Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011 periodic nr. 1 2 | 3 | 4 | 6 | 7-8 | 9-10 | -->
Anul 2010
Anul 2009
Un portret
Fragmente din Asfinţit de Europă…”
Fragmente din „Scaunul singurătăţii
Fragmente din „Frumoşii nebuni…”
Final informal despre un prieten informal
Starea naţiunii fără starea de sănătate - Articole de Prof. Dr. Sarafoleanu, Magdalena Albu,Lucian Avramescu
Viermuiala, de Gavril Cornuţiu
Două articole despre „Calul troian la Roşia Montană
Chilipirgiii şi fraierii, de Adrian Botez
Meritele prin care s-a ridicat Ludovic Spiess, de Mircea Bunea
Spicuiri din texte noi şi vechi, de George Roca
COPII NOŞTRI MAI ŞI GÂNDESC: PREMIANTE DIN VASLUI DESPRE MODUL CUM ÎŞI VĂD PROPRIA ŢARĂ
Constantin Frosin prezintă în limba franceză „Eminesciana-Dintre sute de catarge”
ULTIMA ORĂ: Apariţia unei cărţi care aruncă o altă lumină asupra istoriei noastre de după cel de al doilea război mondial
RECENZII SI PREZENTĂRI DE Sergiu GĂBUREAC, Ciprian CERHAT, Stelian GOMBOŞ, Elena M. CÎMPAN, Ioan LILĂ, Al. Florin ŢENE, Const. T. PPOPESCU, Carmen MUSAT-COMAN, Adrian BOTEZ, Angela FURTUNĂ, Antonia BODEA. DESPRE: Voluntariatul în biblioteci, revista „NOI, NU”, Ovidiu HURDUZEU, Mircea PLATON, Melania CUC, Baki YMERI, George ROCA, Aurel-Avram STĂNESCU, Ion POPESCU-BRĂDICENI, Nicolae COSTEA-TELEAJEN, Ştefan Doru DĂNCUŞ, Amita BHOSE, Dan SANDU, Rodica LĂZĂRESCU, Viorel SAVIN, Ionuţ CARAGEA, Al. Florin ŢENE- PARTEA I
PARTEA II
PARTEA III
PARTEA IV
Corneliu LEU: CU MULŢUMIRI ŞI RECUNOŞTINŢĂ confraţilor care ne-au citit - articolele scrise în răstimpul dintre cele două apariţii şi ecourile lor primite de la Dimitrie Grama, Prof.dr. Ioan Alexandru, Stelian Cinca, Ecaterina Climpean, Florian Bichir, Dan Lupescu, Lucian Oprea, Constantin Lupeanu, Teodor Damian, Mircea Bunea, Magdalena Albu, Melania Cuc, Ioan Lilă, Viorel Băetu, George Roca, Lucian Hetco, M.N.Rusu, Alexandru Cetăţeanu, Virgil Coman -PARTEA I
PARTEA II
PARTEA III
Comentarii şi ecouri la aceste articole
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI - Partea întâi
Din folclorul internetului Partea întâi - continuare
Fine dell primo tempo din folclorul internetului
PASO DOBLE rubrica lui Ioan LILA
Rubrica lui Ionuţ CARAGEA
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI -Partea II
Din folclorul inbternetului - continuare partea II
                          HRISTOS A ÎNVIAT,
                DOMNULE KELEMEN HUNOR!



    Hristos a înviat! – vă spun, aşa cum e creştineşte să spunem până la Înălţare şi să avem întotdeauna în suflete o asemenea Lumină, Stimate Domnule Kelemen Hunor şi, pentru că este prima sărbătoare de Paşti de când sunteţi Preşedinte al UDMR, Vă transmit  şi felicitările pentru aceasta!
