Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011 periodic nr. 1 2 | 3 | 4 | 6 | 7-8 | 9-10 | -->
Anul 2010
Anul 2009
Un portret
Fragmente din Asfinţit de Europă…”
Fragmente din „Scaunul singurătăţii
Fragmente din „Frumoşii nebuni…”
Final informal despre un prieten informal
Starea naţiunii fără starea de sănătate - Articole de Prof. Dr. Sarafoleanu, Magdalena Albu,Lucian Avramescu
Viermuiala, de Gavril Cornuţiu
Două articole despre „Calul troian la Roşia Montană
Chilipirgiii şi fraierii, de Adrian Botez
Meritele prin care s-a ridicat Ludovic Spiess, de Mircea Bunea
Spicuiri din texte noi şi vechi, de George Roca
COPII NOŞTRI MAI ŞI GÂNDESC: PREMIANTE DIN VASLUI DESPRE MODUL CUM ÎŞI VĂD PROPRIA ŢARĂ
Constantin Frosin prezintă în limba franceză „Eminesciana-Dintre sute de catarge”
ULTIMA ORĂ: Apariţia unei cărţi care aruncă o altă lumină asupra istoriei noastre de după cel de al doilea război mondial
RECENZII SI PREZENTĂRI DE Sergiu GĂBUREAC, Ciprian CERHAT, Stelian GOMBOŞ, Elena M. CÎMPAN, Ioan LILĂ, Al. Florin ŢENE, Const. T. PPOPESCU, Carmen MUSAT-COMAN, Adrian BOTEZ, Angela FURTUNĂ, Antonia BODEA. DESPRE: Voluntariatul în biblioteci, revista „NOI, NU”, Ovidiu HURDUZEU, Mircea PLATON, Melania CUC, Baki YMERI, George ROCA, Aurel-Avram STĂNESCU, Ion POPESCU-BRĂDICENI, Nicolae COSTEA-TELEAJEN, Ştefan Doru DĂNCUŞ, Amita BHOSE, Dan SANDU, Rodica LĂZĂRESCU, Viorel SAVIN, Ionuţ CARAGEA, Al. Florin ŢENE- PARTEA I
PARTEA II
PARTEA III
PARTEA IV
Corneliu LEU: CU MULŢUMIRI ŞI RECUNOŞTINŢĂ confraţilor care ne-au citit - articolele scrise în răstimpul dintre cele două apariţii şi ecourile lor primite de la Dimitrie Grama, Prof.dr. Ioan Alexandru, Stelian Cinca, Ecaterina Climpean, Florian Bichir, Dan Lupescu, Lucian Oprea, Constantin Lupeanu, Teodor Damian, Mircea Bunea, Magdalena Albu, Melania Cuc, Ioan Lilă, Viorel Băetu, George Roca, Lucian Hetco, M.N.Rusu, Alexandru Cetăţeanu, Virgil Coman -PARTEA I
PARTEA II
PARTEA III
Comentarii şi ecouri la aceste articole
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI - Partea întâi
Din folclorul internetului Partea întâi - continuare
Fine dell primo tempo din folclorul internetului
PASO DOBLE rubrica lui Ioan LILA
Rubrica lui Ionuţ CARAGEA
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI -Partea II
Din folclorul inbternetului - continuare partea II
 
FĂNUŞ NEAGU
FRUMOŞII NEBUNI AI MARILOR ORAŞE


Deţinător absolut al locului prim printre prozatorii români contemporani, Fănuş Neagu
defilează fastuos cu opera sa de îndelungă referinţă
şi glorie: “Frumoşii nebuni ai marilor oraşe”. Autor dăruit cu taina autodepăşirii
propriei sale arte, precum o dovedeşte în recentul roman “Asfinţit de Europă, început de Asie”
pe care l-am găzdui de asemenea aici, Fănuş Neagu nu reprezintă doar un mit
în beletristica românească actuală, ci este cel care a legat la
modul modern publicistica de literatură prin unicitatea stilului metaforic
al rubricilor sale din presă. Înălţând prin aceasta actul cultural al cotidianului
mai mult decât publicaţiile similare din alte limbi şi producând o mulţime de imitatori
sau continuatori, el a impus şi a înnobilat genul literar al articolului de ziar scriind
la modul cotidian despre „aceşti  nebuni” care, împreună cu el însuşi
devenit personaj au trecut în roman ajungând atât de „frumoşi”
încât au devenit sintagmă pentru vorbirea curentă



                                                                                                                                                                   (fragment)



PARTEA -NTÂI

SE TREZI DIN SOMN, URLÂND:

— Într-o zi, doamna mea, ai sa ma cunosti!
Izbi cu pumnul în stinghia mesei si se strâmba de durere. Urlase cu  glas spart, degradat în toate patru punctele cardinale: la miazanoapte si la  miazazi, degradat de vin, la rasarit si la apus, degradat de femei fara moarte,  fara prejudecati si fara servici. Bause pâna la trei dimineata si mirosea de  sus pâna jos a alcool dospit.
 — Învinsa domnita, cred ca azi-noapte am înghitit un câine degerat.
Vorbea singur, adânc încredintat ca mania asta îl va salva de  spânzuratoare.
Lua o para din fructiera si musca din ea lacom. În cerul gurii lui se  aprinse, cu miresme, un vânt subtire si cu luna, o livada din Arges. Fulgerator  si numai la extremitatea simturilor, zari spre fundul livezii o fântâna veche  si, pe marginea ei, o fata cu sânii goi, probabil avida de dragoste. Treaz si  bine odihnit, ar fi retinut imaginea pâna ce fata ar fi capatat contur, fiindca  avea o dexteritate uimitoare de-a aduce cu fata spre lumina si adevar siluetele  de ceata care ne apar pe retina în clipa descântata când iesim din somn.  Excelent dresor sau sarlatan rafinat, îsi concentra întreaga fiinta ca sa le  poarte din drumul nesigur al închipuirii pâna-n zona acoperita de memorie.  Si când ele puneau piciorul aici si din umbre se schimbau în desene  însufletite, cu identitate precisa, el respira larg, zâmbea razbunator si posesiv  si fixa ziua executiei, totul în baza legii: nici o femeie pâna la 30 de ani nu-si  va purta fotografia prin domeniile subconstientului meu fara a fi pedepsita.
 Dar în ziua aceea — „21 decembrie, anul una mie noua sute saizeci si  opt de lei si 50 de bani datorie la braseria Athénée Palace” — nu recepta  silueta fetei de la fântâna. Muscând din para galbena si rece, destinata sa-i  risipeasca mirosul de alcool din gura si sa astâmpere agitatia câinelui pe  eare-1 purta în stomac, ocoli masa si apuca acordeonul. Îl întinse,  sprijinindu-1 cu burta. Clapele de sidef si de ebonita scoasera scântei de  tipete. El tresari neplacut.
 — Când încep sa cânt, îmi tradez sufletul! Iar noaptea târziu, culcânduse,  închisese în oase, ca în niste tuburi secrete, averea murdara si  insuportabila a unei zile grele: vorbe care ucid, gânduri care nu se pot rosti.
Apoi, spre 10 dimineata visase ca Asta Dragomirescu doarme în  acordeonul lui si trebuia sa verifice.
„Sunt nebun!„ îi trecu prin minte, si un râu de spaima, ca o explozie  de maracini, îi scutura maduva din sira spinarii.
Trânti acordeonul pe scaun si striga:
 — Scumpa doamna, m-am culcat cu capul pe o scoarta de caruta de  Braila, si iata, m-am trezit pe tâmpla cu un porumbel verde, în ceafa cu un  trandafir rosu si cu buzunarele pline de greieri.  Se opri si ochii lui negri fixara intens lozinca din perete, scrisa cu  cerneala densa: Munca înnobileaza pe om (Karl Marx), dar nici Lenea n-a  ucis pe nimeni (Radu Zavoianu).

Ceasul desteptator, asezat într-o cutie din solzi de sindrila — panglici  de hârtie colorata fumegau ca o barba de poet futurist sub podetul cutiei —  suna ora 11. La aceasta ora înalta din zi, garsoniera lui Radu Zavoianu,  situata la etajul III, într-un bloc din strada Brezoianu, construit cu fata spre  gradina Cismigiu, plutea în lumina trandafirie — efectul lustrei de cristal  roz de Venetia.

