Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011 periodic nr. 1 2 | 3 | 4 | 6 | 7-8 | 9-10 | -->
Anul 2010
Anul 2009
Un portret
Fragmente din Asfinţit de Europă…”
Fragmente din „Scaunul singurătăţii
Fragmente din „Frumoşii nebuni…”
Final informal despre un prieten informal
Starea naţiunii fără starea de sănătate - Articole de Prof. Dr. Sarafoleanu, Magdalena Albu,Lucian Avramescu
Viermuiala, de Gavril Cornuţiu
Două articole despre „Calul troian la Roşia Montană
Chilipirgiii şi fraierii, de Adrian Botez
Meritele prin care s-a ridicat Ludovic Spiess, de Mircea Bunea
Spicuiri din texte noi şi vechi, de George Roca
COPII NOŞTRI MAI ŞI GÂNDESC: PREMIANTE DIN VASLUI DESPRE MODUL CUM ÎŞI VĂD PROPRIA ŢARĂ
Constantin Frosin prezintă în limba franceză „Eminesciana-Dintre sute de catarge”
ULTIMA ORĂ: Apariţia unei cărţi care aruncă o altă lumină asupra istoriei noastre de după cel de al doilea război mondial
RECENZII SI PREZENTĂRI DE Sergiu GĂBUREAC, Ciprian CERHAT, Stelian GOMBOŞ, Elena M. CÎMPAN, Ioan LILĂ, Al. Florin ŢENE, Const. T. PPOPESCU, Carmen MUSAT-COMAN, Adrian BOTEZ, Angela FURTUNĂ, Antonia BODEA. DESPRE: Voluntariatul în biblioteci, revista „NOI, NU”, Ovidiu HURDUZEU, Mircea PLATON, Melania CUC, Baki YMERI, George ROCA, Aurel-Avram STĂNESCU, Ion POPESCU-BRĂDICENI, Nicolae COSTEA-TELEAJEN, Ştefan Doru DĂNCUŞ, Amita BHOSE, Dan SANDU, Rodica LĂZĂRESCU, Viorel SAVIN, Ionuţ CARAGEA, Al. Florin ŢENE- PARTEA I
PARTEA II
PARTEA III
PARTEA IV
Corneliu LEU: CU MULŢUMIRI ŞI RECUNOŞTINŢĂ confraţilor care ne-au citit - articolele scrise în răstimpul dintre cele două apariţii şi ecourile lor primite de la Dimitrie Grama, Prof.dr. Ioan Alexandru, Stelian Cinca, Ecaterina Climpean, Florian Bichir, Dan Lupescu, Lucian Oprea, Constantin Lupeanu, Teodor Damian, Mircea Bunea, Magdalena Albu, Melania Cuc, Ioan Lilă, Viorel Băetu, George Roca, Lucian Hetco, M.N.Rusu, Alexandru Cetăţeanu, Virgil Coman -PARTEA I
PARTEA II
PARTEA III
Comentarii şi ecouri la aceste articole
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI - Partea întâi
Din folclorul internetului Partea întâi - continuare
Fine dell primo tempo din folclorul internetului
PASO DOBLE rubrica lui Ioan LILA
Rubrica lui Ionuţ CARAGEA
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI -Partea II
Din folclorul inbternetului - continuare partea II
                          PATRUZECI DE SECUNDE

Ştefan Doru Dăncuş
Bărbatul la 40 de ani (vol. I)
Editura Valea Verde
Sighetul Marmaţiei 2011


„Ani întregi se par ca clipe,  clipe lungi se par ca veacuri”, după cum scria Eminescu. Astfel am perceput această carte, din care, la patruzeci de ani, mă priveşte Ştefan Doru Dăncuş. Este o vârstă la care omul, mai cu seamă bărbatul, primeşte total lumea în el însuşi. Şi odată cu lumea vin şi locuitorii ei, oamenii, cu gesturi care pot schimba rotirea galaxiilor sau care pot să nu însemne nimic. Cu locuitori mult mai răspândiţi pe planetă, brazii, animaluţele mici şi mari, florile sau munţii. Din descoperirile acestea vin realităţi paralele, imaginate sau posibile, limitate doar de legi străine şi nefireşti pe care scriitorul le simte a fi pe cale de dispariţie. Din acest punct al unei amare înţelegeri, Ştefan Doru Dăncuş acceptă crucea, primeşte oamenii locuind în lumea din el însuşi, dar şi toate durerile lor, spre izbăvire, alinare, iertare şi vindecare.

Patruzeci de ani e vârsta la care altădată medicii tradiţionali ai bătrânei Indii, păstrători din tată în fiu ai tainelor îndeletnicirii lor, puteau să îşi înceapă menirea. Vârsta la care focul patimilor trupului se aşază lin în matca lui, când copacul crescut în primăvară, ajuns în vara lui, poate da roade. Ştiinţa sufletului este cea mai înaltă ştiinţă, spunea un învăţat indian. Pentru că desăvârşirea începe acolo, la vârful vârstelor. Pentru Ştefan Doru Dăncuş, medicina este în mod obligatoriu necesară acestei clipe a lumii, dar numai medicina sufletului, aceea a vechilor daci, care, asemenea bătrânilor doctori indieni, vindecau mai întâi uitările şi bolile sufletului. Sufletul lumii pare că e bolnav astăzi, sau făcut cu voie a fi bolnav. Iar Ştefan Doru Dăncuş, ajuns la capătul descoperirii fiinţei sufletului său, se împărtăşeşte fiecăruia dintre cititorii cărţii lui. Nu este decât un drum, un tren care trece prin gări şi prin lume, se opreşte şi pleacă mai departe, mereu mai departe. A ajunge până la sine însuşi nu e simplu, omul trebuie să-şi afle întrebările şi răspunsurile, durerile şi bucuriile, întunecările şi luminile, rănile şi dragostea.

Cu un iscusit simţ al observaţiei, Ştefan Doru Dăncuş află: „...tătă lumea naşte odată şi-odată” (pag.47) îi spune bunica. Alături de el o pisică din blană va făta. E o secundă simbolică a unei făuriri, a unei (re)naşteri de sine. Nu spunem cu toţii că „ne-am născut”, adică ne-am făurit pe noi înşine? Şi deşi aflăm mai departe că în ziua aceea nu s-a întâmplat nimic deosebit, suntem învăţaţi să auzim, să ascultăm atent. Citind, aflăm foarte multe, că se întâmplă miracole mai mici sau mai mari tot timpul. Acum, în clipa acestei pagini, se opreşte brusc până şi orologiul lumii. Un ticăit regulat, mânuit de un ceasornicar poate străin. Linişte (nu „liniştea pasageră”, aceea îngăduită de stăpâni văzuţi ori ne), linişte fizică şi poate mai mult. Să vedem, adică să privim, apoi să mirosim, adică să simţim. E clipa magică a transformărilor. Iar mai pe urmă vin semnele:  „Am început să desenez nişte semne. Cuprins de entuziasm, ca un copil în faţa unei jucării necunoscute, am continuat să desenez, ceea ce fac şi acum. Îmi plac semnele acestea, sunt frumoase, rotunde, au senzualitatea doamnei directoare de dimineaţă, au mirosul din care se nasc marile probleme ale lumii” (pag.49). Din semne se naşte apoi scrisul, percepţia unui altfel de cod, al râului care gândeşte, mai calm, mai filozof, mai înţelept: „am aflat ce înseamnă oglinda”. Iar cartea curge mai departe cu naturaleţea aceasta, deşi omul ce o scrie poate fi aproape posedat de scris, cu preţul corespunzător de plătit.  Asta pentru că „fiecare secol s-a însângerat cu artiştii lui” (pag.77). Fără ca nimeni să se fi întrebat vreodată de ce.

