Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011 periodic nr. 1 2 | 3 | 4 | 6 | 7-8 | 9-10 | -->
Anul 2010
Anul 2009
Un portret
Fragmente din Asfinţit de Europă…”
Fragmente din „Scaunul singurătăţii
Fragmente din „Frumoşii nebuni…”
Final informal despre un prieten informal
Starea naţiunii fără starea de sănătate - Articole de Prof. Dr. Sarafoleanu, Magdalena Albu,Lucian Avramescu
Viermuiala, de Gavril Cornuţiu
Două articole despre „Calul troian la Roşia Montană
Chilipirgiii şi fraierii, de Adrian Botez
Meritele prin care s-a ridicat Ludovic Spiess, de Mircea Bunea
Spicuiri din texte noi şi vechi, de George Roca
COPII NOŞTRI MAI ŞI GÂNDESC: PREMIANTE DIN VASLUI DESPRE MODUL CUM ÎŞI VĂD PROPRIA ŢARĂ
Constantin Frosin prezintă în limba franceză „Eminesciana-Dintre sute de catarge”
ULTIMA ORĂ: Apariţia unei cărţi care aruncă o altă lumină asupra istoriei noastre de după cel de al doilea război mondial
RECENZII SI PREZENTĂRI DE Sergiu GĂBUREAC, Ciprian CERHAT, Stelian GOMBOŞ, Elena M. CÎMPAN, Ioan LILĂ, Al. Florin ŢENE, Const. T. PPOPESCU, Carmen MUSAT-COMAN, Adrian BOTEZ, Angela FURTUNĂ, Antonia BODEA. DESPRE: Voluntariatul în biblioteci, revista „NOI, NU”, Ovidiu HURDUZEU, Mircea PLATON, Melania CUC, Baki YMERI, George ROCA, Aurel-Avram STĂNESCU, Ion POPESCU-BRĂDICENI, Nicolae COSTEA-TELEAJEN, Ştefan Doru DĂNCUŞ, Amita BHOSE, Dan SANDU, Rodica LĂZĂRESCU, Viorel SAVIN, Ionuţ CARAGEA, Al. Florin ŢENE- PARTEA I
PARTEA II
PARTEA III
PARTEA IV
Corneliu LEU: CU MULŢUMIRI ŞI RECUNOŞTINŢĂ confraţilor care ne-au citit - articolele scrise în răstimpul dintre cele două apariţii şi ecourile lor primite de la Dimitrie Grama, Prof.dr. Ioan Alexandru, Stelian Cinca, Ecaterina Climpean, Florian Bichir, Dan Lupescu, Lucian Oprea, Constantin Lupeanu, Teodor Damian, Mircea Bunea, Magdalena Albu, Melania Cuc, Ioan Lilă, Viorel Băetu, George Roca, Lucian Hetco, M.N.Rusu, Alexandru Cetăţeanu, Virgil Coman -PARTEA I
PARTEA II
PARTEA III
Comentarii şi ecouri la aceste articole
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI - Partea întâi
Din folclorul internetului Partea întâi - continuare
Fine dell primo tempo din folclorul internetului
PASO DOBLE rubrica lui Ioan LILA
Rubrica lui Ionuţ CARAGEA
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI -Partea II
Din folclorul inbternetului - continuare partea II
                                 BIBLIOTECA PUBLICĂ ROMÂNEASCĂ Şi VOLUNTARIATUL
 
Abia acum, cand marcam Anul European, International sau Mondial al Voluntariatului, ma gasesc, eu, Sergiu Gabureac, sa spun ca o viata intreaga de BIBLIOTECAR PUBLIC m-am bazat pe voluntari. Mult timp nici nu am stiut ca asa se cheamau acei semeni care mă ajutau să derulez diverse proiecte culturale.
A trebuit sa vina iar Europa, americanii (prin dragul nostru Paul Baran),  sa afle ce mai faceam noi prin biblioteca publica romaneasca. Asa cum unii cauta sa ne invate noi servicii de biblioteca, care in multe biblioteci publice se practicau inca de dinaintea primului Razboi mondial.
 
Ura ! Am găsit limba română, pe acest laptop de voiaj ! Ştiam, de la Grigore Moisil, că nu calculatorul e idiot ! Să continuăm.
După cum spuneam, serviciile de bibliotecă nu s-au prea schimbat în cei 2600 de ani de la apariţia primei biblioteci publice în actualul program Homo sapiens. Democratizarea accesului liber la informaţie a revoluţionat întreaga Grecie antică. Între timp, s-au schimbat doar tehnologiile, tipurile de suport pentru informaţii, cărţi, dar asta e o altă problemă. Serviciile de bibliotecă public au rămas, însă, aceleaşi.
Ceea ce nu avem noi, în România, sunt spaţiile pentru BIBLIOTECA PUBLICĂ, una dintre cele cinci instituţii civilizatoare obligatorii pentru o comunitate locală. Poate, fără nicio exagerare, chiar cea mai importantă ! Informaţia = cunoaştere = putere !
A început Spiru Haret, una dintre marile minţi vizionare ale poporului român, un program de construcţie de şcoli, biblioteci şi aşezăminte culturale, dar l-au mâncat grupurile de interese ale timpului său !
Aveţi marea şansă să vă aflaţi, în acest moment*, la Baia Mare, într-una din cele opt-nouă biblioteci publice construite în România ! Atenţie ! De când există România !
Şi nu construite de statul român, cum ar fi fost firesc, ci de o comunitate locală judeţeană, la presiunea unui om de toată isprava, prietenul nostru, Theodor Ardelean.
Fără îndoială, în Maramureş, există oameni inteligenţi, aleşi locali, care sunt cu adevărat, în slujba semenilor lor. Să ne amintim marile tradiţii culturale ale Maramureşului (mulţi nu ştiu că în evul mediu Maramureşul era cât pe-aci să fie o ţară românească independentă) şi este suficient pentru a afla cum a fost posibilă realizarea unei asemenea construcţii la standarde mondiale.
Au fost, cu siguranţă, în realizarea unui asemenea poiect ambiţios mulţi voluntari. Bravo maramureşenilor !
 
