Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011 periodic nr. 1 2 | 3 | 4 | 6 | 7-8 | 9-10 | -->
Anul 2010
Anul 2009
Un portret
Fragmente din Asfinţit de Europă…”
Fragmente din „Scaunul singurătăţii
Fragmente din „Frumoşii nebuni…”
Final informal despre un prieten informal
Starea naţiunii fără starea de sănătate - Articole de Prof. Dr. Sarafoleanu, Magdalena Albu,Lucian Avramescu
Viermuiala, de Gavril Cornuţiu
Două articole despre „Calul troian la Roşia Montană
Chilipirgiii şi fraierii, de Adrian Botez
Meritele prin care s-a ridicat Ludovic Spiess, de Mircea Bunea
Spicuiri din texte noi şi vechi, de George Roca
COPII NOŞTRI MAI ŞI GÂNDESC: PREMIANTE DIN VASLUI DESPRE MODUL CUM ÎŞI VĂD PROPRIA ŢARĂ
Constantin Frosin prezintă în limba franceză „Eminesciana-Dintre sute de catarge”
ULTIMA ORĂ: Apariţia unei cărţi care aruncă o altă lumină asupra istoriei noastre de după cel de al doilea război mondial
RECENZII SI PREZENTĂRI DE Sergiu GĂBUREAC, Ciprian CERHAT, Stelian GOMBOŞ, Elena M. CÎMPAN, Ioan LILĂ, Al. Florin ŢENE, Const. T. PPOPESCU, Carmen MUSAT-COMAN, Adrian BOTEZ, Angela FURTUNĂ, Antonia BODEA. DESPRE: Voluntariatul în biblioteci, revista „NOI, NU”, Ovidiu HURDUZEU, Mircea PLATON, Melania CUC, Baki YMERI, George ROCA, Aurel-Avram STĂNESCU, Ion POPESCU-BRĂDICENI, Nicolae COSTEA-TELEAJEN, Ştefan Doru DĂNCUŞ, Amita BHOSE, Dan SANDU, Rodica LĂZĂRESCU, Viorel SAVIN, Ionuţ CARAGEA, Al. Florin ŢENE- PARTEA I
PARTEA II
PARTEA III
PARTEA IV
Corneliu LEU: CU MULŢUMIRI ŞI RECUNOŞTINŢĂ confraţilor care ne-au citit - articolele scrise în răstimpul dintre cele două apariţii şi ecourile lor primite de la Dimitrie Grama, Prof.dr. Ioan Alexandru, Stelian Cinca, Ecaterina Climpean, Florian Bichir, Dan Lupescu, Lucian Oprea, Constantin Lupeanu, Teodor Damian, Mircea Bunea, Magdalena Albu, Melania Cuc, Ioan Lilă, Viorel Băetu, George Roca, Lucian Hetco, M.N.Rusu, Alexandru Cetăţeanu, Virgil Coman -PARTEA I
PARTEA II
PARTEA III
Comentarii şi ecouri la aceste articole
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI - Partea întâi
Din folclorul internetului Partea întâi - continuare
Fine dell primo tempo din folclorul internetului
PASO DOBLE rubrica lui Ioan LILA
Rubrica lui Ionuţ CARAGEA
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI -Partea II
Din folclorul inbternetului - continuare partea II
 Mircea Bunea
vă prezintă un moment mai luminos in cultura românească postdecembristă



            MERITELE PRIN CARE S-A RIDICAT
                                     sau
                Golgota demnităţii şi a demnităţilor
                                  lui Ludovic Spiess