— Ora unsprezece, doamna mea, ora la care se scoala frumosii nebuni  ai marilor orase, ora la care Dumnezeu intra calare în Cismigiu si împarte  alune veveritelor.
Lepada pijamaua de matase, cu doua miscari din umeri si o rasucire  vulgara a bazinului. Oglinda imensa — 2,0 x 1,30 m — atârnând pe perete,  în stânga divanului, în patru cordoane împletite si învelite în plus auriu,  fiecare ispravindu-se într-un canaf bogat si moale, fura în apele ei limpezi  
— creasta de val oceanic în zi de iulie — un trup tânar, marturisit la aproape  toate balerinele angajate în programul barului de noapte „Lanterna
piratului”. Radu Zavoianu masura 1,80 m, avea muschi lungi, întarâtati în  bazinul de înot al clubului Dinamo, pieptul si pântecele acoperite cu par  negru, marunt si des si fin, ca al catelelor care fata mult. Fata prelunga si  obosita, cu semne de varsat sub barbia puternica — în anotimpurile reci  purta fulare largi, cu capetele aruncate pe umeri, iar vara înnoda la gât un  batic colorat, lasând impresia ca-i copiaza pe artistii americani din filmele  western —, fata prelunga si nasul putin coroiat semanau neliniste sau  repulsie în oamenii cu care venea pentru prima data în contact. Îl salvau  ochii negri, mari, melancolici si flamânzi, ochi de soldat dintr-o garnizoana  araba. Daca ochii sunt ferestrele sufletului, atunci ochii lui, mereu umezi,  batând în verde fosforescent în clipele de extrema emo tie, exprimau spaima,   o spaima întinsa peste treizeci de ani de viata.  Tinând picioarele pe mocheta de culoarea paiului în perioada  secerisului, trecu în baie. Izgoni câinele din stomac si se atârna de lantul de  bronz care deschidea dusurile. Apa fierbinte îl izbi în ceafa ca o ploaie  salbatica. Desfacu o punga cu saruri aromate, o varsa pe umeri si, excitat,  turmentat de mirosurile alea ametitoare ca un voiaj în coloniile engleze,  începu sa danseze.

— La tropice, la tropice, domnule Zavoianu, cu nuci de cocos la  subtiori!  
Si din nou, obsesiv:
 Ah, doamna mea... îti voi împodobi casa cu liliac alb. Închise apa calda.  
„Raff panoramic!” striga, si aduse peste el o ploaie rece. O primi în fata,   naucit, ca un boxer care receptioneaza o avalansa de pumni la figura. Înjura  scârbos, batând cu calcâiele în ciment. Era pe Strada Mare din R., gonea  congestionat, izbindu-se cu fruntea de muchea ferestrelor deschise. Fetele  care-1 aplaudasera, seara, la concert si-1 silisera sa repete pâna la epuizare  slagarele la moda îl priveau mirate si amuzate — el nu le vedea, alerga spre  Comitetul orasenesc de partid, sa protesteze pentru Asta Dragomirescu,  amendata de militie cu 500 — cinci sute — lei, findca tulburase linistea  singurului restaurant din localitate. Lânga el, gâfâind, un procuror schiop,  fost coleg de liceu, sau asa ceva — nu si-1 amintea din scoala — încerca sa-1  linisteasca, repetând la nesfârsit aceeasi expresie:  
— Radule, voi plecati, eu ramân!
Se întoarse în camera, înfasurat în prosopul de baie.
 — Ce imbecil! spuse el, cu adresa la procurorul cel schiop. Orasul  întreg era pe picior de duca, sc suia la munte, elibera terenul pentru lacul de  acumulare al Hidrocentralei de la R., si el, boul, striga mereu: voi plecati,  eu ramân!...
Fusese un concert frumos, totusi. În ultimele rânduri, oamenii ascultau  calari si Asta râdea:  
— Radule, e prima data când cânti în fata magarilor, uite colo, spre  dreapta, un grup de tineri calari pe magari, sa-i în trebam daca n-au de  vânzare dulceata de smochine, ei, în insula lor de pe Dunare, Ada-Kaleh,  cultiva smochini si portocali...
Îsi îndrepta spinarea si racni:  
— Da, scumpa doamna, cresteau tot felul de pomi pe acolo, dar mai  cresteau si vipere!  Se extinse pâna la marginea puterilor si scuipa:
 — Du-te dracului!
Extenuat, desfacu perdelele si ridica storurile, apasând cu toata  greutatea trupului pe mânerele de alama neunse la timp. Brusc, pleoapele i  sc zbatura mirate si sufletul i se deschise de bucurie: afara ningea! În clipa  aceea se simti împacat cu toata lumea si cu Dumnezeu. Arunca prosopul pe  masuta joasa din colt, sub care se afla o tava de tinichea, cu sleite resturi de  mâncare — felii de sunca uscate, un borcan de castraveti murati, cu enibahar  si piper, o gramajoara de mustar sleit, coji de pâine —, îmbraca precipitat  pantalonii, trase peste umeri un pulover de bumbac alb, cu guler înalt —  atentie la urmele varsatului!,— scoase din dulap o sticla de visinata, îsi turna  un paharel si veni cu el în fata ferestrei.  
— Bun sosit!
În onoarea zapezii arunca bautura pe gât. Iarna si zapada îl fascinau.  Trupul lui de lup se ascutea acum pentru o lupta dura. Radu Zavoianu intra  în noaptea vânata a iernii, asemeni neamului lui de tarani, framântat de  impulsuri primare. Iarna, pe pamântul României — ultima etapa spre  Septentrion — are gust de praf de pusca, e ca un halou al tuturor razboaielor  purtate si câstigate sau pierdute, dar în primul rând purtate.  
Iarna, în România, suntem irigati de-o nebunie furtunoasa.  
– Jos frâiele si rasturnati cadelnita mizeriei! striga Radu Zavoianu,  inundat de puterea iernii si îngenunche, tragând spre el acordeonul.  În pozitia asta, ochii lui distingeau prin fereastra doar vârfurile  copacilor din Cismigiu peste care se scutura zapada. Ninsoare enigmatica —  se strângeau în ea noptile toamnei, reci si dureros de singure, se stingea fata  pamântului si se deschideau nopti plantate cu naluci: noptile iernii, tiganci  cu trup de taina si inele de aur dansând pe strazile orasului, nopti în care  inima lemnelor potrivite în cruce pe focul din vatra se schimba în trandafir  înalt, nopti stropite cu vin si luminate de lampi cu abajurul verde, nopti  coborâte din bob de margean, nopti în care purceii prajiti înviaza si se  fugaresc cu iepurii, nopti în care melancolia, aceasta patima a Orientului,  ajunge la apogeu, lerui-ler, si se schimba în colind si în desfrâu al simturilor,  nopti magice în care înfloresc lamâi în odaile femeilor abandonate.  
— Doamne, rosti Radu Zavoianu, plimbând degetele pe clapele  acordeonului, binecuvântcaza-1 pe bunicul meu în toata saptamâna  Craciunului! Timp de cincizeci de ani, în toate noptile Craciunului, el îti  ridica, cu lovituri de topor, în baltile Dunarii, biserici din ciolane de cal mort  si biserici din gheata. Erau musuroaiele tale sfinte, altar si cruce pentru sfintii  nerânduiti în calendar, si-n noaptea nasterii Fiului Tau punea în fiecare  bisericuta un bob de tamâie si aprindea o lumânare. Lumea iesea pe maluri  si se închina: Petre Zavoianu îl supara pe Dumnezeu, vezi-1, Doamne, si-l  pedepseste! Si tu i-ai ascultat si l-ai adormit între bisericile lui. La Bethleem  era lumina si el se schimbase în stâlp de gheata si doua ciori tipau pe umerii  lui. Do, re, mi, fa, sol, la, si, do, trebuia sa vezi ca altarul din urma ti-1  construise pe obrazul toporului. Tu esti Petre si pe piatra vei construi biserica  mea si-ti voi da tie cheile împaratiei ceresti. Dar cel ce construieste pe  gheata? El ce primeste?  Se scula în picioare — acordeonul scâncea —, se închina în fata   zapezilor curgând mereu si zâmbi. Doua pasari — porumbei? — trecura prin  dreptul ferestrelor, pierzându-se spre strada Stirbei Voda. Se înfurie  împotriva lor:
 — Lesuri cu fulgi! Nu permit nimanui sa murdareasca prima zapada.  Trebuie sa ne rugam sa ninga pâna diseara si pâna mâine... Ninge la timp  potrivit peste consumatii neachitate, ninge binecuvântat peste idei fara  acoperire, ninge turbulent peste monezile de trei lei, ninge cu zahar emailat  peste masinile care leaga periferiile de centrul orasului, ninge, cu foarte  multa atentie, peste patrula calare a Militiei care face rondul între Cartierul  Baneasa si Restaurantul „Doi cocosi” ninge cu sictir peste tipii care m-au  respins de la Opereta, ninge fara pic de jena pe caciula din cozi de vulpe a  Astei Dragomirescu (opt sute de lei m-a costat!), si ninge, ninge ca-n povesti  peste orasul Bucuresti, construit între lacuri cu peste — lipsa la apel pestelepiatra  si pestele-leu, prezenta, cu surplus de contingent, scorpia —, construit  pe pamânturi atârnând de vii nobile si îngrasate cu capete de boieri scurtate  cu multa vrednicie de toti voievozii, turciti sau ne. Garsoniera mea pluteste  pe un râu de sânge si de vin, si-n mediul asta umed, trebuia — dar n-am  facut-o, am fost prost! — sa-i plantez Astei Dragomirescu câte-un bob de  fasole în urechi. Fasolea ar fi dat cercei, tufele — floare...  