*
De fapt, întreaga noastră activitate biblioteconomică se bazează pe voluntariat. De la utilizatorii, care vin în mod voluntar la biblioteca publică, care restituie voluntar documentele, împrumutate în mod voluntar, până la cei care ne ajută, tot în mod voluntar, în organizarea şi derularea proiectelor noastre culturale (dezbateri, mese rotunde, simpozioane, lansări de carte, expoziţii, cursuri de toate genurile: iniţiere în limbi străine, iniţiere în teatru, muzică, clubul cinefililor, navigarea în opt paşi pe internet [la unele filiiale am ajuns la peste 20 de serii de absolvenţi, în special promoţii de seniori (de la 60 la peste 70 de ani)], organizare de cluburi de informare şi lectură în cămine de bătrâni şi centre de copii instituţionalizaţi, organizare de filiale în stăinătatea (Spania, Italia) unde sunt mari comunităţi româneşti), în R. Moldova ş.a.m.d.
Ei sunt adevăratele vip-uri ale unei comunităţii: educatori, învăţători, profesori, preoţi,medici, actori, muzicieni, academicieni,  poliţişti, sportivi de performanţă, ingineri, plasticieni, scriitori, specialişti în IT sau elevi isteţi, conducători de cenacluri, preşedinţi de asociaţii, fundaţii, societăţi ştiinţifice, comerciale ş.a.m.d. şi nu supermediatizaţii tv: criminali, violatori, găinari, piţipoance, care de care mai analfabetă şi cu un comportament de primă mârlandeză, capi ai lumii interlope locali şi naţionali, parlamentari de doi lei, care au dus România pe treapta cea mai de jos a dezvoltării şi prosmicuităţii …
*
Recent, la o întâlnire, în cadrul Zilelor Bârlădene, am pus o întrebare naivă acad. Mihai Cimpoi şi poetului Nicolae Dabija: - Cum clanurile mafiote naţionale, de pe cele două maluri ale Prutului, s-au putut uni atât de repede, iar oamenii de cultură tot caută de peste 20 de ani căi de comunicare ? Aici se simte, puternic, lipsa voluntarilor ! A adevăraţilor patrioţi !
*
Cu siguranţă, colegul meu, Horia, va prezenta reportajul realizat (vezi www.bibliotecametropolitana.ro) cu prilejul ultimului târg de voluntariat, care a fost o reală surpriză pentru comunitatea de ong-uri bucureştene.
Ultimii voluntari pe această listă sunt bibliotecarii publici, cu salarii, care, în lumea civilizată, pot fi considerate doar mici stimulente [bibliotecarii publici români fiind cras discriminaţi faţă de alţi bibliotecari români  (cu alţi 25% minus la salarizare; faţă de angajaţii Bibliotecii Naţionale a României sau cu unele biblioteci specializate, care nici nu au contacte atât de puternice şi stresante cu membrii comunităţii)].
Cei mai mulţi bibliotecar publici îşi fac cu dragoste şi profesionalism meseria, uneori în condiţii deloc de invidiat, deseori în spaţii mai mult decât meschine şi insalubre.
Curând voi ieşi din sistem. Pot afirma că am avut o mare şansă să practic o meserie extrem de plăcută, deloc uşoară. Am fost în dialog cu zeci de mii (mai nou şi, mai ales, pe internet: mail, facebook, twiter, diverse bloguri) de oameni de toate condiţiile, din toate categoriile sociale. Nu exagerez deloc. Se poate verifica. Are dl Google un sistem de monitorizare !?!
Nimic nu este mai plăcut, în meseria noastră, ca atunci când semenul tău vine să găsească o soluţie la problema care îl frâmântă şi tu îi dai rezolvarea. Se uită la tine ca la o minune. Am avut multe asemenea momente de maximă satisfacţie în viaţa mea de bibliotecar public.
Să ne amintim, permanent, că am avut înaintaşi celebri: Demetrios din Phalera, Euclid, Plotin, Galen, Arhimede, Philo, Ptolomeu, Erathostene, Strabon, Teocritus, Herodot ...pe care lumea îi ştie ca specializaţi doar într-un anumit domeniu, dar ei, la bază, au fost bibliotecari publici. Adică oameni cu o pregătire enciclopedică. Ceea ce se capătă în timp. În mult timp. Am mai spus un agent SRI, spre exemplu, se formează mult mai uşor decât un bibliotecar public. Oricând putem dovedi acest lucru.
Practicăm o meserie care a jucat un rol capital în stocarea, conservarea şi răspândirea informaţiilor şi cunoştinţelor umanităţii. Marii bibliotecari au jucat un rol important în manipularea marilor conducători ai lumii şi, de ce să nu recunoaştem şi noi facem deseori acest lucuru cu mulţi dintre cei care apelează la serviciile noastre !
Nu de puţine ori chiar în interes personal. Lichele au fost şi sunt şi în rândul nostru. Ele se văd de la distanţă. După maşină, după vilă, casă de vacanţă, ca urmare a comisioanele de tot felul însuşite de-a lungul timpului. Legal (!), dar total immoral !
Nu asemenea modele bibloteconomice româneşti trebuie urmate, ci oameni de tipul: Onuc, Florica Pop, Ardelean, Doina Popa (ca să dau doar câteva nume actuale), oameni care ard pentru biblioteca publică românească. E timpul să amintim de Gheorghe Popescu, care a format sute şi sute de bibliotecari, G. T. Kirileanu, bibliotecar şi om de taină al regalităţii româneşti, Zamfir de la Constanţa, Oprea de la Galaţi, Pop Tamaş de la Mureş, Lupu, Traian Brad de la Cluj, Păpurică, Voinescu de la Buzău şi mulţi, mulţi alţii. Mari anonimi şi civilizatori ai comunităţii unde s-au dedicat acestei meserii cu tot sufletul.
Ei nu au venit la BIBLIOTECĂ împinşi de cineva sau că nu aveau unde lucra, ci BIBLIOTECA PUBLICĂ i-a ales pe ei !
În concluzie, fără voluntari, mai toate instituţiile civilizatoare ale unei comunităţi de oriunde de pe planetă, nu au cum să-şi îndeplinescă nobila misiune de a fi în slujba semenilor, misiune mai mult decât necesară în a-i ajuta şi a le uşura existenţa.
 