             [ S-a apreciat demult şi pe bună dreptate că  o fotografie este echivalentă cu un articol de o mie de cuvinte. Volumul de faţă conţine  245 de fotografii care îl înfăţişează pe Ludovic Spiess – artistul, care a făcut gloria artei interpretative româneşti pe aproape toate meridianele planetei numită Pământ;  la care se adaugă încă 303  file de text care reproduc afişe şi programe de sală. Însumate cu răbdare şi acribie de şi pe calculator, rezultă fix 101.433.000 de cuvinte. Cifra pare imensă, dar nu e. Şi nu numai pentru că viaţa nimănui nu încape în cuvinte, ci şi/mai ales, pentru că, dintotdeauna, într-adevăr, ele, cuvintele, spun multe, dar nu spun tot. Oricât de  numeroase şi de măiestrite ar fi ele. Şi tocmai pentru a mai subţia acest neajuns,  aici şi acum se cuvine – ba chiar se impune! – să reamintim faptul că Ludovic Spiess n-a fost numai un tenor de talie mondială, ci şi primul director postrevoluţionar al Festivalului şi Concursului Internaţional  George Enescu; şi ministru al Culturii într-o perioadă atât de tulbure şi de frământată încât strada – vă amintiţi?! - dimineaţa, la prânz , seara, uneori chiar şi noaptea, cu insistenţă, cu mare risipă de glas, iar uneori chiar cu violenţă, cerea demisia guvernanţilor; şi director al primei scene lirice a României într-o etapă în care nu exista artist , ziarist, conţopist, om de cultură, inclusiv frustraţi din categoria acelora blamaţi pentru  că „ n-au mâncat salam cu soia”,  inclusiv  clămpănitori oportunişti doritori să fie recompensaţi ca în capitalism, dar să hărnicească după normele eticii şi echităţii socialiste - care să nu clameze necesitatea Reformei, deşi nimeni nu îndrăznea să-i aplice exigenţele , şi, cu atât mai puţin, să-şi asume riscurile  ponoaselor discreditului mai mult decât certe ale unei întreprinderi de o asemenea anvergură
              Ludovic Spiess a avut şansa ocupării unor asemenea înalte demnităţi – de care s-a achitat cu excelenţa şi intransigenţa sa devenite proverbiale, dar şi cu eleganţa, cu nonşalanţa şi cu eficienţa  managerului şcolit într-ale  axiologiei  şi praxiologiei  pe meleaguri occidentale. Iar noi, admiratori şi prieteni,  am  suferit durerea de a-l vedea cum, urcând Golgota  extraordinarilui său destin extraprofesional, a fost obligat să-şi  plătească dorinţa de mai bine  nu la preţul pieţii, ci cu preţul vieţii. Pentru că acum, mai ales  după trecerea anilor, a devenit limpede ca un izvor de munte: tocmai pentru că a încercat să încurajeze corectitudinea, ordinea, disciplina şi să vestejească snobismul, dilentantismul şi comportamentele anomice ale unora aflători, uneori, chiar în proximitatea lui imediată, Ludovic Spiess a fost sacrificat public. Iar cei care l-au lovit  cu perfidie şi sălbăticie  au sfârşit prin a-l  răstigni  pe scândura prostiei, a  invidiei, a răzbunării şi incompetenţei  tipic dâmboviţene. După care au început să mimeze tristeţea. Unii. Alţii, aşa cum am mai scris, n-au realizat nici azi ce au făcut, nici pe cine am pierdut.  De acestea – dar şi de altele – ne vom ocupa în cele care urmează ]


                      „ Tehnician al imposibilului ”

              Între 5 şi 29 septembrtie 1991, la Bucureşti   a fost organizată cea de-a douăsprezecea  ediţie  a Festivalului şi Concursului Internaţional George Enescu. Era prima încercare de revitalizare postrevoluţionară a unei manifestări de o asemenea vigoare şi amploare nu doar pe plan naţional, ci şi internaţional. Numai că în România heirupismul  inaugurat şi ridicat la rang de virtute de către Ceauşescu avea încă adepţi numeroşi. Optica noilor decidenţi nu era prea mult diferită de aceea a foştilor. Sloganul văzând şi făcând, deşi mucegăit, rămăsese viu şi nevătămat . Creierele multora - scăldate decenii la rând în zoile propagandei  de porunceală - se chirciseră. Raţiunea devenise la fel de ruşinoasă precum bolile venerice. Şi nu întâmplător, atunci, pe străzile Capitalei României, puteau fi auzite stupizenii  demne să figureze în marile neghiobare ale lumii moderne: