Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011 periodic nr. 1 2 | 3 | 4 | 6 | 7-8 | 9-10 | -->
Anul 2010
Anul 2009
Un portret
Fragmente din Asfinţit de Europă…”
Fragmente din „Scaunul singurătăţii
Fragmente din „Frumoşii nebuni…”
Final informal despre un prieten informal
Starea naţiunii fără starea de sănătate - Articole de Prof. Dr. Sarafoleanu, Magdalena Albu,Lucian Avramescu
Viermuiala, de Gavril Cornuţiu
Două articole despre „Calul troian la Roşia Montană
Chilipirgiii şi fraierii, de Adrian Botez
Meritele prin care s-a ridicat Ludovic Spiess, de Mircea Bunea
Spicuiri din texte noi şi vechi, de George Roca
COPII NOŞTRI MAI ŞI GÂNDESC: PREMIANTE DIN VASLUI DESPRE MODUL CUM ÎŞI VĂD PROPRIA ŢARĂ
Constantin Frosin prezintă în limba franceză „Eminesciana-Dintre sute de catarge”
ULTIMA ORĂ: Apariţia unei cărţi care aruncă o altă lumină asupra istoriei noastre de după cel de al doilea război mondial
RECENZII SI PREZENTĂRI DE Sergiu GĂBUREAC, Ciprian CERHAT, Stelian GOMBOŞ, Elena M. CÎMPAN, Ioan LILĂ, Al. Florin ŢENE, Const. T. PPOPESCU, Carmen MUSAT-COMAN, Adrian BOTEZ, Angela FURTUNĂ, Antonia BODEA. DESPRE: Voluntariatul în biblioteci, revista „NOI, NU”, Ovidiu HURDUZEU, Mircea PLATON, Melania CUC, Baki YMERI, George ROCA, Aurel-Avram STĂNESCU, Ion POPESCU-BRĂDICENI, Nicolae COSTEA-TELEAJEN, Ştefan Doru DĂNCUŞ, Amita BHOSE, Dan SANDU, Rodica LĂZĂRESCU, Viorel SAVIN, Ionuţ CARAGEA, Al. Florin ŢENE- PARTEA I
PARTEA II
PARTEA III
PARTEA IV
Corneliu LEU: CU MULŢUMIRI ŞI RECUNOŞTINŢĂ confraţilor care ne-au citit - articolele scrise în răstimpul dintre cele două apariţii şi ecourile lor primite de la Dimitrie Grama, Prof.dr. Ioan Alexandru, Stelian Cinca, Ecaterina Climpean, Florian Bichir, Dan Lupescu, Lucian Oprea, Constantin Lupeanu, Teodor Damian, Mircea Bunea, Magdalena Albu, Melania Cuc, Ioan Lilă, Viorel Băetu, George Roca, Lucian Hetco, M.N.Rusu, Alexandru Cetăţeanu, Virgil Coman -PARTEA I
PARTEA II
PARTEA III
Comentarii şi ecouri la aceste articole
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI - Partea întâi
Din folclorul internetului Partea întâi - continuare
Fine dell primo tempo din folclorul internetului
PASO DOBLE rubrica lui Ioan LILA
Rubrica lui Ionuţ CARAGEA
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI -Partea II
Din folclorul inbternetului - continuare partea II
 A MAI CĂZUT O STEA   ( Apăsă aici  pentru a medita alături de imaginea lui)

 

 



                         FĂNUŞ SAU ARTA MARELUI ROMAN
                                                (FRAGMENTE)

                         „ASFINŢIT DE EUROPĂ - ÎNCEPUT DE ASIE”


… În Vadul Budurului mirosea a pulpă de măr. După vijelia care bântuise până spre miezul nopţii, dislocând acoperişe, rupând arbori, răvăşind grădini, ziua a doua de Paşti se deschise albastră, calmă, sigură pe sine. Dunărea, uitând ce dihanie afurisită fusese cu o zi înainte, când scufundase o barjă cu cărbuni şi opt bărci…
Doi marinari tineri, care urmau să treacă fluviul pentru a proba, fiecare, puterea unei motociclete (le şi suiseră pe podul ancorat în vad) pe drumul către grupul de vile de vacanţă de pe malul lacului Blasova, unde în joia mare se deschisese o tabără de pictură, încercau, ca doi pungaşi care lucrează în alianţă, să o ademenească pe Veturia Necşari, venită la întâlnirea cu Ţarul Grigore costumată în Scufiţa Roşie: fustă, pălărie şi cizme stacojii - cizmele ornate cu dantele negre - bluză albă, o coadă de vulpe în loc de cravată şi un coş de nuiele acoperit cu pânză de in la îndoitura bratului.