29.05.2011
 
* Mesajul a fost transmis cu prilejul Conferinţei Naţionale a ANBPR (mai, Baia Mare). La cererea mai multor colegi din ţară îl fac public. Poate, poate unele autorităţi vor înţelege ceva. Să meargă la Baia Mare, la Sibiu, la Piteşti, Cluj-Napoca, la Râmnicu Vâlcea, la Piatra-Neamţ, la Constanţa … şi să vadă ce înseamnă o bibliotecă publică românească apropiată, cât de cât, de standardele lumii civilizate. Şi mai ales să înţeleagă că nu este un loc de petrecere a timpului liber, cum cred mai toţi analfabeţii timpurilor noastre. (gsm)
 
                                                                                    Sergiu Gãbureac, bibliotecar public membru ANBPR

 





                  REVISTA „Noi, NU!” O CONSTANTĂ CULTURALĂ
                                    ÎMPLININD UN DECENIU


                                                                        Reproducem articolul „De 10 ani. Vă mulţumim !” scris de editorul  Ciprian Cherhat


În luna aprilie se împlinesc 10 ani de când revista Noi,NU! se citeşte online. A apărut la initiţiativa unor studenţi care, la o pauză de cafea şi ţigară în fostul bar de la subsolul B.C.U din Cluj-Napoca, credeau că printr-o astfel de iniţiativă nu ar


face decât să intre în acel spaţiu al dialogului noii generaţii care are şi trebuie să aibă dreptul de a zice ceva. De a zice ceea ce nu le place, de a scoate la lumină ceea ce alţii încearcă să îngroape, de a rupe lacătul tăcerii celor care se complac în stadiul în care cei care au luat frâiele puterii din ţara asta l-au ferecat peste glasul şi aşa sfâşâiat al poporului trezit din comunism dar rămânând totuşi cu pumnul în gură.
De-a lungul celor 10 ani ne-am dat seama că demersul nostru este unul inutil cu atât mai mult cu cât am observat că orice iniţiativă este repede înnăbuşită chiar de către persoane de la care ai aşteptări mai mari. Cu toate aceastea nu am renunţat. Chiar dacă a urmat sfârşitul anilor de studenţie pentru toţi cei care am iniţiat acest demers şi limitarea timpului alocat pentru proiect, revista a continuat. Şi a continuat datorită celor care au observat în revista noastră un mijloc liber de exprimare: Colaboratorii. Celor care au trimis materiale şi ne-au convins că un astfel de demers nu ar trebui oprit. De aceea, tuturor celor care aţi publicat în revista Noi,NU! daţi-mi voie să vă mulţumesc. Fără ajutorul dvs. cu siguranţă revista nu ar mai fi existat.

Iniţial aveam întâlniri pentru a discuta despre sumarul revistei. Ulterior acestea s-au rărit discuţiile fiind purtate mai mult prin telefon sau email. Acum toate discuţiile se poartă doar pe email. Pentru că fiecare suntem în altă parte dar toţi împreună vrem să continuăm. Nu mai suntem nici studenţi şi nici atât de tineri ca la început. Dar cel puţin avem convingerea că rostul revistei Noi,NU! încă nu s-a risipit. Rămâne o revistă de atitudine şi cultură scrisă de toţi cei care vor să se exprime liber.

Am fost întrebat de mai multe ori cine suntem şi dacă avem ceva de ascuns din moment ce nu apare nicio informaţie pe site despre cei care stau în spatele revistei. Nu ar trebui să fiţi surprinşi dacă vă spun că noi suntem dvs. adică cei care ne citiţi şi ne trimiteţi articole pentru publicare. Nu suntem persoane publice, nu am publicat cărţi, nu am apărut la televizor, nu suntem ziarişti de profesie şi nici afiliaţi vreunui partid sau organizaţii. Pur şi simplu este un proiect început când visam iar acum îl continuăm pentru că, treziţi la realitate, ar fi păcat să renunţăm la vise.

În cei 10 ani am trecut prin mai multe schimbări de format. Primele 5 numere le readucem online acum. Le puteţi citi în formatul original pe pagina principală a siteului. După cele 5 numere am trecut la un format nou, cu baza de date, şi ne propunem să  republicăm toate articolele . Din păcate nu putem adăuga articolele printr-un simplu click şi vor trebui publicate manual. În acest sens va exista o secţiune nouă numită De 10 ani unde vom publica, periodic, articole care s-au pierdut din mediul online şi dorim să le readucem unde le e locul astfel încât aici să puteţi citi tot ce s-a scris în Revista Noi,NU! în aceşti 10 ani într-un singur loc.

