Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011 periodic nr. 1 2 | 3 | 4 | 6 | 7-8 | 9-10 | -->
Anul 2010
Anul 2009
Un portret
Fragmente din Asfinţit de Europă…”
Fragmente din „Scaunul singurătăţii
Fragmente din „Frumoşii nebuni…”
Final informal despre un prieten informal
Starea naţiunii fără starea de sănătate - Articole de Prof. Dr. Sarafoleanu, Magdalena Albu,Lucian Avramescu
Viermuiala, de Gavril Cornuţiu
Două articole despre „Calul troian la Roşia Montană
Chilipirgiii şi fraierii, de Adrian Botez
Meritele prin care s-a ridicat Ludovic Spiess, de Mircea Bunea
Spicuiri din texte noi şi vechi, de George Roca
COPII NOŞTRI MAI ŞI GÂNDESC: PREMIANTE DIN VASLUI DESPRE MODUL CUM ÎŞI VĂD PROPRIA ŢARĂ
Constantin Frosin prezintă în limba franceză „Eminesciana-Dintre sute de catarge”
ULTIMA ORĂ: Apariţia unei cărţi care aruncă o altă lumină asupra istoriei noastre de după cel de al doilea război mondial
RECENZII SI PREZENTĂRI DE Sergiu GĂBUREAC, Ciprian CERHAT, Stelian GOMBOŞ, Elena M. CÎMPAN, Ioan LILĂ, Al. Florin ŢENE, Const. T. PPOPESCU, Carmen MUSAT-COMAN, Adrian BOTEZ, Angela FURTUNĂ, Antonia BODEA. DESPRE: Voluntariatul în biblioteci, revista „NOI, NU”, Ovidiu HURDUZEU, Mircea PLATON, Melania CUC, Baki YMERI, George ROCA, Aurel-Avram STĂNESCU, Ion POPESCU-BRĂDICENI, Nicolae COSTEA-TELEAJEN, Ştefan Doru DĂNCUŞ, Amita BHOSE, Dan SANDU, Rodica LĂZĂRESCU, Viorel SAVIN, Ionuţ CARAGEA, Al. Florin ŢENE- PARTEA I
PARTEA II
PARTEA III
PARTEA IV
Corneliu LEU: CU MULŢUMIRI ŞI RECUNOŞTINŢĂ confraţilor care ne-au citit - articolele scrise în răstimpul dintre cele două apariţii şi ecourile lor primite de la Dimitrie Grama, Prof.dr. Ioan Alexandru, Stelian Cinca, Ecaterina Climpean, Florian Bichir, Dan Lupescu, Lucian Oprea, Constantin Lupeanu, Teodor Damian, Mircea Bunea, Magdalena Albu, Melania Cuc, Ioan Lilă, Viorel Băetu, George Roca, Lucian Hetco, M.N.Rusu, Alexandru Cetăţeanu, Virgil Coman -PARTEA I
PARTEA II
PARTEA III
Comentarii şi ecouri la aceste articole
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI - Partea întâi
Din folclorul internetului Partea întâi - continuare
Fine dell primo tempo din folclorul internetului
PASO DOBLE rubrica lui Ioan LILA
Rubrica lui Ionuţ CARAGEA
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI -Partea II
Din folclorul inbternetului - continuare partea II
 COPII NOŞTRI MAI ŞI GÂNDESC

 PREMIANTE DIN VASLUI DESPRE MODUL CUM ÎŞI VĂD PROPRIA ŢARĂ

                                              CONCURSUL
                  DE ESEURI „ROMÂNIA MEA” AL ELEVILOR VASLUIENI



Orice acţiune care vine din sfera politică, oricât de dezinteresată ar părea, are şi un scop electoral, acela de a atrage voturi şi simpatia electoratului. Privită sub acest aspect, s-ar putea spune aceasta şi despre iniţiativa PNL Vaslui de a organiza un concurs de ESEURI, adresat elevilor vasluieni.

Dincolo însă, de aspectul „politic” nu pot să nu salut o astfel de iniţiativă şi mi-aş dori ca toate partidele din România să iniţieze asemenea acţiuni. Până la urmă, mi se pare mult mai civilizat ca partidele să promoveze tinerii decât să împartă mici şi bere în preajma alegerilor, un obicei încetăţenit în România  ultimilor 20 de ani. Concursul de esuri „România mea” se adresează elevilor. Punctul forte al acestei acţiuni, îl constituie juriul care va analiza eseurile elevilor vasluieni, constituit din jurnalişti din SUA, Australia şi România. Apreciez de pe acum că domnii/doamnele, care vor citi aceste lucrări vor avea mari surprize văzând, cât de maturi sunt aceşti elevi şi cât de clar şi concis pot analiza o societate pentru care, deja, resimt frustrări. Să nu vă miraţi dacă mulţi dintre aceştia îşi vor exprima regretul pentru faptul că nu-şi prea văd un viitor clar în ţara lor. Exemplele din jurul lor îi conduc spre dezamăgire.

În judeţul Vaslui sunt peste 5 mii de elevi ai căror părinţi lucrează în străinătate. Mulţi dintre ei, sunt persoane cu studii superioare care prefera  un loc de muncă mult sub pregătirea lor, dar mult mai bine plătit decât cel din ţara pentru care au făcu ani de studiu. Toate acestea şi multe alte aspect, sunt premise de la care „ROMÂNIA MEA”, tema concursului de eseuri, poate deveni foarte uşor pentru elevii participanţi “România de unde vreau să plec”. Aş vrea să exagerez şi, sper că mai sunt tineri care cred că ţara lor le poate oferi un viitor decent. Rămâne de văzut. Creaţiile elevilor vasluieni care vor intra în competie ne vor da dovadă!

Gelu IRIMIA
(Ziarul Vremea Noua, Vaslui)

                                   

  
Gina Camelia ROMAN
ELEVĂ ÎN CLASA A X-A, Liceul Teoretic „Emil Racoviţă” – Vaslui        

                                   
ROMÂNIA MEA: „ŢARA CONTROVERSELOR!”
  
                                

LOCUL ÎNTÂI DIN 52 DE PARTICIPANŢI.
CÂŞTIGĂTOAREA CONCURSULUI DE ESEURI „ROMÂNIA MEA” –  2011

Mi se spune că sunt un copil îndrǎzneţ aflat pe treptele maturizǎrii… Frumoasă caracterizare… Mă  simt cuprinsă de un vârtej analitic şi mă gândesc că aş putea sǎ decupez scurte fragmente de viaţă autentic românească, într-o dimineaţă frumoasă de vară. De comun acord cu gândurile mele, mai ridic odatǎ binoclul şi privesc în zare pentru a da frâu liber vocii interioare. Astfel, privesc la România, aceastǎ ţarǎ teribil de simplǎ şi frumoasǎ, trecutǎ adesea prin focurile unor rǎzboaie, despre care am învăţat la istorie că nu au fost întotdeauna ale ei, aclamatǎ  şi blamată, şi oacheşǎ, cu oameni care visează să trăiască în altă ţară. Iluzoriu? Nu ştiu ce să zic de la înălţimea celor 17 ani ai mei... Este ţara mea, ţarǎ scǎpatǎ din mânǎ ce se îndreaptǎ spre un declinul sadic creat de propriile mentalitǎţi? Ar fi absurd sǎ pun aceste cuvinte pe umerii numelui de România? Nu, eu nu sunt în mǎsurǎ sǎ învinuiesc ţara pentru nimic ci doar sǎ atrag atenţia cǎtre „umilul” megieş român.