- Vulpiţă - Vulpache, râdea cel oacheş, ţinându-şi camaradul blond dincolo de bariera braţului, ca nu cumva să i-o ia înainte cu ispitele, mergi cu mine? Eşti un izvor de bucurii.
- Să nu te-ncrezi în el, goneşte ca nebunul, îl pârî blondul.
- Da' de unde, vulpiţo! Mă pricep, când e nevoie, să înaintez numai pe vârful picioarelor, ca într-un roman de dragoste...
- Priveşte-mă atent, zise celălalt - eu sunt cel sortit de firul poveştii să fie lupul ce-ţi iese-n cale. EI e lup de mare, eu sunt lupul de apă dulce.
- N-ai noroc, i-o reteză Veturia, lupul meu tocmai se apropie - şi-l arătă pe Ţarul Grigore coborând vadul, în blugi şi cu un pulover negru mulat pe gât; în mâini ţinea o vergea de alun.
- Sper să aibă hemoroizi, zise blondul, retrăgându-se.
- Du-te-n mă-ta de idiot! înjură Veturia.
- Se duce, o asigură marifiârul oacheş. Haide, mă, las-o-n pace, e minoră.
- Cretinule! Mârâi blondul.
Ţarul, când fu aproape şi descoperi că Scufiţa Roşie e Veturia Necşari, simţi pulsiuni în stomac.
- Mare trăsnită mai eşti! declară el, cuprinzând-o în iluzia unui surâs. Ochii cenuşii, visători, totdeauna colindaţi de-o tristeţe vagă ce subjuga femeile (aşa privesc numai exilaţii lipsiţi de speranţă) îi stârneau Veturiei bucurii nemaiîncercate. Adunată în mireasma de pulpă de măr înălţându-se din coşul de surcele, ea rosti veselă:
- Îti place teribil totul, nu-i aşa?
-  Astâmpără-te, zise Toporaş, e ziua iertării păcatelor.
- N-am s-o ţin niciodată. Ascultă, Ţarule, o să-ţi dau multe bătăi de cap. Seamăn cu Şerban Necşari, plătesc totul până la ultima centimă. Mama l-a părăsit ca o târfă proastă ce e pentru un profesor din Tecuci.
- Vorbeşti la fel de scârbos ca golanii din Brăiliţa.
- Pentru tata sunt oricând gata să sar la bătaie. Prin grija lui am fost botezată în cinci litri de apă aduşi din râul lordan, chiar din vadul unde Sfântul Ion l-a botezat pe lisus Christos.
- Drace! murmură Ţarul Grigore, sincer impresionat, după tot ce mi-ai spus, dacă mă însor cu tine, mai mult ca sigur că Şerban Necşari îmi va cere să facem nunta la Hotel Metropol, unde petrecea Rasputin.
În păduricea de plopi albi, cu pajişti pline de toporaşi albaştri, stăruia o linişte absolută, cu miros de tămâioasă. Arborii, iarba, păsările îmbrăcaseră, după furtună, cămaşa fericirii.