O mare problemă a fost timpul alocat pentru publicarea articolelor de când ne ştim. Au fost şi perioade lungi de timp în care nu am publicat nimic mai ales datorită timpului limitat şi a resurselor reduse. Am rămas şi singur iar atunci ajutorul a venit de la colaboratori. Scopul fiind astfel atins: revista este a dvs., a celor care doresc să se exprime liber. Si dvs. sunteţi parte din Noi,NU! şi sperăm să rămâneţi alături de noi.

Iată de ce acum, după 10 ani, încercăm un alt format care ne permite să publicăm mult mai repede toate propunerile dvs. Sperăm astfel să vă apropiem mai mult de noi şi să vă convingem că merită să publicaţi în revista noastră. Chiar dacă am făcut tot posibilul să finalizăm noul format, din păcate, nu am reuşit în totalitate motiv pentru care acest format încă nu este finalizat urmând să-l finalizăm în zilele următoare adăugând noi funcţionalităţi. Aşa cum ne-am bazat pe sprijinul dvs. în aceşti 10 ani ne bazăm şi în continuare. Iar dacă nu aţi mai publicat de mult în revista noastră vă relansăm invitaţia de a deveni colaboratori.

De asemenea rămânem deschişi oricăror propuneri, sugestii sau observaţii în ceea ce priveşte revista. Aşteptăm persoane care doresc să se altăture echipei noastre nu doar ca şi colaboratori ci şi ca redactori. Într-un fel e impropriu zis redactori pentru că nu avem o redacţie. Fiind online totul se desfăşoară online. Nu trebuie decât să publicaţi periodic pe siteul nostru şi apoi să ne spuneţi că doriţi să deveniţi redactor. Pentru acest lucru nu cerem decât implicare, idei noi, propuneri şi un mic timp dedicat revistei.

Aş fi dorit să-i amintesc pe toţi cei care au colaborat cu revista noastră în cei 10 ani. Dar pentru că numărul colaboratorilor este unul foarte mare şi din dorinţa de a nu scăpa pe cineva nu o voi face. Trebuie însă amintiţi cei care au făcut parte din prima echipa redacţională şi care au pus bazele revistei Noi,NU!: Adrian Nicula, Nadia Tudorică, Adriana Rusu, Micul Prinţ (Florin Ceşa) şi subsemnatul. Ulterior numărul colaboratorilor a crescut iar cel a redactorilor a scăzut. Nu pot să nu-i amintesc şi pe cei mai vechi colaboratori: Gabriel Gherasim şi George Roca care încă ne sunt alături. De asemenea chiar de la început Ciprian Dobrescu ne-a asigurat suportul pentru existeţa online şi încă o face. Însă mulţumirile mele merg şi către toţi cei care au scris, scriu şi vor scrie pe siteul nostru.

Nu sunt adeptul planurilor mari de viitor. Însă sunt convins că revista Noi,NU! îşi va găsi întotdeauna resursele de a supravieţui şi va fi mereu un loc în care întotdeauna cineva va avea ceva de spus. Pentru că, chiar dacă fără şanse de reuşită, acestă parte din internet este un loc al exprimării libere. Nu suntem asociaţi cu nimeni şi nici nu vom fi. Suntem independenţi şi credem în asta. Şi spun fără şanse de reuşită întrucât se ştie că în ţara noastră atitudinea e doar la nivel de discurs. Din păcate presa din România susţine acest discurs bazat doar pe interese. Politicul a sfârtecat tot. Inclusiv atitudinea...

De Alexandra Svet si demersul ei mai ştiţi ceva ?

Dar probabil totul ţine de felul de a fi al poporului român...

Cu toate acestea Revista Noi,NU! se citeşte online de 10 ani. Vă mulţumim !


 


 

       A TREIA FORŢĂ – ROMÂNIA PROFUNDĂ




                              Autori: Ovidiu Hurduzeu, Mircea Platon. Editura „Logos”, Bucureşti, 2008, 367 pagini

 
Motto: “Nu ni se potriveşte nici un model extern de civilizaţie: nici cel sovietic, nici cel american, nici cel nipon sau german. Ar fi trebuit să fim lăsaţi să creştem organic, dinlăuntrul nostru. Cred că schema de bază, arhetipal-seminală, a fiinţei noastre se găsea undeva în duhul vechiului sat valah: care sat, murind cu zile, ne-a lăsat de izbelişte, la mijloc de drum, între preistorie şi electronică. Nu avem un pattern, creştem şi descreştem aiurea, după legi haotice, stejari în ghivece, lupi în seminare marxiste, ingineri căutând petrol şi oţel şi negăsind decât cimitire de folclor şi limbă.” (Ion D. Sîrbu, Jurnalul unui jurnalist fără jurnal).
 