Este cert faptul cǎ într-o zi voi putea pǎrǎsi aceastǎ ţarǎ... Privesc, stagnez dar nu, stingher ca un fobist aflat în faţa propriei uşi fǎrǎ cheie… Cutez  a-mi părăsi ţara şi a începe viaţa într-o ţarǎ perfectǎ? Este România o ţară perfectă? Cum ar arăta o ţară perfectă, cu oameni perfecţi? România este locul unde am crescut, am împǎrţit bucurie, tristeţe, am învǎţat sǎ iubesc, sǎ dau frâu liber imaginaţiei, sǎ cred în forţele proprii, sǎ mǎ exprim, sǎ ajut, sǎ caut rǎspunsuri, sa ignor, sǎ sper ca într-o zi eu cu un grup de oameni asemeni mie vom putea pune baze solide într-o ţarǎ ierarhic magnifică, iar spectacolul proastei imagini va înceta.
   
 Mă simt prinsǎ în mrejele ţării care, cu o ultimă  sforţare, încearcă să mă ademenească  prin masivele ei înzǎpezite iarna, prin adierea florilor de primavarǎ, cu aerul ei de fecioară adormitǎ de bogǎţia verii şi dezmierdată de o bǎtrânǎ toamnǎ târzie, traversată dinspre vest spre est de zonele întinse de câmpie cultivatǎ cu sapa şi cu calul, de oameni care s-au chinuit să-şi dea un rost propriei vieţi. Purtǎm cu noi veacul frumuseţii, a dorului de drumeţii, a muncii obositoare de la câmp care nu curge parcă prin vene deşi glasul biroului şi ora 7 pândeşte perfid… De undeva, din inima ţării se aude tulburător imnul în culorile sfinte de curcubeu, tricolor al unui popor ce pe zi ce trece uitǎ sǎ trǎiascǎ, având un cult al acumulării de traume. Probleme sau pǎreri tardive, puse faţǎ în faţǎ cu românul, se aud ca dintr-o crevasă: avem facilitǎţi insuficiente, fonduri inexistente, tinere talente distruse de piţipoance cu sex appeal, faptul cǎ pentru clasa politicǎ suntem simple instrumente de vot cu propuneri indecente, dacă indecenţă înseamnă echivalenţa vot – peşte congelat, cǎ noi deşi nu avem suficiente case... construim monumente, cǎ bunele maniere par a se gǎsi la intelectuali sau în aparenţǎ la cei cu portofele nepurtate în buzunar, presiuni cǎ la capǎtul sǎrǎciei se aflǎ viaţa, clubul, luxul. Cumplit este faptul cǎ fiecare dintre noi avem idealuri şi sentimente, suntem o  întreagǎ naţiune ce ne cǎutam valori şi încă îndrăznim să sperăm că vom trăi o viaţǎ care  sǎ nu  se transforme în tipul de hranǎ fǎrǎ condiment.

Aş vrea să cred că, orice curs vor lua lucrurile, România este în noi, totul ţine de noi,  redresarea ţine de noi, că le suntem datori celor care au luptat de veacuri pentru fiecare palmă de pamânt. Aş vrea să se trezească în noi spiritul civic şi să ne gândim că nu am putea privi altfel România decât locul unde copiii sunt învǎţaţi sǎ vorbeascǎ româneşte, sunt educaţi şi purtaţi de mânǎ în grǎdiniţe, apoi la şcoalǎ.

Dacǎ m-ar întreba cineva de unde sunt, cu siguranţǎ aş şti sǎ rǎspund: din Vaslui, de pe o stradǎ anume, locuiesc într-un bloc, fost gri, actualmente colorat fǎrǎ nicio noimǎ, colţ cu maneaua vecinului de la parter şi cu bormaşina celui de la 3 care sparge şi meştereşte de cel puţin un an. Mǎ uit în oglindǎ analitic, cred cǎ arǎt bine, pǎrul îmi cam face figuri, dar deja nu-l mai iau în seamǎ. Cobor scǎrile prudent, mi-e teamǎ sǎ nu alunec, a spǎlat proaspǎt femeia noastrǎ de serviciu. La capǎtul culoarului deja zǎresc aceleaşi siluete, vecinii mei care ascultǎ muzicǎ pusǎ în casǎ de afarǎ. Încerc să-i ignor, aşa cum ignor şi replica de fiecare zi a mamei, mama nu se poate abţine sǎ nu exclame „Ce dracu or face ǎştia toatǎ ziua în faţa blocului? Alţii de vârsta lor au şi copii. Mai târziu îţi dau în cap pentru o bucatǎ de pâine!” În naivitatea ei, speră... să nu ajung şi eu ca ei.
     
Înaintez spre ieşirea din scarǎ. Vali, un urecheat ciudat, mǎ salutǎ zâmbind cu gura plinǎ de seminţe. Schiţez un zâmbet, mǎ mai întreabǎ ceva, dar nu mai aud ce, nici nu mai doresc sǎ aflu, dar le simt privirea fix pe fundul meu. Brusc, mǎ întreb dacǎ vreunul o fi avut  în viaţa lui emoţii la românǎ, sau s-o fi strǎduit la matematicǎ. Îmi vine un gând şi mai ciudat în minte. Cum or fi arǎtat când erau bebeluşi, moi şi pufoşi. Ce aşteptǎri o fi având de la ei nişte mǎmici nedormite? Unde, pe ce scarǎ a societǎţii ar trebui sǎ-i aşez?  Sunt scursuri, sunt plevuşcă? Or fi, dar sunt români, la fel ca şi mine! Asta nu pot ignora. Ce şanse primesc ei şi de la cine? Ce şanse primesc eu şi de la cine? Prin urmare, eu am un reper, eu cea dintr-o familie obişnuitǎ, ei – din familii la fel de obişnuite, ca şi mine! Lǎsati de capul lor, au alte repere… Eu, de pe strada X, din blocul X ca şi ei, eu din Vaslui, ca şi ei, eu din România ca şi ei… Din România mea şi din România lor…

Mergând spre şcoalǎ, mǎ gândesc brusc la ce aş vrea sǎ mǎ fac când voi fi mare. Mesajele primite sunt cel puţin bulversante: „Şcoala româneascǎ scoate tâmpiţi”! Oi fi şi eu unul dintre ei? Cu siguranţǎ! „Medicii din România sunt cei mai slabi din Europa, şi e la modǎ sǎ te tratezi în strǎinǎtate”... Toate fetele de vârsta mea vor sǎ se facǎ modele sau... nu ştiu... Ceva care sǎ le aducǎ mulţi bani şi faimǎ.