Plutea atotstăpânitor chipul nevăzut al speranţei. Boabe de rouă, mari şi arzând ca ochii copiilor treziţi din vis, scăpărau în sălcii, pale de fum neverosimil se încâlceau în tufele de răchită şi cătină dominate de cântecul jucăuş al gheluşelului de zăvoi, de ţipătul lăcarului de stuf, de cearta prundăraşilor şi ţopăitul scoicarilor. Din largul Insulei Mari suia scârtâit de osii de căruţă, în lutul umed, niciodată apă, niciodată pământ, mişuna spre razele soarelui lumea necuvântului.
În mijlocul unei mici poieni se înălţa, nevăzut de pe nici-o cărare, un adăpost primitiv, înjghebat din crengi uscate şi aşternut cu muşchi maroniu. Veturia, care împletise două coroane de toporaşi, una pentru ea, alta pentru Ţar, desfăcu coşul cu merinde. Se ospătară cu ouă roşii, pulpă de miel împănată cu usturoi, băură vin roşu. Mirosul de pelin crud al firelor frecate în palmă de Ţarul Grigore se amesteca tulburător cu cel amărui al cojii de plop şi al tufelor de ferigă rupte de furtună. Vântul adiind dinspre răsărit îşi divulga subtil obârşia. Venea din depărtările Mării Negre, fiindcă era o idee sărat şi întepat de senzualitate. Grigore îl simţea în nări ca trecut printre picioarele unui lung şir de fete abia ieşite din îmbrăţişarea valurilor gonind dinspre Asia patimilor neînfrânate, necugetate, neadormite.
- Eu, Ţarule, spuse Veturia cu voce scăzută, m-am purtat ca Scufiţa Roşie. Tu de ce nu te porţi ca un lup?
Grigore Toporaş avu o senzaţie caldă în gâtlej. Întinse mâna, înhăţă sticla cu vin din coş şi bău hulpav. Când o luă de la gură văzu că Veturia lepădase hainele. Trupul ei gol, alb, tremura de dorinţă. Un trup plăpând, neprihănit. Buricul răsărea din pântece ca mugurul de nufăr năzuind spre lumina apelor.
- Patru băieţi din Brăiliţa, încercă Ţarul o ultimă împotrivire, sunt în puşcărie fiindcă au gustat din bucăţele ca tine.
- Ţi-e frică?! Ce găgăuţă! După canoanele Brăilei orice fată de cinşpe ani e un pui de curviştină. Ia-mă, prostule, e pe degeaba.
Grigore Toporaş uită că tot ce e pe degeaba e prea scump şi în clipa următoare coliba, cerul, fluviul se sprijineau pe picioarele înălţate de Veturia, în timp ce lupul se smucea convulsiv şi intra, cu întreg pământul sau numai cu partea concesionată de diavol Balcanilor, în imersiune.
………………………………………………………………………………………………….

    Manole Mărgărit coborî de pe maşina de cusut şi crăpă oblonul, preţ de lăţimea unei pene de nagâţ. La geam, în locul Andolinei, dădu peste capul iepuşoarei Feriga, care-l salută şi se risipi în lumina extraordinară a dimineţii de iunie sau în păşunile primordiale. „Caii iniţiatici", gândi Manole Mărgărit. Dunărea dezvolta o dicţiune majestuoasă în care Manole Mărgărit desluşea o iritare subterană, o frică difuză, o pândă neconcesivă, o maladivă sete de răzbunare, ceva imposibil de anihilat. Fluviul compunea, distrugea şi recompunea itinerarii fictive pentru o persecuţie viitoare. Da, se cereau pedepsite fuga, nesupunerea, trădarea.
Manole Mărgărit lărgi încă un pic căscătura oblonului. Sub vişinii din hotar cu grădina familiei Necşari o zări pe Andolina, într-o bluză de şifon alb, fustă de doc, espadrile de sfoară. Vorbea cu doamna Ela Necşari. Întinzând mâna peste gard, bătrâna mângâia părul negru al Andolinei, parc-ar fi pieptănat un fuior de noapte. Gestul ei grăia liniştitor: „Nici o femeie nu e curvă cu adevărat, ne place să greşim, atâta tot".
