Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011 periodic nr. 1 2 | 3 | 4 | 6 | 7-8 | 9-10 | -->
Anul 2010
Anul 2009
Un portret
Fragmente din Asfinţit de Europă…”
Fragmente din „Scaunul singurătăţii
Fragmente din „Frumoşii nebuni…”
Final informal despre un prieten informal
Starea naţiunii fără starea de sănătate - Articole de Prof. Dr. Sarafoleanu, Magdalena Albu,Lucian Avramescu
Viermuiala, de Gavril Cornuţiu
Două articole despre „Calul troian la Roşia Montană
Chilipirgiii şi fraierii, de Adrian Botez
Meritele prin care s-a ridicat Ludovic Spiess, de Mircea Bunea
Spicuiri din texte noi şi vechi, de George Roca
COPII NOŞTRI MAI ŞI GÂNDESC: PREMIANTE DIN VASLUI DESPRE MODUL CUM ÎŞI VĂD PROPRIA ŢARĂ
Constantin Frosin prezintă în limba franceză „Eminesciana-Dintre sute de catarge”
ULTIMA ORĂ: Apariţia unei cărţi care aruncă o altă lumină asupra istoriei noastre de după cel de al doilea război mondial
RECENZII SI PREZENTĂRI DE Sergiu GĂBUREAC, Ciprian CERHAT, Stelian GOMBOŞ, Elena M. CÎMPAN, Ioan LILĂ, Al. Florin ŢENE, Const. T. PPOPESCU, Carmen MUSAT-COMAN, Adrian BOTEZ, Angela FURTUNĂ, Antonia BODEA. DESPRE: Voluntariatul în biblioteci, revista „NOI, NU”, Ovidiu HURDUZEU, Mircea PLATON, Melania CUC, Baki YMERI, George ROCA, Aurel-Avram STĂNESCU, Ion POPESCU-BRĂDICENI, Nicolae COSTEA-TELEAJEN, Ştefan Doru DĂNCUŞ, Amita BHOSE, Dan SANDU, Rodica LĂZĂRESCU, Viorel SAVIN, Ionuţ CARAGEA, Al. Florin ŢENE- PARTEA I
PARTEA II
PARTEA III
PARTEA IV
Corneliu LEU: CU MULŢUMIRI ŞI RECUNOŞTINŢĂ confraţilor care ne-au citit - articolele scrise în răstimpul dintre cele două apariţii şi ecourile lor primite de la Dimitrie Grama, Prof.dr. Ioan Alexandru, Stelian Cinca, Ecaterina Climpean, Florian Bichir, Dan Lupescu, Lucian Oprea, Constantin Lupeanu, Teodor Damian, Mircea Bunea, Magdalena Albu, Melania Cuc, Ioan Lilă, Viorel Băetu, George Roca, Lucian Hetco, M.N.Rusu, Alexandru Cetăţeanu, Virgil Coman -PARTEA I
PARTEA II
PARTEA III
Comentarii şi ecouri la aceste articole
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI - Partea întâi
Din folclorul internetului Partea întâi - continuare
Fine dell primo tempo din folclorul internetului
PASO DOBLE rubrica lui Ioan LILA
Rubrica lui Ionuţ CARAGEA
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI -Partea II
Din folclorul inbternetului - continuare partea II
 