Îmi atrage brusc, deodatǎ, atenţia un afiş publicitate rupt. Încǎ se mai observǎ zâmbetul „ca pentru pozǎ” al celui care promitea ca şi alţii... marea cu sarea! Mǎ întreb, n-o fi şi el un produs al şcolii româneşti. Dacǎ da, avem acelaşi numitor comun, eu şi cu domnul din afişe, suntem tâmpiţi. De ce aş vota un tâmpit?

Drumul cǎtre şcoalǎ e un spectacol cotidian. Îmi propun mereu sǎ vǎd ceva, o pǎrticicǎ din ţara asta. In acest moment  vǎd o femeie cǎrând o sacoşe, însoţitǎ de soţul care fumeazǎ o ţigarǎ… şi simt brusc că nu mai vreau să mă gândesc la nimic…

 



        Delia NEBUNU
ELEVĂ CLASA A XII-A. Liceul „Mihail Kogalniceanu” - Vaslui

                                         
                                   ROMÂNIA MEA: „TE IUBESC!”



PREMIUL ÎNTÂI

De cele mai multe ori, când se vorbeşte despre patriotism, fondul este estompat, rămânând cuvinte cu reflexii roşu-galben-albastre – doar forme fără fond. Patriotismul are rangul de sentiment, căci este o subdiviziune a iubirii: iubirea de ţară. Şi cum este dificil sa vorbeşti despre orice fel de formă a interiorităţii, discursul patriotic trebuie să fie însoţit de asumarea unui risc care stă într-un echilibru fragil: fie exprimi, fie faci cunoştinţă cu eşecul. Aşadar, scriu, am tahicardie şi picături de sudoare îmi inundă fruntea şi palmele. Nu îmi este uşor să convieţuiesc cu posibilitatea ce tinde vertiginos spre probabilitate a eşecului.

Plecând la drum cu asumarea riscului în rucsac, am decis să prezint întâi de toate tabloul pe care l-aş picta dacă mâine dimineaţă m-aş trezi Nicoleta G. Nu, în nici un caz Nicoleta Guţă, ci Nicoleta Grigorescu: reîncarnarea feminină a fondatorului picturii române moderne. Tabloul este de la bun început eteroclit, căci pictoriţa se află la limita dintre două vârste, în pragul unor experienţe derutant de iniţiatice şi într-o Românie dezorientată.

Tabloul meu are ca element central o insulă de căldura, extrovertire şi energie, de latinitate, într-o mare slavo-ugrica. Da, exact, România. Noi, oamenii, murim dacă ne hrănim exclusiv din realitate, existenţa noastră fiind dublată de fantastic, aşa că voi introduce în tablou şi elemente suprarealiste, magice. Succedând imaginii panoramice, cadrul se adânceşte într-o mişcare de tip fractal. Închide ochii. Nu îi deschide încă, nu am ajuns. Gata. Eşti acasă. Limba română, pământul românesc. Revolta fondului nostru nelatin produce câteva confuzii, totuşi, cu siguranţă ştii unde te afli.
 
Pete de oranj aruncate de un vitalism adolescentin se suprapun unui fond cenuşiu. Se conturează figura oamenilor care au plămădit fiinţa mea şi un cadru opulent prin bogăţia naturii. Reţin acum o incursiune în patrimoniul cultural şi natural românesc împreuna cu învăţătoarea, căci am întâlnit un grup de turişti străini profund impresionaţi, iar eu, profund impresionată de impresionarea lor. Mâinile mirării trăgeau cu îndârjire de pielea din jurul ochilor lor, acum mai mult decât bulbucaţi.

Desigur, nu am uitat de fundalul monocromatic. Acest cenuşiu este prezent în orice atom, om, comunitate, civilizaţie. Fiinţa umană este prin definiţie un amestec nedecantabil de bine şi rău. Totodată, un tablou numai în culori violente oboseşte ochiul şi nu ar fi nicidecum o proiecţie fidelă. Această parte a tabloului meu are farmecul şi contribuţia sa la viziunea unitară a pictorului. Cenuşiul îşi găseşte formă de reprezentare în limba română într-o abundenţă lexicală grotescă: lichea, ticălos, pişicher, ciocoi, parşiv, infam, mârşav, împeliţat. Şi aceştia sunt numai determinanţi adjectivali, fără să înşir cuvintele pentru acţiunile întreprinse sau cele pentru obiceiuri şi tradiţii.

Tabloul are fundal si personaj principal. Totuşi, mai rămâne ceva ce, şi eu, pictorul, am pus în plan secundar. Dar e intenţionat, căci prin psihologia inversă după care mulţi dintre noi funcţionăm, vreau doar să scot în evidenţă şi să mărturisesc - e elementul meu preferat. Nu îl pot lăsa dezvelit, cine vrea sa îl vadă, trebuie să îl caute. Este vorba despre intelectualul român. Culoarea aleasă? Pata discretă, ce tinde spre punct şi care nu se vrea observată în trecere, are o nuanţă indefinibilă, creând o iluzie optică de variabilitate, în raport cu învălmășeala cenuşie.

Conchizând, am certitudinea că graniţa dintre ţări e o delimitare formala impusă de circumstanţe istorice, politice, economice, că oamenii se schimbă precum clima în funcţie de coordonatele geografice şi repudiez orgoliul naţional ce impune dispreţul faţă de alte naţii. În fond, însă, picăturile de ploaie sunt aceleaşi, fie ele stropi de rouă, oceane, fulgi de nea sau gheţari, iar Soarele e pentru toţi. Afirm răspicat „România mea”, întrucât posesivitatea aceasta vine din întrepătrunderea esenţei fiinţei mele cu seva pământului românesc. Ţara aceasta este sursa amintirilor mele dragi, iar pledoaria mea vizuală este, în cele din urmă, o declaraţie de dragoste. Te iubesc, Românie!






 
Corina Georgiana BALABAN
ELEVĂ CLASA A XI-A. Liceul Teoretic „Mihai Eminescu” - Bârlad

                               ROMÂNIA MEA: „UMBRITĂ DE VEACURI”



Astăzi am vărsat o lacrimă, justificat consider eu, dovadă că în mine încă mai sălăşlueşte o fărâmă de sentiment, de pasiune şi de afinitate necondiţionată faţă de România. Naţionalista din mine a fost sensibilizată pentru că am realizat că doar aici mai pot visa la poveşti cu prinţi şi castele fermecate. Doar aici, soarele străluceşte româneşte... în fiecare zi mai frumos, doar aici frunzele vorbesc româneşte despre înaintaşi, despre dragostea asta nemăsurată de patrie, doar aici îmi place să trăiesc liber colindând munţii udaţi de lacrimile mamelor îndurerate, doar aici e ţara mea când cu tristeţe sau cu bucurie ne amintim de clipele în care s-a scris istorie, o istorie a unui neam plin de glorie şi de dârzenie.