    Nu m-am grăbit s-o fac mai dinainte, pentru că bunul simţ ne învaţă să nu năpădim pe om de îndată ce a ajuns într-o funcţie ci, să-l lăsăm să rezolve problemele importante până va ajunge la a noastră. Aşa am procedat şi când Ministerul Culturii a revenit UDMR-ului prin coaliţia guvernamentală: Am lăsat să treacă mai multe luni până când Domnul Ministru va rezolva problemele importante şi abia apoi, când am considerat că ne vine rândul, i-am adresat un memoriu în legătură cu fundaţia culturală pe care o conduc, proiectele ei de emancipare naţională, reuşitele şi nereuşitele colaborării de până atunci cu Ministerul Culturii, Consfătuirea Naţională a Intelectualilor de la Sate pe care o organizăm de mai bine de 15 ani, demersurile noastre pentru dotarea bibliotecilor săteşti şi elaborarea de programe puţin costisitoare pentru aşezămintele culturale, colaborarea noastră cu Asociaţia Comunelor din România, Asociaţia Oraşelor din România şi Consiliul Comunelor şi Regiunilor Europei pentru ridicarea nivelului cultural al satului românesc şi alte probleme fireşti ale unei organizaţii neguvernamentale ce prelungeşte şi completează în mod democratic misiunile ministerului în ceea ce priveşte nivelul cultural al celor care folosesc şi cultivă limba română.
    Am făcut acest lucru cu fiecare dintre miniştrii care s-au perindat în fruntea destinelor culturii române şi de multe ori am fost înţeleşi, asigurând astfel continuitatea unei activităţi voluntare prin care se întregesc mijloacele precare de care dispune statul, se stimulează activitatea Consiliilor locale, sunt formaţi voluntarii activităţilor culturale din localităţi şi alte comunităţi ale limbii române.
    Din păcate, iată că au trecut doi ani de când guvernează cultura română, dar ministrul desemnat de partidul Dumneavoastră nu a răspuns memoriului nostru, nu ne-a acordat fireasca audienţă cerută, nu s-a arătat dispus să-i expunem cele ce începusem să punem în operă sub ministeriatele dinainte şi nu ne-a dat, în răstimpul acestor ani, nici un semn cum că ar fi dispus măcar vreo evaluare sau vreo cercetare a consilierilor săi în legătură cu activităţile a căror continuitate noi doream să o asigurăm în unicul scop al propăşirii culturii române.
    Fapt pentru care, Stimate Domnule Preşedinte Kelemen Hunor, felicitându-vă încă o dată pentru alegerea Domniei Voastre în fruntea UDMR şi adresându-Vă creştineştile noastre urări de Sfintele Paşti, Vă rog să binevoiţi a atrage atenţia Domnului Ministru al Culturii, căruia formaţiunea Dumneavoastră îi dă girul în Guvernul României, că nu este un act de demnitate să nu răspunzi memoriului uneia dintre cele mai vechi fundaţii culturale postdecembriste româneşti şi, vreme de doi ani, să ai de rezolvat probleme atât de importante încât să nu dai atenţie propunerilor ce vin tocmai în virtutea unei statornice activităţi în domeniu, care a condus la acordarea de statut de utilitate publică pentru această fundaţie.
    Sunt convins că, prin intervenţia Dumneavoastră ca proaspăt  Preşedinte al  prestigioasei Domniei Voastre formaţiuni politice, ministrul pe care îl giraţi tocmai în scopul propăşirii culturii române, va avea bunăvoinţa să se aplece şi asupra doleanţelor sau propunerilor fundaţiei noastre, care încep cu iniţiativa instituirii Zilei Naţionale a Limbii Române, propunere promovată de Comisia de Cultură a Senatului României, al cărei dosar complet nu aşteaptă decât votul final al acestei Camere legislative în competenţa căreia s-a stabilit a fi.  
     Asigurându-Vă, Stimate Domnule Preşedinte, că formaţiunea Domnie Voastre nu va avea decât de câştigat în încrederea populaţiei dând atenţie unei mişcări de emancipare naţională prin cultură şi limbă românească, sper să atrageţi atenţia ministrului respectiv asupra acestei omisiuni din îndatoririle Domniei Sale şi Vă rog să fiţi convins de cele mai alese sentimente,

    

 


                                                  DOI  PICTORI
                                                              sau
                    DESPRE DOSARUL FAPTELOR ŞI DOSARUL OPEREI  



Petre Achiţenie, care a pictat toată viaţa sa biserici aprofundând elementele caracteristice şcolii româneşti în fresca şi arta iconară de tip bizantin, a ajuns, în perioada de bătrâneţe a picturii sale de şevalet, la o abordare abstracţionistă a subiectelor punând accentul pe mirajul culorii şi pe intuiţiile sale simbolice care-i dădeau o viziune transcendentă asupra luminii. Ceea ce poate fi o contribuţie la tehnicile moderne ale artei post avangardiste.