               Melania Cuc prin SEMNE (ÎN)SEMNATE

      Este bine să credem în semne. Dar semnele vin de undeva, din cer sau de pe pământ, uneori ca nişte semnale, nu au autor şi trec neobservate dacă nu ştim să oprim clipa, să trăim ce ne-a fost dat sau să ne lăsăm purtaţi de val. Unele dintre semne capătă valoare numai după ce le-a trecut momentul, valabilitatea, intrând în folclorul lui „ţi-am spus eu”. Nu e mai puţin adevărat că faţă de semne suntem destul de circumspecţi, întrebându-ne bănuitor „oare ce să în-semne”?  Credinţa în semne este constructivă; ea dezvoltă o atenţie sporită la detaliu, la timpul semnului şi la urmările lui. Într-un fel, ne conştientizează de unele pericole, de urmări.
      Melania Cuc, scriitoare cu 25 de cărţi, este ea însăşi un semn, un semn bun al faptului că trebuie să ducem mai departe însemnele artei. Melania Cuc tace şi scrie. Melania Cuc tace şi pictează. Melania Cuc tace şi vorbeşte. Frumosul nu-i dă pace. Şi atunci îl aşează într-o pagină de carte, pe o pânză dintr-un material neconvenţional, într-o emisiune în direct. Frumosul ei artistic nu e la îndemâna oricui. Femeile ei cu aripi sunt întruchipări ale unei fantezii bogate. Expoziţia intitulată SEMNE, deschisă recent la Centrul Cultural Municipal din Bistriţa e o invitaţie de a trece dincolo de aceste semne, de a ne căuta pe noi  în spatele imaginii, de-a ne găsi, dacă nu în întreg, măcar într-un strop de lumină. Imaginea generală a operei poate fi sintetizată într-un simbol reprezentând un snop legat în orice situaţie, fie că este de grâne, de flori (în sens concret) sau de linii, de priviri, de culori, de gânduri, de vise (în sens abstract). Adunarea în mănunchi, de la mâna care simte această realitate şi până la ochiul care se bucură de împlinirea formei, face ca energiile să se adune, ca nişte vectori de idei, în jurul fiinţei, reprezentate atât de diferit, de multiplu. Toate acestea vin de mai înainte, din trecut, şi trec de noi. Nu suntem decât resturi ale trecutului. Ajungem coperte, rame, dantele. Cărţile, tablourile sunt resturi din noi. Totul poate fi refolosit, cu alt sens. Cine ar fi crezut că dintr-o sită, dintr-un material banal, rest textil, se poate dezvolta o altă lume, suprapusă. Şi, parcă, tot mai mult, împărţirea la noi înşine dă cu rest.
      Melania Cuc nu este doar un nume al Bistriţei, dar şi al istoriei literare contemporane şi al celei plastice. S-a spus că Melania Cuc scrie precum respiră, dar ea uită câteodată să mai tragă aer în piept, dând totul şi neluând nimic.
        Semne am văzut şi-n cărţile ei, proaspăt lansate: trei la număr, impar, putând fi adunate şi ele într-un buchet de semnificaţii. „Vânătoare cu şoim” (Editura Dacia XXI, Cluj- Napoca, 2010) e o carte de tablete şotron. Tableta la Melania Cuc nu are nimic ironic, nici pamfletar, ca-n bilete, „Bilete de papagal”. Aceste specii mici, create pentru flash-uri ale memoriei, reuşesc în condensarea lor să dea tărie de foc gândului care altfel s-ar stinge. Tabletele sunt aranjate sub forma unui joc din copilărie, cu reguli bine stabilite. Cine n-a sărit şotron în copilărie mai are prilejul să recupereze timpul pierdut citind şotronul format din tablete. Melania Cuc porneşte la vânătoare însoţită de şoim, în care am văzut inspiraţie, putere, semn al victoriei. Mărimea tabletelor este aceeaşi pentru fiecare, ca şi cum Melania Cuc ar fi proprietara unui pat al lui Procust, care ştie să comprime pe placul ei, pe placul nostru: „Eu sunt numai o jumătate din linguriţa cu bucuria şi durerea umanităţii”.