Timp de-o bătaie de inimă, doamna Ela Necşari, fostă doctor veterinar, şezuse în cumpănă, nevenindu-i să-şi creadă ochilor că femeia ce-şi spăla obrajii la fântâna lui Mărgărit e Andolina. Mişcă trei scânduri în gardul sprijinit de cinci vişini şi ascuţi privirea. După o clipă, ar fi fost în stare să jure pe icoanele Sfinţilor Gheorghe şi Dumitru, militari de carieră, că femeia era Andolina şi nimeni alta. „S-a întors în câmpia aliorului şi a ciulinilor, vai de oasele ei câte o să îndure". Un vânt răcoros tremura în vişini, în lanul de orz fugind spre Dunăre, încreţea faţa micului heleşteu din capătul viei lui Mărgărit, sărea gardul şi lustruia leul de piatră adus de Şerban Necşari de la Brăila şi pus în cărarea năpădită de pelin şi umblată de şopârle. Un gărduţ de rozmarin împiedica un cârd de miei să atingă cu botul masca de măreţie nepăsătoare a bătrânului rege al savanei, acoperită de câteva fire de iarbă fragedă. „Se spală cu izmă, porumbiţa, îşi împrospătează obrazul zdruncinat de pumnii lui bărbat-su; fiecare muiere care fuge de la bărbat-su şi e nevoită să se întoarcă la el, spăşită, ar trebui să se întoarcă iarna, numai şi numai iarna, când încremeneşte Dunărea de ger; iarna, ai la îndemână câte lespezi de gheaţă pofteşti ca să domoleşti arsura cărnii vătămate, ochii umflaţi, vânătăile".
Doamna Ela zăngăni toarta căldării în care dusese cenuşa s-o verse în scorbura salciei de sub mal. Andolina înăltă ochii arzători spre şirul de vişini. Descifrând chemarea, porni spre gard, ocolind două butoaie pline cu apă şi puţind a peşte sărat. Mică, mlădie, fermecător botoasă, păşea furişat, asemenea copiilor porniţi să şterpelească nuci, struguri şi mere din podul casei. Admirăndu-i bluza albă cu altiţă neagră pe umeri şi fusta albastră, bătrâna murmură: „Frumoasă mai e, arz-o focul, frumoasă ca steaua pescarilor când se culcă-n nuferi".
-Ţi-e frică de Manole de mă chemi prin semne? întrebă Andolina, dezvelind dinţii albi şi mărunţi într-un zâmbet înfloritor.
- Nu mai am vârsta să turui din gură verzi şi uscate. S-a dus vremea când spuneam oraţii la nunţi, am răguşit şi eu, şi timpul meu.
- Femeile de la Dunăre, doamnă Ela, de la dumneata o ştiu, stau cu ţâţele pe gard până la o sută de ani şi-i fură pe bărbaţi cu coada ochiului, c-o vorbă şăgalnică.
- De nebune stau, căci după ce-mplinesc patruzeci de ani nu le mai pândeşte nici dracu' la pârleaz. De ce, lovi-l-ar ciuma, te-ai întors la el? Dacă pleci pe drumuri de ocară, nu mai faci pasul îndărăt.
- M-am întors ca să-mi cânte din muzicuţa de gură.
- Eşti nebună de legat!
- Ai spus vorbă dreaptă. E atâta beznă-n capul meu. Simţind-o abătută, doamna Ela îi mângâie ocrotitor părul negru, bogat şi medalionul cu ceasornic.
- Dacă şi tu te-ai întors pocăită, o căină bătrâna, degeaba se mai spune că floarea de furat prinde iute rădăcini în locuri străine.
Un surâs sfidător, o sprânceană încruntată.
- N-am fost furată. M-am dus de bună voie. Pesemne, mi-a fost scris să adeveresc vorba că prăsila de curvă, ca şi sturzul, ascultă numai de vorba pădurii.