De aceea sunt mândră de ţară, o ţară cum nu e alta pe lume. Din negura timpului, aceste plaiuri sunt izvorâte din rai. Codrii seculari, dealurile line şi râurile cu ape curate precum cristalul sunt tot atâtea motive de mândrie şi bucurie pentru acest neam care a cunoscut în vatră străbună supunere doar în faţa lui Dumnezeu, în rest au ştiut să plece capul ca paloşul să nu-l taie, însă cu umilinţă lanţul l-au încovoiat.

Îmi amintesc că acum unsprezece primăveri, când intram cu paşi timizi în clasa întâi, am fost întâmpinată de trei lucruri care s-au scrijelit în inima spre nefiinţă, spre neuitare: drapelul, stema şi icoana. Mai târziu am învăţat că s-a scris o poveste şi am început să o iubesc, am început să îndrăgesc personajele şi să urăsc spânii ce le provocau o suferinţă pe care puteam doar să mi-o imaginez.

De atunci a trecut ceva timp, anii copilăriei s-au pierdut într-o ceaţă densă, însă povestea a rămas. Mi-am dat seama că istoria nu e întotdeauna aceea care e scrisă în cărţi şi că faptele istorice pot fi şi denaturate uneori. Dar ceea ce ştiu e că undeva în România, într-un anumit moment, au fost nişte oameni destul de nebuni încât să creadă că poporul nostru poate să fie liber.

Chiar dacă nu e ceva spectaculos în ziua de astăzi, au existat cavaleri care au murit cu libertatea pe buze, cu iubirea de mama în ochi, cu lacrimile unei împliniri, pentru că tu azi să scrii o nouă poveste, de această dată una mai tristă, în care decorul s-a schimbat sub întunecată zare, iar timpul nu se mai defineşte ca odinioară.

Deşi nu mi-am ales naţionalitatea, cred că aceasta mă defineşte. Una plină de contraste, plină de rău dar şi de bine, îmbibată de un gri ce dacă ai răbdare, putere şi perseverenţa, e străpuns ucigător de un curcubeu dătător de speranţă, dragoste, adevăr şi victorie, virtuţi fără de care nu ne-am defini ca popor. Sigur că nu am pleca niciodată din fruntea ierarhiei, dar ştiu că asta m-a ajutat şi ne-a ajutat. Ştiu că de aceea a trebuit să muncim mai mult, să ne dorim mai mult, să luptăm, să gustăm şi să reuşim pentru ca să fim mai buni decât noi, mai buni decât alţii.

Nouă poveste se scrie într-o Românie cutremurată, ameţită, în care trăim ceea ce reuşim să înţelegem, o Românie în care indiferent de culoarea pielii se fură, e România în care se ascultă manele indiferent de culoarea pielii, în care laşitatea şi aruncarea pisicii moarte în grădina vecinului sunt ridicate la nivel de artă.

Stau pe o bancă în trecut şi meditez... Ştiu că România de azi e un pahar mai mult gol decât plin. Suntem invadaţi de nesimţire, mitocănie şi lipsa de bun simţ. Aud mereu zicându-se că „ binele o duce rău în România”... Oare cum este acel bine? Am impresia că în jurul meu totul e în continuă degradare. Văd din ce în ce mai multă lume bolnavă, apăsată de griji şi datorii, care se rastogolesc şi se amplifica la nesfârşit asemenea unui bulgăre de zăpadă; omul simplu contează prea puţin . Eşti sus - contezi, eşti jos - hai pa!. Nu contează că este vorba despre electoratul român, doar mai e până la alegeri.

Dar, probabil că noi, romanii, ne-am cam obişnuit cu aşa ceva; parcă ar face parte din specificul naţional. Obişnuinţa cu răul mi se pare unul dintre cele mai mari păcate romaneşti. Probabil că ne-am obişnuit cu umilinţă, adică să fim umiliţi de cei care se prefac a conduce precum Papură Vodă.

Doamne fereşte să te îmbolnăveşti în ţara asta „scumpă”! Viaţa e preţioasă; pleci acasă sănătos tun numai dacă ai pile sau relaţii la „Doamne-Doamne”. Medicii, care au mai rămas şi încă nu au ascultat de povata distinsului nostru prezident de a pleca spre alte zări, le spun verde în faţă pacienţilor să vină „cu căţel, cu purcel”. Finanţarea spitalelor de la buge tse face din joi în Paşte pe criterii colorate; acum cică se poartă portocaliul de parcă în ţara mea cu ape line şi bulbuci, bolile ar fi pe culori politice!

 Despre cultura şi educaţie nu amintesc pentru că nu e bine să vorbeşti de funie(riu) în casa spânzuratului; bine că am apucat să scriu şi să citesc, restul detalii tehnice. Parcă totuşi aş încerca să merg într-o excursie prin ţară pe plaiul mioritic, dar abia dacă am strâns vreo 300 de km de autostradă, în rest drumurile parcă sunt de la mama natură, cu gropi mari şi dese ca după războaie multiple, fără locuri de parcare, cu semne rutiere de pe timpul lui Pazvante Chiorul.Ca să nu mai zic de gări care parcă sunt muzee în aer liber, lăsate în paragină, uitate de lume şi de vremuri, prin care trenurile trec doar când îşi aduc aminte. Aşa da evoluţie! Hai să trăieşti naţiune! Mai bine hai să luăm „Peujoul”, e mai sănătos, sau mai bine tancul să ne ducem de tot în Irak, lăsând o familie îndurerată. Asta pentru ce?! Pentru a fi prieteni cu americanii?!

Cel mai trist este un alt fapt ce cutremură România. Mama şi tatăl plecaţi în cele patru zări pentru un trai mai bun, copii lăsaţi în izbelişte, care se închid în lumea lor până ce intervine ăla, micu” cu codiţa şi pune gheara pe ei. Asta nu e atitudine, e fapt real, nu e joacă ci cutremurare, e realitatea ce se împleteşte printre noi. Lista cu lipsurile patriei poate continua! E trist, e foarte trist. În ţara noastră dreptatea nu este acceasi pentru toţi, la fel cum dacă ai buzunarele încărcate trăieşti. Totuşi ar putea exista o Românie cu şanse egale, o Românie unde toţi putem trăi bine fără să ne săpăm unul groapa altuia, doar că este nevoie să reamintim romanilor că avem identitatea noastră, tradiţiile patrimoniul nostru cultural pe care numeni nu ni-l poate face să dispară.

Poţi spune că iubesc România pentru că îmi place mirosul de plăcinte „poale-n-brâu”  tocmai scoase din cuptorul bunicii în ajunul Crăciunului petrecut în sânul familiei cu vin fiert şi scorţişoară. Când ies afară în toiul iernii şi miroase a frig, a crivăţ, când abia aştept să intru în casă şi să simt aroma familiei, când merg pe crestele Carpaţilor şi stau alături de prieteni în jurul focului care ne luminează ochii ameţiţi de aburii beţiei.