Descoperirea pe care o simţim crescând se poate rezuma (simplu, dar foarte complicat) la: „e clar că dincolo de omul fizic trăieşte o dublură spirituală căreia nu prea vrei să-i acorzi atenţie sau, mai precis, puţină libertate, te temi de evaziuni ca asta de noaptea trecută, iar când, fără să vrei, te laşi dus de val, cauţi fuguţa sunetele primordiale ale naşterii, familiarismul cert al materiei” (pag. 76). În timpurile căderii aproape totale în capcana materialităţii, un fragment ca acesta poate revela răspunsuri unor căutători de cauze. Spre finalul volumului, dobândim apropierea de sfinţenia propriei fiinţe, dincolo de coaja (sau masca) aşezată pe fiecare de legile pe cale de dispariţie. Şi asta numai după ce afli „ora putreziciunii, descompunerea cu o protagonistă care cere, prin blestemul cărnii ei, pământul, blânda şi în sfârşit materna îndurare de tine a lutului, rămas fără nici o descoperire ştiinţifică de ultimă oră, dar cântărit cu cea mai de preţ unitate de măsură a universului, iubirea” (pag. 59).

Statisticile sociologilor spun că un bărbat atinge un maxim existenţial la 38 de ani, posibil plus-minus 2 ani, îngăduiţi rigidităţiilor statisticii. Maturitatea deplină însă umple ochii de lacrimi, poate dezlănţui urletul interior al neputinţei de a alina toate durerile şi nedreptăţile lumii. Bărbatul la patruzeci de ani îşi conţine în el puiul de om, copilul, adolescentul, tânărul. Ca un căpitan al propriei corăbii, poate scruta orizontul mărilor lui existenţiale şi se poate îndrepta către acel „cap compas” al liberei alegeri. Şi la fel de conştient se poate îndrepta spre bătrânul care se află tot în el. Lumea însă, odată privită cu acest fel de a privi, nu mai poate continua să fie aceeaşi. A fost văzută în toată complexitatea ei nesfârşită de posibilităţi. Un lucru care pe unii îi poate speria foarte mult, dar nu şi pe acest deosebit fel de privitor care este artistul.

Uneori, poveştile de dragoste par că se rup brusc, se retează. Din diverse cauze, fără importanţă poate, dar cu consecinţe dureroase. Dincolo de căutarea febrilă a urmelor lăsate prin casa lor de o femeie, de nevoia vitală a jumătăţii de fiinţă, se simte acel ceva care poate fi numit dăruire de sine pentru dobândire de sine. Ar fi dragostea, dar cum să afli ceea ce ai până nu dăruieşti acel ceva? Femeia căutată se află deja în el însuşi. Şi tot acolo sunt toţi locuitorii lumii interioare pe care Ştefan Doru Dăncuş o explorează cu setea unui căutător. Atrage aşa pe cel care citeşte spre posibilele întrebări şi căutări personale. E un merit al acestei cărţi-treceri din goana trenului pe şinele de gânduri trăite cu adevărat.  Interesantă e provocarea de a accepta consecinţele făuritoare de realitate ale gândului (vezi pag.45, 46), un nivel de responsabilizare obligatoriu unor necesare treziri. Acest lucru îl simt a fi cel mai important în împărtăşirea lui Ştefan Doru Dăncuş.

Spre final sunt aşezate unele comentarii din virtualul online, la fragmentele lansate de autor. Constaţi pe acastă cale rezonanţe nebănuite în cititori, un semn de forţă al scrierii.

„Nici un cuvânt al acestei cărţi nu este întâmplător” (pag. 61), lucru cum nu se poate mai adevărat odată ce aflăm aceste cuvinte din declaraţii scurte ale unor oameni identificaţi numai prin iniţialele numelor. Sunt mărturisiri, voci interioare percepute în exterior. Cele trei personaje de 40 de ani din povestea de la sfârşit se pot întâlni în preajma oricăruia dintre noi, în orice oraş. Sfinţii pot fi acum alături de noi, coborâţi printre noi şi e cum nu se poate mai trist că nu mai ştim să-i vedem. Urmează strigătul, găsit într-un târziu în testamentul unei femei: „De ce I-ai ridicat la cer, Doamne? De unde să ştim noi, buimăciţii secolului acestuia, pe cine înjurăm? Cine mai vinde cărţi, mai vine la cafenea, mai filmează zidurile oraşului şi ochii lui Ioan? Unde să mai mergem, Doamne? Pe cine să mai credem? De ce ne laşi atât de singuri în preajma apocalipsei?” (pag. 98). Volumul acesta îşi aşteaptă cu nerăbdare continuarea.

Deasupra tuturor acestor crâmpeie insistent fotografiate de stră-văzătorul autor, regăsim parcă „ani întregi se par ca clipe, clipe lungi se par ca veacuri.” În umbra cortinei însângeraţilor artişti ai secolelor, marile spirite se întâlnesc. Cortina uitării şi mai cu seamă înlăturarea ei aparţine însă fiecăruia dintre noi. Ştefan Doru Dăncuş a izbutit. E un semn deplin de conştienţă şi conştiinţă din ce în ce mai rar în scrierile recente.
„Unde să mai mergem, Doamne?”...

                                                                                                                         Constantin P. POPESCU

 


       LANSAREA PRIMULUI MANUAL DE LIMBĂ SANSCRITĂ
                                                   DIN ROMÂNIA    
                


La sediul Bibliotecii Dimitrie Cantemir, Str. Viitorului, nr.52 (Piaţa Gemeni) a avut loc lansarea primului „Manual de limba sanscrită” din România, elaborat de Amita Bhose şi apărut la editura Cununi de stele.

Amita Bhose (Calcutta, 1933 – Bucureşti, 1992), cercetătoare a operei eminesciene, doctor în filologie (1975 cu teza Influenţa indiană asupra gândirii eminesciene), scriitoare, traducătoare, profesoară, este personalitatea care a creat o punte de legătură între culturile României şi Indiei. Din 1971 până la moartea sa, în 1992, a trăit în România, „ţara pe care a iubit-o poate mai mult decât mulţi dintre români şi a slujit-o cu inteligenţa şi condeiul ei” (Zoe Dumitrescu-Buşulenga). În India a publicat  traduceri în bengali din poezia română contemporană, din Sadoveanu, Marin Sorescu, iar piese ale lui I.L. Caragiale, Mihail Sebastian au văzut lumina rampei. În 1969 a apărut, în bengali, limba maternă a lui Tagore, volumul Eminescu: Kavita (Poezii), prima traducere a lui Eminescu în Asia.

Manualul de limba sanscrită este rodul muncii de câţiva ani pe baza experienţei didactice dobândite la Universitatea Bucureşti, unde a susţinut cursuri practice facultative de limba bengali (1972-1991), limba sanscrită (1978-1991) şi civilizaţie indiană. O experienţă  – de notat că a ţinut cursurile numai în limba română – care i-a permis formarea unei metodologii a predării  limbilor bengali şi sanscrită cursanţilor români. Deşi limbile sanscrită şi bengali au avut regim de curs facultativ cu asistenţă de 2 ore pe săptămână, studenţii acestor cursuri au reuşit să traducă texte literare, unele traduceri fiind publicate în revistele româneşti. Periodic erau susţinute spectacole literar-artistice şi sesiuni de comunicări ştiinţifice de profil indian, la care-şi dădeau concursul studenţii Amitei Bhose. Nici o altă secţie de limbi orientale nu a avut o activitate atât de bogată. Cu alte cuvinte, nici un alt cadru didactic nu le-a insuflat studenţilor atâta pasiune pentru cultura de profil. Absolvenţii  cursurilor repartizaţi în provincie corespondau cu domnia-sa, trimiţându-i exerciţii şi traduceri pentru control.

Manualul, structurat în trei volume, cuprinzând aproximativ 600 de pagini de manuscris, în ciuda apariţiei întârziate, după aproape 20 de ani de la definitivare şi tot atâţia de la moartea autoarei, constituie un pionierat în direcţia studierii  sanscritei. În 1990 nu exista o astfel de lucrare în română şi  nici într-o altă limbă europeană. Astfel, Manualul reprezintă un  valoros instrument de lucru pentru toţi cei interesaţi de limba divină –  oameni de cultură în general şi nu neapărat cu pregătire de specialitate.

Primul volum cuprinde 256 pagini, al doilea fiind în curs de culegere computerizată la editura Cununi de stele, fiind prevăzut în planul editorial al anului în curs.