- Nu de vocea pădurii, Andolino, de toanele inimii. „Ce ochi înfometaţi în capul ei! Mă priveşte cu setea, foamea şi dorul din ochii lui Petrea Mărgărit, de pe vremea când ne destrăbălam în colilia din Bărăgan, în cătina de pe grindurile bălţilor".
Ochii verzi ai Andolinei, genele ameţitor de lungi, irisul încărcat cu tristeţe aurie îţi tăiau respiraţia, ridicându-ţi un val de panică în sânge. Dar acum, îi citea bine doamna Ela, trădau uscăciunea rebelilor învinşi. „Trebuie c-a snopit-o în bătăi ticălosul de bărbat-su".
- Manole Mărgărit al tău, rosti doamna Ela şi se opri, cu obrazul străbătut de-un surâs ostil ...
- Vorbeşte mai desluşit. Ce-i cu el?
- După ce ţi-ai luat lumea în cap, a tăiat vârful celui mai mare cireş din vie ...
-Ăla din care-am cules două coşuri pline pentru a-i dărui unei mirese?
- I-a retezat vârful cu tesla şi l-a dat unor ţigani cărora li s-a înecat un copil în Dunăre, ca să-i facă pom de înmormântare. Andolina se întoarse numai cu jumătate de trup spre fluviu. Un stol de grauri plutea în bâlbâiala vântului, răzoarele cu pui de păducel tremurau înfiorate, tufele de mei tătărăsc şi trestiile de stuf răzleţe priveau cu deznădejde la pacostea ce se abătuse asupra cireşului. Andolina, arcuindu-şi sprâncenele, simţi o strângere de inimă dureroasă de parcă fluviul lovind îndărătnic în malul găurit de lăstuni i-ar fi inundat inima cu pânza vânătă a unui crepuscul nesfârşit.
- Aznoapte, spuse ea, pe întunericul de piatră, nu l-am văzut.
- Ce-ai păţit aznoapte? Te-a schingiuit?
- Am stat singură, la un foc de vreascuri, pe malul Dunării ... A dat o bură de ploaie.
- Nu te-a primit în casă?
- M-a îngăduit un singur minut, poate mai putin.
- Era de aşteptat să se poarte ca un câine. Cât ai fost plecată, a căzut, beat, într-o groapă din mal, i s-a rupt un muşchi de la picior şi doctorii i-au pus în loc un muşchi de câine. A rânjit? A lătrat?
- Nimic. Mă privea şi tăcea. Vedeam cum i se goleşte obrazul de sânge. Dar şi eu, de frică, îngheţasem sloi. Pe urmă a scăpat din mâini pălăria mea de fetru verde, pe care l-am găsit tăind-o fâşii, m-a înjurat de viforul, grijania şi tămâia mamei mele şi m-a dat afară.