Noi muncim, nu gândim! ori  Nu ne vindem ţara! ori... În asemenea împrejurări aproape nimeni dintre cei sănătoşi la cap nu s-au mai mirat auzind  că, doar cu şapte  luni înainte de gongul inaugural, Festivalul Enescu nu avea încă un director, că încă nu-i fusese alocat un buget corelat cu creşterea inflaţiei, că încă nu fusese întocmită lista cu invitaţii de peste hotare, că încă nu se ştia cine şi unde va concerta, unde vor fi găzduiţi oaspeţii care vor acepta invitaţiile, ştiut fiind faptul ca agendele marilor artişti ai lumii sunt întocmite nu cu luni, ci cu ani buni înainte ca evenimentele să se producă... Doar puţini mai credeau că handicapul ar fi putut fi recuperat, şi mai puţini credeau că Himalaya de dificultăţi ar putea fi  depăşită, iar la un eventual succes nu mai spera nimeni, nici macar cei care sunt de profesie optimişti!
                Nimeni, cu o singură excepţie: Ludovic Spiess. Lucidul Ludovic Spiess. Pozitivistul Ludovic Spiess. Marele Ludovic Spiess! Pe care experienţa , dar şi celebrul său prieten Ioan Holender, îl învăţaseră că „ sărăcia se combate nu numai cu bani, ci şi cu efort, uneori până la epuizare„ ;  şi care era convins că „ muzica îl face pe om mai bun, mai înţelept” şi că ”astăzi avem nevoie de muzică poate mai mult decât ne dăm seama.” Ludovic Spiess a insitat ca din festival să nu lipsească nici Oedip [ în rol Attila Kovacs, regia Cătălina Buzoianu], nici cvintetul italian Viotti, nici virtuozii de la Mannheimer Streichquartett [ Germania ], nici orchestra de cameră din Moscova, nici Filarmonica din Chişinău, nici Academia St Martin in the Fields… A reuşit să-i convingă să participe pe solişti precum Silvia Marcovici, Liliana Ciulei, Michel Rol  [ Anglia ], pe Jean Francois Antolioli [ Elveţia ], pe Dan Grigore, pe Valentin Gheorghiu, dar şi dirijori printre care străluceau Cristian Mandeal, Erich Borgel, Carlos Paita, Gilbert Varga...
               Si tot lui Ludovic Spiess i se datorează revenirea, după 21 de ani de absenţă, cu ediţia a 6-a a Concursului  [desfiinţat, cum se ştie, din înalt ordin, după ediţia din 1970], dar şi cu adugarea la clasicele  competiţii de vioară, pian, canto, pentru prima oară în istoria Festivalului Enescu, a concursului de compoziţie...  Numele lui Ludovic Spiess a  fost magnetul care a atras, numai la interpretare, 120 de concurenţi [ 67 de români şi 53 de străini ]; [ 20 la vioară, 45 la pian, 55 canto]. Iar recompensele, de tot modeste, totuşi! – 30.000 de lei şi 3.000 de dolari US, însă exclusiv pentru locul I - s-au putut oferi numai şi numai pentru că Ludovic Spiess a înroşit firele telefoanelor şi a lustruit clanţele de la birourile potentaţilor vremii…
                 A  spus-o chiar el. Întrebat fiind de un reporter cum a reuşit să aducă pe scena festivalului atâtea vedete, Ludovic Spiess a răspuns: Pe bani puţini, cu faxul, cu telefonul, pe prietenii, pe relaţii, pe cunoştinţe, pe obraz…
                   Nu cred că exagerez afirmând că, dacă ar fi avut un alt director, a XII-a ediţie a evenimentului ar fi reuşit să se producă. Nu sunt singurul care gândeşte astfel. În seara deschiderii, de pe scena Sălii Palatului, Andrei Pleşu, ministrul Culturii, atunci , nu s-a sfiit să recunoască: “ Organizarea acestui festival a fost o aventură patetică şi riscantă, ceva de ordinul imposibilului, totuşi realizat de această echipă de tehnicieni ai imposibilului, condusă de Ludovic Spiess.”
                   În replică, cu ironie infinită, făcând aluzie la acustica detestabilă a incintei, Ludovic Spiess nu s-a putut abţine: După mine, cel mai reuşit moment al deschiderii festivalului a fost discursul minstrului Andrei Pleşu…
                   A urmat o cascadă de hohote de râs. La final, Cineva cu “C” mare – nu spun, persoană importantă! – se adresa vecinului de fotoliu: N-aş zice că Spiess e un bun politician… Deja se zvonise că fotoliul lui Pleşu va fi ocupat de Ludovic Spiess. Îmi aduc aminte că mi-am permis să observ: Iată cît de enigmatice pot fi vremurile tuturor transparenţelor…