Camilian Demetrescu, debutând în realismul socialist cu mult talent la culoare, a meşteşugit ca mulţi alţii subiecte comandate politic, printre care o pânză în scenariul căreia soldatul eliberator sovietic se joacă plin de umanism bolşevic cu copilaşii dintr-un primitor sat românesc. Mai târziu el s-a dezis de arta sa de până atunci şi şi-a găsit azil artistic în Italia unde a ajuns, de asemenea, la frumoasele expresii de culoare ale unui modernism care îi satisfăcea aspiraţiile şi-i fixa un loc onorabil printre zecile de mii de artişti ai peninsulei artelor. Şi el, ca şi Vinceţiu Grigorescu, sau alţi mari pictori plecaţi de la noi, aducând inovaţii în tehnicile picturale, a primit multe comenzi de decoraţiuni monumentale în occident având ceea ce se cheamă o cotă bună.
Nici cota lui Achiţenie, precum a altor mari artişti care au preferat să rămână în ţară, nu s-a lăsat mai prejos. Profesor de artă monumentală la Belle-Artele bucureştene, el a repictat celebre monumente de patrimoniu, fiind acuzat chiar şi de un fel de revers de iconoclastie când, printre sfinţii de pe pereţii Uspeniei botoşănene, a migălit şi chipul Eminescului, al cărui botez de încreştinare avusese loc acolo dar, în acelaşi timp a primit comenzi onorante din străinătate, lui datorându-i-se decorarea palatelor moderne, ridicate cu petrodolari în Emiratele Arabe.
Doi artişti congeneri realizaţi; fiecare pe calea sa. Două categorii de mari plasticieni români realizaţi fiecare în felul lui. Pentru că reţete nu se pot da şi, în ultimă instanţă, dosarul creaţiei fiecărui om contează cel mai mult.
 Totuşi, prin anii ’90, Achiţenie mi-a vorbit cu întristare despre faptul că nu l-a putut ajuta pe colegul său: Venise în ţară dorind să-şi cumpere lucrările de genul celei pomenite mai sus, cu care făcuse carieră în tinereţe, când asemenea lucrări se achiziţionau/răsplăteau de guvernare cu sume substanţiale şi premii de stat. Cu gest frumos de pocăinţă, Camilian voia să le ia restituind sumele primite cândva; poate chiar să le distrugă, ca să nu se mai ştie de ele. Dar nu s-a putut din pricina birocraţiei, ori a neîndemânării sufletului de artist de a da şpaga unde trebuie.
Rău de gură, cum sunt - tocmai pentru că la noi se discuta, dar se şi amâna la nesfârşit vreo decizie despre cum să se procedeze cu dosarele securităţii – eu am replicat înţepător spunând că gestul pictorului trăit în străinătate şi obligat la o morală mai profundă a fost respins, tocmai fiindcă mulţi dintre cei care se dădeau acum anticomunişti ar fi trebuit să restituie banii şi să-şi ardă operele cu care câştigaseră frumos din ceea ce se numea “comanda socială”, adică portretele tovarăşilor şi alte subiecte convenabile propagandei de partid.