Se opri încântat. Afara, peste orasul pierdut sub zapezi subtiri, se  pornira sa bata clopotele. Tunetul lor de bronz. îndoia ninsoarea, iar vibratiile  se repercutau în peretii cladirilor. Radu Zavoianu simti cum încep sa-i  tremure genunchii. Oboseala în carcerata în oasele lui, rascolita de melodia  îngânata a clopotelor, se exprima straniu si neasteptat în punctul de  articulatie cel mai savant al picioarelor — si pentru început i se facu frica —  „cum adica sa-mi râda genunchii?!” — dar, uite, râdeau, senzatie pe care n  o putea anula cu nici un argument, si-atunci se gândi ca-n istoria omenirii,  în începuturile ei fragile si lunecoase, barbatul trebuie sa fi purtat, în clipele  de cumpana, de retragere din fata mortii, copiii legati de picioarele sale si,  fara îndoiala, râsul lor îi atacase pentru milenii genunchiul. Si la fel plânsul  si disperarea lor, fiindca orice nenorocire genunchii ni-i îndoaie întâi.
Clopotele bateau mereu, dar nu despicau vazduhul, îl stratificau, îl împarteau  în etaje. Sus, în turnuri si în mansardele biruite de frig, cântau clopotele  Patriarhiei, si de pe planseul acesta de rasfat solid, cu insule de saracie  compacta (mansardele), sunetele urcau viguroase spre cer, întru sanatate si  vesnicie. În zona etajelor de mijloc, acoperite cu iedera si unde ochiul nu  gaseste câmp liber, rasunau clopotele Bisericii Domnesti — cel putin la asta  se gândea Radu Zavoianu — încercând parca sa topeasca drugii obloanelor,  iar jos, prin dreptul usilor de lemn sau de sticla, cântau înfundat clopotele  de la toate bisericile mici si nerestaurate.
— Tu esti Petru si clopotul tau va fi de gheata! spuse Radu, cufundat  în ploaia de bronz prin care s-auzea si matasea zapezii curgând cu dor de  sanii. Sau va fi un clopot la gâtul turmelor în drum spre abatoare.  Desfacu bratele, exact ca la lectiile de gimnastica din liceu, si începu  sa se legene, clopot închipuit, peste o lume de umbre. Si din toate clopotele   care incendiau orasul, el singur nu vestea nici o sarbatoare — era un clopot  de zapada, cu limba din funie de borangic terminata într-un bulb de margele  colorate, si se legana într-un pridvor deschis la vânt si alaturi, pe o funie de  cânepa, se uscau rufe prinse în cârlige de lemn, patru gaini jumulite atârnau  cu picioarele legate de un belciug îngropat în gura unui sfânt zugravit.
 Se rasuci pe calcâie — zapezi si oglinzi si din nou zapezi — si dintr-o  data toate margelele sc risipira luminoase în sângele lui: îl vazu la fereastra,  catarat în platanul urias din fata blocului, pe Eduard Valdara, jucator de  fotbal în echipa Dinamo.
 — Sanie cu zurgalai! striga Valdara, înaintând spre fereastra, cu pasi  largi, pe o craca groasa.
Când ajunse la fereastra si Radu-i întinse mâna, pe craca ramasesera  sase urme de pasi, ca sase catei negri.  Era ora 12,30, ningea ca în muntii Tirolului sau ca în padurile  Transilvaniei si doi din nebunii frumosi ai marelui oras se întâlnisera.  Cel de-al treilea înca nu se culcase.   *   Eduard Valdara — 25 de ani, cracanat si blond, mai mult roib decât  blond, „flegmatic si indesirabil” (asa-1 definise Ramintki, conducatorul  ncdeclarat al grupului sau, daca vreti, ideologul lui), subtire si parfumat ca  tigarile americane — refuza ostentativ sa apuce mâna lui Radu Zavoianu.
Calca pervazul si se arunca în mijlocul camerei, respirând agitat, cu gura  întredeschisa. Dintii lui albi si sanatosi formau o coroana scânteietoare.  Caninii, razvratiti, lasau totusi impresia de pietre false.
 Radu Zavoianu, aflat în relatii proaste cu administratia blocului, îl  înhata de piept si-1 zvârli pe pat. Valdara purta suba de castor, un costum  elegant de culoarea otelului si vesta galbena ca haimanalele care populeaza,  la 11 seara, strazile înguste din spatele teatrelor, pândind usa prin care se  retrag actritele. Vesta din material ieftin plesni pe burta si Valdara aproape  ca izbucni în lacrimi.
 — Imbecilule! îl apostrofa Radu Zavoianu, vrei sa fiu evacuat din bloc?!
— Da, raspunse Valdara, ridicându-se si deschizându-si suba, vreau.  Blana de castor, inundata de lumina filtrata prin cristale scumpe, râdea  în ape de plumb.
 — Ai merita sa te cârpesc, spuse Radu Zavoianu, cu mânie retinuta.
— Atinge-ma si te arestez imediat pentru ultragiu.
— Bei o visinata? întreba Radu. Ninge prea frumos ca sa facem varsare  de sânge.  Valdara refuza, scuturând capul roib.  
— Ce-i cu tine? se mira Radu. Esti bolnav?
Valdara arunca suba pe covor si se trânti într-un fotoliu, frecându-si  ceafa de plusul moale si odihnitor.
 — M-au scos din echipa, disciplinar, pe timp de zece zile.
— Stai, îl opri Radu Zavoianu, povestea trebuie spusa pe fond muzical.
Înveselit, lua acordeonul si ataca un cântec lautaresc, alterându-1 cu  masuri de vals, fox si rock, o aiureala iritanta, bocete si bufonada de circ de  provincie si jale falsa.
 — Tenor castrat! îl înjura Valdara.
Radu Zavoianu râse în dusmanie si nu se opri. Cu tâmpla culcata pe  umar împerechea notele într-un vârtej delirant. Era un virtuoz al  acordeonului, asemeni cântaretilor de jazz din New-Orleans, care  improvizasera pe o tema ore în sir, fara sa urmeze o linie consacrata. Uitase  de Valdara, uitase ca n-a vrut altceva decât sa-1 enerveze si sa-1 împace în  acelasi timp, cânta sau lega segmente de cântec, însutindu-le valoarea sau  ucigându-lc, pentru ca afara se aseza iarna, lumea se clatina în matase alba,  pe poduri închipuite, ridicate deasupra orasului, se perindau paduri pline cu  vulpi, si fotografi ambulanti, cu picioarele învelite în jambiere verzi,  prindeau pe pelicula zborul pasarilor nascute sub degetele lui. Uite, între  hotarele Cismigiului intrau valuri de pasari si toate luau foc în zbor si se  schimbau în ninsoare, în frig aspru, în iarna — si peste iarna adânca, peste  saniile ei de gheata lunecând cu batai de clopot spre toate porturile lumii,  plutea o bucurie intensa, haite de câini trageau sanii, latrând vesel si mai era  si o suparare usoara, a lui Eduard Valdara, dar nu era o suparare adevarata,  caci n-avea punte de atingere cu pamântul, era o suparare pierduta pe copaci,  pe crengile lor suflate cu sticla adusa din Turingia sau din Padurea Neagra.  
