Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011 periodic nr. 1 2 | 3 | 4 | 6 | 7-8 | 9-10 | -->
Anul 2010
Anul 2009
Un portret
Fragmente din Asfinţit de Europă…”
Fragmente din „Scaunul singurătăţii
Fragmente din „Frumoşii nebuni…”
Final informal despre un prieten informal
Starea naţiunii fără starea de sănătate - Articole de Prof. Dr. Sarafoleanu, Magdalena Albu,Lucian Avramescu
Viermuiala, de Gavril Cornuţiu
Două articole despre „Calul troian la Roşia Montană
Chilipirgiii şi fraierii, de Adrian Botez
Meritele prin care s-a ridicat Ludovic Spiess, de Mircea Bunea
Spicuiri din texte noi şi vechi, de George Roca
COPII NOŞTRI MAI ŞI GÂNDESC: PREMIANTE DIN VASLUI DESPRE MODUL CUM ÎŞI VĂD PROPRIA ŢARĂ
Constantin Frosin prezintă în limba franceză „Eminesciana-Dintre sute de catarge”
ULTIMA ORĂ: Apariţia unei cărţi care aruncă o altă lumină asupra istoriei noastre de după cel de al doilea război mondial
RECENZII SI PREZENTĂRI DE Sergiu GĂBUREAC, Ciprian CERHAT, Stelian GOMBOŞ, Elena M. CÎMPAN, Ioan LILĂ, Al. Florin ŢENE, Const. T. PPOPESCU, Carmen MUSAT-COMAN, Adrian BOTEZ, Angela FURTUNĂ, Antonia BODEA. DESPRE: Voluntariatul în biblioteci, revista „NOI, NU”, Ovidiu HURDUZEU, Mircea PLATON, Melania CUC, Baki YMERI, George ROCA, Aurel-Avram STĂNESCU, Ion POPESCU-BRĂDICENI, Nicolae COSTEA-TELEAJEN, Ştefan Doru DĂNCUŞ, Amita BHOSE, Dan SANDU, Rodica LĂZĂRESCU, Viorel SAVIN, Ionuţ CARAGEA, Al. Florin ŢENE- PARTEA I
PARTEA II
PARTEA III
PARTEA IV
Corneliu LEU: CU MULŢUMIRI ŞI RECUNOŞTINŢĂ confraţilor care ne-au citit - articolele scrise în răstimpul dintre cele două apariţii şi ecourile lor primite de la Dimitrie Grama, Prof.dr. Ioan Alexandru, Stelian Cinca, Ecaterina Climpean, Florian Bichir, Dan Lupescu, Lucian Oprea, Constantin Lupeanu, Teodor Damian, Mircea Bunea, Magdalena Albu, Melania Cuc, Ioan Lilă, Viorel Băetu, George Roca, Lucian Hetco, M.N.Rusu, Alexandru Cetăţeanu, Virgil Coman -PARTEA I
PARTEA II
PARTEA III
Comentarii şi ecouri la aceste articole
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI - Partea întâi
Din folclorul internetului Partea întâi - continuare
Fine dell primo tempo din folclorul internetului
PASO DOBLE rubrica lui Ioan LILA
Rubrica lui Ionuţ CARAGEA
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI -Partea II
Din folclorul inbternetului - continuare partea II
                                                  RÂSU – PLÂNSU

