoalele vechi. Era cel bun la a pune în practică tot ce ştiau ei, dar vârsta, sau beteşugurile, sau beţia nu-i mai lăsau să facă în stare perfectă. Iar puştiul avea inteligenţa de a deprinde repede pungăşiile şi de a se executa prompt. Acolo începuse răul; acolo începuse specializarea lui într-ale răului…
Devenise, alături de asemenea mutre şi amestecat în panopticumul expresiilor lor dezabuzate, acel tip de adolescent mai copt la minte decât la trup, şiret, interesat - lucru care nu deranja fiindcă în lumea aceea toţi erau la fel -  dar săritor şi folositor la orice, fiindcă încă nu intrase în vizorul carabinierilor sau frăgezimea vârstei căruia îi făceau pe aceia să mai închidă ochii. Da: îşi avea asigurat un loc bun pe-un cărucior care nu mai folosea peroanelor în repaos, printre toţi dezmoşteniţii, jegoşii şi trenţăroşii toleraţi în acel mare azil de noapte care continua ungherele unor peroane îmbrăcate elegant în aluminiu şi sticlă. Mai ales după ce sosirea trenurilor se rărea, sau chiar înceta până… Până când tocmai era somnul mai dulce!… Fiindcă atunci oamenii de serviciu îi trezeau punându-le lor în mână măturile şi-i supravegheau stând la cafele, ca un preţ pentru găzduirea ce le-o permiteau sau pentru promisiunea ca, unii mai tineri, să devină angajaţi cu salariu la acele mături, când se va ivi un post. Însă, până a ajunge la angajare, la ora aceea matinală ei trebuiau să devină un fel de servitori ai măturătorilor angajaţi, după o foarte severă lege nescrisă, moştenită în comunitatea vagabonzilor de la „Termini”. Servitori ai acelora, întru curăţarea peroanelor pentru primele trenuri care descărcau noptatecii călători aduşi de treburile matinale în marele oraş…
    Căruciorul… Devenit acum mai elegant. Şi cu un coşuleţ mic lângă mâner în care să-şi pună servieta, sau alte lucruri care se poartă mai uşor. Iar înmănuşatul şofer condescendent chiar asta făcea: Respectuos, ba, poate chiar prea respectuos, cu un aspect funerar în plecarea capului, aştepta de-o parte, ca să nu-l deranjeze să aşeze servieta; în vreme ce el, fără a privi prea atent încotro o îndreaptă, spunea dând din frunte ca şi cum şi-ar confirma:    
- Trebuie… mai întâi… vărul Costi…
- Vă pot ajuta cu ceva? – se oferi imediat şoferul.
- Da, trebuie să-l caut pe vărul Costi – răspunse vârstnicul distins wall-street-man, cu multă seninătate în ochii săi luminaţi de preţioasa şlefuială a lentilelor.
    - Să vă aştept?
    El stătu pe gânduri o clipă, ca şi cum s-ar fi concentrat asupra unui calcul infinitezimal, îl continuă pesemne, în minte, după expresia căutătoare pe care o căpătase, aşeză uşor în coş servieta şi luă de acolo cartonul cu numele său alături de inscripţia cu emblema importantului hotel, întrebând ca o parte a calculelor:
    - Asta e adresa hotelului?
    - Da; dar nu e nici o problemă… - înţelese şoferul vrând să-şi justifice bacşişul pe care-l va primi - Vă pot aştepta cât doriţi!
    Prin lentilele acelea atât de clare încât păreau a arăta uneori cum se compune lumina din spectrul de culori, întreaga rapidă desfăşurare a unor savante procese numerice se văzu prea bine cuantificându-se în expresia unor ipoteze care, treptat-treptat se tot adunau devenind concluzie:
    -Nu. S-ar putea să dureze. Nu am toate indiciile… - Şi, la gestul de neputinţă în a-l ajuta, sau de neştiinţă  a modului în care să-l ajute, pe care-l arăta întreaga bunăvoinţă a şoferului, explică şi el tot cu bunăvoinţă: S-ar putea să nu dau de el imediat… S-ar putea să… În fine, nu… Nu mă aştepta. Du bagajele la hotel. Eu am să iau cartonul acesta unde este, desigur, întreaga adresă… Desigur… În ultimă instanţă iau un taxi… - mai adăugă el parcă gândindu-se la altceva, sau căutând cu privirile în altă parte - Şi confirmând: Da, în ultimă instanţă iau un taxi…
    - Puteţi să sunaţi. Aveţi numărul de telefon şi mă puteţi chema oricând - simţi şi şoferul nevoia să insiste, fără a căpăta un răspuns prea clar…
- Da, da… desigur… în ultimă instanţă… Vedem noi!… Mersi.
Destul de nedumerit, dar respectuos în ţinuta sa de o gravitate funerară, şoferul se depărtă împingând căruciorul cu bagaje, iar el porni cu paşi cercetători, parcă simţind ceva. Sau pe cineva. Pe cineva care păşea alături, sau chiar îi ţinea calea  amestecându-se printre paşii lui. Era un puştan cam nespălat şi cu priviri obraznice. Obraznice, dar simpatice, cunoscându-şi, desigur, această calitate şi ştiind să profite de ea cu multă ghiduşie.
„Un cerşetor” - îşi spuse el ducând mâna după mărunţiş ca să scape, părându-i-se că l-a mai văzut pe puşti încercând să ajute când se descărcau bagajele… Dar oare l-a văzut?… Se-nghesuia copilul să ia vreo valiză din mâna conductorului ajutându-l pe şofer?… Sau, poate doar a pândit având intenţia asta, dar ne trecând de elegantul şofer care apuca mânerele în mâinile sale înmănuşate… Nu era clar; nu era clar deloc…. Dar, oricum, ochii aceia… Ochii aceia jucăuşi, cu toată şiretenia glumeaţă învăţată în vicisitudinile vieţii prin care a trecut de mic… Ochii aceia i-a mai văzut. Îi ştia. Îi ştia prea bine… Îl ştia şi pe puşti!…  Îl ştia atât de bine încât, treptat, treptat, pe măsura mişcării mâinii, îşi dădu seama că nu trebuia să-i dea doar un mărunţiş. Cum o să-şi dea sie însuşi un simplu mărunţiş?!…  Trebuia să fie generos de vreme ce acum, bogat şi bătrân a reajuns aici şi s-a reîntâlnit cu propria sa tinereţe. Da, de asta l-a trimis pe şofer înainte. A vrut să scape de el. Ca să nu-l deranjeze, ca să nu se mire că prestigiosul bătrân, pe care-l aştepta cu înscrisul aurit al marelui hotel, devenea puştiul obraznic şi descurcăreţ ce tapează călătorii. Era el, desigur. Nu fusese nici un puşti, acolo, la coborârea din vagon. Erau numai privirile lui perfid ştrengare, bine dresate în vânătoarea pe aceste peroane. Privirile hoţeşti pe care şi le ştia prea bine; cum să nu-şi cunoască propriile priviri care-i trădau propriile instincte?!... Păi tocmai de asta şi le distingea acum atât de clar din toată mulţimea de priviri pe care le întâlnea în cale pe acel peron… Era chiar el. Iar, lui însuşi, nu putea să-şi dea doar nişte mărunţiş.
Scoase portfeul luând o bancnotă. Dar, când să i-o dea, văzu că era tocmai bancnota jubiliară cu multe zerouri, care vibra între degetele lui atrăgându-i atenţia. Da: atrăgându-i atenţia fie ce mare valoare are, fie că face parte dintr-o foarte limitată emisiune bancară, destinată deocamdată doar lor, stăpânilor financiari!… Aşa vibrau firele nevăzute cu care era asigurată hârtia specială tipărită cu multe zerouri, care nu voia să i se desprindă de mână,  sau aşa avea el impresia, dându-şi seama că nu trebuia să o dea, ci să o pună deoparte, în buzunar, extrăgând din portfeu o altă bancnotă, substanţială dar normală, adică de vreo sută sau două sute, nu mai mult, cu care să-l onoreze pe puştiul ce-i readucea propria-i tinereţe. Propria-i tinereţe pe acele peroane de la Roma Termini.
