Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011 periodic nr. 1 2 | 3 | 4 | 6 | 7-8 | 9-10 | -->
Anul 2010
Anul 2009
Un portret
Fragmente din Asfinţit de Europă…”
Fragmente din „Scaunul singurătăţii
Fragmente din „Frumoşii nebuni…”
Final informal despre un prieten informal
Starea naţiunii fără starea de sănătate - Articole de Prof. Dr. Sarafoleanu, Magdalena Albu,Lucian Avramescu
Viermuiala, de Gavril Cornuţiu
Două articole despre „Calul troian la Roşia Montană
Chilipirgiii şi fraierii, de Adrian Botez
Meritele prin care s-a ridicat Ludovic Spiess, de Mircea Bunea
Spicuiri din texte noi şi vechi, de George Roca
COPII NOŞTRI MAI ŞI GÂNDESC: PREMIANTE DIN VASLUI DESPRE MODUL CUM ÎŞI VĂD PROPRIA ŢARĂ
Constantin Frosin prezintă în limba franceză „Eminesciana-Dintre sute de catarge”
ULTIMA ORĂ: Apariţia unei cărţi care aruncă o altă lumină asupra istoriei noastre de după cel de al doilea război mondial
RECENZII SI PREZENTĂRI DE Sergiu GĂBUREAC, Ciprian CERHAT, Stelian GOMBOŞ, Elena M. CÎMPAN, Ioan LILĂ, Al. Florin ŢENE, Const. T. PPOPESCU, Carmen MUSAT-COMAN, Adrian BOTEZ, Angela FURTUNĂ, Antonia BODEA. DESPRE: Voluntariatul în biblioteci, revista „NOI, NU”, Ovidiu HURDUZEU, Mircea PLATON, Melania CUC, Baki YMERI, George ROCA, Aurel-Avram STĂNESCU, Ion POPESCU-BRĂDICENI, Nicolae COSTEA-TELEAJEN, Ştefan Doru DĂNCUŞ, Amita BHOSE, Dan SANDU, Rodica LĂZĂRESCU, Viorel SAVIN, Ionuţ CARAGEA, Al. Florin ŢENE- PARTEA I
PARTEA II
PARTEA III
PARTEA IV
Corneliu LEU: CU MULŢUMIRI ŞI RECUNOŞTINŢĂ confraţilor care ne-au citit - articolele scrise în răstimpul dintre cele două apariţii şi ecourile lor primite de la Dimitrie Grama, Prof.dr. Ioan Alexandru, Stelian Cinca, Ecaterina Climpean, Florian Bichir, Dan Lupescu, Lucian Oprea, Constantin Lupeanu, Teodor Damian, Mircea Bunea, Magdalena Albu, Melania Cuc, Ioan Lilă, Viorel Băetu, George Roca, Lucian Hetco, M.N.Rusu, Alexandru Cetăţeanu, Virgil Coman -PARTEA I
PARTEA II
PARTEA III
Comentarii şi ecouri la aceste articole
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI - Partea întâi
Din folclorul internetului Partea întâi - continuare
Fine dell primo tempo din folclorul internetului
PASO DOBLE rubrica lui Ioan LILA
Rubrica lui Ionuţ CARAGEA
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI -Partea II
Din folclorul inbternetului - continuare partea II
 

                         CARTEA NOULUI IOV:
          „EXILAT ÎN STRIGĂT”, de VIOREL SAVIN

Volumul de poezii (parcă rătăcit printre scrierile sale dramatice!), ultimul apărut, al omului de teatru şi scriitorului băcăuan VIOREL SAVIN – „Exilat în strigăt” (115 pagini - poemele, profund originale, fiind precedate de un motto din Iov, 23, 2 – Iov mărturiseşte curăţenia sufletului său şi se lasă la judecata lui Dumnezeu: „Şi de data aceasta/plângerea mea/este luată/tot de răzvrătire/şi totuşi/mâna mea/de-abia înăbuşă/suspinele mele”)  - este, întru adevăr, o carte de mărturisiri, făcute cu sinceritate/onestitate de Duh liminară, dusă, uneori, până în preajma brutalităţii – nici măcar o clipă, însă, neatingând hotarele vulgarităţii. Ba chiar cu bucuria mistică a mărturisirii Durerii şi Nedreptului Îndurat, întru re-descoperirea şi împlinirea funcţiei cathartice şi soteriologice a Poeziei: „o piatră străbate/umbrele lor/şi mă loveşte în piept.//Doamne,/cu câtă bucurie/o ridic!...” – cf. Cu câtă bucurie...!, p. 16.