                Aplauze ca pe vremuri, pe scenă!

               Aşa a şi fost: nici nu se împlinise luna de zile  de când căzuse ultima cortină peste ecourile Festivalului Enescu când, din gura lumii, zvonul că Ludovic Spiess va face parte din cel de-al treilea cabinet postrevoluţionar a trecut în gura presei. Curierul Naţional din 17 octombrie 1991 a publicat lista cu noua echipă guvernamentală. Noutăţi pentru unii: Theodor Stolojan prim-ministru, Traian Băsescu – ministrul Transporturilor, Ludovic Spiess- ministrul Culturii... Stupefacţie pentru alţii, care-l dădeau ca sigur  pe  Eugen Simion. Îl şi felicitaseră!! Titlu în ziarul Libertatea nr. 554/ 16 oct. : O surpriză la categoria grea: Spiess! Realitatea este că unii parlamentari nu l-au votat din prima. Presa i-a amendat imediat: Domnii senatori au fost mai agresivi   –  FSN, 44 dintre ei, n.a. – şi, iniţial, l-au buşit pe dl. Spiess, probabil pentru că nu sunt amatori de Operă, dovadă preşedintele Senatului, Alexandru Bârlădeanu, academicianul fără... Operă. ( Ultima soluţie nr. 13, anul I / 1991) . Până la urmă  a trecut. Un jurnalist şolticar a avut năstruşnica idee de a-i prezenta pe noii miniştri  departajându-le  simpatia ce li se arăta după remanenţa şi intensitatea aplauzelor din Parlament, atunci când li se pronunţa  numele. S-a început  cu aplauze călduroase, au urmat aplauze prelungite, după care: aplauze şi mai prelungite,  aplauze moderate, aplauze, aplauze vii, câteva aplauze, aplauze modeste, aplauze prelungite, puţine aplauze...  Pe Ludovic Spiess l-a  nominalizat la categoria aplauze ca pe vremuri, pe scena Operei!
                    „ Cât face un Ludovic? Reamintesc că ludovicul  a fost o veche monedă, pe care a pus-o în circulaţie Ludovic al XIII-lea, fiind din aur” ( Ziarul Libertatea din 18/19 oct.)
                   Şi noul premier se declara mulţumit: Am găsit un om în care avem încredere, un om care s-a dovedit chiar zilele trecute, la Festivalul Enescu, un bun organizator. Este un  om, să zicem, care trăieşte cu trup şi suflet cultura şi a fost dispus să accepte să ia parte la această bătălie în care ne aflăm. Sigur că aş fi fost foarte dezamăgit dacă nu l-aş fi avut în echipă ( AZI, miercuri 18 oct. )
                  Reacţia lui Ludovic Spiess a fost aceea a unui ponderat lucid:  O ţară care a dat un Brâncuşi, un Eminescu şi un Enescu sunt convins că poate să ocupe un loc de cinste în cultura internaţională. Nu-mi propun să stabilesc o listă de priorităţi, întrucât cultura are multe semnificaţii . În primul rând vreau să facem o evaluare, pentru a şti exact de unde plecăm. Aş vrea să pun pe plan egal toate ramurile, toate disciplinele, toate artele, pentru ca fiecare dintre ele să se poată impune şi să dea un colorit absolut autentic tranziţiei şi culturii româneşti. ( Tineretul liber din 18 oct.)
                     Şi încă, în AZI din 22 octombrie 1991: Sunt conştient că voi fi un ministru independent şi incomod. Am o glorie a mea, construită din muncă, bătută în piroane nu numai în ţară, ci şi peste hotare. Figurez în nouă enciclopedii, însemnă că ceea ce am făcut a fost recunoscut. Discurile mele se vând în toate magazinele de muzică din lume, cu excepţia României. Îmi este perfect egal dacă mâine mai sunt sau nu ministrul Culturii pentru că nu trăiesc din această funcţie, cum n-am trăit nici până acum... Vă puteţi imagina că un om care a cresut într-o casă al cărei imperativ categoric era Ein Mann, ein Wort  (  germ. Un om, un cuvânt ) ar fi putut vorbi altfel? Eu nu! Bineînţeles că unii au luat foc imediat. Reacţiile adverse n-au întârziat să apară. Au rămas consemnate în publicaţia Flagrant, anul I, oct.- nov. 1991: Numirea dlui Ludovic Spiess la Cultură i-a otrăvit pe mulţi alţi candidaţi . I-au scos imediat vorbe rele: că nu are facultate, că e mason*, că e omul lui Pleşu… Care sunt faptele? Într-adevăr, domnul Pleşu şi-a propus succesorul.( era firesc ) Argumente? Dl. Spiess şi-a relevat calităţile de excelent organizator al Festivalului Internaţional George Enescu. În plus, domnia sa are uluitoare relaţii internaţionale. I se mai poate imputa faptul că n-a mâncat salam cu soia, că a călătorit mult în străinătate în toate epocile, că nu ştie să vorbească doar româneşte, că este o valoare artistică incontestabilă şi inconfundabilă.
                       Proaspătul ministru şi-a început treaba cu exact ceea ce promisese: evaluarea. Motivase :„ Vreau să ajut cultura „ ( Cotidianul/25 oct.) Dar... nimeni din minister n-a mişcat un deget ca să-l ajute, nimeni nu dorea ca


•    N.a. : L-am rugat pe dl. Olimpian Ungherea, purtător de cuvânt la Marea Lojă a Masoneriei Româneşti, să verifice şi să-mi răspunda clar la întrebarea: Ludovic Spiess a fost sau n-a fost mason? Replica, după consultarea documentelor organizaţiei: Nu a fost.
 