Dar propria-i tinereţe i se demască demonstrându-i tocmai ce deprinsese ea mai rău. Pentru că, exact această ezitare a lui cu portfeul în mână fu de ajuns. Fu de ajuns  pentru hoţeasca prezenţă de spirit a puştiului murdărel; fu de ajuns pentru ca acela, cu un gest rapid, care bătrânului îi era chiar cunoscut şi familiar, să-i smulgă portfeul. I-l smulse, i se hlizi obraznic în faţă şi-o rupse la fugă lăsându-i în imagine râsul acela şi ştrengar şi neiertător, şi glumeţ şi cinic şi nepierzător, care ştia prea bine că i se configura pe măsură ce se deprindea cu cele rele şi devenea priceput în practica lor… Ştia extrem de bine. Atât de bine, încât chiar îşi dădea seama că era acelaşi cu propriul său zâmbet.
Dar nu stătu să-şi facă multe socoteli ci o rupse şi el la fugă pe urmele puştiului.
Şi alerga, alerga… Se îmbulzea printre călători şi căuta să nu-i piardă urma…Alerga în forţă…Din ce în ce mai tare şi din ce în ce mai convins că aleargă după propria sa tinereţe.
Sau, chiar, după propria sa adolescenţă. Alerga fără să-i pese de nodul care i se punea în gât. Alerga, da, după tinereţea de care avea nevoie tocmai pentru ca să nu i se pună un asemenea nod în gât. Nu după portfeu alerga, ci după ceea ce fusese chiar el însuşi cândva.




4.

Pe măsuţa de cafenea la care s-a aşezat frânt, încercând să-şi astâmpere bătăile inimii, a apărut apa, cafeaua şi înaltul păhărel cu, fireasca aici la Roma „ Sambucca Romana”  pe care nu ştia nici când le comandase, nici când şi-a amintit de combinaţia lor care, uneori făcea bine la starea de sfârşeală pe care ţi-o dau beteşugurile bătrâneţii. Dar, pe o farfurioară separată apărea şi bonul de casă pe care-şi dădea seama că trebuia să-l plătească, mai ales că degetele chelnerului aşteptau răbdătoare alături.
Ceea ce-l făcu să-şi amintească de portfeul smuls din mână şi să exclame nedumerit:
- Dar nu se poate; doar eram chiar eu acela!… Nu se poate să-mi fur eu, mie,  propriul meu portfeu!
Auzind de furt şi de portfeu, chelnerul parcă mârâi; sau, poate spuse numai suma care era trecută pe bonul de casă. În ori ce caz, când ridică privirile spre el, îşi dădu seama că omul era încurcat între a-i arăta respect conform îmbrăcămintei sale de mare eleganţă sau a nu permite să fie amânat cu plata. Dar el nu pricepea şi găsea o singură explicaţie: „Poate c-o fi Costi; şi de asta stă şi mă priveşte; vrea să-şi dea seama dacă sunt într-adevăr eu!”… Şi chiar îl întrebă:
- Eşti, cumva nedumerit că mă vezi aşa?
- Nu domnule – nu pricepu nimic acela – vă-ntrebam dacă vreţi să vă schimb bancnota, văd că ţineţi mâna pe ea.
Atunci îşi dădu seama că-n palma pe care şi-o sprijinea pe mica măsuţă rotundă de cafenea avea tocmai bancnota cu multe zerouri care vibrau ca un magnet ce nu i se desprindea de degete; cea pe care o ascunsese în buzunar spre a scoate alta cu care să se onoreze pe sine însuşi la vârsta tânără, să-şi facă sieşi o bucurie simţindu-se tânăr şi cu bani cât să-şi ia şi haine şi mâncare şi să petreacă…Aşa că mârâi spre chelner apăsând palma mai tare peste hârtie:
- Asta nu-i a ta; e-a mea!… Am scos-o ca să mi-o dau mie, dar nu credeam c-o să-mi fur portfeul şi-o să fug…- şi, la figura aceluia cam grăbită, căreia nu-i ardea nici de glumă, dar nici să creadă toate aiurelile clienţilor, îl linişti băgând cealaltă mână în buzunarul elegantei croieli din stofa de păr de cămilă şi scoţând câteva hârtii mai mici şi mărunţişul; mărunţişul pe care, prima dată, voise să-l dea puştiului: Poftim!… Nu, nu eşti Costi; Costi nu putea avea obraz măsliniu… măsliniu şi cam asiatic, aşa cum ai dumneata… Sigur nu eşti. Dar, spune-mi: Nu cunoşti unul Costi, un român şaten, nu măsliniu,  care face pe aici cam ceea ce faci şi dumneata?… Costi… A fost ofiţer de marină… Marina regală!… Te rog întreabă; poate fata de la casă ştie ceva de el; poate barmanul sau patronul… Dar fata de la casă, sigur, fiindcă era bărbat arătos. Întreab-o de Costi...
Omul dădu din cap alegându-şi din mărunţiş piesele ce achitau suma de pe bon şi, fără a îndrăzni să-şi ia şi bacşişul, făcu o aluzie ca acesta să i se dea:
- Doriţi să vă pun Sambucca în cafea, sau o beţi cu apă?
- În cafea, asta e reţeta pentru inima mea care uneori încetineşte; n-am mai băut de mult, dar asta le dădeam eu aici bătrânilor vagabonzi când strângeau ceva bănuţi… Mi-am amintit: da, după atâţia ani mi-am amintit, pentru că acum mă strânge inima pe mine… – răspunse el obosit, împingându-i restul de mărunţiş, dar având grijă să bage banii de hârtie în alt buzunar decât cel în care punea bancnota cea mare - Apa mi-o desfac eu, când am nevoie - şi încercă să-i învingă blazarea faţă de căutările sale, explicându-i: Pentru ca s-o beau după aceea cu apă, îmi mai aduci o Sambucca şi, poate, vreo veste despre Costi de pe la ăştia care servesc ca şi dumneata. Notează: „Costi”, fost ofiţer de marină; nu se poate să nu se fi lăudat el printre voi!… Adu-mi răspunsul odată cu Sambucca, iar restul îl păstrezi!  
Chelnerul dispăru purtându-şi sportiv tava, iar lui îi rămase deschisă perspectiva către intrările peroanelor marcate de stâlpi eleganţi încărcaţi cu tot felul de inscripţii luminoase. Lângă unul dintre aceştia îl văzu pe puşti. Îl văyu mai întâi neclar, într-un halo, dxar i se clarifică din ce în ce mai mult până când atitudinea insolentă i se distinse bine: Lenevea sprijinindu-se de stâlp într-un umăr şi cu talpa unui picior îndoit din genunchi a semn de odihnă, ţinea coatele la fel de lenevos,  îndoite spre a-şi înfunda palmele în buzunarele oblice de la geaca de piele. O geacă prea mare pentru el, care-i ascundea silueta adolescentină, dar i se profila mutra obraznică bine cunoscută: Cu privirile sugubăţ-rapace pândindu-l, dar păstrând parcă o distanţă sfidătoare, de la care să poată dispărea fără greutate şi necaz, dacă va fi cazul.
Da, simţise mai întâi privirile; simţise în ele ceva, ca un instrument de mare distanţă, precum cele optice cu care te fixează trăgătorii de elită, sau punctul de infra-roşu pe care îl au mai nou lunetele de la armele acestora. Simţise ironia cinică faţă de el ca victimă, ascunsă-n umilinţa cerşindă a copilului ajuns de mic printre rele; simţise transmiterea unor unde care-l buzunăreau de la distanţă, prin scurte spoturi ale privirilor care se făceau a fi nepăsătoare şi chiar altundeva direcţionate, dar pândindu-l pe el, direct pe el. Le simţise văzând vag ceva spre care simţea nevoia să ridice paharul ca şi cum ar fi închinat pentru prietenie sau împăcare…
- Iartă-mă, dacă am uitat de tine atâta vreme - îi spuse, sau ar fi vrut să-i spună dacă acela s-ar fi apropiat – De fapt, n-am uitat; geaca asta se află la mare cinste, într-o vitrină cu documente rare, distincţii şi diplome importante, deasupra lambriurilor din lemn de cedru ale biroului meu. Dacă ţi s-a părut că am uitat, iartă-mă şi hai să ciocnim. Am venit aici special ca să ciocnesc în sănătatea ta; şi chiar în ciuda altora pe care am vrut să-i ajung, dar am ajuns să-mi dau seama că merită să-i dispreţuiesc... Sau, în ori ce caz, să te preţuiesc mai mult pe tine, în cinstea căruia, uite, ridic paharul şi beau această Sambucca de Roma Termini şi mă înclin...                            