      „Lebăda pe asfalt” ( Editura Anamarol, Bucureşti, 2010), poeme, e un paradox. Lebăda, simbol al balerinei din Lacul lebedelor, ajunge în cotidian, pe asfalt. Amestec de senzualitate şi îndârjire, de rană şi vindecare. De fapt, o anume latură de războinic o caracterizează pe Melania Cuc de-a lungul întregii ei creaţii. La nivel lexical, apar cuvinte din sfera aceasta războinică – revolver, soldat, bombe –compensând parcă fragilitatea ideii: „Liniştea mea la maturitate/ Este cu mult/ mai fierbinte decât lumânarea”, dar „ Pe aici nu se trece!/ Latră degeaba şi claxoanele./ Nu se mai găsesc kamikaze/ Bucuroşi să poarte cătuşe, / Să-şi golească buzunarele... Cum să vă spun, oare?/ E crimă, beznă, război.../ Pacea asta convenţională/ Conflagraţia în care/ Până şi păpuşa barby/ Are rochie de şerj cazon/ Cu rezistenţă la gloanţe.” Trecând peste aceste încercări, Melania Cuc ştie „să bea semne de dragoste/ pe săturate”.
      „Jurnalul de la Lăpuşna” ( Editura Nico, Târgu – Mureş, 2010) este un model pentru felul cum ar trebui să se respecte şi să se considere artiştii între ei. Cu sau fără şoim, lebădă sau asfalt, fiecare împlineşte un destin.  Scris în timpul taberei de creaţie de la Castelul Lăpuşna, jurnalul Melaniei Cuc este unul descriptiv, mai mult decât de idei, este o imagine în oglindă, inversă, a ceea ce înseamnă „Jurnalul de la Păltiniş”. El marchează o activitate culturală, o întâlnire înaltă, unde spiritul e la el acasă, unde creatorii sunt ocrotiţi şi răsfăţaţi, dar ei rămân în continuare sănătoşi, fără a avea nevoie de tratament ca-n „Muntele vrăjit”. Oameni şi locuri se regăsesc în paginile acestui jurnal, ca-ntr-o echipă, ca-ntr-o prietenie pecetluită de aceleaşi idealuri, de valori adevărate.
       În aparentul amalgam de cuvinte, propriu Melaniei Cuc,  o idee centrală capătă foarte bine contur, demolând aparenţa de discurs necontrolat. Dând la o parte foaie după foaie, petală de petală, ca-ntr-un joc secund, matur, se remarcă o tehnică bine stăpânită de scriitoare, căreia îi reuşesc, într-un exerciţiu impus, texte cu dimensiuni aproape fixe.  Frapează această constrângere şi libertate totodată care fac casă bună şi dau impresia unui studiu îndelung asupra obiectelor, deşi Melania Cuc mărturiseşte că scrie în timp record, aproape la comandă. (Comanda ei, comanda editorului...).
           Acestea au fost operele Melaniei Cuc, ale anului 2010. Un posibil cuprinzător portret al artistei, pentru că „Autoportret”-ul (Editura Nico, Târgu- Mureş, 2010) a fost lansat la înfiinţarea Clubului „Boema”. Este greu să scrii patru cărţi, apropiate în timp, şi ele să nu semene una cu alta. Totuşi, Melania Cuc reuşeşte să fie altfel cu fiecare apariţie editorială, în acelaşi timp rămânând în stilul ei, deja consacrat.