situaţia exactă  să poată fi cunoscută, apreciată şi reformatată. Ministrul Ludovic Spiess i-a informat pe membrii guvernului, a propus sancţiuni şi chiar a cerut ca unii dintre funcţionarii publici cu rang înalt din cultură să fie daţi afară . Parcă ar fi predicat în pustiu. Drumul Golgotei era abia la început. I s-a răspuns în doi peri: ba că să nu ne grăbim, ba că nu e momentul, ba că pe oameni trebuie să-i privim cu mai multă înţelegere... Ditamai Guvernul României  se comporta de parcă ar fi fost tot una cu Clubul cunctatorilor...
                Din minister continua să dispară calculatoare, alte obiecte de valoare, din ţară dispăreau tablori din colecţii celebre, sculpturi, incunabule, hrisoave, manuscrise, dar anchetele băteau pasul pe loc. Banii publici se cheltuiau cu ghiotura şi total anapoda. Se hoţea ca la drumul mare, dar pungaşii parcă intrau în pământ, nu lăsau urme. Nicicum să se lase prinşi. Insolenţa altora friza paroxismul. Un neica nimeni, dar cu funcţie mare şi cu prieteni politici şi mai mari şi mai tari, a venit la Spiess şi i-a cerut să semneze că e de acord ca secretara lui să se deplaseze şi să viziteze Expoziţia de la Barcelona în calitate de ... femeie de serviciu.Cu diurnă, bineînţeles. Spiess s-a supărat, l-a admonestat, iar celălalt l-a ameninţat: N-ai să faci mulţi purici în fotoliul ăsta. ( Reţineţi întâmplarea, se va dovedi importantă ) Semnalele primite de la guvern erau ca frecţia pe piciorul de lemn: Nu vezi că peste tot se-ntâmplă la fel? Maturizează-te, când devii om  politic?
                Într-adevăr Ludovic Spiess nu era om politic; nu în înţelesul pe care-l acceptau ceilalţi. Ştia şi el că politica este arta de a-i determina pe oameni să nu se intereseze de problemele care îi privesc în mod direct, dar el nu dorea să profeseze o astfel de „ artă .„ Ştia şi el că în politică nu-i obligatoriu să fii canalie, dar nici caracter nu poţi să ai. Ori el dorea să rămână aşa cum îl cunoscuseră toţi, în ţară şi afară. Adică Om de caracter! Ştia şi el că, mai ales în politică, limba îi e dată omului ca să-şi ascundă gândurile, dar el n-avea nimic de ascuns. Aşa stând lucrurile, un timp a mai crezut în puterea şi în virtuţile numitei mass-media.  [ Câinele de pază al democraţiei, nu? ] A organizat conferinţe de presă şi n-a ezitat s-o spună p-a dreaptă: Guvernul nostru este un guvern de operetă ( Expres Magazin / 23-29 octombrie 1991 ); Sunt înspăimîntat de corupţia din jurul meu. Nu se ştie de la un etaj la altul ce se întâmplă în acesată instituţie  care se numeşte Ministerul Culturii  ( România liberă din 15 noiembrie 1991 )
                 Pentru “ ceilalţi “ deja era prea mult. Pe faţă continuau să-l laude, dar în culise deja îi semnaseră certificatul de … sinuciderea politică. Ziarele care primeau publicitate de la guvern au fost sfătuite  să-l denigreze în fel şi chip. Ceea ce au şi făcut. Unii au crezut minciunile proferate de hoţii care strigau hoţii , dovadă că manipularea moarte n-are. Ceilalţi, care cunoşteau realitatea, l-au rugat: Lasă-i în mocirla lor, le strici afacerile, te vor umili, te vor strivi, nu te poţi bate cu toţi…
                   Ludovic Spiess a rămas în minister pînă pe 25 noiembrie 1992. În ciuda presiunilor, chiar şi pe Golgota, nu şi-a trădat credinţa. A rămas un om intransigent, corect şi cinstit. Din demnitate, a plecat cu demnitate.


                              
                                


                                                Interviu cu sufletul în ochi

          
                  [   În pofida vocilor neprietenoase pe care le lăsase în urmă, nimeni din sistem n-a îndrăznit vreodată să- i nege lui Ludovic Spiess celebritatea, prestigiul profesional şi  exigenţa. Ceea ce ştiu foarte puţini – sau ştiu, dar nu vor să recunoască din varii motive -  este că Ludovic Spiess a fost şi un manager de mare performanţă. A dovedit-o o dată în plus şi după 2 aprilie 2001, dată la care a fost numit la conducerea primei scene lirice româneşti . Sub directoratul lui, Opera Naţională din Bucureşti – în a cărei clădire, construită în 1955,  nu se mai văruiese măcar un perete, într-o jumătate de veac!!! – a fost restaurată de la subsol şi până-n pod. A fost înnoit chiar şi acoperişul, au fost reparate lifturile, instalaţiile electrice şi sanitare, au fost înlocuite ţevile de apă, cele ale termoficării, s-a revopsit totul, s-au schimbat mochetele, cabinele soliştilor au redevenit ceea ce trebuie să fie, s-au schimbat mobilele , cortina, instalaţiile scenei, oglinzile pătate, fotoliile, s-a reorganizat muzeul... Ca să vă puteţi face o idee despre jalnica înfăţişare a sălii de spectacol dinainte de numirea ca director general a lui Ludovic Spiess: două săptămâni s-a lucrat numai la desprăfuirea şi spălarea pieselor care compun marele candelabru! Pentru unii, asemenea lucruri par a fi nimicuri, dar nu sunt. Sub conducerea lui Ludovic Spiess totul a fost întinerit – inclusiv personalul - , a fost făcut  să strălucească. Neamţul din el a imprimat un stil de conducere autoritar şi a cerut o disciplină de fier, care i-a deranjat enorm pe foarte mulţi dintre aceia care se obişnuiseră cu stilul de conducere permisiv, lasă-mă-să-te-las. La atelierul de tâmplărie s-a pus capăt confecţionării – cu lemn plătit de Operă – de mobilă pentru clienţi din oraş. La atelierul de croitorie s-a pus capăt cumpărării în neştire a materialelor care  nu de puţine ori erau transformate în rochii vândute simandicoaselor soţii ale unor ştabi şi ştăbuleţi cu ifose… Chiulăii, pleşcarii, închipuiţii, inadaptaţii şi inadecvaţii, profitozaurii din toate categoriile au fost puşi pe liber. Soliştilor – chiar maeştrilor! – care plecau să cânte în străinătate pe bani buni, dar care “ uitau” să vină în ţară şi să cânte şi în spectacolele aflătoare pe afişul bucureştean, deşi se aflau pe ştatele de salarii  ale ONB, le-a revizuit contractele. Ceea ce bineînţeles că i-a deranjat pe mulţi… De unde şi ameninţările, şi teancurile de scrisori anonime şi defăimătoare trimise unor autorităţi, de unde şi abjecţia unor “ turnătorii “ ordinare, de unde şi potopul de  “controale “ menite să- domolească obstinaţia de a rămâne corect într-un veritabil serpentariu, de unde şi campaniile de presă comanditate de frustraţi influenţi, de unde şi tentativele de maculare a numelui unei personalităţi cum puţine s-au mai aflat în România ultimilor ani…Aproape că nu mai exista săptămână de la Dumnezeu în care să nu se lanseze furibunde atacuri mincinoase împotriva directorului general Ludovic Spiess. A răspuns cu nenumărate  “ drepturi la replică .“ Nu i- au fost publicate. A cerut să fie primit în audienţă  de ministrul de atunci. N-a fost primit…
                   Nu m-a mai răbdat inima: i-am propus maestrului Ludovic Spiess un interviu în care să explice nu numai melomanilor REFORMA de la Operă. A acceptat. Am făcut interviul. Era într-o zi de luni, 14 ianuarie 2002. Apoi s-a răzgândit: “ Lasă-l, amână-l…”  Am fost de acord, deşi acum recunosc că… rău am procedat ascultându-l! Aşa se face că textul care urmează vede pentru prima dată lumina tiparului, pe suport de hârtie …]