Dar Achiţenie n-a marşat la aluzia glumei mele, ci mi-a atras atenţia asupra unui adevăr esenţial: “Nu-i de joacă, bădie; în occident, unde-i democraţie veche, nu se-nghite să fi colaborat nici cu Hitler nici cu Stalin; acolo nu te joci cu colaboraţionismul; acolo te judecă opinia publică şi te pune la respect. Îţi aminteşti cum le-au tuns francezii chilug pe toate damele care s-au regulat cu nemţii?!”…
Atâta mi-a spus, regretând că nu-şi putuse servi colegul care, spre deosebire de alţii precum Perahim sau Demu, sau încă mulţi foşti politruci ajunşi în străinătate după ce spălaseră aici creiere umplându-le cu estetică marxist-leninistă,  avea mustrări de conştiinţă şi-l chinuiau păcatele tinereţilor. Camilian era un artist sensibil tocmai prin faptul că, după ce cunoscuse adevăratele libertăţi ale democraţiei de fond, se culpabiliza pentru fireasca dorinţă a fiecărui artizan de a găsi feudalul pentru care să lucreze, dorinţă ce a făcut din el, pentru o vreme, serv al propagandei bolşevice.
Pentru că adevăraţii artişti sunt sensibili, ei nu pot să nu fie chinuiţi de propriul lor trecut. În vreme ce unora care ştiuseră să-şi negustorească atât arta cât şi apartenenţa politică, exact ca şi astăzi, puţin le păsa de actele lor colaboraţioniste şi sfidau vorbind despre cât urâseră ei regimul pe care atât l-au lăudat.
Dar cei care, prin sufletul lor de artişti tind spre adevăr chiar dacă se autoflagelează, devin incomozi prin disponibilitatea la mustrări de conştiinţă care-i macină, făcându-i să se pocăiască public de păcatele tinereţilor. Ceea ce nu este deloc confortabil pentru politicianul în ascensiune pentru că, în cele mai multe cazuri ar trebui să ia exemplu, să se autoculpabilizeze la fel şi să se jure că s-a pocăit.
Dar, din păcate pentru societatea noastră, aşa ceva e doar de datoria artiştilor care au fost marginalizaţi de valurile imunde ale profitorilor ce s-au înfipt la bucatele corupţiei. Ei fac frumos doar aşa, simbolic, pe fundalul mai puţin clar al unei democraţii, tocmai pentru ca prim-planul să fie ocupat pregnat de cei care dau şi luptă pentru a băga în buzunare cât mai mult şi prin orice mijloc.
 Achiţenie, deci, n-a marşat la aluzia glumei mele cu toţi cei care se întreceau să facă portretele tovarăşilor, ci mi-a atras atenţia asupra unui adevăr esenţial: “Nu-i de joacă, bădie; în occident, unde-i democraţie veche, nu se-nghite să fi colaborat nici cu Hitler nici cu Stalin; acolo nu te joci cu colaboraţionismul; acolo te judecă opinia publică şi te pune la respect. Îţi aminteşti cum le-au tuns francezii chilug pe toate damele care s-au regulat cu nemţii?!”…
Şi iată că, între timp, s-au regularist lucrurile şi la noi atât de bine cu dosarele încât, exact cum s-a strigat o vreme cu vehemenţă “să se facă lumină”, acum unii suflă s-o stingă întrebându-se retoric “de ce atâta lumină?!”…
Dar nu acesta e baiul cel mare; ci faptul că, iată, nu a trecut prea mult timp şi puterea face jocuri murdare scoţând bau-baul din arhive tocmai când vrea să distragă atenţia de la mârşăviile ei actuale.
Păi, vorba lui Achiţenie cu democraţia veche: Acum e şi la noi destul de veche; are douăzeci de ani, trei Preşedinţi de republică democratică, mai mult de cinci Legislaturi şi nu mai ştiu câte Guverne, dacă numai ăsta numit “Boc” poartă vreo patru numere!