                                                                                                                                     ELENA M. CÎMPAN

 



                                       ÎNSEMNĂRI DESPRE
                DOUĂ VOLUME DE VERSURI ŞI UN ROMAN



O să încerc să scriu despre despre poeziile şi valoarea poetului Baki Ymeri, care este concis şi metaforic prin excelentă („Cu sânii tăi străpungi nopţile, / Cu pântecul tău roteşti soarele”); de obicei, în poezia modernă, se bate şaua ca să priceapă iapa, care este la păscut; glumeam ! e bine că se scrie multă poezie... pe mine mă bucură orice poet, mai ales cei "alesi" („Şi te-neci tot mai goală / Şi nu-i nimeni să-ţi prindă / În agrafa din poală / Părul greu ca o beznă/ Tremurând lângă gleznă.”) Locuind în Franţa de vreo cinci ani, numai internetul mă mai ţine aproape de limba romană... Şi ce limbă minunată... („Numai zeiţele se pot lăuda / Cu acelaşi cutremur / al sînilor / atunci cînd păşesc”) Cît despre mine, nu vă luaţi după cele auzite... nu am orgoliul ăsta... scriu şi eu, cum pot, cît simt... şi, mai ales, sînt romancier (de, mă laud, că n-are cine!!!), dar, mai ales, nu sînt critic, sînt cristic.
Ziceam că se scrie multă poezie în patria noastră limba romană şi e bine că se scrie, pentru că în oceanul lingvistic în care înnotăm cu toţii, valurile se prăbuşesc peste malurile strivite de stele şi nuferi albaştri. Un poet uluitor de delicat este Baki Ymeri: „Eşti ca boarea cea uşoară / Ca o poftă legănată / La un piept de domnişoară. / Eşti, oricând, ca niciodată. / Niciodată nu ştii când / Eşti ca pasărea furată / De văzduhuri pe pâmânt.”
Neavînd uneltele necesare ale unui critic, ca să-i analizez poezia, îmi asum bucuria de a scrie numai despre ceea ce îmi place mine. „Atât de dulce / Încât / Buzele tale / Pun două amprente / Cu zmeuri de miere / Pe buzele mele.”
 Citindu-i poemele, m-am trezit în faţa unor tablouri pline de graţie, cu tuşe delicate, amintindu-mi de François Boucher, unde tablourile capătă o coloratură emoţionantă. Să pomenim numai de „Diane sortant du bain” sau de „Blonde Odalisque”. Şi asta face Baki Ymeri, pictează delicate scene emoţionante, pe fundalul cărora parcă auzi sonata „Claro de luna” a lui Beethoven. Dar, dincolo de simplitatea desăvîrşită a emoţiei pure, se desfăşoară mai multe straturi de lectură, pe linia marilor poeţi, ca la François Vilon: „Où sont les gracieux galants / Que je suivais au temps jadis, / Si bien chantant, si bien parlant, / Si plaisant en faits et en dits”. („Le testament”, XXIX). Sau la Rimbaud („Ophélie”): „Sur l’onde calm et noir où dorment les étoiles / La blanche Ophélie flotte comme un grand lys”. Şi linia asta poate continua cu Pierre de Ronsard (Odes I, 17): „Mignonne, allons voir la rose...” Uite aici perfecţiune: „Vino, iubito / Sã devenim vecinii luminii! / Tu nici nu ştii / Cã în faţa ta / Existã biblioteci neguroase! / Vino, am şoptit. / Deschide aceste antice cãrţi / Şi lasã-mã / Sã-ţi mângâi trufia!”
Bakim Ymeri este un poet adevărat şi, mai ales, important în pieisajul liric romanesc: „De ce mă vrei? / M-ai întrebat. (...) Nevăzute albine / Îţi desenau pe buze o inimă. / De ce mă vrei? / M-ai întrebat. / Nevăzute albine / Se trudeau să poarte prin aer / Tremurul inimii tale.”*

*BAKI YMERI:Poeme alese din volumele „Kaltrina”, 1994, „Dardania”, 1999, „Lumina Dardaniei”, 2004 (apărut sub egida Muzeului Literaturii Române), „Drumul iadului spre Rai”, 2005.



                                    * * *
 
„Trei ciobani,/ un deal şi‐o vale,/ soare gaben ‐ un dovleac,/
turma s‐a oprit la umbră/  
pe‐o costişă, sub copac.”
(Pictură naivă)

Ai zice că George Roca  umblă la sensibilitatea cuvintelor, reinventînd nu metafora, ci culoarea, cu o dezinvoltură ce vine din delicateţea şi sensibilitatea sufletului său poetic. Poezia asta trebuie citită sub un alt unghi, dincolo de suprafaţa poemelor intenţionat calmă, pentru că sunt mai peste tot câteva niveluri de lectură. Dar să nu facem afirmaţii gratuite:  „Acolo,/ pe insula fericirii noastre/ este veşnic primăvară.”

Simplitatea este desăvîrşită, emoţionînd prin meşteşugul cu care poetul George Roca îşi identifică arta poetică, „Acolo” devenind „numai acolo”, absolutizînd mesajul. Şi, desigur, „primăvară” se identifică în absolut cu tinereţea veşnică a spiritului, a poeziei în cele din urmă.