Sunt 10 poeme cu titlul Strigăt – ceea ce sugerează obsesia, aproape „pipăirea” dureroasă a presentimentului unei iminenţe  a apropierii clipei de întrerupere a mesajelor terestre, a faptului că mesajul său PERSONAL-POETIC are importanţă cosmic-ameliorativă, pentru alţii/ceilalţi (atitudine hristic-altruistă, întru Eros Agapé): „nu-mi lăsaţi timp să vă rog/să fiţi mai buni” – cf. Supravieţuire, p. 20 – deşi, alteori, Poetul este dominat de un soi de mazzochism al receptării unor „mesaje” (aproape)...contondente,  malefic-reactive, din partea celor pe care Poezia sa vrea să-i binecuvânteze-exorcizeze: „ura voastră/îmi este/chiar dovada iubirii/ce vă port!” – cf. Strigăt (1), p. 25 – sau, dimpotrivă, de seraficitatea Poemului celui Mare, care, tocmai pentru că este unul cu conţinut metafizic inimaginabil-major, trebuie să fie amânat (voluntar, conştient de nimicnicia şi grosolănia materiei!), până la metanoia deplină a cuvintelor: „aş fi putut scrie în noaptea aceasta/Poemul cel Mare!/dar nu am făcut-o...” – cf. Poemul cel Mare, p. 22; că scrierea, înlocuind ek-stasa iniţiatică a Ascetului Meditativ întru Eternă Potenţialitate, produce macularea Paradisului-Poem/Stare de Fericire-Revelaţie Deplină:  „dar eu am aflat deja că în lume/hârtia/de-ar fi rămas imaculată/semenii mei/ar fi fost fericiţi!” – cf. Ura, p. 34.
Avem de-a face cu o carte a deplinei maturităţi, o carte a bilanţurilor pline de curaj, deşi semănată, foarte des, şi cu obsesii senecte şi chiar funeste („îmbrăţişat trupul meu /de mucegai”- cf. delicatele  introspecţii ale strugurelui nohan, p. 24; sau: „sufletu-mi prea mult durut/(...)stă şi-aşteaptă amărâtul/(...) îngerii să-i dea sfârşitul” – cf. Elegie la Luncani, p. 10; sau: „an de an tot mai sus urcă pământul/în oasele mele” – cf. Destin, p. 30; şi chiar extraordinarul, aproape mirificul paradox al celui care pleacă, întru dedublare fiinţială, odată cu Fructul Piersicii-Poezie, întru Marea Călătorie a Re-Iniţierii: „şi miros tot mai plăcut/putrezind”, cf. piersica – nemulţumirile şi motivaţiile ei senzuale, p. 12) – întrerupte de delicatele  experimente poetico-elixirice, dar şi cu zvâcnituri de revoltă contra resemnărilor senecte, cu  încercări de frondă juvenilă verbalo-formală: când apropieri de caligramele apollinaire-iene (la noi, mai curând vasluianul Ion Gheorghe Pricop îndrăzneşte, până la capăt, autentice intersectări cu neo-formalismul lui Guillaume Apollinaire...), când şiruri finale de semne exclamative, când titluri ortografiate exclusiv cu minuscule...Nu, calitatea Poeziei lui VIOREL SAVIN stă, în primul rând, în vigoarea expresivă a mărturisirii!

...Poetul VIOREL SAVIN dă mărturie că, dincolo de ek-stasa poetică, este un om. Dar nu oricum „om”, ci ipostază a Omului Eroic, al unei...”Rase Eugenice”, în sensul benefic şi stimulativ-emulativ al termenului... – o „rasă” care îi contrariază pe toţi ceilalţi oameni: cine s-ar aştepta ca greutăţile şi obstacolele vieţii să-l fi înăcrit pe Omul-Poet, cine crede că apropierea morţii îl covârşeşte ori înspăimântă, se înşală profund, nu ţine cont de Duhul Vitalist al acestui Atlet, POETUL - care nu se lasă exilat...cel mult, se autoexilează, în ceva ce rareori devine strigăt autentic, dar foarte des rămâne spunere fermă şi îndesată, cu invective cât se poate de clar rostite, cu o dicţie de adevărat slujitor al cvadruplei muze: Euterpe (a Poeziei Lirice), Calliope (a Poeziei Epice), Thalia (a Comediei), până şi Polyhymnia (a Retoricii), dar niciodată admiţând-o pe Melpomene (a Tragediei). Nu, pentru VIOREL SAVIN, lumea aceasta, degradată spre ură şi non-armonie, nu este decât o zonă de  bătălie/polemos/polemică dură cu răul - pentru Poet, ea este zonă de iniţiere/re-iniţiere, prin SUFERINŢĂ REVELATORIE – căci, pentru cei puternici, ea e locul pentru a deveni şi mai puternici...chiar cu riscul de a nu obţine transcenderea i-mediată. Niciodată a autocompasiunii! Poetul îi dispreţuieşte şi-i compătimeşte, uimit - cu înţelegere, dar şi cu maliţie fină, pe cei ce-l cred asemeni lor, un bocitor narcisiac: „aveţi atâta nevoie /să credeţi/ că mor trist.../însă eu /vă dezamăgesc şi ridic/cu infinită bucurie/piatra ce mă loveşte” – cf. Drumul întoarcerii – în loc de prefaţă – p. 5.