 De partea cealaltă, simţi de la distanţă o plecăciune asemănătoare, sau chiar mai scurtă, ca un răspuns de acceptare, dar nu mai mult. Apoi, încet, încet distinsese geaca – geaca aceea de piele cu umerii prea largi pentru făptura lui; geaca făţoasă cu care îşi înlocuise bunda în care-l încălzise grijuliu părintele Trojian; apoi distinse întreaga poziţie a adolescentului, mai mult nepăsătoare decât provocatoare, cu o talpă şi un umăr sprijinite în gest de odihnă de stâlpul ce înălţa deasupra semnalele luminoase ale peroanelor.
- Vino încoace - îi făcu el semn ridicând chiar mâna care ţinuse bancnota aceea mare, simţind şi acum vibraţiile ei – Vino, că doar tu eşti cel care s-a aşezat la masa asta, tu eşti cel căruia îi aparţin banii şi actele din portfeu, tu eşti… eşti eu, ce mai? Tu şi cu mine suntem una!… Vino aici, fiindcă eu, la Roma, sunt cum eşti tu; numai şi numai cum eşti tu; nu am să fiu cum sunt eu acum; Roma e tinereţea, e adolescenţa mea şi nu am nevoie… Adică nu. Nu!… Nu-i adevărat: am. Am nevoie de geaca aia… O văd prea bine, o ştiu prea bine!… Vino!… Uite, îl vor căuta acum şi pe Costi, şi ne va ajuta el să ieşim din încurcătură. Vino, ce naiba?! Ştiu că viaţa ne-a înrăit şi ne-a făcut să fim temători. Precauţi, zicem noi, ca să nu ne recunoaştem sălbăticia şi neîncrederea căpătată unii faţă de alţii… Fie şi precauţi!… Cu toate că, de fapt, suntem doar revenirea la simţămintele de animale sălbatice… Fiindcă ne-am îndepărtat mult de viaţa sărăciei aceleia curate şi bogată-n dragoste pe care am trăit-o eu doar undeva, în sat la tata când eram prea copil şi apoi, printre oamenii păstoriţi de blândul părinte Trojian, de la care am fugit ca să ajung aici şi să găsesc geaca pe care tu o porţi acuma!… Am găsit geaca, am învăţat toate relele, apoi m-am dus în America şi mi-am perfecţionat această mizerabilă învăţătură… Asta a fost: În America n-am făcut decât să perfecţionez ce-am învăţat aici. Cu unii mult mai ai naibii care, în loc să dea lovitura la buzunare, manevrează cifre şi buzunăresc întreaga omenire... Credeam că-l prind pe Dumnezeu de picior ajungându-i din urmă şi, uneori, chiar întrecându-i în abilitate; dar, cu mintea de-acuma îmi dau seama că nu e prea mare scofală de capul lor. Ascund totul în cifre, în formule finaciare abstracte ca să nu mai ştii ce acoperire au atunci când se extind şi cuceresc. Iar ştiinţa de care dau dovadă cu adevărat şi pentru care au făcut înalte şcoli cu diplomele ca nişte privilegii restrânse la numărul lor mic, este că fac din toată mişcarea omenirii, din toată mişcarea de mărfuri, bani, forţă de muncă, din toată mişcarea de inventivitate, de capitaluri, de tehnici, din toată mişcarea de aspiraţii şi civilizaţie, un limbaj încifrat pe care să-l ştie numai ei. Apoi umflă prin sistemele lor bancare aceste cifre mai mult decât pot să ducă ele şi intră într-un joc pe care numai se fac a-l putea stăpâni. De fapt, doctoratul lor adevărat - pe care eu n-am avut nevoie să-l iau niciodată fiindcă am venit cu el de aicea, de când eram ca tine sau, mai bine zis când eram tu – este o diplomă doar în ştiinţa manipulării altora.. Da,da, crede-mă; de asta le-am dat cu tifla şi am venit din Davos la tine, am coborât cu trenul printre Alpi cântând „La Roma, la Rooomaaa”... Pentru că furtul de aici e mai cinstit şi mai pe faţă. În vreme ce, atunci când cifrele acelea pe care ei le-au umflat cu mijloacele secrete, ale corporaţiilor secrete din universităţile lor, plesnesc, iar criza se-ntinde, ei dispar nevinovaţi şi-i fac să plătească pe cei pe care i-au manipulat!... Asta-i toată ştiinţa lor, de asta au nevoie de putere. Fac ceva pe puterea lor!... Eu am venit la tine; vreau să fiu iarăşi doar atât cât eşti tu, fără să am nevoie de ei, fără să am de a face cu ei!... Adică, fără să fi avut vreodată de a face cu asemenea...  Ha, puternicii lumii!... N-am nevoie de ei aşa cum nimeni n-ar avea nevoie dacă n-ar ţine ei cu dinţii de omenire!... Ei trag sfori ca să devină puterea ocultă, deasupra celorlalţi, ne atinsă de belelele celorlalţi, ba chiar scoţând profituri din belelele pe care le aduc pe capul celorlalţi , fără a fi văzuţi de ceilalţi!... Vino omule; ţi-am spus că n-am nevoie de ei şi că în faţa mea ei nu se pot da mari. Eu am faţă de ei, în plus, şcoala de aici, de la Roma Termini. Adică te am pe tine în componenţa mea. Aşa că, apropie-te!... Apropie-te... Vino odată, omule, puştiule stricat de mic!... Nu mă mai sfida de la distanţa aia la care stai în geaca mea, că nu eşti altul decât mine!... Da, şi tu îi dispreţuieşti! M-am gândit la asta din tren: Că nu s-ar putea să nu-i dispreţuieşti... Aşa cum, cu toţii, îi dispreţuim pe oamenii politici cu gloria lor construită artificial, atunci când îi vedem pe dinăuntru, cu hibele lor, cu meschinăriile lor, cu micimea lor. Când simţim că, în loc de propaganda politică pe care şi-o vor strălucitoare le duhneşte gura, în loc de gesturile ferme de la tribună le tremură mâna pe pahar, în loc de paşii fermi cu care vor să arate că înaintează eroic, le put picioarele!... Ți-am ţinut discursul ăsta încă din tren, venind spre tine; şi trebuie să ţi-l spun tot, aşa cum m-am gândit. Eşti obligat să mă asculţi ca să-ţi dai seama că ăştia pe care i-am părăsit sunt şi mai periculoşi fiindcă nu se arată în public, nu ies în faţă ca să le remarci asemenea hibe, ci îi condamnă la asta numai pe politicienii pe care îi folosesc; ei rămân în umbră, ca nişte eminenţe cenuşii ale guvernului ascuns al noii ordini. Dar, în afară de acest ascunziş mafiot, nu e de capul lor nimic mai mult decât la alţii. Ți-o spun eu, care fac parte dintre ei!... Eu, marele parvenit dintre cei pe care sistemul lor vrea să-i înfunde şi să-i domine şi să-i ţină-n zgardă cu cipuri ca la animalele sălbatice dintr-o rezervaţie!... Superioritatea tehnicii pe care au cumpărat-o, asta e totul; şi nu ceva din capul lor, din sentimentele lor...
Se scutură, ca şi cum ar fi aţipit pe scaun cum aţipise şi în tren. Sau, poate aţipise toastând cu mâna pe pahar. Avu impresia asta, la fel cum o avea pe cea că puştiul, obrăznicătura, cel care-l buzunărea de la distanţă, ceda îndemnându-se să se mişte... Îl îndemnă şi el. Adică, încercă un îndemn mai credibil decât discursul dinainte prin care mai mult se justifica pe sine, decât îi crea celuilalt justificarea ca să aibă pentru ce să se apropie:
- Haide, vino!... Ni-l găseşte şi pe Costi!... I-am promis măsliniului că-i dau un bacşiş gras dacă ni-l găseşte pe Costi. L-am pus să scormonească pe la toate muierile care tînjesc după el... Vine Costi şi aflăm, poate, ce s-a-ntâmplat cu tata… Cu toate că, dacă geaca aia de piele e pe tine atârnând cu umerii ei mari, înseamnă că nu mai e pe umerii lui. Înseamnă că… Oare ce înseamnă?!