Am încheiat, în urmă cu câteva ceasuri, şi cu o oarecare întârziere, lectura volumului, scris „la patru mâini, două suflete mari şi două caractere tari” de eseiştii Ovidiu Hurduzeu şi Mircea Platon şi recomandată cu multă sinceritate şi responsabilitate de către către Actorul, Regizorul creştin, Apologetul şi Mărturisitorul autentic Dan Puric. În mod normal, aş lăsa să treacă de la câteva zile la săptămâni, care să lase ebuliţia lecturii să decanteze lin într-un text. Unele dintre recenziile mele sunt departe de momentul primei lecturi cale de mai mult de un an. De data aceasta nu va mai fi la fel, scriu la cald, adică la roşu. Voi mai face, mărturisesc dintru început, ceva ce consider a fi impardonabil, un lucru pe care mi-l refuz din principiu: o recenzie la persoana întâi. În raport cu cărţile pe care le citesc, sunt prea mic, nu exist. Volumul celor doi autori nu m-a întâlnit altfel, nici nu m-a lăsat mai mare. Poartă însă cu el o încărcătură de Prezent care provoacă cititorul la o reflecţie făţişă, fără jumătăţi de măsură. Un Prezent agresiv ca o îndrăgostită care vrea să ştie: „Mă iubeşti?” şi căreia nu-i poţi răspunde decât afirmativ sau negativ, dar musai cinstit. Nu te poţi angaja în faţa acestui tip de întrebare decât la persoana întâi, strict personal. Deci şi prin urmare, aşa voi face. Am terminat lectura cu certitudinea întâlnirii cu unul dintre cele mai importante texte despre lumea noastră redactat în România, senzaţie pe care n-am mai avut-o niciodată de la Omul recent a lui Horia Roman Patapievici încoace. Rog ca această din urmă observaţie să nu-mi fie judecată prea dur, neputând spune, la urma urmei, că citesc toate lucrările care se publică pe la noi, nici măcar pe toate care merită acest efort. Este o impoliteţe faţă de contemporaneitate, dar este preferabil aşa, zic eu, decât să fiu nerecunoscător celor ce ne vin din trecut. Observaţia asemănării dintre cele două volume nu este, cred, lipsită de importanţă, şi o voi relua în partea finală a recenziei, acolo unde voi încerca să schiţez câteva anticipări ale impactului pe care îl va avea A treia forţă: România profundă.
 
Aşadar, iată, în răstimpuri, în orice cultură apar cărţi care dinamitează ideile considerate până atunci a fi de neconstestat. Cărţi inclasificabile, care deschid drumuri, redefinesc perspective şi creează un climat nou. Nu cred că greşesc când afirm că A treia forţă: România profundă, cartea scrisă “de patru mâini şi două capete” - de Ovidiu Hurduzeu şi Mircea Platon, cu postfaţa semnată de Gheorghe Fedorovici, şi cu interviurile realizate cu cei doi autori şi protagonişti de către Silviu Man, va măsura cu precizie cât de permeabili am rămas la idei cu adevărat noi, cât de ancoraţi suntem în realitatea zilelor noastre şi, mai cu seamă, adevăratul nostru apetit nostru pentru libertate – acea libertate nemediată de nici o instanţă politică ori slogan publicitar.
 
A treia forţă: România profundă nu este bricolaj conceptual manufacturat de doi universitari. Autoritatea autorilor Ovidiu Hurduzeu şi Mircea Platon nu provine din niscaiva fraze lungi şi ameninţătoare, delicat-ininteligibile, nici din docte şi ţepoase note de subsol, ci din faptul că ei ştiu să ţi se adreseze direct, franc, iar nu cu identitatea tupilată după tufişul unor concepte costelive şi arabescuri “telectualiste”. În cartea lor – scrisoare-manifest, iar nu poligon pentru patinaj teoretic – se vorbeşte, în cel mai viu şi mai asumat mod cu putinţă, despre ştirbirea fundamentelor lumii, despre lipsirea progresivă a omului de omenie, despre creşterea deficitului de România în România şi alte probleme ce nu pot fi acoperite prin înnodarea de silogisme, ci doar prin mărturisire. Iar Ovidiu Hurduzeu şi Mircea Platon mărturisesc, vorba aceluiaşi I.D. Sîrbu, citat mai sus, “despre tot ce nu ţi se poate lua la percheziţie”.
 
Ce înseamnă a gândi? Eugen Ionesco spunea: “A gândi înseamnă a gândi de unul singur”. A gândi nu înseamnă însă a jongla cu termeni prestabiliţi – a gândi există numai în afara locurilor comune şi ale prejudecăţilor vremii. Noi ne-am obişnuit să credem că vremurile noastre ne dăruiesc libertatea, ceea ce n-a făcut nici Evul Mediu (pentru că “hm, obscurantist”), nici secolul XIX (pentru că „vai, monarhist”), nici perioada interbelică (pentru că, “ah, Cioran-Eliade-Ionesco”). De-abia acum, după 45 de ani de comunism şi 21 de ani de tranziţie, printr-un miracol pe care nimeni nu încearcă să şi-l explice, ni se pare că ne-am trezit, un pic buimăciţi, în cea mai bună dintre lumile posibile. Libertatea noastră cea nouă s-a născut prin “spargerea prejudecăţilor” lumii celei vechi ... Ce uităm însă, tot aruncând diatribe împotriva vremurilor trecute, este că în locul vechilor prejudecăţi, timpurile moderne ne-au făcut cadou altele, mai subtile, mai rafinate, mai adaptate noii noastre identităţi, de posesori de drepturi, carduri bancare şi ferestre cu geam termopan. În loc să gândim singuri, ne-am învăţat să cântărim lumea în termeni vagi şi smulşi de realitate, să ne raportăm existenţa nu la oameni, ci la instituţii, şi să etichetăm definitiv adevărurile incomode pentru a nu fi perturbaţi din reveriile noastre progresiste. Acesta este unul dintre marile merite ale volumului A treia forţă: România profundă – acela că demonstrează, cu argument limpede şi maximum de blândeţe, că şi lumea în care trăim suferă de grosolane imprecizii şi de insuportabile locuri comune. De exemplu: imaginea noastră despre “capitalism” este indisolubil legată de aceea a unor bănci şi corporaţii uriaşe, care rulează în circuitul economic sume ameţitoare. Nu ne putem, deci, închipui un aşa-zis capitalism la scară umană. Aici intervine Mircea Platon, dând exemplul unui model de capitalism antibancar practicat de negustorii Franţei de dinainte de Revoluţie, care – în chip uimitor – evitau împrumuturile şi care nu aveau obsesia consumului şi a maximizării cu orice preţ a profitului (elemente fără de care nu poate fi imaginat “capitalismul nou”). Desigur, contraargumentul cel mai la îndemână ar fi să afirmăm că exemplul este lipsit de relevanţă, fiindcă aceasta se întâmpla de mult, în vremuri imemoriale, nu acum şi aici, “în cea mai bună dintre lumile posibile” ... Dacă am aduce însă această obiecţie, am uita, în mod nepermis, că circuitul lumii nu este liniar şi că o creştere cantitativă nu înseamnă neapărat un progres (“Chiar şi despre o tumoare se spune că se află în progres” –Giovanni Sartori).
 