În cadrul lansării au fost evocate personalitatea şi opera Amitei Bhose de către Lelia Rădulescu, Elena Andronache, Carmen Muşat-Coman. Au fost prezentate manuscrisele autoarei şi, în premieră, după 20 de ani de la susţinerea ultimului curs de limba sanscrită de către Amita Bhose, planşele de lucru ale domniei sale.
Amănunte despre activitatea Amitei Bhose se pot afla pe site-ul: www.amitabhose.net

                                                                                                                                     Carmen MUŞAT- COMAN

 



    CARTEA VESTIND DIN TRECUT, DESPRE VIITOR:
          “AMINTIRI DIN SAMSARA”, de DAN SANDU



Apărută la Editura Ateneul Scriitorilor, Bacău, în 2011, cartea lui DAN SANDU, „Amintiri din Samsara” (cu o întâmpinare prefaţatoare uluit-strategic aşteptătoare, a lui Calistrat Costin) stârneşte, ca mai toate cărţile sale, probleme şi, deci, exerciţii  de inteligenţă, de conştiinţă - şi problematizări deosebit de grave. Motto-ul, extras din Oana Orlea  (cea care „a învăţat meseria de deţinută”! – cf. Ioan Cândea, Mântuirea prin suferinţă, Alba Iulia, 2009), este sugestiv, în acest sens: „Mă îngrozeşte uitarea colectivă. A ţine minte nu înseamnă a te da cu capul de pereţi în fiecare dimineaţă. A ţine minte înseamnă a-ţi trăi viaţa firesc, fără a pierde vreo fărâmă din marile şi micile bucurii pe care ţi le oferă ea, dar şi a şti, în sinea ta, că ştii şi a transmite mai departe. A poseda trecutul e o formă de bogăţie care ne împiedică să pierdem sau să ne stricăm viitorul”. Capcană: viitorul vine, legic, peste puterile noastre de a întrerupe comunicarea temporalităţilor. Viitorul osmozează, treptat, cu trecutul, peste capetele noastre – prin legea cosmică a Samsarei indice.
Numai un ignorant şi un om lipsit complet de spirit de observaţie, nu-şi dă seama că volumul „Amintiri din Samsara” se aseamană, într-un anume sens, cu...”Amintiri despre viitor”, al lui Erik von Däneken. Acolo se vorbea despre civilizaţii terestre (cu obârşia în extraterestricitate, probabil...), aparent, dispărute - dar cu elemente reiterate, parţial, în civilizaţia aşa-zis „modern-contemporană”. Aici, în cartea lui DAN SANDU, se semnalează, cu o subtilitate amară, elemente reiterate (ba, chiar hiperbolizate!), în prezentul „contemporan”, ale unei „civilizaţii” pe care doar fraierii o mai consideră ca fiind  „definitiv revolută”...
…Definiţia pentru Samsara sau saṃsāra :  “ciclul de reîncarnări sau renaşteri din hinduism, budism, jainism, sikhism şi alte religii înrudite cu acestea.Termenul de „samsara” este strâns legat de noţiunile de „avidya” şi „karman”. Samsara desemnează circuitul existenţei în lume pe baza formulei naştere-moarte-renaştere. Potrivit faptelor din viaţa anterioară, omul se reîncarnează, urmând ca şi după această viaţă să urmeze o alta” – cf. Mircea Eliade,  Alchimie asiatică (Alchimia chineză şi indiană, Cosmologie şi alchimie babiloniană), Humanitas, 1991.
…Începutul volumului (volum de 86 pagini, cu 75 de poeme) conţine versuri original-pregătitoare, pentru o parte a doua, care dă impresia de postmodernism, de citare din presa antedecembristă…
De fapt, sunt mesaje de avertisment, pentru nu doar o societate românească, în care toate o iau razna, spre paleoliticul inferior al istoriei… – …ci, mai ales, pentru o lume terestră contemporană, care se întoarce tot mai indiferentă şi iresponsabilă, să deschidă şi să accepte noi temniţe, noi posibilităţi de univers concentraţionar, “la lumina zilei” – în spatele acestor “realizări” fiind forţe uluitor de lucide şi îmbinând făţărnicia cu o strategie cinico-sadică, distructiv-apocaliptică de Duh, inversând, cu voluptate infernală, toate preceptele creştine, primul şi cel mai important fiind însuşi conceptul de “mântuire a omului”, după care urmează cel de…”facere a lumii” (mereu, dracul proclamă “Lumea Nouă”! – a se vedea şi porecla Americii/SUA…) : “Din şcolile elementare/din licee şi/ facultăţi/trebuie înlăturaţi profesorii/de valoare/care se bucură de popularitate…/Locurile lor trebuie ocupate/de oameni numiţi de noi,/având un nivel de pregătore slab/sau mediocre” (Mântuirea omului, p. 40) – sau: “Trebuie ca la facultăţi/să ajungă cu prioritate/sau în mod exclusive,/ cei care nu sunt interesaţi/să se perfecţioneze//la nivel înalt,/ci doar să obţină/o diplomă”  (cf. Facerea lumii, p. 43) – adică, ATUNCI, Petre Roman ori Samuel Bruckner-Silviu Brucan – iar azi, EBELE şi “anastasele”, “tălmăcenii” şi “botişii”, “ialomiţenii” şi “tineii” (toţi având, în spate, pe “baciul isăresc”, pe Cel cu Ochi de Sticlă!) . Da, noi, subsemnatul, dăm mărturie că ultimii ani, cei din “noul mileniu”, înseamnă desfăşurarea, cu deplin succes (nici iniţiatorii lui nu sperau la aşa “hal” de success…la conştiinţe atât de obediente şi handicapate/lipsite grav, de orice rest de morală!) – la toate nivelurile învăţământului actual, a acţiunii “Impostura naţională şi globalistă”, a sclavagismului intelectual, prin extirparea sau marginalizarea brutală a valorilor autentice, şi promovarea nulităţilor servile, perfect adaptate la a deveni gardienii şi călăii, cinici şi sadici, ai celor pe care-i înlocuiesc, întru trimful nonvalorii naţionale şi mondiale! Non/Anti-Axiologia Rediviva! – …“curat întru samsara”!
…Pentru ca, dincolo de şcoală, să se obţină lipsa totală de profesionalism, care înlesneşte şi întreţine, perfect, şantajul şi corupţia şi haosul social-moral, întru Gloria…PĂPUŞARILOR (României şi Lumii: să ne detaşăm, încât să privim către “competenţa distructivă” a lui …Jeffrey Franks sau “inteligenţa” şi moralitatea unor lideri mondiali, precum Clinton, Bush, Berlusconi, Sarkozy sau… D.T.K.-ul FMI-ului! - …şi a atâtor altora, ieşiţi “din aceeaşi fabrică” de obrăznicie şi agresivitate impostural-infernală!
…Întru triumful hărţuirii, supravegherii draconice şi, în cele din urmă, al arestării Duhului (din cărţi, din biserici/religie – “ecumenismul” masonic fiind principala cale de năuceală spirituală terestră!, din mass media etc. – până la “mântuirea” prin mancurtizare şi îndobitocire perfectă): “E necesar să fie puse/sub observaţie tipografiile/bisericeşti,/arhivele,/conţinutul predicilor,/cântecelor,/al educaţiei religioase,/dar şi cel al ceremoniilor/de înmormântare…” (cf. Ochiul Lui Dumnezeu, p. 38). Şi, evident, nu sunt sub supraveghere continuă doar “predicile bisericeşti”, ci sunt urmărite, cu înverşunare necruţătoare, şi cursurile-“predici”, de la catedrele de orice specialitate, din licee şi universităţi…Orice instituţie are camere de supraveghere, iar distrugerea intimităţii, a nevoilor libertăţii Duhului s-au dovedit (prin Big Brother-ul mondialist) cumplite hiperbole: ceea ce, în comunismul stalinist, era doar testare a Estului European -  prin globalism  - devine “Poliţia Terrei”! Comunismo-stalinismul a existat, în secolul XX, ca experiment local, REUŞIT (prin martirizarea, exterminarea, “frângerea cerbiciei”, în lagărele şi temniţele României Crucificate),  pentru ca în veacul XXI, “mengelii” omenirii  să aibă curajul de a ieşi…întru aplicarea terestră a celor învăţate, testate şi “reuşite”, în special în “poligonul românesc”.