— Pauza, striga Valdara, trebuie sa plec!  Radu Zavoianu strânse acordeonul si-1 depuse pe masuta joasa. Rosti  scurt, frângându-se din trunchi:
 — Adio!
Si cu dragoste prefacuta:
— Sa stii, Ed, ca lasi în urma numai suspine. Dar unde pleci?
— Într-o ora trebuie sa ma prezint la Directia Militiei Capitalei. Timp  de zece zile, cât sunt suspendat din echipa, voi baga groaza în hoti si-n  golanii din barurile de noapte.  Se scula si porni spre sifonier. Umbla clatinat. Mers de calaret mongol.   — Spune-mi, se întoarse spre Radu Zavoianu, uniforma mea se mai  afla pe-aici?
— Nu. A fost transformata, vopsita si daruita unei rude din provincie  contra doua sute de lei.
Uniforma albastra si eleganta atârna între costumele de concert ale lui  Radu Zavoianu, toate având reverele din matase si încarcate cu fluturi de  sticla si paiete.
 — Al dracului, tare mai pute-a naftalina!
— Levantica! preciza Radu Zavoianu.
— De-un lucru-mi pare rau, zise Valdara, chinuindu-se sa-si înfiga  picioarele în cizme, ca nu mai pot sa plec cu Ramintki la frate-su la  Constanta. Ma invitase sa petrecem acolo sarbatorile de iarna.
— N-o sa se duca nici el. Nu-ndrazneste sa intre în Dobrogea fara garda  de corp.
— Nu v-ati vazut de aproape doi ani, dar esti la curent cu tot ce i se  întâmpla. Îl tii sub observatie?
— N-o sa se duca la Constanta, fiindca începând de la Vadu-Oii si pâna-n  buza Marii Negre, Ramintki e dator peste zece mii de lei, iar persoanele care  l-au împrumutat au început sa-si piarda rabdarea.
— Ca sa vezi ce suflete de piatra! zise Valdara cu dispret, în timp ce-si  aranja diagonala.
— Ed, întreba Radu Zavoianu, când te vezi pus în hamuri, nu simti  nevoia sa nechezi?
— Ba da, raspunse Ed, si parul lui era o tufa de iarba cuprinsa de flacari  de miere.
— Da-i drumul, îl pofti Radu Zavoianu. Pe cuvântul meu, chiar ai bot  de cal.
 În clipa aceea, un val de ninsoare, împins de vânt, patrunse în odaie,  acoperindu-i. Polen de decembrie fecundând bucuria. Valdara ramase  nemiscat. Radu Zavoianu desfacu bratele, fericit ca dupa o noapte de betie  fiecare fibra din trupul lui primea o portie de vis curat.
 — Necheaza! striga el. Vreau s-o faci pe nebunul pâna la capat. Nu-i  nici o smecherie sa intri pe fereastra fara sa nechezi.
— Încep, anunta Valdara.
Pauza scurta, pauza de efect!
— Acum cinci zile — în aceeasi secunda Radu Zavoianu regreta ca-1  provocase — m-am întâlnit pe strada cu Asta Dragomirescu.
Radu încerca sa pareze:
 — E o târfa! zise el, si buzele-i tremurau.
— N-o mai cauta. Uita ca ti-a fost nevasta.
— Am visat ca era bolnava...
— Te porti ca un idiot...
— Te rog sa pleci imediat.
— Te porti ca ultimul idiot din România.
— Mi-a telefonat ca sa-mi spuna ca saptamâna asta vom petrece o zi  împreuna.
— Nu-nteleg ce urmareste, spuse Ed.
— Mars afara! Mars la Ramintki!
— Singurul dintre noi, zise Ed, care stie sa traiasca primejdios. Sa  traiasca adevarat.
— Pentru ca nu-i pasa de ceilalti. Pentru ca nu-i pasa pe cine distruge.
— Numai cine traieste adevarat lasa amintiri. Ceilalti mor definitiv în  clipa-n care-si dau sufletul.
— Cara-te la Ramintki! urla Radu.
— Si pe el 1-a sunat Asta, ca sa petreaca o zi împreuna.
— Mars, îti spun!
Ed, pus la distanta, deveni si el distant. Gura i se strâmba într-un rânjet  arogant, iar în ochii lui mici, albastri, cu reflexe aurii, se aprinse scânteia  batjocurii. Acum semana cu taica-su, un personaj foarte important din  Ministerul urii. Nu mai spuse o vorba, îsi înfunda chipiul pe cap, cu miscari  studiate, se întoarse brusc si parasi camera, trântind usa cu putere. O lovi  tura  de tun se înscrise pentru cinci minute în peretii blocului.
 — Fotbalist bou! Trebuia sa-i rup un picior! spuse Radu Zavoianu,  fierbând de furie. Pentru ei, Asta Dragomirescu nu e decât o caldare de  foliculina.
Peste o clipa Ed Valdara navali cu umarul în usa, strigând:  
— Cine naiba te crezi de ma înjuri în spate? Stii ca pot sa te arestez?
— Pune-mi catuse, zise Radu Zavoianu, întinzând mâinile în fata. Hai,  fa-mi pocinogul asta si închide-ma apoi în hrubele pivnitelor palatului  Stirbei. E la vreo doua sute de metri distanta.  Ed cauta cu ochii o litografie înfatisându-l pe papa Rodrigo Borgia,  schita semnul crucii catolice si asculta încordat. Ochii lui, picaturi limpezi,  ascundeau vag umbre din taina Divinitatii.
 — Am sarutat în gând, vorbi el, inelul cu sigiliul papal, Pescatoria, si-am  primit raspuns ca esti o muhaia. Urmaresti sa te îmbeti pâna la nesimtire  sine perunia*. Scoate-ti din cap aceste gânduri albastre ca ouale de sturz si  libereaza linia pâna nu te fac una cu pamântul, pramatie costeliva.  Parasi odaia, trântind din nou usa sa sparga zidurile.
 Radu Zavoianu ramase mult timp pe loc, cu bratele atârnându-i înalte si capul gol de gânduri.  
Zapada curgea mereu înauntru — afara, din burta cerului spintecata  curgeau si corbi —, pe oglinda larga pulberea alba se schimba în picuri de  apa lunecând întregi spre rama în montura de plumb, asa cum luneca  gândacii pe capacul smaltuit al unei casete. Radu se scutura, armasar care  nu suporta capastrul si cu creierul înlantuit de ura, se repezi sa închida  fereastra. Dupa trei pasi se opri, cu ochii holbati, nauc, si-si pipai puloverul  alb. Pulover murdar de sânge, de la piept pâna la poale. Sânge cald, mirosind  a fier si înca a ceva nedefinit, puroi sau gaz metan. Duse mâna dreapta la  nari si strânse, astupând suvoiul. Apoi înainta încet pâna la rama ferestrei,  mai mult ametit decât înfricosat, si când lungi gâtul sa înghita aer proaspat,  îl vazu pe Ed Valdara trecând printre copacii din Cismigiu, cu mâinile în  buzunarele mantalei, si nu vru ca Ed sa-l observe; mândria sau poate rusinea,  care, la el, spre deosebire de majoritatea oamenilor, era o fateta a egoismului,  îl sili sa se întoarca cu spatele la gradina. Rasturnat pe tocul ferestrei, cu  soldurile zdrobite în ungherul consolei de marmura care acoperea caloriferul  si servea în acelasi timp si de scrumiera, dovada sutele de pete galbene de  pe suprafata ei, îsi descoperi în oglinda trupul ravasit de spaima prabusirii.  Si pentru ca-si traia viata adulat de lumea convulsiva a barurilor de noapte,  în care totul e provizoriu, inteligenta, cântecul, veselia, lanternele de hârtie,  freza tobosarului, betele lui lustruite cu fosfor, zâmbetul serviabil al fetelor  vesnic în cautare de straini bogati, o lume unde si desfrâul umbla pe picioare  subtiri, fiindca desfrâul autentic e un galop prin fata tribunei unde prezideaza  moartea, primul gând ce-i strabatu mintea fu acela ca dintre toti artistii pe  care îi cunoscuse, în viata sau pe ecran, el singur se afla într-o pozitie  complet netrucata pe marginea mormântului si ca nimeni nu filma scena.  
— Scuip pe filmele lor. Toti mor fals, repetitiile nesfârsite, succesul si  banii le sugruma orice chef de-a se apropia de adevar.