 Atunci când vom conştientiza că avem tot ce ne trebuie să fim fericiţi, vom realiza că România este ţara care ne poate oferi tot ceea ce este necesar pentru a duce o viaţă frumoasă. Este nevoie să alungăm pânza indiferenţei şi să ţesem noi o plasă prin schimbarea fiecăruia dintre noi. Nu trebuie să avem bogăţia celorlalte ţări ca să fim fericiţi, este nevoie să fim fericiţi cu ce avem în România. Cred că dacă am spune mai ales că suntem mândri să fim români am găsi fiecare motivele lui personale pentru care merită să iubim această ţară binecuvântată.

Consider că ar fi timpul să spun stop autoumilirii şi să ridicăm capul, să trăim cu mândrie viaţa adevărată de roman. Momentan România este ţara care alungă geniile şi persoanele cu potenţial în braţele ţărilor care duc lipsă de oameni talentaţi, viaţa pe care în ţara natală nu au putut-o avea. Ne-am săturat până peste cap să fim priviţi ca fiind din lumea a treia.

Să fim mândri de istoria României, de tatăl şi de mama mea şi de rădăcinile pe care le-au insuflat în mine şi rând pe rând în oamenii din jurul lor. Sunt mândră pentru că România nu a fost întotdeauna a cincea roată de la căruţă, chiar dacă cum aşa pare. Mişcarea aceasta de rezistenţă nu poate clinti munţii decât prin optimism, prin mesaje pozitive şi prin atenţie acordată doar lucrurilor care merită.

Am fost crescută de mică să-mi iubesc ţara, să-i apreciez pe cei valoroşi şi pot spune despre mine că sunt patrioata pentru că mă ghidez după roşu, galben şi albastru. Susţin acest lucru în ideea că imnul mă fascinează, istoria noastră glorioasă mă fascinează şi deasemenea obiceiurile noastre mă includ în povestea de mult uitată. Îmi plac sarmalele noastre unicate, îmi place mămăliguţa cu tochitură şi îmi place cum se distrează românul... cum nimeni altul nu o mai face.
 
Suntem sute, mii care chiar putem schimba această concepţie greşită. Nu trebuie să ne punem capul la contribuţie, deoarece noi ar trebui să oferim consultaţii străinilor pe zeci de milioane de euro şi nu invers! Am inventat stiloul şi motorul cu reacţie de unde concluzionez că avem potenţial. Ţara noastră ar trebui să fie punctul de atracţie pentru români în primul rând, pentru că noi suferim de amnezie, noi nu ne cunoaştem îndeajuns adevărata identitate.

Hai să strigăm „Roo-mâ-niaaa”! Hai să ne iubim ţara să o promovăm, să o respectăm şi să ne iubim că în poveşti... pentru a încheia povestea mea cu final fericit şi poate aşa vom reînvia măreţia sângelui strămoşesc din toate timpurile şi din toate locurile. Sunt mândră că sunt românca până în măduva oaselor; sunt mândră că pot purta pe buze numele sfânt al României şi pot spune ACASĂ, în patria-mi mumă!




 Manuela BURGHELEA
ELEVĂ CLASA A XI-A, Grupul Şcolar Industrial „Ştefan Procopiu”, Vaslui

                                   
                                     „CUM ESTE ŢARA MEA...”



Nu este prima dată când ţi se pune această întrebare – cum este ţara ta? Ai mai citit un Noica, un Cioran, un Drăghicescu, ba poate şi ceva Ovidiu, te-au câştigat şi ţi-au format convingeri sau, alteori, ţi-au provocat dezaprobări profunde. Dar niciodată nimeni nu te-a întrebat, atât de direct, ce este cu ţara ta, şi iată că rămâi geniu pustiu în faţa foii goale.

După amar de vreme de chibzuinţă şi lectură, îţi vine în minte că România ta este o cutie neagră. Nu că aşa i-ar fi sufletul, negru şi găunos, şi nici c-ar fi ca în povestea aceea a Pandorei, de s-au îngrămădit în ea toate păcatele lumii; ar putea fi, mai curând, cutia neagră a unui avion, în care s-ar găsi informaţia esenţială ce te-ar ajuta să înţelegi cum de a răzbit atâta vreme prin furtuni ţara ta. Cert este că încă nu ai cheia şi, poate, nici n-o vei avea vreodată. Poate eşti prea tânăr, poate nu ţi-ai luat răgazul să o priveşti în faţă sau poate că, până acum, ai încercat să crezi că îţi este indiferentă.

Mai mult, să-ţi defineşti ţara înseamnă să o limitezi, să o închizi în nişte tipare, pe care ea le refuză şi peste care sare ca o căprioară, râzând de nesocotinţa ta. Nu încerca s-o înţelegi; România nu poate fi înţeleasă, ea trebuie doar simţită şi trăită, aşa, ca o poezie. Nu este loc să te complici să îi cauţi o filozofie, cât timp sufletul românesc este atât de simplu şi atât de puţin predispus la problematizare. Ia totul cu seninătate şi vezi în tot ce te înconjoară simple apariţii ale firii; să faci altfel ar fi curată blasfemie.

Când spui că îţi este imposibil să îţi limitezi ţara, te gândeşti, cumva, că România este în tine, oricât de în afara graniţelor ei te-ai duce. Te ascunzi tu în vreo gaură de şarpe, îţi mai cauţi adăpost în bârlog, cu ursul, dar să nu crezi că sentimentul acela românesc al fiinţei nu vadetecum!
 
Nu ştii alţii cum sunt – (ba poate că ştii, dar nu despre ei este vorba aici), dar tu chiar te complaci în românire. Tu îţi duci zilele aici de când cei doi bătrâni buni încă mai umblau prin lume... Ar fi trebuit ca până acum să româneşti la fel cu toţi ai tăi, dar unii sunt mai români decât alţii şi, acum sincer, n-ai putea spune că toţi românii românesc în acelaşi chip. Tu, de exemplu, moldoveneşti în tihnă, fiindcă te-ai născut pe meleaguri vasluiene. Tu nu accepţi să-ţi spună nimeni că ţinutul acesta al Vasluiului, care nu este nici la munte, nici la şes şi care se împărtăşeşte de o neasemuită frumuseţe, nu este barem un picior de Paris.

Românul este, fără îndoială, mioritic până-n măduva oaselor. Dimensiunea aceasta mioritică este amplă, ea înglobează fatalismul existenţei, resemnarea, împăcarea, fiind sintetizată de expresii precum׃ „lasă că merge aşa”, „se putea şi mai rău”, „încă e bine”, „ce-o fi, o fi”. Românismul este patrimoniul tău stilistic, un ansamblu conturat mai mult din latenţe decât din realizări. Poporul românesc este ancorat în posibil, în latenţă; el nu trăieşte plenitudinea în istorie, a cărei frământare o consideră irosire şi pierdere oarbă de energii. Aceleiaşi fibre româneşti îi datorezi dragostea de pitoresc, simţul măsurii şi al întregului, simţul nuanţei şi al discreţiei, cumpăneala gândului şi un necesar scepticism. Te afli aici într-un câmp nuanţat, aproape inefabil, călător sub zodii dulci-amare, refăcând în tine o infinită pendulare între ursită şi har divin. Nu te laşi copleşit nici de fatalism iremediabil, dar nici nu te încrezi definitiv sorţii, pentru că ştii că poate să îţi fie şi potrivnică.