Şi, atunci, se pune întrebarea: Oare colaboraţionismul, de care avem tot dreptul să acuzăm o generaţie de bătrâni, numai acolo cantonează?!… Oare colaboraţionismul cu lumea interlopă de unde se strâng şpăgi de miliarde nu e la fel de condamnabil?… Oare  colaboraţionismul cu clienţi politici care primesc funcţii de stat ca să verse hălci din buget în donaţii pentru partide, nu e la fel de nociv?… Oare colaboraţionismul cu capitalul străin, căruia i s-a vândut industria şi flota pe nimic, iar acum i se asigură energia cea mai ieftină, nu cere şi el revanşă?… Oare distrugerea voită sau din prostie a producţiei autohtone pentru avantajarea celei de import, nu e o vină?… Oare umilirea cetăţeanului prin insecuritate alimentară, insecuritate sanitară, insecuritate de comfort minim şi totală insecuritate privind viitorul, nu trebuie condamnată la fel ca şi celelalte sensuri pe care le avea altă dată securitatea?!…
Dar, în legătură cu toate acestea nimeni nu stă să facă dosare; ba, unele care, de bine de rău, s-au făcut, mai şi dispar între timp. Avem douăzeci de ani de democraţie şi tot n-am definit termenul de “colaboraţionism” în toate nuanţele sale de gravitate şi de crimă naţională pe care le are.
Mi se va răspunde, poate, că arhivele securităţii există pentru că statul totalitarist a cheltuit bani cu un impresionant aparat de urmărire şi represiune pe care nu ni-l mai putem permite astăzi. Nu-i nimic; sunt convins că s-ar găsi destui oameni s-o facă voluntar. Adică să ia în evidenţă datele care şi aşa există public sfidând cetăţeanul care le ştie prea bine şi să nu le lase să se muşamalizeze. Să le catalogheze, să le dea o evidenţă  fără putinţă de a fi ascunsă sau eludată, să oblige judecarea lor cu efectele corespunzătoare ale legii. Şi, fără a se împăuna cu vreo putere judecătorescă aşa cum chiar începuseră unii s-o facă pe justiţiarii fiindcă aveau la îndemână dosarele, să le trimită în instanţele legale pentru calificarea vinei.
Nu concomitent sub toate aspectele şi nu la nivelul întregii ţări. Ci pe bucăţi. De vreme ce, în societatea contemporană românească, vina celor care acţionează împotriva ei este de mai multe categorii, ar trebui înfiinţate mai multe asemenea instituţii care să sesizeze justiţiei cazurile nocive şi să vegheze ca ele să nu fie clasate prin tertipuri avocăţeşti. Să evidenţieze în permanenţă, până la obţinerea unei hotărâri judecătoreşti, toate cazurile care trebuie, dacă nu pedepsite pe baza de coduri juridice, măcar dezbătute, consemnate şi subliniate ca ilegale, nocive, duşmănoase, incorecte, hoţeşti, făcându-le de ruşine în piaţa publică şi dându-i pe făptaşi drept exmplu de excludere socială.
Un act de opinie publică pe plan naţional sau local prin care, dacă pentru arhivele de care dispunem astăzi, dar care nu vin să rezolve problemele acute ale nevoii zilnice, securiştii au mâncat o pâine foarte bună faţă de restul cetăţenilor, acum s-ar inversa lucrurile chiar dacă le-am face voluntar. Pentru că păstrarea în evidenţă a mârşăviilor mai noi, mârşăvii de colaboraţionism împotriva intereselor populaţiei, ar putea aduce acestei populaţii o pâine mai bună.
Ar fi o soluţie care ar conferi conţinut contemporan acuzaţiei de colaboraţionism, ca act de duşmănie faţă de populaţia ţării: Mici consilii. Unul de studiere a arhivelor flotei; altul de studiere a arhivelor de la ALRO Slatina, altul de studiere a bordurilor din Capitală; a acţiunilor Petrom, a concesiunilor de şosele, a soluţiilor apoase cu care s-a stropit gripa aviară, a fregatei pe care o trimitem să-l păzească pe Ghadaffi, a avioanelor second hand, a hectarelor cumpărate exact pe traseul autostrăzii, etc.etc… În judeţe se vor putea face comisii pentru studierea arhivelor bugetelor locale preferenţiale şi, de ce nu, chiar într-un partid ar putea functiona o comisie care să arhiveze cele zece la sută dintre voturi “pierdute” în favoarea unui independent.