Uneori, Poetul se dezlănţuie (cam pe la marginea Retoricii Jurnalistice şi, deci, parţial, ieşind din Poezie...!), în diatribe extrem de vehemente, împotriva relelor întocmiri, din societatea inventată şi construită de oameni (arătarea Târfei Babilonice: „vreo lichea punctiformă/şuntează lichele importante la vârf !/(...)eşti pomenit/când o târfă locală/se deschiloţează cu frenezie/în Capitală” – Desfigurarea Soarelui şi, deci, aparenta cvasi-eliminare a forţelor benefice, din lume: „după soarele mâncat de molii” – cf. Interior, p. 47; Multiplicarea Iudei, „în regimul” Scrisorilor/Satirelor eminesciene”: „otrepe cu feţe-ngălate de zâmbet/ ipocrit căutau să mă                            << onoreze>>/cu strângeri lipicioase de mână” – strângerile de mână devenind sinonimul Sărutului Iudei, din Grădina Ghetsemani – cf. Scrisoarea I către băcăuani, p. 50; Bâlciul Deşertăciunilor Balcanic/Balcanizat, într-o extensie de Haos Amoral Dezgustător şi Exasperant-Proliferant: „şi mai vedeam omeneşte tăifăsuind/laşi nemiloşi/defăimători ticăloşi/haini/proştii tuturor ocupaţiilor înrudiţi în pohfală/jigodii pofticioase de măriri ilicite / oameni de bună credinţă greşind/oameni curaţi/murdărind/învăţaţi susţinând aberaţii (...) farisei chezăşuind fapte viclene/cu onoarea lor terfelită...” – dar, din orice rău, iese, pentru cel înţelept, ceva bun, ba chiar rezultă paradoxul autoregenerării spirituale, PRIN CONTRAST: „înotam în propria-mi sudoare/ca într-un lichid amniotic (...) simţeam cum devin /perfect/pentru a mă naşte din nou” etc. etc. etc.).
Alteori, însă, Poetului, devenit-ipostaziat în Hristul Durerii, Compasiunii şi Taumaturgiei Cosmice („Iartă-i, Doamne, că nu ştiu ce fac!”) , prin efectiva TRĂIRE-CA-LUPTĂ/SUFERINŢĂ, în această lume -  i se face milă de adversarul/adversarii său/săi, straşnic strunit/struniţi şi pornit/porniţi de demonul urii, al lovirii şi  însângerării semenilor – total inconştient/inconştienţi că orice rău făcut, după înţelepciunea religioasă (creştină şi buddhistă, egal!), se transformă în bumerang (după ştiuta zicală: „Bine faci, Bine găseşti -  Rău faci, rău găseşti!”, sau după sentinţa biblică: „Ce faci, face-ţi-se-va!”) şi are efect de introducere în spirala dement-alienantă şi-n labirintul violenţei (violenţa - ca instinct josnic/înjositor şi incontrolabil), transformate în porniri halucinante, activ-reflexive, bestial-suicidare: „omule ai  milă de tine/omule/nu mă lovi - /îţi faci rău:/ atroce/îţi creşte pofta/de sânge!” – cf. Strigăt (2), p. 41.

...Deasupra tuturor dezlănţuirilor frenetic-infernale (frenezie având ca motivaţie, pentru Satana, dar prin intermediar uman! - presentimentul apropierii Judeţului din Urmă şi al excluderii finale a Răului, dintre personajele Teatrului Cosmic!), deasupra tuturor ipostazierilor sabatice ale Bacăului-Infern, însă, tronează Efigia Nemuritoarei Armonii/Re-Armonizări Cosmice prin POEZIE: STATUIA LUI BACOVIA! : „ în timp ce aleşii tăi de elită/se zbat cu disperare să strâmbe/tot ce prea drept li se pare/tu/ atât de înduioşător/şi dezorientat primeşti/ dispreţul magnoliei/ce înfloreşte / lângă/statuia lui Bacovia...!” – cf. Şi totuşi nu pot părăsi Bacăul, p. 42. Fie şi numai prin Efigia Poetului/Poeziei – VIOREL SAVIN crede, cu tărie, că spaţiul, odinioară mitic, al Bacăului (astăzi, parcă ireversibil infernalizat!), se poate exorciza, chiar pe... „Buza Apocalipsei”!