Geaca venea spre el. Reuşise. Invitaţia fusese acceptată. După atâta efort care, din păcate, îl epuizase slăbindu-i convingerea în propriile-i argumente şi făcându-l neîncrezător. Neîncrezător şi nesigur ca toţi beţivii bătrâni cărora, când aveau ceva bănuţi cum găsise şi el în buzunarul elegantului palton, le aplica în tinereţe tratamentul cu Sambucca, făcându-i pentru o clipă să se simtă avuţi ca şi domnii care beau Sambucca la asemenea terase elegante:
- Oare ce înseamnă?… Oare va veni Costi să ne explice?

                                
5.

    Costi a venit până la urmă. Şi i-a explicat…
    Adică, fiind grăbit să se-ntoarcă la treabă până nu-i  observa patronul lipsa, l-a luat pe puştiul nedormit şi l-a dus la bătrânul acela olog, veteran care nu se prea ridica de pe scaunul lui şi, în plus, mai împingea încă două cărucioare cu boarfe. Le ţinea cu el şi le târâia după el când măturătorii, cei cu salariu de la Ferovia Italiana, îi cereau să se mute ca să facă curat, fiindcă lui n-aveau cum să-i ceară să facă; pe el îl scuteau sau, poate, chiar îl respectau. Doar ceilalţi, supuşii lui trebuiau să măture în vreme ce ei stăteau la cafea în salopetele date de întreprindere. Veteranul era un fel de administrator, de punct stabil al măruntului depozit de boarfe pe care-l lăsau pentru noapte toţi vagabonzii lumii aciuiţi în cotloanele din tot jurul şi perimetrul gării Termini, toate mutrele de derbedei, cloşarzi, pungaşi, ologi, beţivi, ţicniţi, cerşetori, boschetari, trişori, salahori, expatriaţi, evadaţi, rataţi, dezabuzaţi, demenţi, invalizi şi criminali, schilozi la trup sau schilozi la minte, refugiaţii din alte locuri ale lumii,  exilaţii ca şi urmăriţii, cei care ar fi muncit dar nu ştiau să găsească sau cei care s-ar fi dedat mai degrabă la furt, înrăiţii, înfometaţii şi neadaptaţii, însetaţii şi deshidrataţii, oameni cu toate poftele pe buzele crăpate şi cu toate resemnările în ochii îngălbeniţi, disperaţi sau dezarmaţi, învăţaţi ca să întindă mâna să c erşească sau s-oîntindă c a să fure, degeneraţi, damblagiţi, automutilaţi, râioşi, beţivi, cuţitari, scrofuloşi, ciorditori şi amnezici... Nu neapărat deosebiţi prin asemenea atribute, ci fiecare întrunind mai multe la un loc. Peste toţi şi pentru toţi era recunoscut ca şef şi loc fix, denumit în argoul lor mândru de miştourile deposedaţilor vieţii de după războiul care-i scăpase pe italieni de Ducele Mussolini,  „ducele dormitorului”. Ducele instalat perpetuu în înălţimea scaunului cu rotile, iar servanţii lui fiind betegii şi beţivii care nu se mai învredniceau să plece dimineaţa spre şansele obscure ale marii aşezări, mulţumindu-se cu ce ciupeau prin gară şi prin autoparcul liniilor de autobuze ce plecau şi veneau spre şi din toate colţurile Cetăţii Eterne.
Dar, toate acestea le înţelesese el mai târziu, când a ajuns să deprindă argourile diferitelor generaţii ale adunăturii de mutre specific declasate, ce se topeau la lumina zilei dispărând în foiala marelui oraş, dar pe care-i adunau mai ales cele vreo trei ore de noapte când marea gară stagna. Ducele dormitorului era un fel de  administrator-paznic al micilor boccele cu trusoul lăsat în păstrare de oamenii străzii ce migrau şi reveneau spre locurile lor de muncă, de cerşetorie, de ciupeală, de ciordeală, de ghicit, de vândut ambulant mărfuri expirate depozitate prin cine ştie ce găuri, de făcut salahorie, gunoierie, condamnări la munci publice, de dat lovituri sau de sprijinit bandele mai organizate, de căutat prin pubele şi prin depozitele de gunoaie, de selectat ce se mai putea salva din mărfurile învechite în depozite, de curăţat locurile abjecte la care nu se băgau nici gunoierii şi, bine înţeles, de pândit orice ocazie de a se alege cu ceva în marile aglomeraţii şi-n târgurile de vechituri… În mahalalele cu case pretinzând reparaţii minore, încercau chiar meşteşuguri pe jumătate învăţate, dar nu renunţau nici la cealaltă jumătate de învăţătură: a iuţelii de mână şi a prezenţei de spirit, a golirii rapide a portofelelor furate şi a debarasării îndemânatice, în nevăzute locuri numai de ei ştiute, a oricărui corp delict ce-i putea da de gol la vreo razie de care se ascundeau mimând, sau luându-şi chiar în serios identitatea de beţivi ai străzii. Aceasta fusese şcoala pe care-o urmase şi el, pregătindu-l pentru restul vieţii în lumea spre care fugise; şcoală netrebnică dar folositoare şi aspră, care i-a fost la fel de utilă şi-n umilinţa scormonirii gunoaielor sau ciupelilor de la trecătorii neatenţi, dar şi-n sălile luxoase ale consiliilor de administraţie din etajele numerotate de la zeci în sus ale clădirilor Wall Streetului. O şcoală perfectă de reeducare ş reciclare rapidă pentru el, suflet curat de care se lipiseră nişte învăţături prea morale cât trăise vreme de un an de oază sfântă şi arhaică printre oamenii aceia care ascultau cu smerenie smerenia sfaturilor părintelui Trojian!
Le înţelesese mai târziu, primind prin experienţe dure şi învăţătură mai grea un alt botez decât cel cu busuioc frumos mirositor în prospeţimea sfinţită a stropilor de apă -  comori la fel de nepreţuite ca şi viaţa oamenilor acelora simpli şi fără tăgadă în credinţa lor. Mai târziu, când ajunsese puştiul expert al experienţei tuturor mizerilor acelora şi se scuturase de toţi stropii luminoşi şi strălucitori ai aghiazmei primite cândva, deveni rău şi cinic ricanând faţă de alţii. Asta, însă, mai tîrziu; adică, îşi însuşise răutatea şi reaua credinţă odată cu timpul şi cu lecţiile dure  ce le primea de la viaţa sa care îşi pierdea rădăcinile.
Atunci, însă, respectase fără să înţeleagă modul expeditiv în care-l tratase vărul Costi luându-l de lângă locul unde-l aştepta, ducându-l în fugă la ducele din scaunul cu rotile şi lăsându-l lângă acela fără a se opri din mers, ca şi cum ar fi trebuit să demonstreze cuiva că e mereu chelner în serviciu şi umblă ducând tava. Respectase cu speranţă graba lui Costi de a scăpa de el, nu îmbrăţişându-l, după cum ar fi simţit nevoia sufletul său de copil orfan, ci doar aruncându-i:
- Vorbim deseară, când vin şi eu la dormitor. Acum fug că-mi taie din remiză indianu!…
Înţelesese că dormitorul erau peroanele, tunelele, boschetele şi cotloanele din jurul gării, pe care le folosea şi vărul Costi, tot aşa cum folosea closetele de acolo pentru toaleta de dimineaţă când, ca şi cum ar fi venit de acasă, se prezenta freş-bărbierit, pieptănat şi cu cămaşa curată pentru a îmbrăca jacheta albă cu ecusonul „Expresso italiano” care clipea şi pe una dintre firmele luminoase ale gării. Iar orientalul măsliniu venit din indii, care-i tăia din remiza luată drept o plată  la cât vindea şi nu la câte ore muncea, era patronul acelui butic cu grăbiţi clienţi străini care căutau gustul italienesc în plăcintele lui pipărate asiatic.