Mircea Bunea

           ]

               Mircea Bunea ( M. B. ) : Maestre Ludovic Spiess, câte persoane lucrează acum la Operă?
               Ludovic Spiess ( L. S. ): Şase sute. Colectivul are mai multe compartimente: artistic, format din cei care apar în faţa publicului, dar şi atelierele, maşiniştii, electricienii, acusticienii, cei de la întreţinere. Toţi beneficiază de aceleaşi sporuri pe care statul le-a oferit ca un bonus pentru oamenii acestei instituţii de importanţă naţională.
                M. B.: Cum  aţi încheiat anul din punct de vedere financiar?
                 L.S.:   Aş zice că bine. Avem şi un beneficiu, chiar dacă la noi preţul biletelor nu este prea mare. Oricum, e incomparabil mai mic decât preţul biletelor din ţările dezvoltate. E de înţeles, nici salariile românilor nu sunt comparabile cu cele din străinătate.
                 M. B.: Aţi pomenit de salarii. Cum sunt ele la Operă?
                  L. S.:  Nu aş vrea să vorbesc despre ele din două motive: unul dintre ele ar fi confidenţialitatea. Iar ca să comentez ceea ce unii numesc salariu mediu ar fi derutant pentru o instituţie artistică. Cunoaşteţi gluma aceea cu statisticianul care intră în restaurant, îl vede pe unul mâncând friptură, pe altul doar cartofi prăjiţi, iar el trage concluzia că, în medie, în restaurantul respectiv se mănâncă cartofi prăjiţi cu friptură. Iartă-mi cacofonia. Pentru curiozitatea publică pot spune că, adăugând toate sporurile, cel mai bun balerin ridică, lunar, nouă milioane de lei, iar un solist nouă-zece milioane. E puţin, vă spun eu. Aceşti artişti fac eforturi mari, poartă pe umerii lor responsabilitatea unor întregi spectacole, dar asta li se poate oferi acum. Atunci când forţa economică a ţării va fi alta, mai bună, eu sunt convins că salariile se vor majora. Unii înţeleg, alţii nu.
                   M. B.: Şi pleacă. Se duc în străinătate şi vă lasă descoperiţi. Ajungeţi să scoateţi spectacolul de pe afiş.
                     L. S.: S-a întâmplat o singură dată din cauza unui tenor care, cu de la el putere, a plecat şi a cântat în străinătate. Înţeleg capriciile vedetelor, ca şi nevoia lor de bani mai mulţi, dar asta nu înseamnă că le şi accept comportamentul. Suntem instituţie bugetară, dar suntem obligaţi prin lege să avem şi încasări proprii. Şi, din aceşti bani pe care trebuie să ni-i facem singuri, noi trebuie să achităm obligaţiile care decurg tot prin lege pentru fiecare salariat în parte. Când sunt angajaţi permanent, instituţia, în cazul nostru Opera, face pentru ei respectivele plăţi. Când devin colaboratori, trebuie să şi le achite singuri. Asta nu ştiu sau nu vor să priceapă unii, că statutul de angajat permanent e mult mai avantajos pentru ei decât statutul de colaborator. Aţi amintit de acel spectacol scos de pe afiş, in urma cu două-trei săptămâni. Tenorului cu pricina – nume mare! -  i-am desfăcut contractul de muncă fără să ezit. În caz de indisciplină, aşa voi proceda şi cu alţii. M-a reclamat peste tot, m-a denigrat în ziare si pe la TV-uri, doar la ONU nu m-a pârat, încă.  Se credea de neînlocuit. Nimeni nu este de neînlocuit, nici eu, nimeni. Omul cântă şi acuma la noi, numai că are alt statut. Îl plătim cu bucata, cum se zice în branşă.
                  M.B.: La fel e şi la Scala, la Viena, la Metropolitan...?
                   L. S.: La fel, numai că unii dintre artiştii noştri au rămas cu reflexele din socialism. Ar vrea să aibă şi angajament permanent la Opera din Bucureşti, dar să şi colaboreze pe afară când vor şi cât vor. Trebuie respectat programul, nu face fiecare cum îl taie capul. Unii s-au pretat şi la alte... manevre. Aduc certificate medicale – vezi, Doamne, sunt bolnavi şi la noi nu pot să cânte, zice-se, dar, în acelaşi timp, cântă pe scenele altora. Am dispus să fie verificat fiecare certificat medical în parte. Ocazie cu care mi-am pus pe cap şi medicii pentru că, bănuiţi dv., parafele de pe respectivele scutiri au şi ele valoarea lor...
                    M. B.: Am citit de curând că refuzaţi să invitaţi pe scena bucureşteană artişti români care fac acum gloria celor mai prestigioase teatre lirice ale lumii...
                      L.S.: E o speculaţie care văd că prinde teren... Chiar aş fi onorat, şi eu şi publicul nostru ca respectivii să vină şi să cânte la noi. Cu mulţi dintre ei am discutat, ne cunoaştem bine, i-am invitat, au acceptat, ne-am târguit, însă  nu ne-am înţeles la preţ. Voiau să fie plătiţi precum pe marile scene ale lumii. O doamnă – nume nu mare, ci foarte mare! - mi-a cerut o sumă incredibilă, care depăşea bugetul ONB pe un an şi jumătate...  Nu mi-a venit să-mi cred urechilor. Nu că nu vreau, dar nu-mi permit financiar. Şi, probabil, pentru că este vorba de banul public, dacă aş aproba un asemenea proiect m-ar pune în lanţuri... Nu m-a înţeles doamna, iar într-un interviu a afirmat că eu n-am marşat pentru că aş fi gelos pe gloria ei. Stupidă poveste! Iar ziaristei care lua interviul nici prin minte nu i-a trecut s-o întrebe pe divă ce sumă ne-a pretins. Dacă ar fi întrebat-o, probabil că ar fi înţeles. Ori te pomeneşti c-o fi crezut că la mijloc ar fi dorul de ţară! Ori de munca patriotică...