Strigatul unui îngrijitor din Cismigiu — „astia nu-s lupi ca toti lupii,  trebuie sa bea apa la ora fixa, de-aia stau închisi în custi” — îl readuse între  peretii reali ai zilei. Se ridica gemând, ars de dureri în coaste si se misca  spre oglinda, ca si cum ar fi vrut sa intre sa se culce în lumina ei calma si  inflexibila, si atunci vazu ca sângele se asternuse în tesatura puloverului sub  forma unei trompete.
 — Trompeta Astei Dragomirescu! îsi spuse Radu si se apleca s-o  sarute, sperând sa trezeasca în ea raza cântecului pe care Asta Dragomirescu  îl intonase pentru el, pe tarmul Marii Negre, într-o noapte cu luna...
Când luna era urechea lui Van Gogh.  
Pierzând sare, pierzând sânge.
 Si era atunci în iunie. Zilele ieseau din lemn de tei. La barul ..Lanterna  piratului” fusese instalata o moara a sarutului. Functiona în trei  compartimente despartite prin pereti de trestie rosie, trestie rara — cu destul  noroc gasesti o suta de fire în doua hectare de Delta. Platind o taxa de o suta  de lei, intrai ca sa servesti masa într-unul din cele trei compartimente —  prima despartitura se mai chema si camera berbecilor, pentru ca se aflau în  ea doi berbeci de piatra — a doua, camera iezilor —, se afla aici un singur  ied de piatra, purtând în spinare, capriciu de sculptor nebun, un cos de cirese,  tot de piatra — iar a treia se numea camera viorilor, pentru ca în trestiile  rosii plângea un cântec de iubire si, de sus, printr-un sistem de ventilatie  foarte simplu, rudimentar chiar, ploua cu petale de trandafir. Surpriza, ieftina  poate în alte parti ale lumii, le ametea pe fetele tinere. Sub petalele din care  fumegau arome se abandonau sarutului si îmbratisarilor. Staruia în cele trei  compartimente un miros de ciorapi de matase, de bani si de bluze sfâsiate —  amestec descreierat de senzualitate peste care plutea spaima de moarte, unita  cu dragostea de moarte, findca sub moara norocului murisera, înghitind  otrava, un doctor pediatru si o actrita, si moartea spectaculoasa a celor doi
îndragostiti plantase arbori de mister în jurul meselor de lemn afumat
ascunse între pereti de trestie.
În acest colt al barului, regat al melodramei, îl gasise pe Radu Zavoianu  telegrama expediata de primaria satului Maracineni, amplasat pe un  promontoriu al Marii Negre. „Cu mult respect va rugam sa veniti sa mutati  moastele parintilor dvs. în noul cimitir.” Era o somatie, nu o rugaminte. Radu  îsi simti dintr-o data carnea grea, o împinse de la el pe fata din balet pe care  încerca de-o saptamâna s-o fure sefului de orchestra, trimise vorba  directorului ca nu-si mai poate sustine programul si fugi, prada unei stari  vecine cu nebunia, la Ed Valdara. Ed se oferi sa-l duca imediat la Maracineni  cu masina lui, si tot Ed, findca Radu, îndobitocit parca de amintirea parintilor  morti în detentiune la Canal, parea incapabil sa actioneze, îi telefona lui  Ramintki, propunându-i sa-i însoteasca.  
— Ed, raspunse Ramintki, primul dintr-un sir de oameni, bunicul mort  pe gheata, si niste parinti morti, cu nimic vino vat de moartea lor, precum si  ei cu nimic vinovati de moartea lor, totusi mai vinovati decât el... dac-ai  murit, înseamna c-ai fost dator c-o moarte, si când esti dator înseamna c-ai  risipit, c-ai trait fara capatâi... El e primul din neam care se rastoarna în  desfrâu. Aur.
— Bun, am înteles, esti beat, lasa usa deschisa, venim sa te luam.  Parasira Bucurestii noaptea, în jurul orei 2,30 — ora la care felinarele  vomeaza lumina searbada —, în zori trecura Dunarea cu podul plutitor, si  dimineata — era duminica — parasira soseaua principala si se angajara pe  un drum nenorocit deasupra caruia mai staruia înca întunericul, ca o  vegetatie saraca. Ed, la volan, mesteca guma mentolata si din când în când  îi venea sa guite, pentru ca simtea — mama ma-sii! — ca-n ziua aia o sa  calce un porc, în dreapta lui, Ramintki dormea, respirând cu suspine prin  coltul buzelor vinete si vântul de pe întinsul Dobrogei — vânt tânar mirosind  a alge fermen tate si a sare — îi umfla pletele castanii, iar Radu Zavoianu,  întepenit pe bancheta din spate, înregistra tacut peisajul: grâu, clopotnitele  ireale ale salcâmilor, porumbei stingheri, ceata fumurie pe marginea  orizontului si, departe, în nevazut, strapunsa de fulgere, fântâna iluziilor,  Marea. Radu nu scosese un cuvânt de la Bucuresti, si Ed, impresionat de  tacerea asta semanând a deznadejde, tacea si el.  
Dar calcula gresit. Radu Zavoianu îsi facuse din tacere o arma  îndreptata chiar împotriva lui, a lui Ed.  
„Ed, judeca Radu, e un fel de câine de primavara, daca i-as vorbi, ar  baga masina în grâu si s-ar apuca sa faca tumbe.”

Ajunsera la Maracineni, sat pe jumatate tatarasc, imediat dupa rasaritul  soarelui si Ed opri masina pe ulita principala, în fata primariei. Miros de  izma fierbea în gradini, doi pusti în camasi zoioase, cocotati pe gardul de  piatra calcaroasa al bise ricii, se pisau pe spinarea unui cal priponit de zid,  straduindu-se sa-l nimereasca în ureche, iar pe treptele primariei, lipit de  ele, un negru de faianta care tinea în spate o cutie de scrisori – fara îndoiala,  negrisorul provenea de la o curte de mosier – fuma si râdea, privind  osteneala pustanilor de pe gardul bisericii un barbat tânar, robust, tuns perie.  
Radu Zavoianu coborî în drum, botit, cu obrajii de culoarea fierului.
Barbatul robust înfipse tigara arzând în gura puiului de negru si începu sa aplaude:  
— Sa traiti, bine-ati venit, va cunosc de la televizor. Baieti! striga catre copii.
— Ordonati, tovarasut’ primar! raspunse unul.
— Veniti sa-1 vedeti pe Radu Zavoianu.
Si catre Radu, continuând sa aplaude, dar fara sa pocneasca palmele:  — Suntem mândri c-ati venit. Ma, se întoarse catre copii facând o
gluma tâmpita, taiati gâtul calului si furati-i clopotul.
Si din nou catre Radu, strângându-i mâna si scuturându-i-o cu putere.
 — Îmi place de dumneavoastra ca sunteti popular.
— Si pe deasupra harnic si modest, adauga ironic Ed Valdara.
— Ah! tipa primarul, deselat de placere, ca un vânator pe care l-ar  împusca în calcâi un cocos de munte, dumneata esti Maori de la Dinamo.
— Da, domnule.
— Esti fotbalistul meu preferat, continua primarul frenetic. E o zi mare  pentru mine. Sunt fericit, tovarase Zavoianu, ca l-ati adus aici pe Maori.  Nu se stie de ce pe Ed îl tutuia, probabil ca sportul risipeste distantele  si apropie sufletele mai mult decât muzica usoara.
 — Vreau sa-ti fac cadou un frâu tatarasc, sa-i legi la iesle pe toti portarii.
Dar asta mai târziu, când ne-om fotografia. Chem si-un om care vrea sa-ti  sarute ghetele. Domnule, îi zise lui Radu, ce placere, pe cuvântul meu! Sa  mergem sa regulam afacerea cu oasele parintilor si pe urma sa intram într-un  loc cu umbra deasa. Mortii cu mortii, Dumnezeu sa-i ierte, si viii cu viii.  — Evohe! se auzi în clipa acea strigatul lui Ramintki, si-i vazura trupul  strecurându-se afara din masina, cu sezutul înainte.
— Sus mâinile! spuse Ed, vesel, înfigându-i doua degete în coaste.
— Ma, detectiv de plosnite, o sa sfârsesti prost, zise lenes Ramintki.
— Stiu, la munca bruta, la cusut de saci.
— Nu, zise Ramintki, la batut tarusi cu curu‘. Ramintki îsi scutura  pletele, îsi freca ochii galbejiti, înghiti aerul curat ca pe-un pahar de vin baut  în vie si, când nimeni nu se astepta, izbucni iar:
— Evohe, evohe!