Asta, dacă se acceptă ideea de comisii mici de studiere. Dacă însă se perseverează pe cea mare, se poate şi aşa: O dotăm cu un nou serviciu care să-i ducă viaţa mai departe după curânda trecere la nemurire a celor care constituie subiectele dosarelor ei: Serviciul “Urmaşi morali ai vechilor personaje şi sechele ale vechilor năravuri”. Prin asta se va asigura instituţiei încă o lungă vieţuire, cam câtă vreme va mai exista hoţie în politica românească. Iar guvernărilor viitoare li se vor asigura noi mijloace de a-şi camufla propriile mârşăvii dând mereu vina pe cei dinainte.
Cu o singură condiţie: Să nu fie nişte guvernări care să implice artişti sensibili, chinuiţi de propriul lor trecut. Aceştia, cu sufletul lor de artişti care tind spre adevăr, devin incomozi prin disponibilitatea la mustrări de conştiinţă care-i macină, făcându-i să se pocăiască public de păcatele tinereţilor. Ceea ce nu ar fi deloc confortabil pentru politicianul în ascensiune.
Aşa că ăştia sensibilii, care se autodemască simţind nevoia de sinceritate, n-au ce căuta în politică. Ei fac frumos aşa, pe fundalul mai puţin clar al unei democraţii, tocmai pentru ca prim-planul să fie ocupat pregnat de cei care dau şi luptă pentru a băga în buzunare cât mai mult şi prin orice mijloc.
Le ei, dosarul faptelor se confundă cu dosarul operei. Pentru că opera lor este distrugerea acestei ţări în folos personal


 





            PRISTANDA CU SÂNGE ALBASTRU

    Un Pristanda cu genealogie şi cu sânge albastru se sărbătoreşte anul acesta prin numărători de steaguri şparlite şi puse la ciorapul de avar bătrân, arghirofil îngrijorat doar de zestrea pe care trebuie să o refacă multelor lui pietre din casă.
    Fiindcă şi la Pristanda tot de drapele de 10 mai e vorba. Adică să jecmăneşti bugetul naţional în numele drapelului naţional.
Iar Pristanda, bietul, era dulce copil dublând cantitatea de pânză de la steaguri ca să-şi facă aşternuturi; în vreme ce ăsta îşi face aşternut gros, pentru tot neamul şi pentru colateralii morganatici, cu ditamai moşiile!… A uitat că el însuşi, “Noi…”- cum scrie în Decret – la împroprietărirea pe care a promulgat-o în 1945, a semnat propriu manu în favoarea ţăranului român, limitând marea proprietate funciară la 50 de hectare şi împărţind restul plugarilor întorşi de pe front sau familiilor lăsate în urmă de cei care muriseră eroic. Iar acum, în vreme ce ţăranul acesta încă e purtat cu arondări şi schimbări de categorie de sol pentru mica sa proprietate rămasă în paragină, el tot pretinde in integrum mii de hectare instigându-i şi pe alţii să ceară.
    Să ceară cu mult peste cele 50 de hectare care defineau prin decret regal maximumul de proprietate în România postbelică. Adică să-şi numere dreptul la moşii ca Pristanda drapelele. Şi să ia, să ia… să smulgă pentru sine din domeniile statului şi să sugă pentru sine din bugetul statului pretinzând că el n-are bani personali ca să-şi întreţină palatele, aşa că guvernul mai trebuie să-i dea când de-o zugrăveală, când de-o iluminaţie cu pompă, când de-o deratizare. Păi dacă vrea iluminaţie, de ce să ceară bani din bugetul de stat? N-are decât să-şi angajeze o fată la Luxten, că a rămas liber salariul de 20.000 de euro de când fata celuilalt s-a făcut europarlamentar!
    Dar nu; dacă tot a venit în România şi mulţi dintre cei care-i erau acoliţi la Versoix l-au părăsit tocmai pentru că erau dezamăgiţi văzând cu cine se înhaită, el vrea acum privilegii şi proprietăţi din bunul naţional, încălcându-şi propriile decrete.