- De vifor, de tămâie şi grijanie? Astea nu-s înjurături. Când te-o spurca, nemernicul, cu tot ce-i vine la gură şi-o începe să-ţi toarne la pumni cu nemiluita, ca o vijelie cu grindrină,
atunci începe greul. Doamne, ce bătaie crâncenă mi-a tras mie Alecu Necşari! M-a legat de drugii de la geam, a închis obloanele, şi dă-i buşeală. Mă juca în picioare. Tot la .cinci minute se oprea să bea o gură de rachiu amestecat cu tutun, să sugă câteva măsline şi o lua de la capăt. Mi-a rupt trei coaste, două deşte de la mâna stângă şi mi-a crestat bucile curului cu rozeta unui pinten smuls de la cizme. Juma de zi
m-a tocat. Nici dată prin moară, atârnată în cârlige, înfiptă în scoabe n-aş fi arătat mai rău. M-au cârpit babele, mi-au legat rupturile. Ai grijă, în dipa când te-o lua la scărmănat, să nu crâcneşti. Bocitul şi văicăreala îi întărâtă, îi face de două ori mai haini. Ticăloşii, ei îşi iau dreptul să se desfete cu cine apucă, noi, anafură şi corcoduşe. Îşi închipuie că suntem nişte şarlatance de doi lei şi că ne lecuiesc cu bătaia. N-au decât să se bălăcească în ideea neruşinată că, în vreme ce ne deznoadă mădularele, noi, în gând, curăţăm faţa icoanelor cu lapte dulce şi murmurăm: Sfinte tare, sfinte făr' de moarte, miluieşte-ne pe noi, poticnitele în praguri străine. Ştii ce strigam eu în gând? Strigam'măscări: Lunga poa' să fie cât de groasă, scurta să nu fie prea subţire. Râzi? E bine. Ehe, ce frumos te unge dragostea cu bărbatul cu care-ai fugit de-acasă! Te unge cu mir, cu nard. Lângă omul drag te împleteşti şi te despleteşti în bucurii şi mergi plutind până unde vrea el să te ducă. Te-ai întors, dar ceva din tine a rămas la ălălalt...
- Miron Custureanu îl cheamă. E un bărbat oacheş, neînfrânat. Casa lui de la malul Mării e făcută din lemn, prinsă-n cepuri de lemn, ca schiturile de munţi. 0 mare mai neatentă la mişcările vântului de vară, ca Marea Neagră, n-ai să vezi. Cerul fără sfârşit, pajiştea apelor fără de sfârşit şi căsuia aia de lemn gata oricând să cânte sub vânt ...
- Unde I-ai cunoscut?
- Acum un an, în marginea şoselei Brăila-Măcin, i-am vândut doi pepeni.
- Eu am fugit în două rânduri de la Alecu Necşari. De fiecare dată câte şase săptămâni. EI spunea oamenilor că sunt în delegaţie la turmele din Insula Mare a Brăilei. În braţele
bărbatului cu care fugi nelegiuit lumea se vede mai frumoasă decât e.
- Da, acceptă Andolina, simţi tot timpul că lumea e mai vie, mai veselă, altfel decât o ştiai. E plăcut să trăieşti primejdios. - Cu ce te-a încântat? Cu ce ţi-a sucit minţile?
- Ei ...
- Prima oară ... nu te uita, nu eram groasă ca acum ... Prlma oară am fugit pe la sfârşitul iernii. leşisem să pescuiesc .la copcă. Ne-am suit într-o sanie şi ne-am tot dus. A doua oară,
omul ăla, tot ăla, m-a dat gata fugărindu-mă cu ogarii.. EI pândea cu puşca un stol de raţe sălbatice şi eu, hop în luminiş, cu luntrea. leşisem să cercetez nişte cuiburi, s-adun ouă de Paşti şi i-am speriat prada. Andolina furişă o privire spre casa ei şi se zgribuli; i se părea c-o pătrund privirile lui Manole Mărgărit. Constată că era doar umbra unei crengi de măr clătinată de un sturz.
- ÎI simţi în cârcă? râse slut Ela Necşari. Ehe, micuţa mea cu ochii mari, de-acum înainte n-ai să mai fii fericită decât în ciipele când o să-I faci p-ălălalt din ochi. Azdimineaţă, dau
să mă-nchin şi rămân cu pnvirea pe strugurele de sticlă din coltul icoanei cu Maica Precista. leri era din sticlă albă, azdi-    . mirieaţă era copt, roşu, roşu. În clipa următoare I-am văzut aievea pe Petrea Mărgărit în vie, spre malul Dunării. Mânca struguri cu pâine.
- Pe Petrea Mărgărit, fratele tatălui lui Manole? se miră Andolina.