Latrat în lant.
Radu si Ed se uitara unul la altul, nedumeriti: Ramintki vroia sa- l  cucereasca pe primar sau sa-1 provoace?  
— Eu marturisesc sarbatoarea, zise Ramintki. Scoateti covoarele si  atârnati-le pe garduri.
— Noi, îl contra primarul, avem numai covoare de iuta si presuri de  zdrente.
— Esti dat dracului! facu Ramintki.
Ed Valdara îl apuca de brat si-i arata patru parasute portocalii plutind  calm, dar complet nelalocul lor, în cerul ala beat de ceata fumurie.  Ramintki ridica spre cer o carabina imaginara si-i curata pe cei patru  parasutisti.
 — Jos, în grâu, somn de veci.
— De ce-i secerati? Sunt frumosi, zise primarul.
— Eu sunt frumos, raspunse Ramintki. Si trebuia sa vin aici calare pe
un cal de lemn... iar voi doi — cei doi erau Zavoianu si Valdara — pe jos,  sa tineti calul de capastru si cu mâna libera sa ma aparati de muste.
Înecându-se de râs — îi gâlgâia carnea pe burta si la subtiori de-atâta  placere — primarul îl întreba pe Radu:
 — Unde... unde ati gasit cârciumi deschise, noaptea?
— Sunt peste tot, raspunse Radu. Dar hai sa mergem la cimitir, sau dami  un om sa ma duca acolo.
— Merg eu, nu va las pe alte mâini. Poftiti... E aproape, mergem pe  jos. Cu care ocazie puteti sa vedeti si o parte din sat. Lumea de la tara s-a  schimbat foarte mult, va asigur. Revolutia socialista.
Pornira în grup — dimineata si lumina ei violeta, furata parca din narile  cailor tatarasti, atârna pe crengile salcâmilor si la streasina caselor de zid —  primarul mergea la o jumatate de metru în fata si cosea cu picioarele, dând   impresia ca joaca în gluma niste mingi imaginare, iar cei trei veniti din  Bucuresti mergeau aliniati, Ramintki, cu capul împins înainte, aspirând sasi  aseze barbia pe umarul primarului, Ed Valdara, rotindu-si capul si scriind  cu ochii aurii pe pridvoare: frumos, frumos, se aproba, Radu Zavoianu  mestecând doua boabe de cafea scoase din buzunarul de la piept. Nervii lui  tremurau, supraexcitati, era în pragul unei explozii, simtea ca în spatele lor  cei doi copii coborâsera de pe gard, luasera tigara uitata de primar în gura  negrului de tuci si fumau, în timpane îi vibrau acut zgomotele marunte ale  zilei si, ca sa înabuse explozia, dialoga cu un alt Radu Zavoianu, mult mai  calm decât el, cel de acum.  
— Mie de ce nu-mi dati ciocolata, domnule?
— Sunt simple boabe de cafea.
— Scuzati. De Pasti am câstigat la tombola un ou de ciocolata, mare  cât un cap de învatator... mie, când îmi miroase ceva amar, cred ca-i  ciocolata.
— Era legat cu funda rosie?
— Oul? Sigur ca da. Dar si-au batut joc. Stiti ce era înauntrul lui?
— Bomboane.
— Agrafe pentru par! Cred ca domnul cofetar era femeie si s-a apucat  sa faca bancuri proaste.   Într-un pridvor cu margini joase, un batrân chel, cu mustati uriase, în  camasa larga si cu pantaloni soldatesti, facea gargara cu ceai de musetel.
Apa pocnea în gâtlejul lui si pocnetele alea ca de arma veche se amestecau  cu sforaituri groase. Zarind grupul condus de primar, batrânul azvârli ceaiul  printre dinti în crestetul unui mar cu frunzisul asudat si striga hârâit:  
— Cine-a murit la Canal s-a dus direct în rai. E scris ca toti mortii de la  Canal sunt acum în rai, la fân proaspat si la o litra de tuiculita batuta cu zahar.
— Alo, facu primarul, amenintându-1 cu degetul, într-o zi o sa te declar  reactionar batrân.  La coltul ulitei se întâlnira cu o fata în halat alb, cu sânii mari, pietrosi,  punctati cu alunite. Par blond, împletit într-o coada groasa. Fata purta pe  umar un cos din material plastic în care dormeau trei copii dolofani.  
Ramintki râse spre copii — cel din mijloc tocmai casca prin somn —  si-i spuse fetei cu toata sinceritatea:  
— Esti foarte frumoasa. Sunt convins ca te hranesti cu îngeri si cu  parasute luminoase.
Fata înclina capul zâmbind si trecu mai departe. Ed rosti visator:  
— Dac-ar vrea, fata asta m-ar întoarce la credinta în Dumnezeu.
Primarul încetini pasul, ca sa fie lânga Radu Zavoianu. Cerul se schimbase,  era acum un paienjenis balos, numai ochii primarului ramasesera vioi.  
— Parintii dumneavoastra au fost vinovati?
— Numele! ceru Ramintki, si primarul tresari.
— Artur, raspunse el. Nume rar pe la noi.
— Artur e steaua furtunii, zise Ramintki, înaintând cu parul cazut în ochi.
— Mortii de la Canal nu sunt vinovati. Tata n-a înteles revolutia, era  împotriva revolutiei si l-au arestat. Mama a capatat autorizatia sa-1 vada, a  venit aici si-n trei zile au murit amândoi.
— Trebuie ca s-au iubit mult, zise primarul.
— Ed , zise Ramintki, si se opri, încovoiat ca un gât de barza. Uita-te,  continua el nervos.
Ed se opri si se opri si Radu. Primarul, brusc stingherit, se apleca si  culese o maciulie de scaiete, rupând-o între doua degete. Erau în marginea  satului, patru plopi umezi, cu înfatisare funerara, se clatinau în vântul  diminetii, în fund, printre lanurile de grâu galben trecea un tren alcatuit din  patru vagoane viciate de somn. Era un fel de jucarie rulând prin grâu, pauza  dulce în viata monotona a garilor din stepa. Si stepa toata parea incendiata  de lumina grâului, si în margine unde grâul se înfratise cu un perete de maci  si altul de palamida, se înalta — aparitie brutala, incredibila, stupefianta —   o movila de oase descarnate. Doua blani de stejar, vechi, murdare de balegar,  fixate cu scoabe în doi pari îngropati, opreau alunecarea oaselor într-o albie  rupta de torenti. În marginea râpii, o femeie mânca prune, cu ochii la niste  corbi de mare plutind cu aripile întinse în vântul diminetii. Femeia tinea  între doua degete un dinte de aur — trupul ei, încovoiat, parea ca poarta în  spinare movila aia de oase — si ochii lui Radu Zavoianu ramasera o clipa  ficsi pe dintele ala pe care femeia începu sa-1 frece de rochie ca sa-i redea  stralucirea. Auzind pasi si scârtâit de roata se întoarse si saluta, înclinând  capul, masinal, patru oameni care se apropiau pe cararea dintre plopi,  împingând fiecare câte o roaba încarcata cu sicrie de scândura galbena legate  cu frânghii — cel din fruntea sirului purta o vesta pe gustul lui Ed Valdara,  având în buzunarul de la piept o floare culeasa din grâu — saluta si vru sa  spuna si-o vorba, cu convingerea pe care ti-o asterne în suflet pacea câmpiei,  dar în secunda aia intui întelesul movilei de oase si rosti altceva.
— Sfinte Dumnezeule! rosti el, apucând bratul lui Ramintki si izbucni  în lacrimi.
— Radule, fii cuminte! striga Ed Valdara si se repezi sa-1 sprijine, iar  primarul striga vânat spre cei cu roabele:
— Toadere!... Marine!... Doua schelete frumoase pentru tovarasul Radu  Zavoianu. Cele mai frumoase. Si cel mai bun sicriu.
— Artur, zise Ramintki, disperat, taci! Pastele ma-sii de treaba! Pe  vorbele astea, Radu Zavoianu simti spargându-se în el un obuz, fiecare bob  de carne si de sânge se încarca fulgerator cu fier, cu foc si cu otrava. Se  rasuci greoi, cu umerii frânti, si o porni spre sat tinând în spinare negrul ala  de faianta cu tigara arzându-i între buze, corbii de mare si doua schelete  frumoase, cu ghearele înfipte în gâtul lui.