Ducele, cu un ochi umflat, sau acoperit de-o umflătură peste pleoapă, ceea ce-l făcea să privească pieziş, cu capul lăsat într-o parte, îi spuse ca şi cum l-ar fi aşteptat, dar nu cu sentimentele cele mai bune:
- Sper că n-ai să-mi iei scaunul. Dacă nu era taică-tău, n-aş fi avut parte de aşa ceva; rămâneam la cărucioarele astea de bagaje de pe care, când se-nfurie, hamalii ne dau jos!… O să te mulţumeşti cu lucrurile; uite, ţi le-am legat pe căruţul ăsta şchiop de-o roată şi întărit de mine cu sârme după ce ei l-au aruncat, aşa că n-are cum să ţi-l ia cineva… Eu dormeam pe el, lângă taică-tău care stătea pe scaunul acesta. Că l-a adus Costi cu tot cu scaun de la spital… L-o fi furat, i l-or fi dat ăia de milă… Asta nu ştiu!… Fapt este că, de-ar fi avut zile, n-ar fi stat el, taică-tău, mult aici; cu scaunul acesta putea să ajungă şi mai departe. Dar i-a fost din ce în ce mai rău şi l-am îngrijit noi până… Da, mai avea, încă, un flacon de penicilină pe care o purtase pe unde mi-a povestit că v-aţi tot refugiat; dar nu i-a folosit la nimic. Sau era expirată, sau nici invenţia asta  nu-i cine ştie ce brânză, ca să creadă lumea că n-o să mai moară. Uite că el a murit. În scaunul acesta a murit… - Şi se zborşi deodată: Acum, n-o să mi-l iei. Eşti tânăr, eşti zdravăn, te ţii pe picioarele tale; poţi să dormi în căruţul pe care ţi-l ofer  în schimb!…
Dar el nu-i dădu atenţie. Rămăsese mut: Ştia; ştia mai mult ca sigur că tatăl său se prăpădise. Se aşteptase să nu-l mai găsească şi ştia că venise acolo mai mult ca să afle ce se-ntâmplase cu singurul său punct de sprijin în toată lumea asta. Dar confirmarea, „certificatul”, de abia atunci le avea. De abia atunci auzise clar din vocea dogită a ologului aceluia cu piept monumental şi o bonetă lunguiaţă din uniforma cine ştie cărei armate, o bonetă de-un bleumarin decolorat cu vipuşcă albastru mai deschis, poate de aviator, poate de infanter marin şi chiar rozetă indicând un grad sau o armă în ascuţişul croielii de pe frunte, pe care omul o purta aplecată spre ochiul celălalt, cel valid; de-abia atunci implacabilul se confirmase ca şi cum cuvintele s-ar fi săpăt în piatră: „În scaunul acesta a murit”…


6.

În scaunul acela murise.
Şi, poate chiar acolo, în colţul mai retras, pe peronul străin, în ţară străină.
Acolo se sfârşise cel pe care-l crezuse întotdeauna un stâlp puternic de care se putea sprijini; ba, chiar, de sprijinul căruia avea nevoie, în sprijinul căruia îşi avea speranţele sau năzuinţele, sau visurile lui de copil încă necopt.
Murise în scaunul cu roţi pe care îl putea vedea, dar în care nu şi-l putea închipui. Tocmai pentru că nu şi-l putea închipui înlocuit de figura aceea barbară cu nas borcănat şi-o pleoapă peste ochi aproape cât şi nasul, cu creştetul pleşuv acoperit de boneta aia cam într-o parte; figură de comandant trăsnit al unei armate de schilozi, cu pielea feţii întreţesută de vinişoarele băuturii proaste, a frigului înfruntat cu trenţe şi a respiraţiilor viciate în sordidele lor îndeletniciri şi medii de existenţă.
Nu; nu şi-l putea închipui într-un asemenea mediu!… Tatăl său era un  zeu frumos, aşa cum arăta în albul imaculat ţesut cu bumbii şi ancorele de aur ale uniformei marinei regale, nedespărţită de eleganţa stiletului aşezat cu lănţuguri şi marochinării fine pe şold şi ceaprazurile chipiului avântat, cu frunze de stejar pe cozoroc în replică la galoanele gradelor de pe manşete. Uniformă de care era cu atât mai mândru cu cât visase la ea ani întregi cât fusese copil de trupă, crescut de mic în cazărmile marinăreşti unde-l primiseră ca orfan de război; şi nu era mândru numai el, ci toţi sătenii aproape de un neam cu părintele său căzut, când îl vedeau cu ţinuta superbă aducându-şi mama de braţ la hramul bisericuţei lor din capul dealului.
Fusese şi el mereu în vacanţele din copilărie la acel hram şi îl impresionase întotdeauna bătrânul preot din biserica mică şi tainică, bucurându-se ca o rudă şi un părinte al lor de triumful în viaţă a fiului văduvei. Era altceva decât în lumea oraşului; îşi amintea prea bine: Era o altfel de sărbătoare în sfinţenia ei simplă, cu oameni care ştiau să trăiască împreună o adevărată bucurie spirituală: Oprindu-se chiar în faţa tatălui său care-i săruta crucea ferecată pe lemn înnegrit, preotul mulţumea Domnului pentru dărnicia cu care hărăzise soarta acelui copil orfan, dăruindu-le şi lor, celor din sat, bucuria de a-l putea vedea astfel realizat, în superba lui uniformă.
Şi, lângă fiinţa admirată a tatălui său, fiind an de an în bisericuţa aceea cu sfinţi atât de intimi înconjurând pereţii, încât şi preotul părea a nu se desprinde, ci a fi unul dintre ei, cuvintele de la un praznic deosebit, la care a participat când crescuse mai mare, i s-au întipărit ca şi cum era destinul său, de băiat ce intra în adolescenţă înrădăcinat în propriul exemplu al realizării familiei sale:
- A ajutat Dumnezeu sprijinul nostru de obşte creştină pentru copilul văduvei Steriana să ajungă domn mare, ofiţer, cinstindu-ne satul aşa cum îl vedem şi-l binecuvântăm astăzi, ca ram de aici, din lumea drept credincioasă a satului nostru, a neamurilor noastre cu care ne înrudim întru Hristos! Şi să ne fie exemplu de într-ajutorare, că săraci suntem, dar puternici în voinţa dată de Domnul spre a face bine, urmând pilda acestei griji a unuia faţă de altul, pentru că el, la rându-i, a luat alţi copii din sat şi i-a ajutat să ajungă la şcoli de unde vor ieşi luminaţi spre a se înstări mai bine decât noi. Pentru că, astfel, pas cu pas, unul sprijinindu-l pe altul,  neamul ni se întăreşte înstărindu-se fiecare, generaţie cu generaţie, cu câte încă puţină învăţătură şi rost pe lumea asta. E legea neamului nostru şi a Dumnezeului nostru să creştem astfel, puţin câte puţin, atât cât fiecare poate da drept sprijin altora; că din puţin se face cinstea cu care omul şi familia lui înaintează; şi înaintăm astfel cu toţii slujindu-ne obştea creştină, ca şi ea pe noi; şi devenim poporul puternic al lui Dumnezeu şi al fiului său Mântuitorul…
În vreme ce ei ieşeau luminaţi de la hramul bisericii sărbătorit astfel, jos, în şoseaua din vale, la Primărie, îi aşteptau unii în camioane cu steaguri roşii, strigându-le cu totul altceva: Îi învăţau să se urască între ei. Iar când au ajuns la Constanţa, acasă, au aflat că vărul Costi, din partea mamei, coleg şi crescând în grad odată cu tatăl său, plecase profitând de faptul că vasele americane ridicau ancora şi lăsându-le lor avertismentul, prin bătrânul comandor, că avea să urmeze prăpădul.
Prăpădul urma, într-adevăr, dar boala mamei, care se agrava, îi făcură să uite asta. Totul se concentra în jurul speranţei pe care o aducea penicilina pentru care trebuiau pe atunci cheltuite averi.