...Şi mai există, fireşte, pentru orice creştin autentic (şi Poetul VIOREL SAVIN dă mărturie şi semn că este!), o ipostază soteriologică trepidantă, dinamic-cosmică, în emersie şi imersie, totodeodată: aceea Supremă, Hristică – A FI BUN CONDUCĂTOR DE DURERE, pe Golgota Strigătului „Eli, Eli, lama sabachtani...?” - ...a lua asupra ta, cum spune Dostoievschi, „toate păcatele lumii”: „exilat/în strigăt voi călători/atâta timp/cât vor mai fi/oameni buni/conducători de durere!” – cf. Strigăt (10), p. 113.

...Uimitoarea Carte de Poeme a lui VIOREL SAVIN este, integral, o lecţie de Bravură în Suferinţă, o lecţie de Atitudine Hristică, Atotcompătimitoare Lucidă (afară de sinele său, total expus intemperiilor vieţii-Trăire Efectivă şi Hiperbolizat-Maximizată!), Grav Taumaturgică  (dar total asumat, precum şi total conştientizat, integral disecat trupul fizico-astral, spre minuţioasă exorcizare, într-un joc retoric necruţător!) – dar şi avertizatoare de Vertigiile Apocaliptice, al căror miros se simte, tot mai pregnant, în nările dilatate de nelinişti mistice!