    Şi, apropo de dezamăgire, cred că cei mai dezamăgiţi suntem noi, cei care în tinereţea noastră agresată de invazia comunistă ne făcuserăm din el un simbol al şansei de a salva ţara de pericolul roşu, iar el, purta pe piept ordinul “Victoria”… Da, noi decupam de pe monede chipul promiţător al regelui tânăr, congener de speranţă naţională, ca să-l purtăm pe piept ca o insignă a năzuinţelor noastre de libertate, în vreme ce el, în afară de zvonul că fusese manipulat sentimental de o agentă sovietică, purta pe piept decoraţia lui Stalin! Aceea a fost prima dezamăgire.
    Îmi amintesc venirea lui la Constanţa ca să preia de la ruşi bricul Mircea. Ne pregătiserăm toţi cei cu insigna regalistă tăiată din monedă şi prinsă la rever şi forţam să ajungem pe chei, cât mai aproape de coloana oficială. Am fost împinşi însă până-n subsolul sindicatului muncitorilor de port unde-am încasat bătaia respectivă şi ni s-a dat drumul după identificare. A doua zi, la liceu ajunsese atenţionarea şi directorul adjunct a intrat foarte supărat în clasă chemându-mă: “Ia vino, băiete, să văd şi eu ce insignă porţi!”. M-a întrebat apoi de unde o am şi, când i-am spus că noi, ca să avem asemenea insigne, decupăm efigia regelui de pe monede, am văzut pe faţa lui o crispare. A cercetat apoi metalul cu atenţie, a ridicat privirea către întreaga clasă şi, când mi-a înapoiat insigna, bravul profesor Ciocan care fusese trimis ca să ne pedepsească, a rostit un singur cuvânt: “Frumos!”… Şi a ieşit repede ca şi cum şi-a făcut datoria de onestitate faţă de inimile noastre tinere pe care conştiinţa lui nu-i dădea voie nici să le mintă, nici să le brutalizeze cum îi cerea stăpânirea politică ce începuse a se instaura.
    Asemenea gesturi cred că făceau mulţi români în acele zile. Dezamăgirea a venit mai târziu, când s-a auzit de pensia viageră oferită de Groza şi de trenul plin cu tablouri sustrase din patrimoniul naţional. Fapte care până acum nu au fost negate decât cu o jumătate de gură. Dar şi negaţiile acelea făcute cu caracteristica bâlbâială au fost infirmate public, după cum ne amintim, chiar de ofiţerul mesager care ducea mia de dolari plătită lunar fostului rege din bugetul României comuniste, ca şi de fostul ginere regal de origine americană, care a înapoiat pentru patrimoniul român o pânză cumpărată de mama sa de la socrul mic în cadrul negocierilor de încuscrire. La aceste informaţii, astăzi publice, se adaugă pentru mine lectura unor însemnări a lui Groza care, la ziua de 30 decembrie 1947 scrie mai întâi despre bărbierul său Max pe care şi-l adusese special de la Deva ca să-i dea cu perdaf şi să-l radă în Bucureşti şi apoi, abia, despre fostul rege care a acceptat trocul. Precum şi documentele pe care le-am studiat pentru cartea mea “Romanul unei zile mari” din care rezultă că, dirijat de ofiţerul Vergotti care nu avea numai funcţia de aghiotant pe lângă regina mamă, ci acoperea servicii mai intime, un pictor olandez pe nume Vermheren specializat la galeriile Uffizi din Florenţa, făcea copii după colecţia de picturi, locuind vreme îndelungă la Peleş. În acest scop, fuseseră aduse, sub motivul restaurării, chiar şi valori din palatul de la Bucureşti, fapt pentru care nu se mai ştie chiar exact dacă nu cumva au rămas aici copiile, iar originalele de patrimoniu naţional au ajuns în exil.
    Dar, chiar dezamăgindu-ne, toate acestea se iartă într-un context istoric atât de larg, când cei din  generaţia mea am ajuns să mulţumim Domnului pentru mulţii ani de viaţă pe care am apucat să-i trăim. Indignarea o produc actele recente de ingratitudine faţă de poporul pe care nu întotdeauna l-ai servit cum trebuie şi care nu ţi-e obligat cu nimic din ceea ce revendici tu. Şi nici nu foloseşte cu nimic din ceea ce, meschin şi apucător, tu strângi numai pentru familia ta, chiar aşa dezavuată cum este prin încuscririle recente. Chestia cu lobby-ul la casele princiare e o gogoaşă mai umflată decât preţul de inflaţie al eurolui; gogoaşă care nu a făcut decât să plătească familiei călătorii de plăcere. Iar inconsecvenţa chiar şi faţă de această pistă falsă, inconsecvenţă produsă recent prin ruperea de ramura Hohenzollern-Siegmaringen, este şi mai semnificativă.