Fata rotundă i. se destinse şi începu să râdă. Cu Petrea Mărgărit ai fugit, va să zică! 0 nebunie stranie î+~ aşternu Andoine culori de miere pe chip. Simiea nevoia să gus~,te cu
buzele încântarea neaşteptatei mărturisiri. Pe frunzele vişinilor, cu toate că în fundul depărtărilor răsunau tunete;-scânteia o lumină lichidă. Femei, vişini, dragoste, ascunzişuri, lumină scumpă...
- Culegea strugurii din butucii ăia care-şi lungesc corzile pe crăcile cireşului cu creştetul tăiat. Şi purta un fular de mătase- verde, găurit în două locuri cu ţigara. De-o sută de
ori am vrut să-i ţes găurile cu arnici: „Nu, zice, vreau să ţin m-inte că eu te-am învăţat să fumezi."
- Acum un an jumătate, cu vreo câteva zile înainte de-a pleca în Ţara Loviştei, la vânătoare, unde-a murit lovit de urs, dumneata treceai, tot ca azi, cu găleata de cenuşă şi nea
Petrea mi-a zis: „Uită-te la doamna Ela, chiar dacă îmbătrâneşte, e mereu frumoasă. Îţi spun, zice, un secret pe care să-I ţii minte: e frumoasă pentru că fură somnul celor dragi şi-I doarme ea. Ela, zice, pentru că aşa-i plăcea să-ţi spună, n-a avut pereche de frumoasă."
- Şi-acum, ia-ţi inima-n dinţi şi intră-n casă, n-aştepta să vină el să te înhaţe de păr. Peste noapte, le cunosc eu năravul, în Manole Mărgărit s-a adunat un munte de năduf şi abia aşteaptă să se răcorească. Ai grijă să-ţi fereşti faţa în palme şi să nu tragi nădejde că ai scăpat nici atunci când o să simţi că stângul i s-a înmuiat mai mult decât dreptul sau că dreptul i s-a scurtat faţă de stângul. I se taie picioarele, te fărâmă cu buturii. Dacă-n zvârcolire poţi să dai jos tot ce ai pe tine, să rămâi goală şi să mai ai şi norocul să te încalce, I-ai dovedit tu.
- E mai bătrân cu douăzeci de ani, trebuia să s-aştepte s=o iau razna într-o bună zi. Eu, douăjdoi ne-mpliniţi, el, aproape de cincizeci.
- Eşti proastă ca tufa aia de trandafiri cu spuzeli galbene. 0 soră de-a mea, Călina, o gânganie cu somnu-n gene tot timpul - de câte ori merg la biserică îi sărut mâna de umbră
- a fugit într-o noapte de-acasă fiindcă i s-a năzărit că putoarea de Dunăre îi cere capul. A ajuns tocmai în orăşelul
Sfântul Gheorghe unde se varsă în Mare al treilea braţ al Dunării. Şi chiar a doua zi s-a înecat. Mă gândesc că s-o fi înecat în apele care treceau prin dreptul casei noastre când ea fugea de-acasă.
- Eu am auzit altă poveste despre Călina.
-Care?! se întunecă doamna Elena Necşari. Ochii lăcrimoşi i se rotunjiseră vehement; toarta căldării îi dârdâia în mâini. - Se spune că, spre deosebire de dumneata, era foc de urâtă şi, într-o duminică dimineaţa, întorcându-se de la un bal unde nimeni n-o invitase la dans, a izbucnit în bocete în faţa oglinzii: „Doamne-Dumnezeule, nici chiar aşa, nici chiar aşa" şi s-a azvârlit în otmătul de sub pâlcul celor şapte nuci. De-aia mergi dumneata, când te-apucă disperarea, şi boceşti pe grindurile din bălţi.
-An-do-li-na, turturica gângavă, rosti duşmănos doamna Ela Necşari. tată cui m-am găsit eu să-i ţin partea. Auzind-o pe Andolina ţipând ca o mreană, Şerban~Necşari sări gardul ce-î despărţea şi dădu buzna în casă peste lv1anole Mărgărit.