                                                                                                                                    prof. dr. Adrian BOTEZ




                     DESPĂRŢIREA DE POEZIE,
                  DESPĂRŢIREA DE TINEREŢE…



Volumul intitulat Suflet zilier semnat de Ionuţ Caragea reconfirmă modernitatea unui scriitor ferit de tentaţiile experimentului, dar atras de asumarea realului, a introspecţiei şi a psihanalizei culturale ce coboară, împreună, prin fericită osmoză, într-o poezie a existenţei, implicată în devenirea autorului mai mult decît în delectarea auditoriului ce este luat drept martor la catastrofe şi accidente, miracole şi magii personale. Ionuţ Caragea se zideşte, astfel, în materia dintotdeauna a poeţilor adevăraţi: deghizarea viului în imaginar histrionic. Niciodată un poet nu trăieşte mai deplin această stare de degustare a propriilor ipostaze, în toiul unor regizări şi încarnări resimţite psihic ca adevărate primeniri, însoţite de deconstruiri şi contemplări. Ceea ce finalmente poetul reuşeşte să fixeze în operele lui este tocmai gustul demascării, parfumul final ce însoţeşte actul de demachiere a eroului principal în procesiunea ce se desăvîrşeşte în culise, după ce piesa s-a terminat, după ce aplauzele au încetat şi cînd tăcerea îl învăluie pe actor cu tentacule de caracatiţă. Magia ia sfîrşit, aura de mister se risipeşte, iar scena succesului se îndepărtează de poet precum un covor fermecat care porneşte în zbor către alte orizonturi. Omul rămîne ţintuit pe malul ce separă realitatea de ficţiune, siguranţa de îndoială, atras fiind şi de una şi de cealaltă în acelaşi timp, obligat de aceea să se scindeze între două iubiri imposibil de împlinit, fiecare luată în parte ori luate împreună. Într-o astfel de stare, a doua problemă căreia nu i se poate sustrage este ispita unei morţi premature, fie a poetului, fie a omului, drept remediu pentru tensiunea schizoidă ce tractează fiinţa auctorială spre tărîmuri psihice insondabile.
Tonul, din nou elegiac, ce botează şi această nouă carte a lui Ionuţ Caragea, reafirmă obsesia poetului pentru tema morţii, pentru developarea multiplelor instantanee ale sfîrşitului omului, al civilizaţiei, al lumii, al universului, al armoniei şi al ordinii… De unde şi grija (o îngrijorare diluată, ferită de patimă, lipsită de imperativul moralistului), ca la Montaigne, pentru viaţa care, dacă nu poate fi trăită oricît, nu merită trăită oricum… Din loc în loc, poetul alege procedura unui exerciţiu de exorcizare, îşi este de aceea propriul critic, devenind propria conştiinţă care se autodevorează, iar acest exerciţiu de confruntare cu sine şi de confirmare a sinelui, fie şi în eroarea umană, îl transformă într-un posedat incorigibil al stării de tristeţe. Din acest joc, inteligenţa autorului alege un echilibru fin între transa literară şi sinceritatea existenţială, făcînd apel, cu măsură – şi cu o intuiţie de bun augur –, la conştiinţa implicită ce rezultă în urma dialogului dintre conştiinţa sa literară şi conştiinţa critică (un tandem ce defineşte, de altfel, personalitatea artistică a lui Ionuţ Caragea, personalitate ce este fidelă unui program estetic şi etic, fiind dominată de o ruminaţie obsesiv-compulsivă şi afiliată maniacal nevoii de a denunţa lipsa de sens şi lipsa de miez a clipei ce desparte viul de ne-viu, esenţa umană de starea de fiinţă aleatoare).
Dincolo de lectura propriu-zisă a textelor lui Ionuţ Caragea, interesantă este şi lectura de fundal, a caligrafiei stării de exil cu care şi acest scriitor, cum şi alţii din diaspora românească actuală, îşi tensionează şi magnetizează actul literar. Textele suportă, astfel, o transfigurare din specia iluziei şi a mirajului întîlnite de cei rătăciţi în deşert (şi oare cum să nu-şi fi pus amprenta asupra autorilor români din exil şi pe textele lor condiţia de îndepărtare de vatra natală, starea de pendulare între două limbi şi două culturi?). Plecarea din România şi din limba română este o traumă imensă pentru orice autor. Urmată de distorsiuni majore. După emigrare, cel exilat frecventează limba română doar ca pe o stare de comunicare alternativă în ţara de emigraţie aleasă, iar toate acestea implică o modificare a psihicului originar – cel construit iniţial numai din cărămizile expresivităţii limbii române – , şi o complicare progresivă şi conflictogenă a acestui suflet rebotezat în cel puţin încă o limbă nouă, dacă nu în mai multe; finalmente are loc conversia către o esenţă psihică multiculturală mozaicată, de cetăţean al lumii, imposibil de evitat. Ceea ce apare ca fiind, pentru un exilat, durerea despărţirii de cultura natală din punct de vedere moral şi somato-psihic, devine la acelaşi, acum în ipostaza de autor, obsesia pentru exprimarea vidului, dar şi pentru exprimarea transei schizoidiei (a fi între două lumi ce se concură, a fi între două culturi adesea incompatibile, a fi linia care separă şi care nu uneşte) sau pentru exprimarea angoasei în faţa unei existenţe mult prea complexe în clivaje pentru o gestionare fericită. Critica românească actuală nu este încă suficient de receptivă la aceste subtile mutaţii ce au loc în literatura română, în natura sa şi în utilizarea limbii române, datorită scriitorilor români actuali din exil şi datorită condiţiei lor speciale. În această epocă dominată de schimbări profunde şi alterări de esenţe, cînd toată cultura română se modifică prin fenomenele accelerate şi cantitativ importante pe care le reprezintă exilul şi tehnologiile comunicaţionale, critica literară funcţionează ca un instrument vetust, anchilozat, discriminatoriu, care operează fie cu şabloane autentic (şi bizar) xenofobe (frica, de altădată, de străini, a cumulat în ultima vreme şi frica de scriitorii români din diaspora), fie cu respingeri şi plasări ale exilului românesc la periferia culturii noastre, definită în mod neadecvat, şi astăzi, numai prin elementele ei geografice statale, deci tributare primatului autohtonist. Această critică se dovedeşte încă incapabilă să aloce locul cuvenit scriitorului român din exil, cel care scrie, adică, în limba română cu o încărcătură şi cu exigenţe psihice (de comunicare şi de expresie artistică) diferite de cele ale trăitorului cotidian în limba română, care a rămas la vatră. Criticii obtuzi mai degrabă îi delegitimează de la statutul de scriitori români pe scriitorii români din exil, refuzînd meditaţia serioasă asupra acestui capitol al literaturii noastre. Frica de revizuire a ierarhiilor deja stabilite de ceauşism şi perpetuate de neocomunismul românesc postdecembrist a rămas la fel de importantă ca acum douăzeci de ani şi la fel de nocivă precum o descriseseră Monica Lovinescu, Gheorghe Grigurcu, Alexandru George, Eugen Negrici, Mircea Martin, eu însămi, în nenumărate intervenţii de-a lungul timpului. Urmînd acest integrism, unor scriitori contemporani marcanţi din exilul politic românesc şi care scriu numai în româneşte, precum Norman Manea, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca sau Paul Goma, nu li s-a alocat pînă la ora actuală – nici de către statul român, nici de către critica oficială actuală – statutul şi locul meritat în Panteonul literelor româneşti sau recunoaşterea publică meritată şi cuvenită. Ba, dimpotrivă, liderii de opinie ai acestei critici oficiale actuale continuă să intoxice opinia publică românească din plin cu afirmaţii precum aceea că scriitorii români din exil sînt acolo, în timp ce ei, scriitorii români rămaşi la vatră sînt aici, creînd între acolo şi aici elementele definitorii ale unor graniţe imposibil de trecut, deşi ariile definite aparţin în egală măsură limbii române şi culturii române. Această logică reprezintă astăzi echivalentul rejecţiei neocomuniste postdecembriste a diasporei române conţinută în binomul: cei ce au mîncat salam cu soia versus exilul românesc care nu a mîncat salam cu soia, deci care nu are, chipurile, aceleaşi drepturi cu trăitorii din interiorul României. Aceste primejdioase logici care însoţesc critica oficială neagă dreptul scriitorilor din exil de a scrie şi de a fi validaţi ca scriitori de limba română şi de a se prevala de tratamente onorabile, inclusiv de logica elementară a scrisului, conţinută în principiul lui Eugen Lovinescu, mărturisit încă de la începuturile sale: „ne ignorăm forţa interioară; cu ajutorul unei foi de hîrtie putem cuceri tot universul“.
Nici Ionuţ Caragea, nici alţi poeţi plasaţi în exilul românesc contemporan (deşi nu au fost şi dizidenţi politici), nu sînt scutiţi de tratamente lipsite de adecvare din partea unei părţi a criticii oficiale din ţară, la care resentimentul şi integrismul xenofob şi exilofob funcţionează în dauna conştiinţei sănătoase a actului hermeneutic. Autorul continuă, însă, să-şi utilizeze forţa morală pentru a hrăni prin cărţile sale credinţa în literatura română, în etosul şi eposul ei, oriunde în lume se va fi vorbit româneşte. Autorul îşi asumă cărţile cu forţa interioară a exilatului care resimte şi respiră o poezie de limbă română ce funcţionează astăzi ca un semnal de alarmă împotriva dovezilor de disoluţie a civilizaţiei româneşti.
Poezia lui Ionuţ Caragea suferă şi în acest volum de acea melancolie est-europeană ce devine deja drog, la a nouăsprezecea sa carte. Iar intoxicarea, în egală măsură salvare, continuă să aibă loc cu euforie şi mister, prin metamorfoza scriiturii în act de supravieţuire, cînd autorul ştie că totul e distrugere: într-o zi voiam să plec definitiv/ dar îmi era frică de anumite lucruri/ nu voiam ca ceilalţi să fie trişti din cauza mea („Trebuia să trec şi prin asta“, p. 18):