                          M. B.: Vorbeaţi de un program...
                         L. S.: Care, fireşte, trebuie respectat. Înainte de numirea mea ca director general – la 1 aprilie anul trecut -, aici n-a existat un astfel de program. Iar cârtitorii vociferau că d-aia se întâmplă ceea ce se întâmpla la Operă, pentru că n-ar exista o planificare. Am făcut-o. Acum, unii se plâng şi mă reclamă din cauza rigorilor pe care le implică programul. Tertipuri. Am spus-o de sute de ori: sunt de acord ca şi artiştii noştri să colaboreze cu marile teatre lirice ale lumii, dar întâi să-şi onoreze obligaţiile faţă de prima scenă românească. Şi generaţia mea a cântat afară , dar nici altora, nici mie nu ne-a trecut prin cap să înşelăm teatrul românesc de dragul unui câştig suplimentar. Oricând sunt deschis dialogului, ne putem aşeza la masă calmi, discutăm, găsim soluţii, dar niciodată n-am să cedez la şantaj, la presiuni, la minciuni, la ifose. Unii sunt artişti foarte mari, nu le neagă nimeni meritele, dar nu ne putem bate joc de publicul nostru. Aşa ceva e inadmisibil. Dar ştiţi care este adevărata problemă, acum?
                            M. B.: Care?
                            L. S.:   Schimbul de generaţii nu se face uşor. Unii se cred ca fiind singurii capabili să facă anumite roluri, alţii vor să fie numiţi pe viaţă ca şefi de compartimente. Ideea de concurs, de reevaluare, le dă frisoane. Alţii acceptă cu greu plecarea la pensie. Indiferent de soluţie, dacă-i scoţi din rol ori din funcţia de şef, se duc şi te reclamă unde nici nu gândeşti, îţi pun în cârcă nişte chestii care, dacă ar fi adevărate, pe bună dreptate, ai merita să fii spânzurat. Careva – printre mulţi alţii – mi-a trântit o plăcintă la minister în care întreba şi se întreba retoric ce criterii au stat la baza renunţării la el. Ca să nu plâng, am râs. Criteriile lui Dumnezeu-drăguţul, care l-a ţinut în activitate până la aproape 70 de ani! Vine însă vremea să laşi locul unora cu puteri mai mari, mai talentaţi, mai dornici de afirmare. E foarte important să te păstrezi lucid, să ştii când soseşte timpul să-ţi răsfoieşti albumul cu fotografii, să alegi una mai făţoasă şi s-o trimiţi, dacă ţi se cere, la etajul III al Operei. Am organizat acolo un Muzeu foarte frumos. Merită să-l vizitaţi.
                        M. B.: Cum sunt primiţi şi cum sunt priviţi tinerii?
                         L. S.: Bine, în general. Angajăm numai prin concurs dar nu de împrejurări. Şi asta îi supără pe unii, iar nemulţumiţii, cum e obiceiul pe Dâmboviţa, scriu şi pac la Răsboiul!  Din noiembrie anul trecut şi până acum au debutat pe scena Operei 34 de tineri. Cineva mi-a spus că aşa ceva nu s-a întâmplat niciodată în cei 80 de ani, pe care i-am sărbătorit de curând, de când fiinţează instituţia. Un artist adevărat nu se face de azi pe mâine, cum cred unii. Mă bucur să constat că tinerii înţeleg ca pe o şansă extraordinară intrarea lor în teatrul nostru. Sunt deja câteva nume despre care-mi place să cred că vor creşte rapid: Roxana Briban, Oana Andra, balerina Loredana Salaoru, dacă nu mă opriţi vă mănânc tot spaţiul tipografic... Acum sunt speranţe de valoare, mâine vor fi certitudini. Mă bucur că am angajat şi doi tineri dirijori, pentru că şi în compartimentul ăsta mai sunt probleme. Să vedem cum vom proceda şi cu regia, pentru că în marile teatre ale lumii deja sunt angajaţi regizori doar pentru un spectacol. Dacă am aplica regula asta şi la noi, vă asigur că la Ministerul Culturii s-ar înfiinţa un oficiu poştal care să se ocupe exclusiv  de cartarea scrisorilor primite împotriva lui Spiess.
                         M. B.: Care este reacţia celor... vechi, în faţa acestei avalanşe de tineri?
                           L. S.: După cum le e caracterul la fiecare. Poţi să ai nume mare, talent cu carul, dar caracter de rahat... Pe de altă parte, ştiu că nu e uşor să faci faţă concurenţei, chiar dacă e loială. Personal nu dau doi bani pe tipii care se clasează pe primul loc pentru că aleargă singuri. Dintre ăştia se recrutează mahalagiii, reclamagiii, organizatorii de blocaje, partaje, şantaje. Nu-mi pasă de reacţiile lor. Ştiu că nici eu nu sunt bătut în cuie pe postul de director general...
                                                     +