— Du-te dupa dânsul, îi ordona primarul omului cu vesta pe gustul lui  Ed Valdara. Si ai grija sa nu se întâmple vreo prostie. Te fac raspunzator, sa  stii. Îmi pare rau ca si-a pierdut cumpatul, continua el spre Ramintki si  Valdara. Dar n-am nicio vina. Se face o sosea care sa lege doua judete cu  minunatul nostru litoral, soseaua trece peste cimitirul vechi, cei de la santier  au desfundat toate mormintele, putin le pasa lor de durerea de fiu, de mama  sau tata, si-au îngramadit aici muntele ala de oase. N-am fost în sat sa-i  împiedic, am avut sedinta la Constanta, eu le-am zis sa facem totul dupa  datina, dar s-au purtat ca niste porci si vor plati, lua-i-ar mama dracului.   Tatal inginerului care n-a vrut sa ne asculte a fost un bandit, tovarasi, în  timpul primului razboi mondial s-a îmbogatit facând contrabanda cu  prezervative si cu injectii contra bolilor lumesti. Le cumpara de la Istanbul  si le vindea la Odessa si la Constanta. Marine! striga din nou, tulburat de  accesul de isteric al lui Radu Zavoianu si de tacerea amenintatoare a lui  Ramintki, ce-am zis eu, Marine?! Am zis, Marine, sa asezi într-un sicriu  doua schelete frumoase, cele mai frumoase, sa spalam oasele de mucegai  cu otet, sa le ungem cu untdelemn...  — Poftiti batista mea, se oferi Ed Valdara, idiot. Eu nu pot, fug dupa  Radu. Uite, i s-a facut rau, trebuie dus la dispensar.  Radu Zavoianu se oprise cu bratele rastignite pe gardul unei casc. Omul  cu vesta pe gustul lui Ed Valdara sta lânga el, mirosind linistit un fir de izma  rupt din stepa.  
— Ramâi pe loc, îi spuse Ramintki lui Valdara. Acum n-are nevoie de  nimeni sa-l calce pe coada. Plânge pe gard sau vorbeste cu câinii. E dreptul  lui. Artur, îi zise primarului, aici trebuia sa fie si-un preot.
— Asteapta îmbracat gata la cimitirul nou. Azi îngropam toate oasele, nu  le mai putem tine, cheama cineva Inspectoratul sanitar si ne amendeaza. Deaia  va rog sa alegeti sicriul. Situatia ne obliga. Sau sa aveti încredere în mine.
— E prima oara în viata mea când vad atâtia oameni morti, spuse Ed,  tremurând.
— Oase de oameni morti, îl corecta Ramintki. Artur — nu te supara  ca-ti zic pe nume, suntem de-o seama —, sa-i spui preotului sa plece. Peste  mortii aruncati în groapa comuna merita sa fie rostite numai blesteme. Nici  o rugaciune. Si le voi rosti eu, Artur. Cu genunchii în tarâna.
— N-o sa-ti dau voie.
— Doua schelete frumoase, repeta Ramintki, rar. E o vorba mare, Artur.  Hai sa le gasim. Ed, vino cu noi.  *  
Radu Zavoianu se oprise lânga gardul de piatra cenusie, gard plin de  praf si de însemne facute cu creta colorata — se repeta, obsedant, silueta  masiv stilizata a lui Roger Moore —, sufocat de durere si de rusine, o rusine  vecina cu lesinul, rusinea ca ani întregi amintirea parintilor nu mai strabatuse  pâna sub fruntea lui. Si iata ca acum, moartea, care latra pierdut în fiecare  om fara ca urechea sa înregistreze necontenita ei biruinta, se ridica în el, vie  si apasatoare, fara trup, idee a dezastrului în succesiune. Moartea, si o putere  mai mare poate decât moartea, care e putere definitiva, lovise nemilos în tot  ce avusese mai drag pe lume, pentru ca întâi sunt parintii si apoi copiii, care  vor fi si ei parinti, moartea se unea acum cu o stea necunoscuta, si lovea a  doua oara, mai cumplit si mai înfiorator, aruncându-i în suflet osemintele  parintilor. Caci parintii devenind uitare, trebuia ca fiul sa le poarte  osemintele în el, în oasele lui, ca sa le îngroape când va veni vremea sub  acelasi stânjen de pamânt —si pedeapsa aceasta era nemeritata si era dreapta.  Simtea acest lucru si nu-1 punea în cumpana. Platesti pentru tine, si platesti  si taina nedezlegata a nasterii si mai platesti si asfintitul nepronuntat de  moarte, stapâna lui în legile lumii, ci pronuntat de oameni, care n-au fost  învestiti sa dea acest edict, ci numai sa-1 suporte. Durerea si rusinea ca nu  mutase singur osemintele parintilor, înainte ca niste insi straini sa desfunde  mormintele — si într-o primavara, când baltile Brailei deschid spre cer ochi  de nufar, chiar se gândise sa-i mute în pamântul de-acasa — îi rupeau inima.  Nu stia sa plânga, socotea, ca si femeile tinere, ca plânsul te transforma în   bot de maimuta si pe urma tristetea lui era prea adânca, prea ascutita ca s-o  ude cu lacrimi. Încordat ca o sabie, ridica ochii scaparând fosforescent spre  omul cu vesta pe gustul lui Ed Valdara si-1 întreba scurt:  
— Poti sa ma duci la o cârciuma?
— Toate drumurile sunt unse cu suparari, raspunse omul cu vesta,  numai ala spre cârciuma e maturat de îngeri.
Si-1 duse, taind drumul prin stepa — pe o muchie de gorgan o familie  de tatari cioplea iarba cu coasa pentru cai — la un restaurant, pe malul Marii.  Nu era propriu-zis un restaurant, era un motel sau un fel de cabana de  vânatoare acoperita cu stuf, înconjurata cu pridvor de lemn si având atârnat  în loc de firma un carburator de automobil. Omul cu vesta ramase jos, lânga  tonomatul în vitrina caruia Radu Zavoianu descoperi o fotografie de-a lui,  în culori, iar Radu, strigând în treacat spre barman: Whisky! urca în  pridvorul scaldat de soare si se aseza la una din cele trei mese goale, se  sprijini cu ceafa de spatarul înalt si astepta. O fata în costum national,  îmbujorata de placerea de a-1 servi pe cântaretul ci preferat — omul cu vesta  pe gustul lui Ed Valdara trancanise — îi puse dinainte, cu miscari timide,  vorbind ele singure despre fericirea cazuta pe neasteptate într-un suflet  simplu, o sticla de whisky si una de apa minerala.  
— Luati cât doriti, zise ea, ragusita de emotie.  — Multumesc. Am venit c-un om din sat, va rog dati-i de baut. Ce vrea el.
— Rachiu de cirese.
Fata purta papuci brodati cu margele si gândacei de catifea.  Radu turna în pahar, bau, strângând pleoapele, si se sterse la gura cu  capetele baticului înfasurat în jurul gâtului. Bautura aurie, cu pigment de  ierburi salbatice si parfum de ceara curata si de grâu copt, destepta în el  gândul ca din clipa când îi murisera parintii — clipa oarba, amestecata cu  cenusa, dar si clipa a descatusarii, a eliberarii din imperiul fricii, findca  moartea parintilor indiferent ca se produsese într-o zona a violentei, anula  din dreptul numelui sau stigmatul: fiu de detinut politic — se aruncase într-o  viata lacoma si absurda. Zile falcoase si rotunde ca valetii de cupa. Pentru  care simtea acum numai dusmanie. Dar nu o dusmanie crâncena, ci o  dusmanie dezordonata si supla, o dusmanie capabila sa ucida numai  fantome. Si când ridica al doilea pahar, pe care-1 goli cu rasuflari scurte,  încercând cristalul cu unghia — sunet cuceritor, os de miel, unghie de înger —  vru sa-1 vada, si îl vazu pe Radu Zavoianu iesind din vârtejul zilelor falcoase  si rotunde ca valetii de cupa si intrând pe plaja... Uite-1 colo jos, îmbracat   în frac, cu papion negru —- umbrela deschisa îl apara de soare — calca cu  pasi mari nisipul gros ca tarâta, deasupra lui, cerul ciugulit de pescarusi si  de înca doua pasari albastre, se leagana, înflorit de briza, cerul e o camasa,  Dumnezeu, care s-a scaldat în Mare, sta gol deasupra apelor si da din mâini  ca sa-si îmbrace camasa, si camasa nu-1 încape, a plesnit la subtiori, si prin  crapaturi ies fulgere. Jos la bar, fata care 1-a servit cu whisky a deschis  tonomatul. Spune-mi — cânta Radu Zavoianu —, spune-mi care-i pretul  dragostei, si peste vocea lui înalta si unduioasa urca vocea omului cu vesta  pe gustul lui Ed Valdara:  
— Calare pe calul altuia îti da mâna sa sari toate gardurile. Eu nu vreau  sa am de-a face cu unul care se preface ca e al doilea si de fapt nu-1 vede  pe-al treilea. Conform cu situatia, când eram mic ziceam ca sunt urs de la  Polul Nord, mâncam scrumbie, cu fratii mei, si deodata casa se transforma  într-o vaca, si noi calare pe spatele ei lingeam sare. Conform cu situatia,  daca sunt suparat si vreau sa ma barbieresc, ma duc la oglinda si vad ca în  loc de barba am fulgi de gâsca...  Dragostea mea-nfloreste sub ochii tai. Esti visul meu din noptile de mai...  