Situaţi pe un pământ de cumpănă, românii au stat aninaţi de munţi şi au demonstrat o extraordinară forţă de rezistenţă la mereu „aceste cumplite vremi de amu’ ’’, cum ar fi spus Costin. Geografia a orientat istoria. Consideraţia este agravată extrem de Cioran, care afirmă că România este geografie, nu este istorie, că mai mult a îndurat istoria, decât a făcut-o. Totuşi, tu nu poţi să te dezici de unele răbufniri ale trecutului şi, în apostazia ta, să te consideri curat ca un ghiocel, pentru că ştii că, din dulapul tău de acasă, te-ar privi mustrător scheletele strămoşilor. Tu porţi în tine ecoul faptelor de arme glorioase ale unui Fane Babanu sau ale unui Mihai Viteazul şi ale Peştilor Buzaţi, pe care, pentru posteritate, ar fi bine să nu le renegi.

Câteodată, constaţi şi tu, cu bucurie, gând la gând cu Noica, faptul că poporul acesta, care, într-un document din trecut, în „Unio Trium Nationum”, Universitatea ungurilor, saşilor şi secuilor din Transilvania, cu câteva sute de ani în urma lor faţă de cele câteva milenii de dăinuire românească, aproape că nu era menţionat şi nu avea niciun drept, el, poporul acesta, anonim în istorie, se va ruga la Judecata de Apoi pentru mântuirea celor trei naţiuni care l-au nesocotit - unguri, saşi, secui -, aşa cum, la fel de bine, se va ruga pentru mântuirea până şi a turcilor, care l-au stăpânit, jefuit şi abătut de la viaţa în veac, sau cum se va ruga, deopotrivă, pentru mântuirea slavilor, care au ameninţat să-l înghită, cu valul lor uriaş. Poporul român a răbdat toate acestea în istorie, ca o simplă măicuţă de mânăstire, şi a rămas pe aceste plaiuri, ca popor cu obiceiuri slave şi cu conştiinţă de romani.
− Cu bucurie, spuneai, îţi gândeşti ţara.
− Cu bucurie, pentru că ce altă zăbavă poate fi mai de folos românului şi mai cumplită răzbunare decât iertarea duşmanilor?...?!
− Arrêtez-vous, Belle Infidèle, vous faites dire à Noica des choses qu’il n’a jamais dites!!!
Alteori, te uiţi la voi, cât sunteţi de mici, şi simţi enorm şi vezi monstruos, şi mai că-ţi vine să-l înţelegi pe Caragiale, de ce vă urăşte. Altă dată, citeşti, ca şi Cioran, în formula costiniană „nu este vremea sub om, ci bietul om sub vremi’’ (preferată de Xenopol ca motto la „Istoria Românilor’’), formula fatalismului naţional şi, într-un glas cu cronicarul moldovean, îţi deplângi ţara-ţi înlăcrimată şi pe bieţii locuitori. Îţi dai seama că poporul tău este bun făcător de planuri, admirator de străini şi suspinător după caractere, dispreţuitor al urmărilor faptelor sale (ce-o fi o fi!).

În asemenea condiţii, ar fi de mirare să-i ajungă cuiva o viaţă de om să înţeleagă de ce eşti mulţumit, de ce nu te revolţi şi de ce nu dărâmi România aceasta  din temelii, ca pe ruinele ei să reclădeşti una nou-nouţă. Tu chiar te încăpăţânezi să simţi pentru această ţară şi pentru biocenoza ei, dincolo de un interes ştiinţific bine justificat, tandreţe, chiar duioşie, asemenea unui naturalist fascinat de o colonie de bacterii pulsând în ritm şi în contraritm pe lama de microscop.

Filozofând şi poetizând, observi în ţara aceasta a ta un „spiritus loci”, un ce indicibil, criteriu intuitiv de recunoaştere a spiritului românesc. Matricea pământului de aici este indefinit ondulată, ţi-ar spune Blaga, şi ea te determină să te consumi într-o simpatie masivă faţă de alternanţa ritmică deal-vale, în solidaritate cu orizontul tău spaţial.

România este ombilicul lumii, punctul de sprijin în jurul căruia se învârte universul tău şi la care raportezi orice alt spaţiu, iar pentru tine oamenii se împart în români şi în non-români. Ia, însă, aminte, să nu-i vorbeşti unui non-român despre aceasta, că nu te-ar înţelege, şi   păstreză-ţi convingerea, chiar dacă s-ar putea ca deştepţii să încerce să-ţi contracareze acest adevăr cu argumente care se topesc la prima rază de lună. Nimeni nu poate spune mai autentic decât tine cât este dulceaţă şi cât este amar în condiţia de român.

Tu ai conştiinţa că memoria colectivă uită ce ai scris, dar reţine tâlcul. Încă mai cauţi neodihnit cuvântul să exprime România ta şi îl găseşti, după o furtună feroce în creier׃ oh! oh! oh! şi vai! vai! vai! di ţară. Şi trec anii cu roată şi tu vezi, prin spuma mării şi prin fum, matca neamului şi plaiul verde cel neadormit, şi nu mai este dulce afară şi nici în bârlog, pentru că cineva a uitat cutia deschisă şi te-a răzbit dorul...






                                                                        De ce nu pot iubi România?
                                                                                                                                                     de Ovidiu Ivancu  
                                                                                                                                        reprodus după revista „Acum” din 8-5-2011

“Let every man be respected as an individual and no man idolized” (Albert Einstein,1931)