Într-un stil imbatabil, cu floreta lucidităţii învelită într-o teacă stilistică de mare rafinament, Mircea Platon ridică masive semne de întrebare deasupra utopiilor prefabricate cu care ne alimentăm zilnic: - iluzia dezvoltării României prin rapt: “România îşi va fi revenit când va avea nu cinci miliardari, ci 30.000 de croitori buni, nu când va avea cinci baroni ai impexurilor agricole, ci doar când va avea o economie ţărănească prosperă şi 200 de soiuri de vin bun” (Ce-a mai rămas de apărat? Micul întreprinzător);
 
- iluzia democraţiei imaculate: “După cum observa Victor Davis Hanson, sistemul actual are încă de dat un răspuns la întrebarea dacă democraţia e posibilă în lipsa existenţei unei clase de ţărani, de fermieri, de yeomen, de răzeşi, a căror independenţă economică şi virtuţi rustice de autosuficienţă, spirit de întreprindere, stocism, şi prudenţă au stat la baza ideii democratice din vremea Greciei antice şi până în secolele XIX-XX.” (Ce-a mai rămas de apărat? Satul);
 
- iluzia dreptei intolerante: “Nu forţez pe nimeni să fie ortodox, îl ascult pe cel care îmi vorbeşte de altă credinţă, dar nu accept să fiu “tradus”, să fiu redefinit, reeducat, să fiu forţat să devin altceva sau să renunţ la părţi din credinţa mea sau din practica ei liturgică. Darul lui Dumnezeu e să ne iubim fiind diferiţi – chiar duşmani -, nu să ne iubim pentru că suntem la fel. Pentru că trebuie să-l iubim pe El în noi, nu pe noi.” (Cum poţi fi conservator fără să fii legionar şi fără să fii de stânga);
 
- iluzia învecinării dintre conservatori şi legionari: “Punctele unde se operează desprinderea de Mişcarea Legionară sunt cele referitoare la: cultul violenţei şi folosirea atentatului politic ca răspuns la terorismul de stat; tehnoccratismul elitelor (cultul “intelectualilor”); legat de acesta la rolul covârşitor al statului în viaţa economică sau spirituală, rol pe care conservatorii moderni nu îl mai pot pretinde, importantă fiind acum restaurarea libertăţii omului după deceniile de manipulare comunistă şi pavlovianism social; antisemitismul şi teoria conspiraţiei iudeo-masonice, o pervertire doctrinară a realităţii care cere instrumente mult mai nuanţate de înţelegere şi acţiune decât determinismul conspiraţionist” (idem);
 
- iluzia unui creştinism al elitelor, aseptic şi urban: “Intelectualii spiritualişti se vor introvertiţi într-o “biserică interioară”. Vor să fie singuri cu Dumnezeu. Dar le ia multă bibliografie ca să ajungă acolo. Unui ţăran român îi lua doar o îngenuchere. Uneori, prin părţile Basarabiei, şi câteva gâturi de tărie.” (Ce-a mai rămas de apărat? “Ortodoxia babelor”);
 
A nu se înţelege că omul timpurilor noastre – fie că locuieşte la Lyon, Boston, Oradea sau Galaţi – nu ar avea deloc capacitatea de a distinge între realitatea înconjurătoare şi realitatea simulată, născută din prejudecăţile despre care vorbeam mai sus. Omul poate încă intui răul, dar numai în manifestările lui cele mai vizibile – ale nepăsării civice sau ale trucurilor politice. Neîncercând să caute cauzele prime ale răului ce-l înconjoară, el – constată Ovidiu Hurduzeu – sfârşeşte prin a-l echivala numai cu mizeria copioasă. Orizontul nostru de sensibilitate este micuţ şi, în miopia noastră, credem că de îndată ce nu vom mai arunca gunoaiele pe jos, vom putea să ne numim “civilizaţi”, uitând că civilizaţia nu înseamnă neapărat omenie. Nu văd, de exemplu, dacă ar putea fi preferabilă limba dezinfectată, de cauciuc, a corporatiştilor, înjurăturii cleioase de Strehaia: “În România, el nu vede decât gropile din asfalt, corupţia politicianului şi şpaga funcţionarului din spatele ghişeului, mitocănia semenilor săi (dar nu şi pe a lui însăşi). În mintea sa toate ar trebui să funcţioneze ca-n Elveţia, dar habar n-are cât l-ar costa o Elveţie românească. Nici sclavii fericiţi ai Americii nu văd mai departe de vârful nasului: îl înjură pe Bush pentru preţul ridicat al benzinei, dar continuă fiecare să meargă la birou într-un SUV de cinci tone. Se arată vag îngrijoraţi de “global warming”, dar sunt speriaţi de-a binelea că fabricile se închid, ţara se dezindustrializează iar viitorul se mută în China şi India. Enorma aglomerare de mijloace redundante, proliferarea superfluului şi a insignifianţei, epuizarea realului prin secătuirea resurselor naturale şi deşertificarea ordinii simbolice, prin virtualizare, viteza paroxistică imprimată fiecărei activităţi umane însoţită de imobilitatea gândirii critice – într-un cuvânt hipercomplexitatea, acţionează prin mii şi mii de cauze tangenţiale şi interpuse. E greu să le desluşeşti din habitaclul automobilului.” (Hipercomplexitatea păguboasă)
 