Uite altă gamă, plină de muzicalitate: „S‐a născut din stropi de ploaie/ Ce cădeau pe‐un vârf de munte/ Apă ce ţâşnea năvalnic/ Din fisuri mari sau mărunte.”  Stropii de ploaie cădeau „pe-un vîrf de munte”, asemenea cuvintelor ce „cad” din vîrful creionului.

Încet, cu răbdare, literă după literă, imaginile se conturează din propriul lor interior metaforic, la suprafaţă ţîşnind poezia delicată şi vie: „În inima ta,/ am descoperit un buchet de flori/ care,/ din când în când,/ dar destul de des,/ îl dăruieşti prietenilor dragi/  pentru a‐i face fericiţi./ Aceştia, la rândul lor,/ te răsplătesc cu o mângâiere/ pe/ fruntea ta de poet.// Se creează astfel/ o armonie divină/ care te face să sari/ mai uşor peste/ găurile negre ale Universului.”

Eu nu sunt critic, ca să disec poezia şi să-i descopăr suprafeţele, aşa că mă mulţumesc  - neavând uneltele necesare unei analize detaliate - să descopăr frumuseţea desăvîrşită şi, la George Roca, am avut ce să găsesc. Iată cîteva metafore: „văzut‐ai fluturi mândri/ zburdând în dans erotic/ sau un apus de soare ce se‐îneca în noapte?”
Şi: „într‐o zi te‐ai însurat cu ploaia”.

Sau „Ars poetica” a lui George Roca: „Pe sânii-ţi proaspeţi de fecioară/ Am pus doi crini, sub braţ zorele,/ Pe pântece inimi din frezii/ Însăgetate cu lalele./ Mai jos întins‐am o garoafă/ Iar pe genunchi, pusu‐ţi‐am roze,/ La glezne albe flori de nufăr,/ şi între degete, mimoze!/ Pe alba pernă pus‐am cale/ Şi mândre flori de paradis…/ Păreai o zână minunată/ Parcă venită dintr‐un vis./ Aşa impodobită‐n flori,/ Eşti cea mai splendidă mireasă/ Privindu‐te eu te ador/ Iubito, dulcea mea crăiasă!”*
George ROCA este un poet adevărat !
________________________
* ROCA George, Evadare din spaţul virtual, Editura Anamarol, 120 pag.