Apoi totul se tulbură, aşa cum se tulbura şi-n mintea lui amintindu-şi ca-n ceaţă. Nu mai reuşea să revadă decât imagini vagi, cu tatăl său mângâindu-şi uniforma şi aşezând-o în şifonier ca pe un lucru fără rost; sau, bine-nţeles, tot cu el, în haine civile,  venind de la diverse munci şi numărând bănuţii câştigaţi, luându-l de mână şi ducându-se amândoi să pescuiască, dar nu cu plăcere, ci cu bucuria de a aduce ceva de gătit acasă, unde-i aştepta, aproape sfârşit de pierderea fiicei şi bunicul dinspre mamă, bătrânul comandor care spunea mereu: „Eu îi cunosc pe ăştia din război, de când îi luam prizonieri, cât de primitivi sunt!”… Apoi, cum mai mulţi ofiţeri daţi afară s-au făcut pescari adevăraţi, cu barcă şi scule,  fiindcă aveau demnitatea să arate că ştiu a trăi prin muncă, peştele prins vânzându-l în piaţă. Îşi câştigau astfel un trai cinstit în noile condiţii, dar ura semănată de politruci s-a năpustit din nou:  au venit echipe de şoc ale noului regim, le-au confiscat marfa  şi au scris pe lăzile lor „speculanţii poporului” . În tot acest timp, mama lui se stingea, iar tatăl făcea cu disperare rost de bani aşteptând penicilina, celebra speranţă a epocii aceleia, promisă în secret de nişte vameşi, ca pe-o minune ce putea s-o salveze.
Pentru ca, după înmormântare, să-şi învingă durerea şi să-i vorbească lui bărbăteşte despre faptul că trebuiau să devină fugari dacă voiau să scape de acolo: Ăştia vor să ne distrugă pe cei care slujim ţara, ca să poată să o vândă…  Pe bunicul l-au arestat mai înainte şi le-a dovedit că nu aveau de ce să-l acuze; dar l-au arestat încă o dată pe când îşi îngrijea fata bolnavă. Iar pe mine m-au dat afara tot când boala ei ne-a adus cea mai mare durere din familie; m-au şters din controalele care-mi dădeau gradul şi funcţia. Vine un mare val de ură asupra noastră, un val distrugător de ale cărui interese nu-mi dau seama; aşa că n-avem altă cale decât să trecem Dunărea, să ajungem dincolo de lumea asupra căreia vine această ură…
Şi-l aminteşte vorbindu-i astfel, dar şi-l mai aminteşte ţinându-l de mână când intrau la vorbitorul ce li se permisese ca să-l vadă pe bătrânul comandor arestat fără nici un motiv real, dar băgat mereu în diverse loturi de acuzaţi de care noul regim voia să scape:
- M-ai primit în familia dumitale - îi spunea în şoaptă grăbită tatăl, cu obrazul sprijinit de gratiile care-i despărţeau - nu te-ai opus căsătoriei fiicei dumitale cu mine, care veneam de jos, mi-ai fost ca un tată. Dar acum, tocmai pentru ce mi-ai transmis din partea lui Costi, va trebui ca şi noi…înţelegi, nu? – Şi şuieră repede, exprimându-se mai mult cu buzele decât cu glasul: Trebuie să plecăm; ăştia vor să distrugă tot ceea ce a fost… - Se asigură că, aşa cum le promisese fostul camarad care-i ajutase cu vorbitorul, erau pentru câteva minute singuri, dar nu avu totală încredere şi, luându-l pe el în braţe ca şi cum ar fi vrut să i-l arate mai bine bătrânului de după gratii, prin semne şi vorbe întrerupte îi spuse că hotărâseră să plece. Apoi, cu glas tare, se referi la el lăudându-l că învăţase bine să înoate, şi îi arătă muşchii ca şi cum, asigurându-l că va rezista la greu, ar fi vrut să-l consoleze pe bătrânul arestat oferindu-i imaginea unui nepot zdravăn. Pentru alte câteva clipe, îşi mai şoptiră ceva despre nişte legături care trebuiau căutate dacă scăpau din ţară şi, încă o dată mai pomeniră ceva de Costi ca de o speranţă.
Dar iată, vai, Costi nu reuşise să ajungă mai departe de Roma; ba nici măcar în Roma, ci doar la intrarea ei în gară. Unde-şi câştiga traiul, dar şi dormea nopţile când nu lucra. Dormea printre vagabonzii şi beţivii aceia de la care părea că se cam molipsise, că se complăcea ne mai văzându-şi rostul altfel, ne găsind nici o cale de a persevera să ajungă unde trebuie. Arăta uneori a nu mai şti unde trebuia să ajungă, cu toate că el spunea că de asta doarme în gară: ca să strângă bani să poată cândva să-şi ia zborul.
 Dar puştiul proaspăt ajuns în atmosfera aceea de pierzanie, îl surprinsese că, de fapt, doar bea şi plângea. Uneori, numai, îl consola spunându-i că, dacă a venit şi el, vor munci amândoi şi măcar îşi vor găsi vreo cămăruţă pe undeva, ieşind din clanul comandat de ologul care trona în scaunul  cu roţi moştenit de la tatăl său.


7.

I-a liniştit aceluia grija că i-l va lua. A acceptat schimbul cu căruţul de peron provenit de la reformă şi legat cu sârme, pe care acela îi păstrase, legat tot cu sârmă, balotul cu toate rufele şi ce mai rămăsese de la tatăl său.
  - Eşti un băiat bun dacă-mi laşi scaunul! -  îi spusese bătrânul vagabond pe care se pregătea să-l caute şi acum, după ce cafeaua cu Sambucca îi va mai pune în mişcare inima şi, poate, puştiul acela obraznic ce-l pândeşte sfidător de la distanţă purtându-i geaca, se va apropia spre a-l duce unde trebuie.
Da: Geaca de piele cu care-şi înlocuise bunda primită de la părintele Trojian. Despre ea fusese vorba cu bătrânul beţivan olog care-i dădea lucrurile rămase:
- Te răsplăteşti cu scaunul acesta pentru faptul că ţi-am păstrat atâta vreme balotul de la taică-tău… L-am păstrat, da, aşa cum m-a rugat el care, ultimele zile, când murea în braţele mele, tot aştepta să vii şi, când se mai dezmeticea din chinuri, mă-ntreba dacă n-ai venit. N-am stat mult cu el, dar era un om deştept, cult, cum am mai cunoscut eu unul, ehe, cu multă vreme în urmă… Ce să-i faci? I-au tăiat piciorul ca şi mie, dar n-a avut norocul meu să se vindece. Poate şi pentru că spera prea mult în prostia aia cu penicilina. Că, uite, ai să vezi acolo, în lucrurile pe care ţi le-am legat şi ţi le-am împachetat – o să-mi dai tu un rachiu pentru asta! – ai să vezi acolo că ţi-am păstrat şi ultima fiolă pe care o mai avea când i-au dat drumul din spital, cu tot cu scaunul acesta, numai ca să scape de el… Pesemne că văzuseră şi doctorii că nu mai aveau ce face… sau, cine ştie, or fi crezut chiar că l-au vindecat!… Ţinea fiola şi-mi spunea mereu să chem pe cineva să i-o injecteze; dar eu n-aveam pe cine, iar Costi, care-l adusese aici, mi-l lăsa în grijă, aşa cum te-a lăsat acum pe tine… El munceşte, săracu şi vine  numai seara, după ce strânge ceva bacşiş de băutură… Da, ai să găseşti acolo fiola, ai să găseşti o plapumă şi-o pătură din care să-ţi faci aşternut când ducem cărucioarele la dormitor şi ai să găseşti, da, asta mi-a spus-o în mod special: Ai să găseşti o geacă de piele pe care ţi-a cumpărat-o de la un paraşutist olog cu care a stat în spital, dezinfectând-o, întărindu-i căptuşeala pe unde se desprinsese şi aşteptându-te să ţi-o dea când vei veni. E un cadou pentru tine, mi-a spus să nu uit să-ţi spun asta. Special pentru tine, pe care a cumpărat-o cu bani câştigaţi când mai putea munci pe undeva, sau cu nişte bani de ajutor pe care i-a căpătat la intrarea sau la ieşirea din spital. Nu mai ştiu exact; dar ţin minte c-a insistat să-ţi spun că a luat-o special pentru tine şi i-a reparat el, cu mâna lui, căptuşeala, ca să-ţi fie ca nouă. Da: o ţinea cu grijă în punga în care ai s-o găseşti; o geacă de piele, să ai cu ce te-mbrăca dacă ajungi la Roma… Mi-a repetat asta până în ultima clipă… Da, da: Avea mai multă încredere în mine decât în Costi… Şi, ştii de ce? Pentru că eu beau măsurat şi constant, aşa îmi spunea. În vreme ce Costi săracu, e bântuit de disperări; munceşte pe ruptelea, doar o reuşi să se smulgă de aici şi, deodată, cade-n beţie înecându-şi toate disperările… La asiaticul acesta indiano-arab care-şi numeşte firma „Espresso Italiano, e singurul care nu a fost dat afară până acum; îl ţine cioroiul fiindcă-l are pe bani puţini, jumătate i-i şi confiscă atunci când se îmbată, iar în sezoanele când face vânzare noaptea, îl are sigur pe el, fiindcă tot nu pleacă de aici… Nu uita, când desfaci, să-ţi pui geaca să te văd cum îţi stă. Mereu se întreba dacă, oare, o să-ţi vină bine!…


8.