   
Confratele meu Dwight Luchian-Patton, care  editează cea mai veche publicaţie în limba română din Statele Unite ale Americii- „Clipa.com - revista independenta de informatie socio-politica si cultura, editata saptamanal in Statele Unite ale Americii”  îşi însoţeşte revista cu o rubrică personală intitulată „Din Lumea… lui Stanley Kramer”. Adică nu mai este vorba de Lumea Nouă, ci doar de lumea celebrei expresii a obrazului de hârtie cu care actorul a făcut deliciul filmului mut. Expresie insensibilă chiar şi atunci când este traversată de lacrimile mari, simbolizând lumea insensibilă în care trăim şi în care, chiar dacă plângi atunci când ucizi, important pentru tine este actul ucigaş pe care-l faci cu sângele rece al expresiei încremenite comic. Aşa cum Preşedintele nostru plânge când nu trebuie, dar râde „Hă, hă, să trăiţi bine!” când ne diminuează criminal nivelul de trai.
    O rubrică interesantă ajunsă la aproape al o mielea capitol; din ultimul, eu extrăgând următorul citat: „…parafrazandu-l pe jurnalistul Ben Stein, inteligenţa nu este admisă (Intelligence is not allow) sau mai edificator postulatul lui Ambrose Bierce, scriitor si ziarist American, care ne spune că în civilizaţia noastră si sub forma noastră de guvernământ, inteligenţa este aşa de înalt onorata, încât nu este luată în considerare. Deci, ferice de cei saraci in duh, că ale lor vor fi … posturile naţiunii”.
    Acest articol, al 987-lea din serial, apărea tocmai săptămâna trecută, potrivindu-se de minune nu numai realităţilor politice americane la care făcea referinţă, ci şi principalului eveniment politic românesc ce aduna mia de participanţi la Convenţia PDL, eveniment căruia comediantul nostru de frunte îi dăruia secreţiile glandelor sale lacrimale.
    Care secreţii au avut efectul verificat atunci când i-au purtat lui noroc în alegeri şi, la a zecea ediţie (după alţii a unsprezecea) fiind acum, au adus din şiroiul lor şters cu dosul palmei prezidenţiale: Marele succes / Cu Boc reales !…
    E o metodă politică de succes, care ţine la români: Le împuşti conducătorii bărbăteşte, iar apoi îi sensibilizezi electoral plângând muiereşte.
    Pentru că explicaţia asta cu „…e băiat sensibil; nu-l vezi cât de repede plânge”, ţine doar la fraieri. Românul mai cult ştie că accesele acute de veselie cu „Hă-hă” alternate de tristeţe cu lacrimi sunt simptomul clar al labilităţii psihice, boală gravă demonstrând incapacităţi raţionale, deci incompetenţa de a conduce şi a lua hotărâri logice. Dar şi pentru cel mai puţin cult, adevărul s-a fixat în acest dispreţ: „plângi muiereşte” („muierea” ne fiind „femeia”, ci „mahalagioaica-scandalagioaică-pusă-pe harţă-şi-pe-istericale”). Sau în convingerea că „s-a-mbătat până şi-a pierdut minţile şi a început să plângă”; lucru pe care îl pot confirma şi eu, care beau de-o viaţă cu tot felul de cheflii, dar am oroare de beţivanii care sau te umplu de balele plânsului lor, sau fac scandal.
    
    Ei bine, aceste premise teoretice fiind stabilite, haideţi fraţi români să medităm puţin la personajul nostru prezidenţial care, fie face scandal public luându-se cu toţi la harţă, fie varsă lacrimi de durere incontrolată şi, mai ales, total nejustificată, demonstrându-şi clar apartenenţa la categoria labilităţilor pshice care-i confirmă incompetenţa pe postul pe care-l ocupă şi care, conform legii, trebuie să aibă în primul şi în primul rând, un aviz favorabil din punct de vedere medical şi psihiatric.
Pentru că, de trei zile de când i-am văzut lacrima ce-i ţâşnea pomenind de anul 2001, sunt tot mai nedumerit întrebându-mă: Oare ce motiv a avut să plângă: Amintirea că a fost ales, dorul după Petre Roman, faptul că acela i-a întors spatele?… Şi tot mă chinui şi tot nu găsesc vreo explicaţie fiindcă nici una dintre cele trei ipostaze nu erau deloc de plâns. Pentru orice om normal, faptul că partizanii l-au preferat era motiv de mândrie; despre dorul de Petre Roman îndoi-m-aş; iar la refuzul aceluia de a-i fi strâns mâna, reacţia gentlemanului ar spune „regret”, iar a mârlanului „dă-l în mă-sa!”. În nici un caz, însă, vreo explicaţie logică pentru ca un om normal să izbucnească în plâns.
    Aşadar, fraţi români, treaba se înrăutăţeşte cu tătucul nostru de la Cotroceni! Dacă atunci când a avut Stolojan căderea istorică, am putea spune că i-a plâns de milă, dacă la Olimpiada din China l-a putut emoţiona ridicarea drapelului nostru, de data asta plânsul nu are nici o justificare din punct de vedere psihologic. E un act, cel mult, fiziologic, ca şi cum s-ar fi scăpat pe el. Nu-l mai ţin sfincterele de la canalele lacrimale şi, aşa cum alţii se scapă-n pantaloni, el se scapă pe obraz.
    Da: se scapă pe obraz; şi nu-i e jenă că face de ruşine obrazul ţării, care ar avea nevoie să fie reprezentată cu mai multă demnitate!… Păi, dacă-i aşa de sensibil, de ce n-a izbucnit în lacrimi când i-a dat Sarkozy cu tifla, sau când a fost acuzat pe nedrept că l-a pălmuit pe băiatul din Ploieşti?!… Acele lacrimi, da, ar fi provenit dintr-un sentiment de jignire; pe când aici, zău că mă chinui şi nu găsesc nici o explicaţie logică sau, măcar, psihologică. Decât, doar, dacă ar fi vrut să spună: „iartă-mă nea Petrică pentru ce măgărie ţi-am făcut atunci; iartă-mă că, uite nu mai am linişte şi mă mustră conştiinţa!”