                                                                           ***

Un umor fin, de bună calitate, străbate ca un fluviu subtil acest roman* bine ţinut în frîu de autor. Acţiunea începe brusc (şi asta ţine de tehnica autorului, de stilul lui inconfundabil) cu descrierea spaţiului în care se va desfăşura acţiunea:
„Baraca lungă cu birourile conducerii era poziţionată pe malul Canalului. Se avea, astfel, perspectiva întregii lucrări. La distanţă se zărea un câmp întins, verde, cultivat cu porumb, un drum de pământ bătătorit şi o fermă părăsită de atâta căldură.”
    Într-o singură frază se ţese atmosfera şi se descrie scena ca la teatru cînd se trage cortina şi se aprind reflectoarele. La teatru însă, pentru a spori tensiunea, apare un personaj care priveşte publicul îngîndurat: „O să fiţi voi, spectatorii, capabili să-mi înţelegeţi arta scenică ?” În romanul lui Aurel-Avram Stănescu în fruntea acţiunii soseşte „o motoretă… o minunăţie ! Bijuteria avea 99 cmc, dar a declarat la Poliţie numai 49, a scăpat astfel de taxe, impozite...” Bineînţeles că ea va duce acţiunea mai departe, mai ales că nici nu era nevoie de permis de conducere pentru ea. Că participarea motoretei este esenţială, autorul precizează ce simte motoreta: „Erau neobosiţi şi abia îi aştepta motoreta să se avânte mai departe !”
    Nu vreau să vă povestesc acţiunea, pentru că o să vă leneviţi şi nu o să mai citiţi romanul. Eu vă stabilesc numai nişte jaloane, ca să puteţi să navigaţi destinşi. Şi merită să citiţi acest roman, pentru că personajele sînt vii, frumoase, netensionate de angoasele zilei. Iată scena de la nuci: „Laur(...)zăreşte două fete ieşind din ierburi... Erau agronoame, economiste, dar ce contează? Nu interesează pe nimeni dacă erau  măritate sau vaccinate. Şi-au adus aminte de Bucureşti, de complexul Agronomie, de tinereţe şi le venea să plângă şi le venea să râdă...”
    Şi aşa, cu mici, dar delicate crochiuri, acţiunea avansează: Se strică motoreta şi băieţii nu se mai pot duce la întîlnire cu fetele. „Erau tineri, erau drăguţe, dar îi aşteptau muncitorii, ţăranii şi generalul!”
    În capitolul doi, Laur discută cu secretarul de partid de pe şantier. Auzi aici tensiune damatică: „-Domnule Rebegilă, mie nu-mi plac şedinţele! / -Tu nu vezi că aici nici nu facem şedinţe? Canalul este prioritar, producţia primează.”
    Nu-i asta demagogie curată, triumfătoare ? Şi acum iată portretul secretarului de partid: „Laur, cu ochii blegiţi de hâţânarea ritmică a arcurilor, îl privea admirativ cum se ambalase; părea că-şi expune ideologia sa  proprie şi personală.” Aici, „proprie şi personală” este o expresie delicioasă, bine folosită de autor.
    În capitolul trei, „Trădarea”, „Liniştea pusese stăpânire pe ţărm, nu erau valuri, zgomotele de pe şosea se pierdeau în imensitatea spaţiului, iar lumina amurgului se cernea estompată după un nor şi fiecare avea impresia că acel colţ de lume numai pentru el fusese creat.” Tabloul este pictat cu o pensulă fină, de o mînă de maestru.
    În capitolul următor, „Excluderea”, autorul concluzionează cu umor: „   Şedinţa a durat trei minute, faptele erau grave!”
     „La o margine de lume”, capitolul următor, „marea necuprinsă, plaja pustie, vara încinsă” – ce frumos ! – „ieşeau din mare ţinându-se de mâini cu apa şiroind pe trupuri.” Autorul se foloseşte aici de acele subtile instrumente ale prozatorului, tensionînd cu delicateţe sentimentul de iubire dintre un bărbat tînăr şi o fată.
    Şi tot aşa, înaintînd, „Domnul Moroianu, când intra în clasă, arunca catalogul până la catedră, ca la baschet, şi se deschidea la întâmplare, astfel alegea elevul care să răspundă, de obicei cel din mijlocul paginii, în orice caz era una din cele mai epuizante ore pentru el (pentru elev). În patru ani nu a greşit ţinta decât o dată, plasamentul a fost calculat greşit şi profesorul a executat mişcări haotice de echilibrare spre amuzamentul tuturor, fiind nevoit să culeagă catalogul cu foile îndoite de pe jos.”
    Mai dăm un citat, pentru frumuseţea lui:   „A doua zi, dimineaţa, vedeau uimiţi cum soarele a răsărit voios, zgomotele satului reveneau la viaţă şi îi mulţumeau bunului Dumnezeu pentru minunăţiile naturii şi apa rece din fântână.”    
    Desigur, un critic literar are instrumente specifice meseriei. Eu nu am, aşa că scriu numai despre ce îmi place mie. Şi romanul lui Aurel-Avram Stănescu se desfăşoară bine, pentru că: „Nu este totul rotund ca o picătura?!” Aurel-Avram Stănescu este un scriitor talentat!