Pentru a preveni eventualele atacuri de panică ale patrioţilor români, e cazul să încep prin a spune că nu importă despre ce fel de ţară e vorba. Întâmplător şi cu totul întâmplător, e vorba, desigur, de România. Întâmplător în sensul unui accident care nu mă face nici fericit, nici trist, nici mândru, nici ruşinat… E un dat şi atâta tot. Însă, argumentaţia pe care v-o propun poate fi aplicată şi înţeleasă (cred) într-o paradigmă ceva mai extinsă. Cel puţin asta e intenţia mea: să declanşez eventuale polemici care să nu păcătuiască printr-un excesiv provincialism. Nu-mi pot iubi ţara din cel puţin patru motive foarte simple. Iată-le: 1. Ca european, relaţiile între mine şi stat sunt pur contractuale. Vorbesc de un contract social, desigur; 2. Nu e greu de demonstrat că toţi dictatorii europeni şi nu numai, toţi fără excepţie, şi-au iubit ţările şi popoarele peste care au cârmuit. Pe mine personal asta mă cam înspăimântă; 3. Faptele trecutului, fie ele oricât de glorioase ar fi, nu mă îndreptăţesc să îmi extind eventuala admiraţie sau iubire faţă de ele şi asupra prezentului. Cu atât mai mult cu cât, voi încerca să demonstrez, România de azi întreţine doar o legătură formală, pur retorică, futilă, cu istoria ei recentă; 4. Asupra unei structuri atât de complicate, cu puternice componente mitologico-istorice, dar şi administrativ-birocratice precum un stat sau chiar o naţiune nu pot proiecta sentimente dintr-un alt registru… stilistic precum iubirea. E o inadecvare crasă. Primele două motivaţii sunt pragmatice, următoarele admit că au doza lor de…metafizic. Să le luăm pe rând.
1.Modelul statal european e, orice s-ar zice, tributar ideilor Revoluţiei Franceze de la 1789. Nu ştiu alţii cum sunt, nu pot extinde demonstraţia dincolo de spaţiul european, acolo unde e posibil să se fi instituit o altfel de relaţie între cetăţean şi stat. Să fim bine înţeleşi. Când vorbesc de contract social nu mă refer la litera celui propus de Rousseau, ci la spiritul lui. Desigur, gândirea lui Rousseau conţine destule inadecvări şi paradoxuri. Revoluţia Franceză însăşi a degenerat destul de repede într-o baie de sânge. Vorbesc, deci, despre o situare pe acelaşi palier, rang sau, dacă doriţi pe aceeaşi axă, pe aceeaşi treaptă ierarhică, a cetăţeanului şi a statului. Cum pot, deci, iubi clauzele unui contract social? Cum mă pot ataşa afectiv de o realitate birocratică sau cel mult administrativ-funcţională precum statul român? Dimpotrivă, îmi reprim brutal orice sentiment de iubire faţă de o entitate cu care am semnat un contract sec, cu termeni precişi şi aşteptări concrete de o parte şi de alta (statul aşteaptă de la mine taxe, eu aştept de la el servicii). Faţă de o asemenea entitate nu pot fi decât lucid şi pragmatic.  În vreme ce iubirea presupune o ignorare dulce-duioasă a defectelor obiectului iubirii, relaţia mea de cetăţean al secolului XXI cu statul reclamă tocmai, dimpotrivă, vigilenţă maximă şi intransigenţă, autoritate. Dacă în această relaţie contractuală, statul abuzează, trebuie să fiu gata nu să iert (aşa cum ar trebui dacă mi-aş iubi statul), ci să îmi apăr drepturile şi, la modul ideal, să îi aduc în faţa justiţiei pe funcţionarii care nu şi-au onorat partea lor de contract. Evident, şi reciproca trebuie să fie valabilă. Drept este că, definind prin Constituţie statul ca fiind unul naţional, se întrevede posibilitatea ca România să nu fie o naţiune civică (abia în acest caz contractul social este obligatoriu), ci o naţiune definită în jurul etnicului (ceea ce e uşor caduc). Cred, însă, că singura soluţie validă astăzi e contractul social riguros. Argumentul meu e că orice altceva am încercat pe parcursul secolelor, s-a dovedit catastrofal.
2.  Aşa cum spuneam, toţi satrapii care şi-au decimat propriile popoare, fără excepţie, îşi iubeau ţara. Să nu vă contrarieze faptul că în primul argument am folosit noţiunea de stat iar în cel de-al doilea voi marşa pe ideea de ţară. Desigur, relaţiile semantice şi chiar politice între ţară, naţiune şi stat sunt complicate. Ceea ce doresc, însă, să afirm e că nici statul, nici ţara şi nici măcar naţiunea nu pot fi iubite decât la nivelul discursului. Retorica politică românească preferă, se pare, imaginea aceasta romantic-patetică. Abundă ecranele televizoarelor de indivizi care îşi iubesc ţara în vreme ce ea, ţara, numai de iubit nu are chef. Dacă, deci, marile plăgi ale secolului XX, fascismul şi comunismul s-au hrănit din cultivarea aceloraşi himere naţionaliste şi ne-au dus unde ne-au dus, nu ar fi cazul să ne întrebăm dacă nu cumva ar trebui să fim ceva mai insensibili la indivizi care ne declară iubirea în public, cu ceva modificări de intensitate în perioadele electorale? Faptul că, deşi se revendică din două extreme ideologice, fascismul şi comunismul au livrat marelui public aceleaşi idei absurd-etnocentrice ca justificare pentru genocidul comis nu ne spune chiar nimic? Ceauşescu, Franco, Hitler, Lenin, Tito, Stalin, Salazar (i-am aşezat în ordine alfabetică pentru că orice altă ordonare a lor mi se pare într-un anume sens irelevantă) şi-au inundat popoarele cu o iubire paternă sufocantă. Exemplele concrete ale istoriei noastre nu foarte îndepărtate ne spun că între iubirea de ţară şi ura concretizată în crime şi suspendarea statului de drept e o suspectă relaţie de echivalenţă. Căci, nu-i aşa, marii sceleraţi ai Europei secolului XX şi-au iubit ţara şi naţiunea chiar împotriva voinţei acestora din urmă. A-ţi iubi ţara mă tem că echivalează cu a-i iubi elitele efemere, căci în definitiv, mai ales la români, conceptele abstracte creează panică şi confuzie. Românul nu poate resimţi sentimente în mod direct faţă de ţară, ci mai degrabă faţă de un ţar, o figură paternalistă, blândă, dar şi autoritară. Or, de aici încep marile probleme. Elitele politice care se vor iubite sunt fie atinse de morbul ignoranţei (ceea ce nu e fatal!), fie ipochimeni cu potenţial de dictatori. La experienţa noastră (în definitiv am reuşit performanţa de a ne acomoda sub patru dictaturi de la 1918 încoace!), aş zice că ar trebui să fim ceva mai parcimonioşi în infestarea ţării cu dovezile iubirii noastre faţă de ea.