Odată ce diagnosticul corect a fost pus, tratamentul este necesar. Mircea Platon şi Ovidiu Hurduzeu nu întemeiază o doctrină sau o ideologie, nu propun regulamente noi şi noi organigrame. Oferă un drum de urmat, iar nu rezultatul de dobândit la deadline-ul vreunui cincinal. Omul înfăţişat de Forţa a treia nu este Om Nou, nu este secreţia ambiguă a unor minţi înfierbântate care vor să încerce încă un experiment social"la maniere de Pavlov. Nu un alt om mutilat prin aderarea la noi canoane exterioare, ci omul întors înspre matca sufletului său. Nu partizani, nu adepţi, nu purtători de insigne şi drapele, ci oameni – fără majuscule, oameni în carne, oase şi suflet ... Oameni care nu trăiesc pentru a se încadra în vechea dihotomie: “Hoţ versus Prost”. Oameni care nu jubilează la gândul că au să-şi îngroape viaţa undeva pe ruta birou – hipermarket. Care ştiu că “a te realiza” nu înseamnă a avea un frigider ticsit. Care nu au nevoie de manuale de PR şi comunicare pentru a se face înţeleşi. Care nu fac binele doar pentru că aşa se recomandă la televizor în fiecare sâmbătă seara şi care ştiu că, orice ar spune cercetătorii americani, copiii pot creşte cu hrană catodică pe bază de desene animate sângeroase şi filme cu împuşcături. Oameni normali.
 
În cele din urmă, este bine să ne întrebăm, după ce lectura ia sfârşit: şi acum? Ei bine, fără să-mi arog daruri profetice, voi risca să dau nişte răspunsuri, jumătate în serios, jumătate răspunzând unei provocări agonice. Ziceam, la începutul acestei recenzii-eseu, că A treia forţă: România profundă, aminteşte tulburător de Omul recent. Din diverse motive de ordin personal, am citit această din urmă lucrare „la spartul târgului”, când valurile pe care le-a suscitat se domoliseră. Horia Roman Patapievici era deja instituţionalizat şi cuminte ca un berbec jugănit, nimic din violenţa răzvrătitului nu mai apărea în persoana lui publică. În Discernământul modernizării aveam ulterior să asist la echilibristica puerilă a celui care jinduieşte să păstreze varza (discernământul tradiţional) fără să lovească, în numele Tatălui, capra (modernitatea). După varii alte luări de poziţie de sorginte neoconservatoare, filosofenii pe tema 9/11 şi deliruri hipercompetente despre Islam m-am lămurit: omul se golise de substanţă, fusese vampirizat, devenise de-al lor. Îndrăznesc să spun că, pe termen scurt-mediu Ovidiu Hurduzeu şi Mircea Platon sistemul îi va asalta şi pe ei cu tentaţia confiscării.
 
În mediile României epidermice, cred că nu se va întâmpla aproximativ nimic. Cartea va fi vag citită, eventual adulată pe ici pe colo, apoi peste ea se va depune praful uitării. Toată lumea o ştie, şi o ştiu şi autorii prea bine: cărţile nu schimbă lumea. Atunci când par s-o facă, schimbarea e antrenată deja, cărţile doar o înregistrează après coup, şi o cristalizează. În starea în care sunt lucrurile, este chiar lucid să ne întrebăm dacă ceva mai poate fi schimbat, iar dacă da, în ce fel, în bine sau în rău? Textele sacre vorbesc despre o ultima parte a ciclului cosmic ca despre o perioadă de violenţă, de rătăcire şi de ignoranţă aproape totală. Ar fi o trufie să identificăm timpurile noastre cu cea mai neagră perioadă din Kali-Yuga, dar ar fi o lejeritate să îndepărtăm aprioric această supoziţie. În ambele cazuri însă, repet, cărţile nu pot schimba nimic de la sinea lor, oricât de oneste ar fi ca opere de discernământ.
 
Este drept să ne întrebăm, în cele din urmă, ce va reprezenta această carte pentru România profundă. Iarăşi, sunt nevoit să zic, nimic. Acolo unde profunzimea nu este atinsă de cangrena modernităţii, lucrurile vor continua să curgă pe făgaşul lor şi fară acest text, la fel cum o carte bună despre ecologie nu influenţează cu nimic natura, care ştie să-şi vadă de ale ei şi fără concursul specialiştilor. Acolo unde România profundă se retrage în faţa kitsch-ului, a manelizării şi a mârlănizării, lucrurile vor merge în rău, după cum au apucat. Pe ici pe colo, câte un adolescent va găsi nişte confirmări ale intuiţiilor sale adânci, iar revolta lui va căpăta, poate, substanţă şi sens.
 