Iar acum, geaca aia stă departe de el.
Şi, doar, e geaca de care nu s-a mai despărţit până, ehe, târziu, când a ajuns cineva în America. Nu numai ducele dormitorului de vagabonzi îi atrăsese atenţia asupra ei, ci şi Costi, când îl văzuse îmbrăcat, îl lăudase şi îi spusese să aibă mare grijă de ea. Îi repetase chiar, cu insistenţă, lucrul acesta. Ca şi cum ar fi fost un pericol dacă ar fi dezbrăcat-o, lăsând-o pe undeva. Dar el nu avea de gând să facă asta. O purta mereu, pentru că-i era şi haină şi adăpost şi chiar nu înţelegea de ce Costi insista asupra acestui lucru. Când lui îi era foarte clar. Îi era clar şi fără ca să-i atragă Costi atenţia.
Fiindcă e geaca lui, pe care a pus-o la loc de cinste, ca exponat de onoare în biroul somptuos pe care-l are în etajele Wall-Stretului, ştiindu-i acum toată lumea povestea. Dar uite că puştiul, cu mâinile băgate leneş în buzunarele ei, priveşte aiurea, ca şi cum s-ar fi răîzgândit şi nu i-ar vedea semnele disperate prin care el îl cheamă…
Îl cheamă şi îl asigură că totul va fi bine. Că nu e nici o supărare dacă i-a luat portfeul; că doar e portfeul lui, nu e al altcuiva!… Şi-a luat singur portfeul, de vreme ce puştiul acela e chiar el!… Carabinierii care-i trec uneori prin faţă majestuoşi ca nişte mareşali, nu au ce să-i facă. Nu există nici o reclamaţie împotriva lui. Doar nu o să se reclame pe el însuşi… Aşa că nu-şi dă seama de ce s-a oprit iarăşi, la distanţă, ferindu-se să se apropie… Desigur, e instinctul acela de copil hăituit ca un căţel de pripas, învăţat să se apere de agresiune şi să-şi smulgă de unde poate mâncarea, de la care nu mai poţi vedea dragoste adevărată şi credincioasă de vreme ce toată învăţătura lui e cum să se ferească de lovituri, să-şi ascundă osul şi să-şi arate colţii la cine-ar vrea să i-l ia sau i s-ar părea lui asta. Ehe, e vorba de educaţia temeinică a maidanului pe care cresc câinii de pripas, sau oamenii de succes, aşa cum sunt ei consideraţi în înaltele cercuri în care, tot prin asta el a ajuns, începând chiar de aici, din subsolurile stricăciunii şi ale agresivităţii. Unul e căţelandrul pregătit să muşte când nu te-aştepţi, iar altul, precum acesta, e adolescentul fără mamă, fără tată, bazat pe propria sa şiretenie pentru a se descurca printre gunoaiele vieţii. E schiloditul suflet tânăr care deja a simţit încercările rele ale traiului în care trebuie să se descurce cu instinctele ascuţite în a-şi duce singur grija. Care a deprins toate modalităţile, dar şi întreaga psihologie a celui ce se strecoară prin lumea asta ca să apuce câte ceva, să fure, să înşele, să nu ezite niciodată când poate pune mâna pe orice, să fie egoist, să ia de la alţii, să bage în buzunare, să n-aibă scrupule şi nici prea multă teamă, dar să ştie să se ferească, să dispară din calea celor care l-ar prinde cu furtişaguri, să se arate şi umil şi serviabil şi ghiduş, dar şi atent la tot pe ce poate pune mâna, ca şi la orice i s-ar putea lua, să aibă replică rapidă prin care să şi glumească, să şi şmecherească, să şi mârâie primul; să nu dea şi să nu ierte nimic decât făcând schimburi şi trocuri cu cei de-o teapă cu el, pe lucrurile găsite, aruncate sau furate şi smulgând de la alţii, înşelând, trişând, profitând de mila lor şi de iuţeala sa şi pretându-se la toate jongleriile de copil murdar şi obraznic şerpuind prin spectacolul străzii şi asigurându-şi singur, din instinctele pe care le-a căpătat, supravieţuirea…
Şi cum o să fie altfel, dacă asta i-a arătat încă din prima seară Costi, singurul lui punct de sprijin în univers… Da, singurul lui reper în universul rău şi complicat, năvălit deodată neprimitor şi agresiv asupra sa, contradictoriu total în haosul lipsit de scrupule cu care-l absorbea din viaţa pastorală dintre dealurile pietroase pe care păşteau caprele drept credincioşilor simpli ca sfinţii primelor secole, sub ascultarea înţelegerii depline pe care le-o propovăduia părintele Trojian, ca un neclintit în blândeţe şi înţelepciune Petru, rămas din vremuri evanghelice pe înălţimile stâncoasei peninsule care-i despărţiseră de neamurile lor de la Dunăre, cu atât mai mult cu cât se vorbea, chiar mai mult decât în ţară, despre un braţ al Dunării care ar fi trecut cândva pe acolo. Un braţ botezându-le peninsula cu numele venind de la Ister şi deschizând către Adriatica guri spre care, şi aici ca şi pe ţărmul Dobrogei, legenda încerca să distingă urmele argonauţilor în vremuri străbune, când Europa era o frumoasă fecioară pentru care Jupiter se prefăcea în taur.
Aici însă, în gara modernă a Romei, îndepărtându-se de liniştea legendei pe care tatăl său i-o evoca în ultimele lor zile de convieţuire laolaltă cu străvechile rude valahe ce se numeau Morlaci, deosebiţi de greci,de slavi şi de turci prin hainele de lână neagră sau seină ca şi ale celor din Semenic şi Apuseni, ajungând în marea aglomeraţie perfidă şi răuvoitoare, singurul lui punct de sprijin, singura lui adresă cunoscută din miliardele de adrese ale omenirii, adresa lui Costi, se dovedise atunci, cu toate că o găsise, a nu fi nici măcar o adresă, ci doar un loc în care şi acela vagabonda. După cum spunea ducele din scaunul cu rotile, avusese doar puţin noroc cu asiaticul oriento-hindo-arab care-i dădea o pâine. Dar era şi acela un paria,  cine ştie cum ajuns în marea Cetate Eternă şi ne înţelegând din ea mai nimic altceva decât  înşurubarea instinctului său de a-şi duce într-un loc propice comerţul, instinct cu care migrau spre toate colţurile lumii milioane de semeni de ai săi.