                            [ Nu-i adevărat că nu-i păsa de reacţiile adversarilor. A fost om şi nimic din ceea este omenesc nu i-a fost străin.Ca oricare alt mare artist a fost şi orgolios. Dar nici nu se aştepta ca să afle din ziare că a fos demis... Asta l-a durut mai mult decât şi-a închipuit cineva. De aici şi „ inima rea” din ultimele luni de viaţă, de unde şi hotărârea de a pleca la vânătoare pe un ger de crăpau pietrele, de unde şi infarctul...  ]

                      P.S. Abia de curând am aflat de ce a fost refuzat, atunci când a solicitat audienţa „ mai sus „  , ca să explice ce şi cum se întâmplă la Operă.  Pentru că domnul acela – rămas mulţi ani foarte influent în Ministerul Culturii - , căruia Ludovic Spiess  nu îi aprobase ca să-şi trimită secretara pe post de femeie de serviciu la  Barcelona , a  decis: N-are ce să justifice, daţi-l afară, se poartă ca un satrap...
                              Aceeaşi expresie o folosise domnul cu pricina şi în urmă cu ani, atunci când din fruntea minsterului a fost înlăturat marele poet Marin Sorescu....
                           
                    
                          În încheiere, câteva precizări biografice:                   
                
          La Bucureşti a debutat la Teatrul de operetă, în 1962, în Lăsaţi-mă să cânt, dar talentul său uriaş şi vocea sa extraordinară l-au propulsat şi l-au impus rapid pe prima scenă lirică a ţării fie că era distribuit în Otello, Rigoletto, Traviata,Dalibor, Pescuitorii de perle, Turandot, Bal mascat, Ifigenia în Aulida, Madama Butterflly, Tosca, Salomeea, Lohengrin... Deja intrase în folclorul locului, pe sema lui se scriau epigrame al căror elogiu friza paroxismul; „ Un critic muzical mi-a zis/ Că orice divă de prim plan/ De cântă-alăturea de Spiess/ Devine-o mică Cio-Cio-San...”
                Grand Prix-ul cu care a fost distins în 1964 la Toulouse i-a deschis o carieră internaţională de excepţie. Au urmat aproape douăzeci de ani de turnee în aproape toate teatrele lirice ale lumii, zeci de zeci de spectacole, înregistrări, concerte, aprecieri la superlativ. A cântat cu un succes extraordinar la Lyon, Vichy, Bordeaux, Marsilia, Opera din Paris, Opera din San Francisco, Staatsoper din Viena, la Salzburg, Sofia, Wurttembergisches  Staatstheater din  Stuttgart, la Munchen, Wiesbaden, Basel, Zurich,  Teatrul Colon din Buenos Aires, Budapesta,Teatro S. Carlo din Neapole, Termele lui Caracalla din Roma, Teatro di Torino, la Veneţia, Moscova, Belgrad,  Metropolitan la New York... ( Cred că aş câştiga timp dacă aş nota unde n-a cântat...) A colaborat cu monştri sacri ai baghetei: Leonard Bernstein, Herbert von Karajan, Roberto Benzi...


Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971