…Fireşte, zona spirituală cel mai greu de învins este aceea religioasă ( a se vedea, în zilele nostre, “experimental lui Moise din Buzău, cu “scoaterea icoanelor din mediul public”) – de aceea, şi conţinutul agresiv mai mare, în ce-i priveşte pe “activiştii” de serviciu (dar saurienii, bolnavi de agramatism, ai  politicii stalinist-globaliste, “miros” faptul că lupta este nu izolată, ci…cu “gemenii Duhului – “cultura” provenind din placenta “cultului”!): “Din lipsa muncii culturale /asociaţii religioase, mai ales Oastea/Domnului, care sub influenţa religiei/atrăgea masele largi ale ţărănimii/muncitoare pe calea bisericii/şi abonamentele erau tot religioase…” (cf. Cultul liber, p. 39). A se observa că sintagma “abonamente religioase” nu caracterizează limbajul stalinist (pseudo-revolut…), ci cel al globalismului ecumenist, unde, spre pildă, la bisericile scientologice şi umaniste, se intră pe bază de…ABONAMENT!!!
…De la înălţimea “Porţii Raiului” (“Sus la poarta Raiului” –  metafora incipitului de volum, însemnând perspectiva normalităţii sacrale, de dincolo de “tusea muscălească” – cf. Taximetrie, p. 7 – “taxiul” fiind “vehicolul provizoriu” poetic, precum “luntrea lui Charon” - pentru dobândirea PERSPECTIVEI ASUPRA ISTORIEI UMANITĂŢII!), precum şi a “plămânilor”, sufocaţi de istorie şi de interdicţiile adevărului istoric - se “scuipă adevăruri” (“alte versuri negre şi parşive/îşi trimit plămânii/la plimbare/scuipă adevăruri”).  Pe lângă şi complementar cu cele care ţin de asfixia “dăscăliei” oneste, terorizarea şi desfiinţarea Misiunii de Ravvi (“…la anu' poate vreo cruce/servind drept material didactic” – Angusta, Sfântă Tristeţe, p. 9 – “angusta” sugerând, dublu: şi “augusta”, Imperiala şi Demiurgica  Misiune a Învăţătorului Hristic - dar, pe cealaltă faţă a simbolului, fiind înscrisă “mangusta”, cea care ucide Şarpele Înţelepciunii: “Să fiţi înţelepţi precum şerpii şi blânzi precum porumbeii”, se adresează Hristos, către Sfinţii Apostoli, trimişi întru Misiune!) – se produce catastrofa continuităţii generaţiilor, cu automatisme fie tiranice, fie înregimentat-iresponsabile: “Recrutarea elevilor se va face/prin grija organizaţiilor de partid/sindicate şi a conducerilor de întreprinderi, instituţii…” – ieri, pentru a striga: “Stalin şi poporul rus libertate/ne-au adus…”, azi, pentru a slăvi Unicul Partid, dimpreună şi în frunte cu, neînvins…Cârmaciul său “traian” (a cărui “gândire transcende Galaxia”… - declară ţuţerul Traian Ungureanu…: ”are mama trei căţei,/cine-i pupă-n cur pe ei?” – cf. Chirilice, p. 20).
…Şi, pentru a linişti spiritele neliniştite ori cârtitoare, vom zice că, şi stalinismul dejist (şi, parţial, ceauşist), şi americanismul globalist, au “glorioase realizări” : “glorioasa Armată Roşie/după lupte eroice, a eliberat/Câmplungul” (că-i trebuia!, ca şi bazele americane de azi, că-s de la Deveselu ori de la M. Kogălniceanu, ce importanţă mai are?!), sau: “nu poţi fi comunist (n.n.: azi, globalist!) /adevărat/nu poţi îndeplini sarcini bune/de răspundere/-fără a învăţa (n.n.: azi, după manualele alternative, care-ţi distrug discernământul şi identitatea multimilenară!)/-fără a studia (n.n.: ieri, cât de intangibilă era Armata Sovietică, binecuvântată de “Ţarii Kremlinului” -  azi, cât de deştept şi invincibil e americanul, binecuvântat să crape, din ordinul Casei Albe şi a…petroliştilor şi negustorilor de armament!)… - cf. Tov (1), p. 10.
…Şi, pentru că nu e nicio diferenţă  esenţială, între o ocupaţie şi…următoarea, poporul român, după ce şi-a rupt palmele ovaţionând tot ce i-a stat în faţa ochilor, adoarme, ostenit de atâta…paradă! … - uitând că ar mai fi o a treia soluţie: să-şi construiască şi rezolve SINGUR destinul, nici după indicaţii de la Kremlin, nici de la Casa Albă, ci din…mintea şi bunul-simţ şi din geniul lui…tustrele anesteziate, azi: “Nu-i nevoie de educaţie/ne-am săturat de ştiinţă/dar ne trebuie docilitatea…/…Este nevoie de şefi şi/de sclavi……….” (cf. Lumina vine de la Răsărit, p. 83).
…Şi asta, TOTDEAUNA!
…În definitiv, lumea, de ieri sau de azi, nu-i nici bună, nici  rea (la modul absolut şi incomentabil): este…”istorie”! Atât! Dar, spune Blaga, românul a tot sabotat-o (pe “doamna” asta Istorie), pentru că nu i-a plăcut duhoarea ei…Va mai reuşi, oare - din nou şi din nou?! Sau ar trebui, poate, ca “mămăliga să explodeze”, şi să devenim, în mic, ceea ce China este în mare: o existenţă terestră nu doar remarcabilă (deci, bună de furat şi de sclavaj…”modern”!), ci şi respectabilă, dacă nu chiar temută…?!
…Tot istoria, ca fiind “urmele paşilor Lui Dumnezeu pe Pământ”, îşi va spune ultimul cuvânt, şi în ce priveşte România, şi în ce priveşte avertismentele, extrem de grave şi intelligent încifrate, ale lui DAN SANDU. …Un lucru rămâne, însă, cert: dacă, din nou, scriitori de o remarcabilă inteligenţă şi rafinată intuiţie, precum este şi DAN SANDU - simt nevoia, din nou, iar şi iar, să încifreze (ca pe vremurile considerate, naiv, ca…”definitiv revolute”!), pentru a nu le fi azvârlite cărţile în cel mai groaznic coş “cenzurativ”  (“coşul” imperturbabil al UITĂRII/IGNORĂRII DEPLINE, conforme cu…”political correctness”!...şi, azi, ştim, din “cazul Eminescu”, “cazul Blaga“, “cazul Radu Gyr”, “cazul Dan Botta” etc. etc.  - cât de îngrozitor de eficiente sunt aceste metode ale “asasinatului în viaţă”!) – înseamnă că aburii infernali ai tiraniei deja ne-au cuprins şi lucrează (cum altfel decât îndârjit-distructiv!), asupra fiinţei şi fibrei personalităţii noastre! “Deşteaptă-te, omule!” - …sau, dacă istoria rămâne un dat implacabil, “samsaric-renăscător” – “NAŞTERE-MOARTE-RENAŞTERE” (de fapt, stimulat de forţe occult-infernale terestre, să re-nască şi să prolifereze şi să se fortifice -  aparent… întru veşnicie!) care trebuie judecat în toată complexitatea lui şi “la rece”: “Sculaţi, voi, oropsiţi ai vieţii” …şi ai destinului impus de alţii, mereu de alţii…şi nu mai…“vegetaţi blandianic”!