Dar să ne întoarcem iar la autori. Din punctul de vedere al pragmatismului de gospodină care a invadat până la cele mai fine interstiţii ale vieţii noastre, A treia forţă: România profundă trebuie să pară de un donquijotism desuet. Este genul de carte care se scrie pentru a te achita de o datorie de onoare faţă de conştiinţa proprie, este cartea care capătă deplin sens dacă eşti convins că, până la urmă, totul este doar între tine şi Dumnezeu, e sfidarea perfectă care trebuie adresată postmodernităţii pentru a demonstra că eşti, în pofida tuturor lanţurilor cu care te-a zăvorât, un om liber. A treia forţă ... Este orice, dar numai o întreprindere rentabilă nu. Ovidiu Hurduzeu şi Mircea Platon sunt într-un moment de graţie. Au scris o carte onestă. Celor cărora adjectivul li se pare zgârcit, îi asigur că nu este aşa, în vremurile noastre în care minciuna şi înşelătoria par simple convenţii adoptate în vederea reuşitei. Au provocat sistemul, deşi s-ar fi putut strecura şi ei în „elitele” globalizate şi dezîntrupate. Din punct de vedere spiritual sunt însă, pe prag, cu această critică a lumii moderne. Pot face cale întoarsă, cedând sistemului care va încerca „să-i recupereze”, jugănindu-i cu onoruri, ca pe Horia Roman Patapievici. Ar fi păcat. Pot rămâne liniştiţi şi confortabil acolo unde stau deja, incoruptibili, criticând amar până la sfârşitul vieţii agresarea României profunde (scriindu-i, eventual, după ceva vreme, epitafuri). Ar fi la fel de păcat. Sau îşi pot continua drumul mai departe, dorindu-şi ceea ce orice creştin trebuie să-şi dorească, nici mai mult, nici mai puţin decât sfinţenia. Povara acestei cărţi, integrală, este cea a autorilor, şi în egală măsură a celor care o vor trăi şi interioriza cum se cuvine, şi vai celor care se vor apropia de acest text pentru a se întoarce comod la ale lor, după ce-l vor fi înţeles...
 
Drept urmare, acum la sfârşitul acestui eseu – recenzie, mulţi dintre cititorii volumului A treia forţă ... se vor întreba: despre care Românie vorbesc Ovidiu Hurduzeu şi Mircea Platon? Şi trebuie să admit, cu imensă părere de rău, că vor avea impresia că se află în faţa unui pseudo-concept intelectualist, a unei convenţii de laborator. Lipsa nu va fi însă de partea autorilor, ci a cititorului. Şi asta pentru că mulţi dintre noi trăim într-un loc aflat în deficit cronicizat de profunzime. Locuitorul României deşertificate despre care vorbeşte Ovidiu Hurduzeu va crede că este împins la un exerciţiu livresc fără rost, experienţa sa reducându-se la unul din multele oraşe „europene” tipice ale României, în care abundă „posibilităţile” dar în care oamenii interacţionează vag, epidermic, fără să-şi împărtăşească nimic, în care se comunică, dar nu se intră în comuniune.
 
Cu alte cuvinte, mă veţi acuza, cititori ai acestor rânduri, de pesimism, şi-mi veţi reproşa poziţia paradoxală, de admirator fără rezerve, sceptic în ceea ce priveşte consecinţele. Nu-mi permit, vă asigur, derapajul unor asemenea sentimentalisme. Lumea noastră este, după cum scrie undeva marele filozof Platon, în dezordinea lăsată în urma Zeului, după plecarea lui. Ca lucrurile să revină în matcă, este nevoie ca Zeul să se întoarcă, nici mai mult, nici mai puţin. Până atunci, cărţi ca A treia forţă: România profundă ne sistematizează dorul, ceea ce nu-i deloc puţin, şi în acest condiţii sunt sigur că veţi fi de acord cu mine ...
 
Prin urmare, acum la încheierea acestui material, voi susţine cu toată convingerea şi responsabilitatea, că Forţa a treia este cea mai coerentă pledoarie pentru normalitate într-o vreme în care acest termen este pus sub semnul întrebării cu înverşunare iresponsabilă. România normală apărată de Ovidiu Hurduzeu şi Mircea Platon nu este nici Românie păşunistă adormită suav pe “Mugur de fluier”, nici teocraţie musculoasă, ci o Românie ordonată, în care economia nu este pârghie de control a ingineriei sociale, cultura nu este terenul de joacă al celor mai mici dintre demagogi, rebranduiţi ca “manageri”, Biserica nu practică autismul instituţional, politica nu este circ, iar justiţia nu-i contorsionistă angajată la negru în circul politic. O Românie alcătuită din oameni, nu din funcţii: “Dacă sistemul economic actual, îţi oferă o prostituată, personalismul îţi propune o nevastă drăgăstoasă; în loc de un hamburger, înfulecat la volanul maşinii, o friptură într-o grădină de vară, la un pahar de vorbă; în loc de mall-ul impersonal, magazinul din colţ unde vânzătorul îţi spune pe nume; în loc de o filozofie abstractă, un om întreg care-ţi vorbeşte; în loc de revoluţii, utopii şi experimente, născute din haos şi plictiseală, evenimente desfăşurate în rânduială.” (Ceva şi cineva). Aşadar, ce am putea face, atunci, fiecare dintre noi? s-ar putea încă întreba un sceptic. Pentru început, răspunsul ar fi: să nu uităm că, după cum spune Ortega y Gasset, “lamentaţia bolnavului nu este numele bolii de care suferă”. Să încercăm, cu alte cuvinte, să vedem cât mai departe, atât în afara, cât şi pe dinăuntrul nostru. Şi să nu ne pierdem speranţa, uitând că zarurile, înainte de a fi aruncate, au fost temeinic măsluite ...
 
                                                                                                                                Drd. Stelian Gomboş
                                                                                                                     „Confluente romanesti”

 

Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971