Pentru că vărul Costi a venit cândva, într-un târziu, aducându-le ceva mâncare şi lui şi ologului din scaunul tatălui său. Apoi s-au îmbătat cheltuindu-i lui toţi bănuţii  adunaţi din pomenile de la părintele Trojian, pe băutura proastă din cele mai ieftine prăvălii de noapte, acelea cu mărfuri contrafăcute de asemenea orientali şi asiatici, absolut specifice forfotei dubioase din jurul gărilor. Ba, după ce s-au îmbătat, au încercat  chiar şi-o pomenire a celui dus dintre ei. Pe care l-au plâns, iar apoi au trecut la o demonstraţie marinărească, ologul începând să şuiere precum signalul subţire, învingător de vânturi, al şefului de echipaj, iar în vărul Costi s-au trezit aerele de comandant clamând prelungul ordin:
- Punteee, dreepţi!… Onorrr pentru marele pavoazzz!
    Costi, unicul lui punct de sprijin spre care venise ca un copil rătăcit, avea chiar el nevoie de mult, de foarte mult sprijin. Şi tot bâjbâia după sprijin, negăsindu-l.




10.

Vărul Costi îi era nepot comandorului care-l ajutase să-şi ia gradele şi văr mamei sale cu care copilărise şi dansase la balurile marinei, pe vremea când ofiţerii ei îşi trăiau tot fastul, în culorile calde ale vieţii dintr-o Românie liniştită. Războiul l-a făcut pe nave mici, asigurând transporturi grele în ultima iarnă a conflagraţiei. Dar a avut parte apoi şi de frumoase petreceri de cazinou pentru echipajele aliate, în primul an de pace. De aici s-a legat prietenia lui cu mulţi dintre americanii din Flota Mediteranei şi mai ales cu comandantul, flăcău din Oklahoma de care se apropiase simţindu-şi reciproc prietenia şi onoarea călite marinăreşte în război.  
Aşa că, atunci când navele acelora s-au retras din Marea Neagră recunoscând supremaţia Sovietelor, el i-a condus cu canoniera pe care o comanda şi, în loc să-şi ia rămas bun de la ei la ieşirea din apele teritoriale, şi-a chemat echipajul pe punte şi, prin transmisionist şi portavoce au cerut flotilei americane permisiunea de a i se alătura, dorind cu toţii azil politic faţă de valul de invazie comunistă. Argumentul lor a fost clar: Ei sunt ofiţerii armatei regale şi chiar regele, ca o marionetă în mâinile ruşilor, dacă în 1945 fusese decorat de Stalin găsindu-i-se merit pentru învingerea lui Hitler apoi, în 1947, fusese obligat să plece ruşinos, lăsându-i aici pe cei care credeau în regalitate. Azi, ei sunt deblocaţi, oprimaţi; mâine vor fi arestaţi, condamnaţi politic. Din acest motiv cer azil şi se oferă să facă o unitate sub steagul american, atunci când va fi să salveze ţara.
Au fost primiţi cu solemne îmbrăţişări pe puntea navei de comandă. Şi chiar au fost sărbătoriţi cu urale şi cântece de marinarii prieteni urcaţi  pe punte în cinstea botezului lor, după ce vasul a ieşit din apele teritoriale. Poate ştiind mai bine ce-nseamnă pericolul comunist, sau doar fiind un american credincios, înfricoşat de faptul că era vorba de oameni care nu credeau în Dumnezeu, acel flăcău din Oklahoma care se afla în fruntea scurtului convoi format din încă două nave şi trei mici submarine ce-şi părăseau acum patrularea din Marea Neagră lăsând-o în stăpânirea vedetelor însemnate cu steaua roşie, a rostit în faţa marinarilor săi o rugăciune pentru izbăvirea lumii de armatele necredincioase. Apoi a sărutat Biblia oferită de tânărul marinar tuns, căruia numai panglica de omofor adăugată uniformei îi arăta si funcţia de slujitor religios al flotei şi, cu inima deschisă i-a invitat pe ei, grupa de ofiţeri români să o sărute ca o adevărată  rebotezare marinărească. Apoi abia a rostit: V-a ajutat Dumnezeu să scăpaţi odată cu noi. Eu mă aşteptam chiar şi la lupte. N-am spus-o nimănui, decât în rapoartele cifrate. Dar vă mărturisesc frământarea mea în ultimele luni. E limpede că ruşii nu mai sunt aliaţii noştri pe care i-am ajutat în timpul războiului… -  Şi a adăugat ceva ce nu-şi permisese să spună nicodată la întâlnirile lor de mai înainte: Simţeam, ceea ce omenirea civilizată numeşte „Pericolul roşu”; dar l-am văzut cu ochii mei în ţara voastră. Cândva,  mi s-a făcut onoarea să dau sprijin marinăresc unităţilor franceze pe care generalul De Gaulle le organiza peste Canalul Mânecii. Acum, e în joc libertatea voastră. Voi trimite imediat depeşele către comandamentul nostru de legătură!…
Şi au petrecut în frăţia marinărească a scurtelor momente festive pe care le poţi avea în misiune, iar, când au intrat în apele teritoriale ale Turciei, au marcat cu o rafală despărţirea de întinsurile pontice din care-i alungau flote vrăjmaşe. La Istambul îi aşteptau marinarii celorlalte vase de sub pavilion american pentru care, sentimentele grave ale părăsirii unor poziţii strategice, căpătau parcă  o undă de căldură în faţa gestului lor de a li se alătura. Ba, chiar corespondenţii de război le-au luat interviuri şi au publicat ştiri despre modul cum marina română încearcă să reziste.
Iar ei au trăit bucuria de a se salva în ceea ce se chema lumea liberă, s-au bucurat de Istambulul care-i primea sărbătoreşte, au traversat Bosforul şi Marea Marmara şi Dardanelele cele la care-şi făcuseră instrucţia cândva, pe Nava-Şcoală, intrând entuziaşti spre albastrul apelor mediterane. Primul semnal mai prost a fost în portul Pireu, fiind scoşi de sub jurisdicţia comandantului pe puntea căruia ceruseră azil politic. Acestuia i s-a ordonat categoric să-i debarce şi să-şi continue drumul, iar ei au rămas pe ţărm, într-o  aşteptare care nu prevestea nimic bun. Cândva, a venit un funcţionar diplomatic ce le-a vorbit ritos despre un act politic de la Yalta, despre faptul că americanii trebuie să respecte înţelegerea cu Moscova, că nu e vina lor, a americanilor, dacă Churcill a parafat cu Stalin aria zonelor de influenţă, că România fusese lăsată  nouăzeci la sută influenţei Moscovei, dar nici acolo, măcar, în Grecia, nu se puteau afla în siguranţă  existând un procent de zece la sută influenţă rusească  recunoscut prin tratate internaţionale, aşa că nu le poate garanta nimic. Cel mult, îi poate interna într-un lagăr unde îi sfătuia să se lase verificaţi…
Nu se ştie dacă acolo, în faţa vorbirii reci a unui diplomat insensibil la altceva decât la tratatele care nu mai aveau nimic de a face cu camaraderia marinărească, dacă atunci, când cu cinism li se propunea lagărul, nervii au început să-l lase pe vărul Costi. Sau, poate asta s-a petrecut mai târziu, după ce a început să bea zdravăn. Fapt este că, după peripeţii îndelungate ca simplu mus pe corăbioare nesigure, când a ajuns la Napoli şi a descoperit în sfârşit nava comandant a Flotei Mediteranei, în faţa amiralului american la care a reuşit să pătrundă, apărea un om chinuit şi nesigur pe sine, care striga că ai lui, acasă, aşteaptă să vină americanii să-i elibereze de ruşi, iar el, acolo, în lumea liberă, nu vrea să fie victima tratatelor internaţionale dintre marile puteri; el crede doar în sentimentele sincere ale acelui flăcău trăit în libertatea din Oklahoma pe care, acum,   politicienii îl trădează ca şi pe el!...
Atunci a pornit, cum spunea, sau se lăuda Costi, marele scandal care a fost speculat în unele ziare antiamericane. Iar el a devenit centrul atenţiei, simţindu-se important şi făcând demonstraţii prin tavernele din porturile italieneşti. Demonstraţii pe care oamenii la care ajunseseră trupele venite de peste ocean nu le prea înţelegeau, aşa cujm le-ar fi înţeles bieţii români care trăiseră cu speranşa că „Vin Americanii!”...

(ediţia electronică integrală a romanului poate fi procurată prin www,corectbooks.com )


Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971