…Altfel…ia ascultaţi ce scrie autorul, pe Coperta a IV-a: “…addig kell utni az olahot a mig var csepeg csontjabal…” (ADICĂ): “…valahul trebuie atâta bătut, până îi curge sânge din ciolan…”.
Mda. Chiar aşa! De AICI încolo (dacă nu vom fi atenţi) va începe, prin Tragedia Uitării – TRAGEDIA NEAMULUI ŞI A OMENIRII – …CĂLĂII LUMII (MEREU...”RE-NĂSCUŢI”!) ABIA AŞTEAPTĂ!!!.
                                                         

                                                                                     ***

                  „TOTUL (PREA) NOU”..., PE FRONTUL CĂRŢII ŞI ARTELOR:
          „LECTURA – CALE  SPRE TĂRÂMURILE ARTEI” –
                    coordonator: RODICA LĂZĂRESCU


...Sub mâna energic-coordonatoare a doamnei prof. dr. RODICA LĂZĂRESCU, de la Colegiul Naţional „Ion Creangă”, din Bucureşti, a apărut, la Editura Gabriel 2005 („Creată ca să lumineze”), Bucureşti, în primăvara lui 2011, cartea „Lectura – cale spre tărâmurile artei”. Această lucrare sintetizează tot ce s-a scris, spre a se dezbate, la Ediţia a IV-a a Simpozionului dedicat lecturii, simpozion cu participare intern-românescă (comunicări din 22 de judeţe şi din Bucureşti) şi internaţional-românească (participanţi din Republica Moldova – 3, din Canada – 2, din Japonia – 1 şi din Australia – 1). De data aceasta, faţă de ediţia de anul trecut, conexiunile Artei Lecturii cu celelalte Arte sunt explicite şi, în general, rafinat îmbinate, precum „corespondenţele” baudelaire-iene.
Lucrările s-au desfăşurat pe cinci secţiuni, care au dat naştere, în carte, la tot atâtea capitole activ-meditative (cel puţin, în intenţie) : I – Incursiune printre arte (14 lucrări); II – Incursiune prin literatură (17 lucrări); III – Incursiune prin mitologie şi istorie (7 lucrări); IV – Lectură, carte, bibliotecă (13 lucrări); V – Concretizări (20 de lucrări).

Organizarea materialului, tehnoredactarea, corectura, coperta lucrării (foarte sugestivă, pentru cele cuprinse... între coperţi!) – sunt opera (exclusivă şi integrală!) a aceleiaşi harnice, iscusite şi extrem de exigente (în primul rând, cu sine!) doamne prof. dr. RODICA LĂZĂRESCU. O muncă teribilă, mai ales când nu totdeauna te întâlneşti, în organizarea acestor simpozioane şi în sintetizarea materialelor lor, cu... „onestitatea în carne şi oase”... mai ales în aceste vitrege vremi (din punct de vedere spiritual), în care mulţi vor „să iasă în faţă”, prin mijloace nu mereu şi constant... „ortodoxe”!!! De aceea, munca de „plivitor/grădinar” al unei astfel de lucrări este una care nici nu poate fi evaluată, vreodată, la justa (şi cumplit de trudita) ei valoare...!

Cum se declară în Argumentul (deschizător de carte) al doamnei prof. dr. RODICA LĂZĂRESCU, „dată fiind tema acestei ediţii, multe lucrări au fost bogat ilustrate cu fotografii, postere, ppt-uri, documente html, filmuleţe, ilustraţii care, din motiv de ordin tipografic, nu au putut fi incluse în acest volum. Din aceleaşi motive, am renunţat la bibliografiile indicate de autori, în finalul lucrărilor şi, în unele cazuri, la mottouri”.

Lucrarea coordonată de doamna prof. dr. RODICA LĂZĂRESCU are multiple merite – dar lasă loc şi la cel puţin o întrebare severă, pe care o vom pune spre sfârşitul prezentării. Evident, nu doamna prof. dr. RODICA LĂZĂRESCU răspunde pentru atitudinea intelectuală a „contributorilor” acestei lucrări.
Să începem, cum e şi firesc, şi onest – cu meritele (incontestabile).

Este o alcătuire/structură riguros-ştiinţifică, deschide perspective ideatice largi şi fertile, în domeniile artelor, favorizează discuţii şi dialoguri interesante inter-arte, readuce în discuţie profunzimea semantică a unor termeni, rar uzitaţi, din cultura antică, dovedind că vremurile noi sunt extrem de sărace în invenţii (autentice şi viabil-operatorii!) şi revelaţii cultural-artistice ideatic-fertile (deşi, nu trece bine anul şi se găseşte câte unul care se proclamă „buricul pământului” şi „Demiurgul/Ctitorul”, fără dubii, întru Arta Cutare... sau Curentul Artistic Cutărescu!).
Poate cel mai substanţial câştig (semantic – nu neapărat şi de eficienţă) al lucrării: ideea că „lectura” este şi devine tot mai mult un concept cu limite lărgite. „A lectura” nu mai înseamnă, aici, doar „a citi o pagină de carte”, ci şi a descifra codurile celorlalte arte: lectură de imagine, lectură de culori, lectură de forme cultural-arhitecturale, lectură de semne istorico-arheologice, lectură de efecte sonor-muzicale etc.

Să luăm secţiunile pe rând.

I – INCURSIUNE PRINTRE ARTE
Se fac corelări (unele fascinante):
1 – între pictură şi literatură, ba chiar între heraldică, pictură şi literatură (cf. Ekfrasis, stemă şi mise en abyme – sau conexiuni între heraldică, pictură şi literatură – de prof. dr. Elisabeta Lăsconi Roşca, Colegiul German „Goethe” – Bucureşti, precum şi „Privirea în abis” – punct de întâlnire între literatură şi pictură, de Daniela Maria Andraşciuc şi Gheorghe Andraşciuc, Colegiul Naţional „Dragoş Vodă”, Sighetu Marmaţiei, jud. Maramureş – sau: Breughel, noaptea de război şi jocul, de prof. Laura Marilena Dănăilă, Colegiul Economic „Virgil Madgearu”, Galaţi – sau: Feuchtwanger şi Goya. O plimbare narativă printre operele plastice, de prof. drd. Simona Ardelean, Liceul Pedagogic „Gh. Şincai”, Zalău, jud. Sălaj – ori interesantul studiu al prof. Cristian Sava, Colegiul „Ion Creangă”, Bucureşti, despre reprezentările plastice ale celebrei Judecăţi a regelui Solomon: Înţelepciunea regelui Solomon etc.);

2 – între literatură şi filmografia modernă (Literatura şi cinematografia – încercare de studiu comparativ, de prof. Steliana Mihaela Lambru, Colegiul Militar Liceal „Dimitrie Cantemir”, Breaza, jud. Prahova), sau chiar cu cea de tip ultramodernist, videoclipul – cazul studiului prof. dr. Iuliana Crânguş, de la Liceul Bulgar „Hristo Botev”, Bucureşti (Scene din viaţa de azi, în cultura străzii – lectura unui videoclip), care, pentru a putea crea o comparaţie/contrapunere între „scenele din viaţa ieri” a României (propuse de cărţile unui N. Filimon, Caragiale, G. Călinescu etc.), cu „scene de azi”, din existenţa românească, se foloseşte de un videoclip relativ cunoscut – Americandream – ilustrând, de fapt, kitsch-ul de existenţă românescă actuală, stimulat „viguros”, evident, de blestemul globalizării amalgamante întru haos – umilitor de umanitate, dez-identitar şi schizofrenic-alienant – globalizare distrugătoare nu doar de identitate naţională, ci şi de cultură autentică: „...prin lectura de imagine, videoclipul s-a dovedit destul de ofertant (...): Ion Iliescu în postura de preşedinte, rostind un discurs în originala-i engleză cu accent de Moscova; masa patriarhală, cu ciorbă (...), dar cu Coca-Cola pe masă; (...) un bătrân costumat în Moş Crăciun, căutând ceva recuperabil prin coşul de gunoi stradal (...)  o căruţă, alături de un Mercedes, printre blocuri-ghetou, gri (...). O altă temă centrală a videoclipului pare a fi fenomenul globalizării, al americanizării societăţii româneşti, prin abandonarea trăsăturilor de specific naţional, în favoarea celor americane, promovate prin comerţ, cu reclamele aferente (...)”. Concluzia „lecturii de imagine” a videoclipului Americandream este una fără niciun fel de... „perspectivă luminoasă”: „Toate aceste elemente conturează nişte <<scene din viaţa de azi>> care înfăţişează, cu ironie amară şi autoironie, o societate românească alienată, haotică, fragmentată, complexată, deziluzionată, căutându-şi salvarea, pseudo-identitatea – în copierea unui model străin, impus de globalizare. Totul este un vis American, de fapt o himeră a fericirii, a autorealizării individului (<<I can be want I want to be>>), însă cu preţul scump al pierderii demnităţii, identităţii, într-o lume – tăvălug, neiertătoare”. Trist, nici măcar tragic, ci dezintegrator de umanitate… „pe tăcute”. Adevărat, dar neînchipuind (măcar) vreo şansă de scăpare…