3. Poate totuşi, a iubi România nu are nimic de a face cu prezentul ei, ci mai degrabă e un sentiment faţă de un tot. Poate că prin a iubi România ar trebui să înţelegem un soi de admiraţie faţă de peisajele ei sau, de ce nu, poate un soi de mândrie generatoare de lacrimi faţă de faptele trecutului?! Ori, poate că iubirea noastră de ţară e mistică, e un soi de iubire cristică, acordată generos în virtutea unui principiu creştin. Exclud din start o asemenea ipoteză din cauza unei fisuri logice majore. Iubirea cristică nu are nimic în comun cu iubirea direcţionată etnic, or la noi tocmai aceasta e problema, un etnocentrism exasperant.  Să presupunem, totuşi, că ceea ce iubim ar fi naţiunea română. Trebuie doar să ne hotărâm cu exactitate la ce fel de naţiune ne referim. Este naţiunea română coerentă, organică, un corpus fără fisuri identitare, o realitatea monolitică? Da` de unde! Dimpotrivă! De la nord la sud şi de la est la vest, moştenirile culturale, axiologiile, raportările faţă de istorie sunt diferite! Cât despre limba pe care o vorbim, mă tem că ea nu e suficientă pentru a conferi coerenţă şi a justifica ideea unei solidarităţi naţionale. În definitiv, brazilienii şi portughezii vorbesc aceeaşi limbă, la fel şi britanicii şi americanii! Apoi, naţiunea îşi are conceptual o accepţiunea teoretică franceză (statul echivalează cu naţiunea) sau una germană (unde suprapunerea nu e obligatorie). Vedeţi deci, că a iubi naţiunea română e încă şi mai complicat decât a-ţi iubi statul sau ţara. Oricum ar fi, a iubi în felul acesta presupune o înaltă calitate intelectuală. Presupune familiarizarea cu istoria, o anume predispoziţie pentru înţelegerea contextelor istorice care ne-au creat aşa cum ne-au creat, cu alte cuvinte a-ţi iubi naţiunea ca pe un tot presupune un anume soi de elevare, o anumită complexitate a gândirii, un exerciţiu permanent al toleranţei şi decenţei. Nu e cazul nostru. Consultaţi statisticile şi veţi vedea că gradul de ignoranţă şi lipsa de educaţie definesc nucleul dur de cetăţeni români ieşit (uşor abulic) din comunism. Prin urmare, noi nu suntem astăzi, intelectualiceşte vorbind, capabili de o altfel de iubire cu excepţia celei discursive. Ne mai trebuie ani să ne înţelegem complexele, apoi alţi ani pentru a ni le suprima. Ne trebuie ani până ca nivelul de săpun şi pastă de dinţi consumate pe cap de locuitor să ne dea dreptul să emitem pretenţii serioase. Pe oricare axă ne-am deplasa, pe orizontală sau verticală, pe axa culturii sau, şi mai simplu, pe axa civilizaţiei, constatările sunt aceleaşi: suntem neterminaţi. Nu discut situaţia excepţională a elitelor, ci pur şi simplu starea generală, aşa cum reiese ea din studiile Eurostat şi nu numai sau din simplă observaţie empirică.
Apoi, în relaţia lor cu istoria recentă, românii au o problemă fundamentală. Statul nostru a început prin a fi monarhic. În evoluţia lui firească, organică, acest stat monarhic a fost suspendat de instaurarea unui regim comunist ilegitim şi minoritar. Ilegitim pentru că nu a venit la putere prin vot democratic. Minoritar pentru că cifrele şi interpretarea evoluţiei lor susţin ideea că pe căi fireşti, comuniştii nu ar fi ajuns nicidecum la putere în `44: prin 1922, partidul avea vreo 2000 de membri pentru ca în 1944 să ajungă într-un scenariu optimist la puţin peste 1000 de membri (cifrele variază, dar tendinţele se păstrează). După 45 de ani de tumoare, deodată România se decide să redevină un corp sănătos (nu discut contextul şi nici uşor anacronica dezbatere a fost sau nu Revoluţie). Însă, paradoxal, în loc ca bolnavul diagnosticat cu aproape o jumătate de secol în urmă să revină la starea de dinainte de instaurarea tumorii, el a ales un soi de struţo-cămilism inexplicabil, păstrând o parte din tumoare şi alegând să convieţuiască cu ea. Poate din obişnuinţă, poate în virtutea iner(p)ţiei. Poate e vorba doar de sindromul Stockholm. România a continuat, deci, să fie Republică, legitimând în felul acesta, chiar şi simbolic, gestul lipsit de orice fundament democratic de la 30 decembrie 1947 (proclamarea Republicii). Prin urmare, se pune problema relaţiei perverse pe care o are România cu propria ei istorie.
Ce naţiune, deci, se cuvine a iubi? Naţiunea care i-a dat pe Horea şi Cloşca, naţiunea care i-a dat pe Cioran, Eliade şi Ionescu (e vorba de Eugen şi nu de Nae!), naţiunea care l-a dat pe Antonescu, Ceauşescu sau pe generalul Pleşiţă, naţiunea care i-a dat pe Elisabeta Rizea sau Ion Gavrilă Ogoranu? Sau poate naţiunea care a consimţit prin amnezie colectivă să reintre în normalitate după 1989 perpetuând un fals grosolan privitor la însăşi forma sa de statalitate?! Cât de schizoid ar trebui să fie sentimentul acesta de iubire încât să cuprindă  otova o galerie atât de pestriţă de personaje şi evenimente? Cât despre ipoteza că aş putea iubi România pentru peisajele ei, aproape că nici nu merită luată in calcul. Dacă excludem factorul uman, atunci vestea ar fi că România nu are identitate. Tot ceea ce ţine de identitatea ei se datorează prezenţei în diferite proporţii a factorului uman. Nu Carpaţii, nu Marea Neagră, nu Delta Dunării sunt factori de coeziune naţională, ci valorile simbolice cu care noi, românii, am învestit toate aceste banale forme de relief.
4.  Aşa cum sugeram, iubirea presupune inevitabil posibilitatea de a alege. Tocmai de aceea, direcţionarea subiectivă a unui asemenea sentiment e asumată din start. Firesc, fiecare individ alege asupra cui să-şi reverse iubirea şi nu trebuie să ofere nimănui niciun fel de justificare. Or, între mine şi stat, ţară sau naţiune natura relaţiilor care se instaurează e ceva mai…profesională şi restrictivă. Pe lângă faptul că nu îmi aleg ţara la naştere, nici nu pot divorţa de ea aşa de uşor. În primul rând pentru că, în vreme ce iubirea presupune incoerenţe, incongruenţe, paradoxuri, iertări, patetisme, imprevizibilitate, relaţia cu un stat, o ţară sau o naţiune presupune luciditate. În vreme ce iubirea presupune, la limită, un soi de toleranţă maximă asupra obiectului iubit, relaţia cu statul porneşte de la un soi de susceptibilitate reciprocă. Din această esenţială diferenţă decurg toate celelalte. Statul nu mă crede pe cuvânt atunci când spun că mi-am plătit taxele, el are mecanisme de verificare. La rândul meu, ca cetăţean sunt dator să nu mă pierd în toate fumigenele politice ale reprezentanţilor oficiali. Merg la vot sau, dimpotrivă, protestez prin absenţă, în orice caz nimic nu trebuie acordat necondiţionat şi pe termen nedeterminat în relaţia cu statul. Dacă aş iubi România, ar trebui să îi acord un cec în alb. Cam ştim cu toţii, cei cât de cât informaţi, ce se întâmplă când cetăţenii oferă cecuri în alb statelor în care locuiesc sau chiar şi naţiunii din care fac parte. Apoi, mai e un lucru ce se cuvine a fi menţionat. Iubirea nu e un sentiment solid şi coerent, ea are un soi de labilitate care o transformă adesea în ură, ea îşi asociază o serie de corolare precum gelozia, sentimentul de posesie, egoismul, contemplarea tâmpă, suspendarea logicului şi altele. De ce aş vrea să transfer toată această cutie a Pandorei în relaţia mea cu România? Cine ar avea de câştigat de aici?            


Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971