- Ce-i cu tine, rânji Mlki, ai venit să jucăm table? Şedea pe maşina de cusut, cu picioarele înfundate într-un morman de zdrenţe. Sau, lărgi el rânjetul, te-a mânat încoacd'băgăcioasa bătrână?! Sunt mai slab ca tine, dar nu uita că.ăm o puşcă, un cuţit...
Necşari nu-i răspunse. Se duse la geam şi desfăcu obloanele. Razele soarelui de iunie legară într-o singură punte de lumină icoanele iscusit zugrăvite.
- Sfinţii părinţi, reluă Miki Mărgărit, n-au mişcat nici un deşt să-mi înmoaie inima. Dorm somn adânc în fundul Timpului.    `
- Unde-i Andolina?
- Nu ştiu. Tot ce ştiu e că nu mai are nevoie de flori de lămâiţă să se înfăţişeze la altar. Ştii, curul i-a luat-o înaintea cinstei.
În grădină şi-n vie cântau cu însetare ţigănuşi, scatii, mierle. - Vara şi minunile ei expresive, adăugă Mărgărit. Vorbea primejdios de calm. Eşti alb la faiă, Necşari, nu te-a atins soarele, stai toată ziua în biroul tău de director al hotelului FC.R. şi-ţi faci siesta sub tufele de iasomie din grădină. Era un cântec vechi: Pâş, pâş pe sub tufele de iasomie. L-am uitat, poţi să mi-I îngâni?
Şerban Necşari îl înhăţă de guler şi-I smulse de pe maşina de cusut. EI nu făcu nici-un efort să scape. Doar scârţâi din gât: - Vrei să-mi arăţi cerul de iunie, Necşari? E un cer ieftin. - Vreau să ştiu unde-i Andolina.
- Crezi c-am ucis-o? Avea obrajii goliţi de culoare. Am snopit-o-n bătaie dar mi-a fost frică să duc lucrurile până la capăt. Spre deosebire de tine, eu, vara, intru sub vraja dedinului. Ţie, instanţa apelor Dunărli, vara, îţi adresează somaţijultimative. Infamia Dunărli, în dreptul Brăilei noastre ... ;in- Încă o dată, îl înghesui Necşari, unde-i Andolina~Acolo -Aznoapte, trebuie să-ţi spun, era convinsă că r~"stelelor, face să arunc la gunoi toată umilinţa pe care ,rdâră târzie mădit-o în suflet. Nu ştie că între timp am primi~ spre amuzade câine.    ,supra Dunării de De data asta părea cuprins de o mân; pe străzile dosnice sismul arborilor tineri când li se face fr~~storie stranie. Vorbele
merilor de la malul Mării când îşi scutură fructele în lumina lunii? Sau poate înnebunise pe jumătate?
Un lipăit uşor şi Andolina apăru lângă prag. Veşmintele rupte ferfeniiă, obrajii plini de vânătăi. Părul negru îi acoperea umerii ca un clopot cotropit de noapte, ochii verzi, imenşi, scăpărau de ură.
- Arată aşa cum te-aşteptai, Necşari? se interesă Miki.~ Sânge, vânătăi, julituri, tot ce trebuie. Tu vei fi crezând că-n , sângele ei se cuprind boabe de-un roşu sfânt, roşu smerit.
În cazul ăsta, te bălăceşti în văzduhuri străine. Vezi lăcrămioare de rouă pe tulpini de crini inexistenţi. Buza de jos, ~rotundă, senzuală, depozitul specific păcatelor... Ştii ceva, Necşari, ţi-o vând. Împreună cu casa, via, grădina. 0 sută cincizeci de mii de lei, bani gheaţă. Dacă n-aş fi bătut-o ca un smintit, dacă ţi-aş fi prezentat-o în plinătatea nurilor cilib~i si nu în versiune mototolită, aş fi cerut poate două sute de mii. lar dacă-i mai păstram şi bereta pe care-am~ făcut-o uvite suvi~e cu foarfeca ... Scriem chitanţa?

 

Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971