3 – sugestii totalizante, în stil maiorescian, sugerând „corespunderi” depline, pe toate fronturile, între arte („Ca nişte lungi ecouri ce se unesc profund / Într-o misterioasă, adâncă unitate, / Întinsă ca lumina, ca nesfârşita noapte, / Parfum, culoare, sunet de-a pururi îşi răspund”): Literatura şi pictura: paşi de dans – de prof. Viorica Remeş, Grup Şcolar „Mihai Viteazul”, Zalău, jud. Sălaj: „Ca şi pictura, muzica, sculptura, literatura transfigurează realitatea, căutând sensul adevărului existenţei”. Adevăr şi truism, deodată – inutil şi inutilizabil, într-o lume degradată fizic şi, mai cu seamă, moral-spiritual, o lume înjosită, care, mai curând, caută „adevărul” prin gunoaie, decât prin expoziţii de pictură…;

4 – se „rătăceşte” şi o lucrare rolandbarthiană („gradul zero al scriiturii”), cu aplicaţii pe textele elevilor: Ispita lui „a traduce”. Retuşul unui manifest, de prof. Anca Vieru, Colegiul Naţional „Petru Rareş”, Suceava;

5 – Sincretismul cuvintelor, în care prof. drd. Georgiana Căliman, de la Colegiul Naţional „Elena Cuza”, Bucureşti, pune în discuţie, pe de o parte, romanul „en vogue” al lui Tracy Chevalier, Fata cu cercel de perlă, raportat la opera picturală a lui Jan Vermeer van Delft, din veacul al XVII-lea olandez – pe de alta, corespondenţa dintre literatură şi muzică, ilustrată de romanul lui Eric-Emmanuel Schmitt, Viaţa lui Mozart, care „nu numai că include un CD, dar care e construit pe baza corespondenţei dintre literatură şi muzică (...). Miza acestui roman autobiografic epistolar este întâlnirea scriitorului cu muzica lui Mozart, la vârsta problematică a adolescenţei”.
Frumos – dar cam elitist, fără „ţintă reală” – nu credeţi?
***

II – INCURSIUNE PRIN LITERATURĂ – începe printr-un studiu harnic, dar fără „descoperiri” speciale: „Pictura cuvintelor sau audiţie colorată…” – lectura în cheie sincretică asupra culorilor, a sunetelor şi a cuvintelor, în poezia lui George Bacovia, de prof. dr. Florina Rogalski, Şcoala Centrală, Bucureşti. Tot asupra lui Bacovia „atentează”, dar, de data acesta,  asupra prozei (proză poetică, fireşte!) acestuia (cu multă „aplicaţiune”, trebuie să recunoaştem!) şi prof. Camelia Melania Marin, Liceul Teoretic „C. A. Rosetti”, Bucureşti: Proza bacoviană – poezia unui autoportret.
Poate ar fi de remarcat şi studiul comparatist (cu vagi tuşe de snobism vetust, precum şi doamnele scriitoare/artiste despre care se face vorbire…deh, vremea trece – neluând integral, cu ea, totdeauna, şi valoarea!), al prof. drd. Carmen Georgeta Ardelean, Liceul Pedagogic „Gheorghe Şincai”, Zalău, jud. Sălaj: Artă, psihologie şi literatură la Hortensia Papadat-Bengescu şi Virginia Woolf.

…Virgil Huzum – un orfic la hotarele modernităţii, de prof. Mircea Dinutz, redactor-şef Pro Saeculum, Focşani, jud. Vrancea – este rezumarea, bine stilizată, a unui studiu, mult mai amplu, de istoria literaturii, prin care farmacistul poet focşănean, „înrăit” meloman (şi transpunând patima muzicii, în poemele sale!), Virgil Huzum, este salvat (cu drept cuvânt!), de Mircea Dinutz, de la uitarea nu doar a con-urbanilor săi, ci şi a conaţionalilor, prea grăbiţi spre frivolităţile modei şi foarte puţin dispuşi să-şi încerce/verifice (măcar „din an în Paşti”!) struna orfică interioară – şi să şi-o pună în armonie cu scriitorii/Duhurile cele mai expresive, ale unui popor…

…Nu pentru că este organizatoare sau găzduitoare-prin-carte a comunicărilor despre care facem, aici, o scurtă trecere în revistă, cu comentarii mai aplicate sau mai puţin… – dar ideea doamnei prof. dr. Rodica Lăzărescu de a face o incursiune prin „cuhnea” literaturii române este, deocamdată, şi salutară, şi insolită (făcând abstracţie de observaţiile călinesciene, în aceeaşi direcţie, culinar-literară) – şi, mai cu seamă, aduce un suflu de viaţă, de nonconformism (foarte rafinat, însă, din punct de vedere formal!), precum  şi…arome ademenitor-ispititoare, printre scorţoşeniile ştiinţei literaturii şi comparatismului (aceasta neînsemnând că excursul domniei sale nu ar fi sistematic executat şi cu toată patima hermeneutică „implementat”): De la arta culinară la arta literară – sau despre arta înghiţitului în sec, în faţa unei pagini de carte. Defilează, prin faţa (din păcate, DOAR) ochilor noştri, mese încărcate şi bucate îmbelşugate, din paginile descriptive ale lui Anton Pann, Filimon, Negruzzi, Creangă, Caragiale, Călinescu, Voiculescu, şi (rege al regilor „cuhniei”! – voi, ceilalţi artişti, „hai, ia daţi-vă deoparte, măi păcătoşilor, că numai aţi crâmpoţit mâncarea”) – Mihail Sadoveanu!

…Nu se putea să lipsească, din această lucrare sintetică despre… apetitul lecturii, în România postdecembristă, „pila” dlui N. Manolescu – Mircea Cărtărescu şi… Travestiul lui…„sonor”: „Travesti”, un roman sonor, de prof. Maria Ştefania Manea, Colegiul Naţional „Ion Creangă”, Bucureşti.

Un studiu remarcabil este şi cel cu iz borges-ian: Biblioteca, topos labirintic, în literatura lui Mircea Eliade: prof. drd. Aurelian Daniel Tache, Colegiul Naţional „Constantin Carabella”, Târgovişte – are în vedere, aici, romane cunoscute şi, îndeobşte, citite de elevi: Romanul adolescentului miop, Gaudeamus, Maitreyi, Isabel şi apele diavolului. „Drumul către centru, prin parcurgerea celor 7 inele ale iniţierii, devine calea prin care este recuperată, prin conştientizare, deci prin anamneză, unitatea primordială”.  

Pentru „simţul său muzical înnăscut”, prof. Florentina Maria Românu (Şcoala cu clasele I-VIII, Rusca-Teregova, jud. Caraş-Severin) aduce în discuţie opera puţin cunoscută a lui Sorin Titel: Universul poetic al personajelor, în opera lui Sorin Titel.

Ultima lucrare de interes a acestei secţiuni: Acad. Zoe Dumitrescu-Buşulenga – un spirit umanist în pantheonul literaturii şi al muzicii universale, de prof. dr. Florina Rogalski. Mărturisim că am citit acest text nu în memoria criticului şi comparatistului Zoe Dumitrecu-Buşulenga (pentru care nici n-am avut, deci nici nu-i păstrăm, acestuia, vreo stimă!), ci în aceea a pocăitei şi înţelepţitei călugăriţe de la Văratec…

***

III – INCURSIUNE PRIN MITOLOGIE ŞI ISTORIE

La secţiunea aceasta, ne întâlnim cu lucrări al căror conţinut incită, prin inedit, prospeţime şi profunzime a viziunii. Autentice şi modelare comunicări ştiinţifice, unele chiar strălucitoare – demne de un Simpozion eminamente elitist. Vom vedea, mai  jos, dacă acesta e „de bine” şi dacă aduce patriei (în contemporaneitate) un „ce folos”...