într-o zi s-a întîmplat ceva numit revelaţie
mi-am privit sufletul şi un gînd fabulos
a deschis poarta unei lumi nevăzută de nimeni
atunci am început să scriu
să dau formă acestei miraculoase salvări
mi-am acceptat orice experienţă
a trupului a durerii ca pe o secundă în plus
în care puteam să-mi desăvîrşesc creaţia
şi mai mult de atît să le dau şi celorlalţi
un motiv să existe

Acest fragment conţine mărturisirea, făcută cu acribie de spovedanie, a mecanismului creaţiei, care este unul vecin cu starea nevrotică: sublimarea tensiunii afective şi morale, care este una dureroasă, se face prin miracolul scrisului şi al împărtăşirii în faţa unei instanţe publice şi cu speranţa supravieţuirii propriei capcane. Pe firul subţire ţesut de cuvinte, poetul păşeşte singur, ca un acrobat neverosimil, peste hăul existenţei de nesuportat, învingînd teama de a face această călătorie riscantă, cu miză capitală, fără nici o plasă de salvare, asumîndu-şi orice final. De aici lumea suspendată, de feerie sumbră şi cîteodată prea pătimaşă:

miroase a ars nervii cedează
ca nişte siguranţe electrice
mă privesc în oglindă
ochii două găuri negre
prin care nimicul absoarbe iluzia
oasele aliniate într-un instrument muzical
în care suflă doar moartea („Florile sîngelui“, p. 22).

Sentimentul de închidere şi de autism, de izolare şi de recluziune domină tonalitatea versurilor din acest volum: sînt omul cu mîinile în cătuşe lovind pereţii inimii/ nimeni nu mai aude nimic (p. 23); nu ştim că linia infinitului/ începe cu linia palmelor noastre (p. 29); inimi folosite/ pe post de cartele/ credit consumat la fiecare impuls/ ne dezbrăcăm cuvintele/ haine cochete (p. 37); doar zborul cu ochii închişi/ pe aerul aripii lipsă/ cînd aerul e sufletul tău călătorind/ între lumile cuvîntului (p. 41); deodată devin sclavul unei lumi/ în care mîntuitorul a murit pe crucea/ unui păianjen ce-şi ţese pînza/ între zbor şi lăcomia pămîntului (p. 57).