                                                                                                                        Ioan LILA
                                                                         * Aurel-Avram  Stănescu „Adevărul dintre noi”, roman

 




                                                     Cristalizarea hazardului

    Faptul că Ion Popescu-Brădiceni,în Cristalizarea hazardului,Editura Napoca-Star,2008,n-a fost furat în întregime de mirajul metodei,deşi construcţia sa teoretică este temeinică şi clădită pe lecturi serioase,e o probă că instinctul său critic a rămas intact şi nealterat de vanităţi metodologice.Eseurile incluse în acest volum sunt un produs al sintezei dintre concept şi metaforă,dintre idee şi stil,fapt subliniat în prefaţă de Virgil Bulat  evidenţiind că autorul este un scriitor prolific,pentru care scriitura înseamnă pasiune,bucurie,minunare în faţa frumuseţii decelate în creaţia altora,satisfacţie în descoperirea unor sensuri inedite de interpretare a acesteia.
    Ion Popescu-Brădiceni are opţiunea pentru discursul critic,dar,nu numai conceptual,ci şi metaforic,el este apropiat atât faţă de opera comentată,dar şi scriitorului.A abordat un evantai de cărţi,autori,repere trnsmoderniste,ontoretica literaturii,noua teorie a culturii şi multe alte probleme ale literaturii contemporane ce interesează specialiştii,dar şi cititorii împătimiţi.Acesta fiind un teoretician avizat al noului concept al transmodernismului,componentă a noului curent globmodern(descoperit ,teoretizat şi “botezat” de subsemnatul).
    O unitate teoretică există totuşi în această carte,în ciuda faptului că abordează o diversitate de cărţi scrise în diferite stiluri,şi ea vine din practicarea cu supleţe şi parcimonie a poeticii,a subtextualităţii sau supratextualităţii şi hermeneuticii operelor analizate,fie că abordează scriitori clasici contemporani:Marin Sorescu,George Stanca,Gheorghe Grigurcu,Ioana Dinulescu,Horia Gârbea,Valentin Taşcu, Gabriel Chifu,dar şi mai tinerii în ale scrisului ca:Gheorghe Drăghescu,D.M.Drăgan,Horia Muntenuş,Voichiţa Pălăcean-Vereş,Dinu Virgil,etc.
    O parabolă a literaturii poate fi considerată această carte de excepţie,în care interpretarea textelor literare e urmată îndeapropape de construcţia teoretică autoreflexivă şi riguroasă.Teoria transmodernismului(ca parte integrantă a globmodernului) trăieşte în această carte forma ei cea mai subtilă,căci conceptul e o dedublare a intuiţiei critice,iar hermeneutica o deghizare a analizei.Scenariul critic ascunde,prin urmare,o schemă teoretică,precum scoica poartă în sine perla.
    Cartea lui Ion Popescu-Brădiceni,familiarizată impecabil cu critica şi teoria literară modernă,cu o bibliografie bogată,e o radiografie chiar a spiritului teoretic din perioada postrevoluţionară:opţiunile autorului postulează o viziune deja consimţită de  exegeza mai nouă,trăgându-şi rădăcinile din Serge Doubrovsky:din naratologie şi lingvistică,dar mai cu seamă din semiologia textului.Abundenţa de referinţe bibliografice,exegeza lui Ion Popescu-Brădiceni poate fi înţeleasă,simbolic,şi ca un symposion al ştiinţelor literaturii:poetica,hermeneutica,retorica,lingvistica,naratologia,gramatologia,fenomenologia,etc,sunt convocate în textul autorului,pentru a da seamă de identitatea literaturii.
    Acest eclectism superior,altfel controlat ireproşabil,nu e departe însă uneori de rezumatul deghizat,de adaptare şi nuanţare,care sunt forme de obnubilare a originalităţii.Inovaţia trăieşte la limita dintre parafrază şi citat,dacă nu socotim marca subiectivităţii şi facilitatea de a reformula,sistematiza şi reorganiza într-un discurs propriu toate achiziţiile de până acum ale ştiinţei literaturii.Totuşi limbajul critic,chiar dacă specializat,are supleţe şi proprietate.Eleganţa expresiei ia adesea o turnură aforistică,semn de asumare reflexivă a actului teoretic:Poemul pare a fi o însemnare de caligraf,dar şi un exerciţiu de înseninare.
    Rigoarea şi fineţea sunt,în cazul lui Ion Popescu –Brădiceni,două forme ale spiritului critic care pune demonstraţia şi intuiţia la baza unei noi hermeneutici:în înfăţişarea lor siameză,critica şi teoria,analiza şi sinteza,precizia şi rafinamentul se simt reciproc şi se întărâtă,fără a se putea înfrunta vreodată pe viaţă.Autorul este un analist temeinic şi înzestrat,care ştie să conjuge în chip fericit acribia,analiza cu spiritul critic.