Prima dintre ele ar fi aceea a „assistant” prof. dr. Carmen Săpunaru Tămaş, Osaka-Electro Communication University, Japonia: Mit şi ritual, în motivul „soarelui ascuns”, din vechile cronici japoneze: „O caracteristică deosebit de interesantă a miturilor japoneze este faptul că reuşesc să includă în câteva rânduri un număr impresionant  de teme şi motive universale”. O cultură şi o civilizaţie care are, ca zeitate a Soarelui, o... zeiţă (Amaterasu) – nu poate decât stârni interes. „Una dintre ţesătoarele divine se sperie atât de tare, încât se împunge cu o suveică în zona genitală şi moare, moment în care Amaterasu, pe jumătate speriată, pe jumătate furioasă, decide să se retragă într-o peşteră şi lumea  întreagă se scufundă în întuneric” (similitudinea cu Greuceanul românesc credem a fi destul de străvezie!). „Amaterasu este văzută atât ca obiect al veneraţiei, cât şi ca prima femeie-şaman din tradiţia japoneză (...) Ieşirea soarelui din peşteră reprezintă succesul ritualului, victoria luminii asupra întunericului, a ordinii asupra haosului, a fertilităţii asupra forţelor distructive”.

...Aproape la fel de plin de magie şi bună aplicare hermeneutică este studiul Povestea mărului, al prof. dr. Marcela Graţianu, Colegiul Naţional „Octavian Onicescu”, Bucureşti – urmărind dezvoltările semanticii şi simbolismului mărului, de la antici (Catullus, Sapho, Grădina Hesperidelor... – sugerând, în mod egal, nupţialitatea, paradisiacul sferic-absolut, cât şi... „fructul fals”!) – până la Biblie, unde este „fruct al arborelui cunoaşterii”, poveştile bretono-celtice, unde mărul este şi obiect de magie, şi contragere a universului – şi poveştile româneşti, unde mărul e simbol triplu: al iniţierii, al dragostei, al recunoaşterii (se trimite la Prâslea cel voinic şi merele de aur, dar şi la Voinicul cel fără de tată, Făt-Frumos cel rătăcit, Poveste ţărănească, Pasărea măiastră) – dar şi, prin culoare şi tăiere în jumătăţi, simbolizează yin-ul şi yang-ul, cele două principii cosmice, antagonice şi complementare, cosmogonic-demiurgice.

După opinia noastră, cel mai valoros studiu al acestei secţiuni este cel al cercetătorului George Liviu Teleoacă: Devenirea prin lectură: de la poemul Memento mori, la Columna lui Traian. Păcat că spaţiul acordat unei lucrări de simpozion nu permite o mai largă dezvoltare a niciunui subiect – pentru că ideile dlui Teleoacă sunt de o rodnicie remarcabilă şi extrem de bine-venită, pentru aceste vremi fără crezuri. Scena XXIV de pe Columna traianică ne priveşte, cu osebire: „Savanţii din Europa întreagă, şi nu numai ei, aveau datoria să vadă şi să-nţeleagă, dar, cu toate acestea, au trecut cu nepăsare, atât pe lângă elocvenţa plastică a scenei de pe Columnă, cât şi pe lângă precizarea, de excepţie, transpusă de Eminescu, în poemul Memento mori. S-a rătăcit, astfel, cheia sacră a identităţii noastre, prin care ne legitimăm menirea în lume, respectiv rămânerea ca factor activ în lume. Întru salvarea noastră şi a lumii (sic!) suntem chemaţi să recuperăm urgent această tragică eroare a istoricilor, pentru a stopa ruina, la care te expune pierderea adevăratei identităţii şi acceptarea obedientă a unor identităţi măsluite, de unii ca Roesler sau Keramopulos.
    Măcar acum, după ce am plătit, cu secole de suferinţe imense, secolele noastre de uitare şi de neglijenţă intelectuală, trebuie să luăm aminte că, prin regulile clasice de compoziţie, scena XXIV de pe Columnă conferă Dragonului Dacic acelaşi rang de rege al zeilor, pe care îl are Zeus în Olimp. Spre deosebire, însă, de Zeus (Jupiter) care n-a ieşit din Olimp, Dragonul Dacic, ca hieroglifă pentru numele Unicului Ziditor Transcedental, reprezintă semnul sub care s-a făcut istoria, pe larga arie dintre Persia şi Britania, până la anul 1485 d.Chr., aşa cum a arătat Whitney Smith, fostul director al Institutului American pentru Drapelele Lumii.
    Întrucât viaţa religioasă a prezentului o continuă pe cea din perioada Renaşterii, Dragonul Dacic se dovedeşte a fi, şi acum, reperul sacru al lumii, de unde şi rolul determinant pe care trebuie să ni-l asumăm în edificarea unităţii religioase, motiv esenţial pentru a păstra nedevalizată, nepângărită şi întreagă Grădina Maicii Domnului.
    Slujirea nu-i trufie, ci datorie” .

                                                   ***

 IV – LECTURĂ, CARTE, BIBLIOTECĂ

Din această secţiune am remarcat, cu bucurie, intervenţia (frustă şi de mare înţelepciune! – exact ceea ce lipseşte omenirii contemporane, spre a nădăjdui în salvarea esenţelor şi, deci, a Duhului ei!) a lui Ioan Miclău, marele român din Australia: Sunt român şi punctum, oriunde aş trăi în lume! „Pentru scriitorul român de pretutindeni, tradiţia eposului literaturii române rămâne un izvor veşnic şi sfânt, nesecat, izvoditor de noi doruri, de amintiri şi speranţe, întotdeauna cu iubire pentru neamul său”.
Remarcăm celelalte lucrări, doar prin titlu: Lectorul model al Poveştii fără sfârşit (este vorba despre Poveste fără sfârşit, de Michael Ende), de prof. drd. Marcela Cristina Iuga, Colegiul Naţional „I.M. Clain”, Blaj), Corelaţia dintre artă şi lectură, de prof. Mihai Florea, Liceul „Traian Vuia”, Bucureşti, A citi – a nu citi – aceasta este întrebarea, de prof. Mirona Olivia Crişan, Colegiul Tehnic „Dorin Pavel”, Alba Iulia (în care ne aşteptam, mai curând, să apară problemele reale, de lectură, ale elevilor şi ale tineretului „internaut”, în genere – şi mai puţin… Platon şi Coleridge! – este descurajant exhibiţionismul intelectual, într-o problemă atât de urgentă, cum este aceea a „lecturii”-ca-izvor-de-reînţelepţire-a-lumii). Biblioteca, o poartă deschisă spre univers, de prof. drd. Diana Socaciu, Şcoala cu clasele I-VIII, Blaj – …foarte romantic şi preţios şi pretenţios titlu, dar nu folosesc nimănui titlurile frumoase, într-o lume contemporană, în care criza cunoaşterii prin reflecţie/meditaţie, stimulatoare de identitate umano-divină, iar nu prin rulare de imagini imbecilizantă şi pulverizantă de identitate – este una gravă şi teribil de adevărată…
Mai lipsea doar Lectura filmică a cărţii (de prof. Cecilia Barbu, Colegiul Naţional „Ion Creangă”, Bucureşti) şi apologia tehnicii computerizate, în lucrarea De la lectură la arta… digitală!, de prof. dr. Mihaela Ştefan şi prof. Cornelia-Andreea Cojocaru, ambele din Bucureşti – pentru ca premizele atentatului împotriva Duhului umanităţii să se datoreze, în proporţie de peste 60%, complicităţii noastre (foarte generoase!), cu asasinii Duhului nostru, cu rău-voitorii lumii contemporane, una plină de capcane, care de care mai fascinantă!
…Deci: lectură (mă rog…), carte (să zicem!) – dar BIBLIOTECA LUMII (biblos = carte, iar theke = dulap, cufăr – „templul învăţăturii, locul de tezaurizare a culturii şi civilizaţiei umane”, cf. Carl Thomas Rowan), de unde izvorăsc fluviile Duhului, aflat în efervescenţă aproape auto-demiurgică  (pentru că Biblioteca Babel, a lui J.L. Borges, are o existenţă a ei, AUTONOMĂ faţă de om, dar în legătură directă cu Transcendenţa şi cu Efectele Ei în Cosmicul-Uman!) – UNDE-I?!