E unica justificare ce s-ar putea găsi. Altfel, rămânem doar la explicaţia fiziologică a celor care mai scapă un pârţ, sau o picătură ce le udă pantalonul. Iar asta este mai grav; acesta este un adevărat semn de ramolisment.
De pe urma unui asemenea beteşug, eu mai cunosc un om politic care a câştigat. Este vorba de Al. Duiliu Zamfirescu, fiul celebrului nostru scriitor; şi el scriitor mai mărunt, dar diplomat de carieră, care şi-a exersat talentul de a bea copios în misiuni diplomatice de la Sankt Petersburg până în America Latină. Ultima însărcinare diplomatică a avut-o Al. Duiliu Zamfirescu în Argentina, ca ambasador în timpul celui de al doilea război mondial când, noi fiind aliaţii Germaniei iar Argentina fiind apropiată de Hitler, în ierarhia şefilor de misiuni diplomatice el avea rangul cel mai apropiat ambasadorului Germaniei. Aşa se face că, la un banchet, având scaunele alăturate, Al.  Duiliu s-a ridicat să-şi ţină discursul dar, fiind chinuit de regurgitări de la cheful trecut, nu s-a mai putut ţine şi a vomat pe fireturile şi decoraţiile amabasadorului Germaniei. Fapt pentru care a fost rechemat şi demis din diplomaţie... Ei bine, în 1945 sau 1946, cine se prezenta în audienţă la Ana Pauker care era ministru de externe în guvernul Groza?… Chiar dumnealui, Al. Duiliu, care îi spunea: „Doamnă ministru, vă rog să ţineţi seama că eu sunt singurul diplomat român care am protestat împotriva hitlerismului vomând pe ambasadorul celui de al treilea Reich, fapt pentru care va rog să mi se dea o pensie de merit!”…

Am relatat cele de mai sus tocmai pentru a nu se spune că-l acuz pe Preşedinte a-şi folosi slăbiciunile în scop politic. Exemplul de a şti să profiţi politic de asemenea slăbiciuni s-a mai practicat, deci nu putem învinui practica. Putem învinui însă rezultatele ei, care conduc exact la cele citate de confratele meu californian Dwight Luchian-Patton: „…in civilizaţia noastră şi sub forma noastră de guvernământ, inteligenţa este aşa de înalt onorată, încât nu este luată în considerare. Deci, ferice de cei săraci in duh, ca ale lor vor fi … posturile naţiunii”.
Titlul „Râsu – plânsu” se potriveşte doar prin faptul că ne facem de râs cu un asemenea plâns prezidenţial. De fapt, în realitate, ar trebui spus „Plânsu – plânsu”, pentru că e vorba atât de aspectul nesemnificativ al plânsului său spontan cu explicaţie freuidiană spre istericale, dar şi de aspectul grav, tot mai grav din punct de vedere naţional, că am ajuns să ne plângem de milă.

 
Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971