Precum acele flori de lemn japoneze ce se desfac în apă, obsesiile lui Ionuţ Caragea legate de moarte sînt inventive, devenind ele însele o trăire anticipativă a finalului: că nimic nu contează că pulberea pămîntului/ în care se odihnesc oasele/ va fi absorbită de gurile negre şi flămînde/ ale universului (p. 18); ou clocit/ de pasărea oarbă/ a morţii (p. 20); oasele aliniate într-un instrument muzical/ în care suflă doar moartea (p. 22); stratul gros de cenuşă ocupă forma predestinată/ adevărului ultim (p. 23); moartea filmează cu camera ascunsă (p. 29); Doamne, sufletul meu îşi schimbă cămaşa/ de la o moarte la alta scheletul rămîne/ acelaşi vestigiu al unei vieţi mult prea scurte (p. 31); să vină cineva să îmblînzească moartea/ animal şi pasăre de pradă (p. 50); dar moartea îşi săpase cu mult timp înainte/ o groapă şi se ascunsese/ aşteptînd încolţirea (p. 51).

Metabolismul volumului este susţinut de introspecţii şi filozofeme privind geneza cuvintelor şi a poeziei, iar autorul înjghebează stoic, cu un oarecare sentiment de epuizare, cîteva definiţii demne de reţinut: dacă nu ar exista poezia/ cuvintele ar fi îngropate adînc în umbrarele conştiinţei/ ca nişte prunci/ ucişi de Irod (p. 46); îmi ţin poemul în mine la fel cum îmi ţin respiraţia/ îl simt zbătîndu-se/ lovindu-se de toţi pereţii/ căutînd o rană prin care să iasă/ să devoreze liniştea şi albul (p. 44); atunci eu poetul fosila civilizaţiei/ voi scrie şi-i voi aduce aproape/ pe cei care-mi lipsesc atît de mult/ familia mea prietenii mei cei mai buni/ îngerul meu cu forme de femeie (p. 47); faţă în faţă poetul şi cuvîntul/ cine va ridica primul mîna/ cine va rămîne în giulgiul/ paginii albe?(p. 49).

Deşi diferită de toate textele din volum (majoritatea fiind vizitate şi animate de un spirit sorescian), poezia finală, Testament, încheie lectura cu o reverenţă neaşteptată, tudoriană, ce revarsă o prospeţime arhaică, în dulcele stil clasic, aşezată pe sinceritate şi pe premisa bunei credinţe cu care autorul, deşi vulnerabil, se lasă explorat:

Testament

acesta e poetul ce-şi duce singur dorul
pe drumul fără-ntoarceri – destin alambicat,
ce-n faţa neputinţei şi-a dat tăcut onorul,
cu rîsul şi cu plînsul pe veci stigmatizat.

acesta e poetul ce s-a uitat pe sine
în inimile lumii, în versul sincopat,
ce şi-a urmat himera în gînduri orfeline,
în tainică unire cu-aceea ce-a trădat.

acesta e poetul aflat în agonie,
cu mîinile rigide, de zei exonerat,
ce-nchide testamentul pe foaia de hîrtie:
atît a fost să fie, atîta v-a lăsat (p. 71)

O iubire din trecut, fie ea Alexandra, Eva, Maria, ori Miriam, Sabia sau Ana, urcă pentru o clipă să-şi viziteze muza şi să o re-vrăjească. Dar timpul, inexorabil, a muşcat deja din carnea poetului anii tinereţii şi cărţile ce l-au ţinut în viaţă prin poezia lor. Ionuţ Caragea ne sugerează că va părăsi pentru o vreme aceste întîlniri apoteotice cu genul liric, pregătindu-se pentru naraţiune, construcţie şi salahoria prozei. Însuşi Testamentul ce anunţă teatral finalul spectacolului poetic declamă schimbarea de registru.
În economia carierei sale de scriitor, personalitatea creatoare a autorului se va modifica profund: avem convingerea că prozatorul care urmează să ne surprindă cu romane şi nuvele va avea structura celui ce a supravieţuit unei cure severe de dezintoxicare. Adesea, maturitatea creatoare deplină se cucereşte numai după ce tinereţea a fost resimţită, prin poezie şi romantism, ca o ameninţare cu moartea sau ca o moarte clinică.

                                                                                                                                                      Angela Furtună
 
 





             “Întoarcerea statuilor “ de Al.Florin Ţene

   
Volum antologic `70, “Întoarcerea statuilor “, de Al.Florin Ţene, apărut la Editura DACIA xi, 2011, înmănunchiază semnificativ un număr de 70 de poeme din diferitele volume ale autorului, într-o sinteză a problematicii poetice care i-a alimentat universal creaţiei.