                        ***


                                                    
“Bătrâna frunză “


    De la Vasile Voiculescu încoace puţini sunt poeţii care au abordat  sonetul. Acel gen de poezie lirică, cu formă fixă, alcătuită de patrusprezece versuri, cu aceeaşi măsură, repartizate în două catrene cu rimă îmbrăţişată şi două terţine cu rimă liberă.
    Printre autorii care au abordat acest gen de poezie, puţini la număr, în comparaţie cu pleiada numeroasă de poeţi din istoria literaturii noastre, enumăr câţiva cu scopul de a scoate în evidenţă evantaiul destul de redus al celor care s-au încumetat să abordese sonetul:Dimitrie Anghel, Gheorghe Asachi, Cezar Bolliac, Panait cerna, Mihai Eminescu, Şt.O.Iosif, Cincinat Pavelescu,  George Topârceanu, Elisabeta de Wied, Ştefan Petică, etc.
    Am făcut acest succint excurs pentru a evidenţia îndrăzneala harnicului poet Nicolae Costea Teleajen în abordarea sonetului în volumul “Bătrâna frunză “ ce cuprinde 185 de sonete, apărut la editura TIPO-MAN, Ploieşti, 2011.
    Autor a 31 de volume cu o tematică diversă, de la proză, monografie, poezie până la istoriografie, Nicolae Costea Teleajen în volumul “Bătrâna frunză “ îşi pune întreagul să talent în slujba sonetului, ca expresie a virtuzităţii.
    Cunoscător excelent al poeziei, Nicolae Costea Teleajen este sedus mult de himera clasicităţii, împletind totuşi, cu  aceasta cu achiziţiile liricii contemporane,  vizibilă nu atât în substanţa viziunii, cât în prozodia incantatorie, cizelată, aproape narcisiacă. O voluptate irepresibilă a rostirii şi o dicţie impecabilă descoperim în cele 185 de sonete, scrise îmn perioada 1975-2010.Clasicismul prosodic al  acestora  e însă mai degrabă o formă de îmblânzire a convulsiilor lăuntrice, un act de exorcism:”dar azi, sunt fără tine, singur/ Ca o albină-n miez de floare/ Când nu găseşte-n al ei mugur/ Nici cât un vârf de ac, o boare... „( Şi totuşi…)
    Fizionomia sonetelor acestea nu bate la ochi. Actul lor de naştere e smuls din registrul sonetelor lui Voiculescu.Aceeaşi înclinaţie spre melancolie, spre imageria ambiguă, deopotrivă diafană, şi fantastă, într-o manieră ceremonioasă, aproape intimă, familiară:” Când ea din nou mă cată/ Să-mi spună: să înduri/ Privirea mea de-arsuri/ dacă mă ştii de fată!“(Doar eu ).
    În aceste sonete descoperimn un sentiment al căutărilor, provenit din presimţirea degradării lumii şi a decăderii ei în metafizic. Imaginile sunt diafane, metaforele contureaz o lume a universului poetului.
    Expresia barocă ascunde în spatele virtuozităţii o percepţie a trăirilor eului într-un” luminiş de stele“(Ca un ocean ).
    Fiorul, misterul, aerul ceţos, experienţele alchimice, imprevizibil thanatic sunt câteva din trăsăturile acestor sonete care stilizează extincţia, o adulează, o îmblânzeşte.
    Excepţionala capacitate de a da carnaţie obsesiilor, de a le închide în versuri rafinate şi eclatante se consumă însă, nu o dată, în exerciţii de virtuozitate, în decorativism frisonat de stările psihice ale poetului.
    Nicolae Costea Teleajen este un poet admirabil ce trage sonetul înspre experienţa intimă.
                                                                                                                                                                
Al.Florin ŢENE

Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971