Pentru că, sau te lauzi că serveşti ţara influenţându-i pe verişorii tăi europeni (care, fie vorba-ntre noi, în majoritate, nu au nici o influenţă nici măcar pentru ei înşişi) şi atunci nu renunţi la rubedenii; sau recunoşti că ai cerut de la guvern bani degeaba pentru călătorii la cei de care te rupi astăzi. Iar, când mai faci caz şi de dorinţa testamentară a lui Ferdinant întregitorul, pe care ai neglijat-o total când i s-a împlinit termenul de optzeci de ani, dar îţi aminteşti de ea astăzi, după zece ani de neglijare, atunci, iartă-mă bădie, dar cred că-mi arunci praf în ochi!… Asta e urât la vârsta noastră, când ne-ai mai produs şi alte dezamăgiri despre care am vorbit. Ba, aş îndrăzni să spun că e chiar meschinărie şi sfidare să faci numărarea celor optzeci de ani, alias nouăzeci, tot a la Pristanda, chiar şi când e vorba de o dorinţă a augustului tău bunic, rostită ca gând sincer pentru România Mare! Înseamnă că eşti lipsit de onor şi îţi permiţi să măsluieşti cifrele şi faţă de memoria lui Ferdinant, dar şi faţă de Ţara care se sacrificase în Războiul de Reîntregire.
Faptele sunt evidente: Acum zece ani, când îi cereai şefului Casei de Hohenzollern să albăstrească sângele lui ginerică trecându-l pe la Vehringen, nu te interesa că se împlinea termenul cerut de al doilea rege al României. Atunci te interesa să speli biografia unui personaj contestat chiar de vechii tăi colaboratori şi, pentru asta, apelai la “vărul” de la Siegmaringen. Care văr, după declaraţiile propriului său fiu, suferea de demenţă senilă şi, cine ştie care dintre simbriaşii lui, a inventat Vehringenul ca o glumă proastă. Acum, că te-ai văzut cu sacii în căruţă şi ai călcat în picioare chiar legea salică, te rupi!…
Păi, ştii de ce te rupi? Dacă nu ştii, ţi-o spun eu: Pentru că, după această lege salică, dacă nu ai urmaşi pe linie bărbătească, un alt Hohenzollern-Siegmaringen va veni dinafară, exact cum a venit şi augustul bunic Ferdinand, iar Margareta nu mai domneşte peste palatul Elisabeta. Ceea ce înseamnă că nici Duda nu mai are ce servicii credincioase să-ţi facă. Şi, astfel, numai şi numai din acest motiv, măria ta şi-a amintit cu zece ani mai târziu de dorinţa testamentară a lui Ferdinand şi a hotărât să se rupă de faimoasa ramură germană, singura garanţie a nobleţei tale!
Majestate, pe mine nu mă deranjează. Că e salică sau nesalică, povestea asta se va  desfăşura pe aceeaşi scenă îngustă, lipsită de orice dimensiune naţională, pe care actorul Duda, ca-n toate marile sale roluri, duce tava.
Dar dacă ai hotărât să te rupi de cele mai apropiate rude prin care ne garantai lobby-ul european, atunci fii mărinimos, măria ta, şi dă înapoi banii pe care i-aţi luat ani şi ani de la guvernul român. Care, la rândul său, i-a luat de la contribuabilul român căruia, fostul tău tron în care nu te-a aşezat nimeni, niciodată, îi foloseşte astăzi doar la piciorul de lemn.  
De ce nu vrei să rămâi un decor frumos?… De ce o zbârceşti, majestate, la bătrâneţe?!

Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971