    Titlul volumului “Întoarcerea statuilor “ sugerează imaginea statuară a inspiraţiei, a muzei Poeziei în ipostaza împlinirii artistice prin raportare la metafora “Fuga statuilor “ ce denumeşte un volum de poeme apărut în 1979, ale aceluiaşi autor.
    Aici se înserează discret dar obsedant visul poetic al eului liric, suferinţa şi efortul fixării misterului în cuvânt:”Doar eu ştiu înserarea/ când statuile din parcul singuratic/ îşi rup armura veşniciei/ şi coboară pea lei/…/ Un gând îndrăzneţ/ îmi scapă din arcul dorinţei/ lovind în clopotul cerului “( Fuga statuilor, pag.18).
    În “Micul voievodat de la marginea râului “, spaţiul natal al poetului, eul liric descifrează o lume de miracole învăluite într-un aer diafan cu care visează să se contopească.
    Aici se regăsesc timpul şi copilăria, fixate în rugăciunile mamei, aici trăieşte starea de graţie care-l mută în poveste, ca în poemul”Farmec “:”Mai apoi din feerie/ Gândul şi-ar dori soţie/ Însă zânele prind veste/ Şi se mută în poveste“.( pag.21).
    E un universe admirat de filiera maternă ocrotind visele copilului predestinat poeziei ; Chemarea Cuvntului ]ntrupat ]n profilul Poetului se desprinde astfel ca o primă şi semnificativă nelinişte între motivele conţinute în volum.
    Răsfirat  în “Flori de dragoste “ pentru tot ce-l înconjoară şi înmănunchiat în cântec spre stele cu însemnele pământului poetul îşi regăseşte identitatea în blagianul somn prin rotunjimile tainice ale reliefului încrustat cu patima cuprinderii în cuvânt: “Aici a dormit poetul/ unde i-a stat capul / iarba a încolţit asemeni ideilor”.(pg.29. ).
    Dealtfel fiinţa sa se regăseşte în esenţele locului ţâşnind în lumina viţei de vie, în foşnetul boabelor dulci, rod al sevei, al sudorii şi al soarelui.Trupul şi sufletul, o devenire, poetul trăieşte clipele, tremurând închegate în cupe de muguri, în bronzul toamnei sunând în frunza viei, în eternitatea dorului de mare, în puritatea răcorii dimineţilor de vară.
    Născut să descifreze taina cuvântului, el poposeşte la “Cina cea fără de taină “ căutând înţelesul a ceea ce e condiţia existenţială.Un ingenios imaginar poetic transferă nichiţian abstractul în gesture aparent prozaice, purtătoare însă de sensul tainic al împărtăşirii din mister:”Au venit zdrenţuiţi de verbe prietenii la cină/ în găuacele nucilor să le-mpart nimicul/ din palmă/ în mâini bătătorite de adjective c-un blid de lumină“.(pg.66 ).
    Despre permanenţa în veşnicie vorbeşte “ Nucul dintre două veacuri”,” iarba creşte ca o rugăciune a zilei“( Sonată pentru creşterea ierbii); toate regăsite în “Gloria Limbii Române “care, chiar traversată de incidenţe istorice se împlineşte în sensul mioritic al patriei, în verbele poemului.
    Fascinaţia infinităţii descătuşează eul în privirea aţintită spre “amiaza cerului de hârtie “, în aripa înmuiată în seva frunzei picurată de rouă.
    Spre dorul inefabilului zborul se poticneşte în lutul cuvântului născător de furtuni răscolind vârstele istoriei, niciodată dreaptă, mereu retezâmd aripile ceasului lunecând spre veşnicie:”A ieşit istoria în stradă ca o nebună/ e noapte, oamenii latră la lună/ şi câinii ascultă cântându-le în strună “.( Incident istoric, pg.71).
    În spiritual umoristic al poetului Marin Sorescu, autorul redimensionează “Universul Cunoaşterii “, abordat cu tonul unei plăcute cozerii din care însă Imensitatea speră să-şi reveleze substanţa, ca în poemul:”Vorbind cu Nietsche “( pg.82), “Spiritul ne încinse cu o centură de foc/ şi ardeau de nerăbdare la baza muntelui/ să punem timpul, aşa cum a fost, la loc “,(pg.82. )
    Se regăsesc teme filozofice tratate pe un ton familiar, uneori umoristic; personalităţi marcante din patrimoniul cultural universal participă le dezbateri, abordate în mod voit mucalit, dar cu un clar mesaj ce avertizează de după :”Cortina cerului:””Cortina cerului s-o deschid am dorit, Dar îngerii maşinişti m-au împiedicat s-o fac./ Cu bisturiul minţii tăiat-am un pătrat însorit/ şi-am privit scena celor ce tac “.(“ Spectacolul de dincolo de cortina cerului” pg.84).
    După un periplu prin lumea cuvântului înveşmântat în mantia metaforei, poetul Al.Florin Ţene salută „Întoarcerea statuilor „ în dansul diafan al viselor poetice fiinţate în minunata sa creaţie artistică.

                                                                                                                       Antonia BODEA

Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971