                                                     ***

V – CONCRETIZĂRI

...Exact unde speram să găsim, în sfârşit, problemele autentice, cu care se confruntă profesorul, şi soluţionările lor, în lupta sa bravă cu mult prea „relaxatul” elev de azi, aflăm cu totul altceva (dacă nu neaşteptat, cel puţin cu totul nemulţumitor!): infoteca (da-da, tocmai în momentul când criza moral-spirituală a tineretului omenirii izvorăşte, proiectiv, din disfuncţionalitatea esenţelor transcendente ale BIBLIOTECII!!!), softul educaţional ... – şi iar Între carte şi film (de prof. dr. Odarca Bout şi prof. dr. Raluca Lozbă, Colegiul Naţional „Dragoş Vodă”, Sighetu Marmaţiei, jud. Maramureş) – toate, numai mofturi de inspectorate şcolare! - scârbos şi scabros de obediente, unui ministru absolut impostor (într-ale educaţiei), precum este dl Daniel Funeriu.

Elevul nu trebuie „sedus” (cf. Lectura – pasiune şi atitudine, de prof. Rita Cîntiuc şi prof. Daniela Ceredeev, Vatra Moldoviţei, Suceava) prin postere (noi am zice că nu trebuie „sedus” deloc... ce, a devenit, deja, şcoala, bordel de pedofili?!), ci trebuie EDUCAT! Cu rafinament, artă discursiv-revelatorie, à la Ioan Gură de Aur, cu MULTĂ ştiinţă de carte (dar, deja, a apărut generaţia profesorilor prost pregătiţi, şi cu ochii pe avionul de... Australia!) – şi, evident... fermitate! O fermitate rezultată, însă, din AUTORITATEA ŞTIINŢIFIC-DIDACTICĂ ŞI DE HAR. Dar acestea, se vede treaba, nu mai sunt „la modă”... de parcă educaţia poate fi „modă”, fără ca viitorul planetei Terra să devină, succesiv şi complementar... „modei” – Apocalipsa, ori, cine ştie, o altă stare spirituală/mutaţie genetică, precum aceea sugerată în Planeta maimuţelor... – dar, din păcate, „flendurit-înjosită” ca vai de ea,  fără şansa rafinamentului din final!

Studiul de caz „Dimensiunea religioasă a existenţei” – o posibilă cheie de descifrare a artei – de prof. Iulia Magdalena Grecu, Liceul de Artă „Ionel Perlea”, Slobozia, jud. Ialomiţa) ar fi putut deveni interesant, dacă nu s-ar dovedi, în cele din urmă, curată pierdere de timp şi acţiune de mare pericol spiritual, prin zăpăceala „transdisciplinarismului şi interculturalismului ecumenist”: „(...)Tema ca atare mi-a asigurat o predare transdisciplinară, căci informaţiile necesare înţelegerii şi aprofundării acestui studiu vizează domeniul religios, istoric, psihologic, axiologic”. Dacă nu vă place „formalismul practician” al lui Coresi, atunci de ce daţi temă acasă, doamnă profesor – şi, în special, de ce tema constă în comentariul scris, asupra unui psalm impresionant, de o poeticitate imponderabilă, precum La apa Vavilonului? Poezia religioasă trebuie să devină, integral, stare a Duhului, iar nu să călcaţi peste ea, cu cizmoşenia... pixului!

...Observăm, cu melancolie, câtă influenţă nefastă au, în învăţământul românesc contemporan... GRADAŢIILE DE MERIT! Profesorul, bietul şi săracul, ar face şi lucrări despre beneficiile bombei atomice, pentru dezvoltarea bobului de fasole... numai să nu scape nenorocita aia de gradaţie, printre degete! Iată, în sfârşit, un punct unde noi şi dl Funeriu suntem de acord: Jos cu gradaţiile de merit!, ca să se liniştească, odată, neliniştitul profesor famelic (sau, poate, lacom...?), şi să se apuce de predicat adevăruri, iar nu să fie apelpisit şi obsedat de cum să facă „mai frumos” (în faţa superiorilor, din inspectorate şi minister!) şi cum să fie mai la... „moda obedienţei” sclifosite, dar tot atât de lipsite de demnitate: „Executaţi îndoirea din şale, în faţa şefului – numărul 2.549!” (numărul indică felul „îndoirii”, iar nu ordinea şefilor... „respectaţi” cu nasul!).

...Cât despre „Senzorialismul”/„simţirismul” şi plezirismul lucrării prof. Adina Sorohan (Colegiul Naţional „Lucian Blaga”, Sebeş, jud. Alba), din Receptarea textului liric prin simţuri – pur şi simplu, nu ne interesează... – altfel, deveneam fan al „epicureanului” Sebastian Vlădescu!

***
...Se impune, deci, o concluzie: dacă Simpozionul de anul trecut (Ediţia a III-a) avertiza, cu gravitate, asupra pericolelor dispariţiei, treptate, a lecturării de carte, de către tineri – Simpozionul de anul acesta parcă ar constata ori:

1) eliminarea (între timp şi într-un mod cu totul ocult!) a pericolului dispariţiei dimensiunii meditative a omului (pentru că tinerii de azi, axiomatic, vor fi generaţia matură, deci călăuzitoare, de mâine... – ...ce fel de călăuze, fără simţul elementar al orientării spirituale şi al percepţiei Duhului Meditativo-Reflexiv?!) – ori:

2) dezangajarea „luptei cu inerţia”, lipsa totală de soluţii spiritualiste şi, deci, propunerea (implicită) a necesităţii adaptării tineretului contemporan la... toate formele răului, oricâte vor fi fiind ele şi oricât de distructive de fibră umană se vor dovedi, în cele din urmă (atât de... „în urmă”, încât nu va mai fi loc de întors!) .

...Da, multe dintre lucrări (mai cu seamă cele din secţiunile 4-5) au un grad înalt de „ştiinţificitate” preţioasă (aproape... poetică! – de fapt, vinovat conformistă, faţă de o lume care vrea să elimine omenia din om...!), pot deveni lucrări de cercetare la Institutul de literatură comparată... – ...dar cu ce salvează asta situaţia dezastruoasă a „educaţiei” tineretului contemporan, care tineret (în majoritatea lui) nici nu mai cunoaşte sensul cuvântului „educaţie” – deci, nu dă „doi bani vechi” pe actul regal-cvasitranscendental (prin consecinţe!), al EDUCAŢIEI...?! Practic, odată cu scoaterea orei de Dirigenţie din orar, noi am înţeles perfect de unde şi spre unde bate vântul..., dar această certitudine ar trebui să diminueze gradul de „servilism ştiinţific” al dascălului de şcoală – şi să-l mărească pe acela de... rezistenţă/re-activitate pro-educaţională – ...adică, PRO-NATURĂ UMANO-DIVINĂ!

...Frumoasă şi interesantă, cartea coordonată de doamna RODICA LĂZĂRESCU.
Dar, din păcate, nu tot ce sună frumos şi stârneşte interesul (care poate fi, între altele, ori unul ludic şi vremelnic, ori unul nociv-maladiv!) este, totdeauna, şi deosebit de folositor, în perspectiva viitorului planetei Terra.
...Altfel, dacă volumul de faţă  se adresează, cumva, cercetătorilor atmosferei spirituale a altei planete decât biata noastră Terra – atunci, da (şi numai!) : CELE MAI SINCERE ŞI CALDE FELICITĂRI!!!



                                                                                   

Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971