Înalt si distant, strângând puternic mânerul umbrelei, Radu Zavoianu,  cel din zilele falcoase si rotunde ca valetii de cupa, trece prin prundul de  scoici aruncate de valuri si intra în apa. Pâna la genunchi. Pâna la brâu. Fara  sa priveasca înapoi. Din cer, pe o mâneca a camasii lui Dumnezeu, curg  bani. Ploaie de hârtii colorate. Si el se duce mai departe. A scapat umbrela.  Geamandura neagra care se scufunda. Se înabusa. Smulge de la gât fluturele  de cârpa si-1 arunca. îl vor culege cu plasa pescarii de creveti. Si se duce  mai departe. Si pe când înain teaza spre fundul Marii, fata de la tonomat pune  a doua placa si de pe ea urca vocea lui Ramintki:  
— Eram închis de trei zile, trebuia sa ma cheme sus si evreul din celula  cu mine mi-a zis: asa ca nu stii de ce te-au luat?
— Stiu, stiu.
— Te vor chema sus, te vor bate, si pe urma-ti vor da drumul.
— Sunt nevinovat. Daca unul se atinge de mine, îi sucesc gâtul.
— Domnule-domnule, tare esti matale tânar si prost! Ce meserie ai?
— Scriitor.
— Domnule scriitor, ai o mama, trebuie sa te gândesti la ea. Or sa te  bata — jos, în bar, cântecul lui Radu Zavoianu se desfasura încet, melodios,  ca ploaia pe un perete de iedera — dar n-or sa te bata degeaba. Întâi or sa te  împinga, si dumneata o sa spui, de ce ma împingeti, si ei or sa zica, aha, urli  la noi, cine-ajunge aici, nu mai are drept la vorba. Si unul o sa-ti dea o palma.  Rabzi. Ce-i o palma? Un fleac. Om nu-i ala care o da, om e ala care o  primeste. Si daca-ai rabdat o palma, merita sa te revolti pentru a doua? A  treia vine singura. Si nu mai conteaza. Conteaza ca pe urma o sa dea cu  pumnul. Dar asta dintr-o data schimba situatia. Când te izbesc cu pumnul  înseamna ca esti cineva. Esti om...  
— Domnisoara! striga Radu Zavoianu, sarind lânga balustrada de lemn.  Opreste, te rog, placa aia.
— Dar am oprit-o, domnule, raspunse omul cu vesta pe gustul lui Ed  Valdara. Noi stim ce-i durerea, am oprit-o când trecea camionul cu oasele mortilor.
— Când? întreba Radu, cu glasul scazut.
— Adineauri. Ne-am descoperit, am oprit placa, si prietenul ala al  dumneavoastra a zis: scoala-te în picioare, dar nu veni cu noi, si dumneavoastra ati  zis, nu viu, Dumnezeu sa-i ierte, si el a zis, o sa ma îmbat azi ca un porc de Mare.
— Da, spuse Radu, mai ia un rachiu.
Si ridicând ochii pe zarea în care începusera sa fiarba nori albi, prevestitori  de furtuna, descoperi patru zmeie, patru pogoane de carton colorat, zbatându-se  sa urce în cer. Cozile, suvoaie de panglici, plesneau în vânt, ca steagurile sfâsiate.  
— E o fata din Bucuresti, îl lamuri barmanul. Vine aproape în fiecare  duminica si se joaca mult cu zmeiele.
Radu Zavoianu îsi încheie haina, coborî tacut scarile, strabatu curtea  motelului si iesi în stepa. Mirosul ierburilor încinse de soare, batute de vântul  marin, plutea peste întinderi ca un suflet viu. Pamântul, aromat ca tutunul de  pipa, îsi legana apele verzi la distanta de doua sute de metri de Mare. Radu  descoperi, uimit, ca plaja sau ceea ce trebuia sa se numeasca plaja era un câmp  de sare, roca dura, compacta, strabatuta de despicaturi galbene. Scoicile, având  forma portmoneelor pentru copii, lunecau zuruind peste aceasta câmpie stranie.  Coborî în albia secata a unui torent — lemne putrede, smocuri de iarba moarta  si bulgari de balegar se dospeau împrastiate printre bucati de plasa rupte din  navoade, bucati de pluta si schelete de pesti —si dintr-o data îsi simti sufletul  batut în placi nestemate. Durerea zbura din el. Si inima lui, dezlantuita din  robia durerii, implora iertarea, desfrâul sau pieirea. La fel ca si trupul Marii,  care arunca pe plaja coifuri verzi smulse din capul delfinilor.  
Prudent ca un ogar, Radu mai facu zece pasi si vazu într-o râpa o fata  înalta, bruneta. Îmbracata în costum de pilot, fata sta în genunchi între peretii
 de sare si scutura, cu bratele întinse, sforile care sustineau cele patru zmeie.  Miscarile o dezgoleau mai mult decât daca si-ar fi dezbracat rochia — un  arbore al sperantei tradându-se singur unui izvor de blesteme.  
Buna ziua! spuse Radu, si fata întoarse spre cl o fata rotunda, carnoasa,  în care râdeau doi ochi negri, imensi, umbriti de sprâncene groase.  
— Ma cunosti? întreba ea, apropiindu-se. Asta Dragomirescu de la  Teatrul S. Tu esti Radu Zavoianu.
Radu îi strânse mâna — „ce de nenorociri vor veni” — si pentru ca  Asta Dragomirescu avea buzele umede, o apuca de umeri, îi rasturna capul  în îndoitura bratului si o saruta lung si ea nu se zbatu, se lipi cu tot trupul ei  subtire de trupul lui si cu mâna ca de figurina îl mângâie pe par.  
Zgomotul unei masini care se apropia de stepa îi desprinse din  îmbratisare.  
— Ed! Ramintki! striga Radu, întunecat.
Ed si Ramintki fumau, opriti în buza malului înalt de doi stânjeni.
— Am calcat un porc cu masina, spuse Ed. I-am despicat râtul, mama
ma-sii!
— Evohe! urla Ramintki.
Asta Dragomirescu ridica de jos o trompeta, o duse la gura, înveselita  de mutra lui Ed, si începu sa cânte. Ed si Ramintki, care, asemeni lui Radu  Zavoianu, nu stiau si nu puteau sa traiasca durerea pâna la marginile ei,  înhatara sfoara unui zmeu si se rostogolira în râpa, si-n hainele lor, firele de  pamânt din noul cimitir se amestecau cu boabe de sare.  
— Asta Dragomirescu, ce naiba cauti tu aici, fetito?! striga Ramintki.
Sterge-o, Ed — sc întoarse spre Ed, boxându-1 în plex —, în râpa asta numai  tu nu esti de la Braila. Noi doi ne-am iubit.  Asta Dragomirescu nega, scuturând vesela bratul stâng.  
— Oricum, sunt primul barbat care te-a sarutat. Prima poezie pentru  tine am scris-o.
— Si mai pastrezi aberatiile alea de iepure juganit? îl întreba Radu  printre dinti.
— Cred ca spuneam lucruri frumoase, zise Ramintki, cu voce anemica,  dorind ca Asta sa-1 confirme.  
Dar ea tacu.
 Sus, între norii dusmanosi, luna era urechea lui Van Gogh — sânge si   oase de mort — iar trompeta Astei Dragomirescu, de care atârna un snur de   matase împletita, cânta clipa întâlnirii cu Radu Zavoianu, si Radu Zavoianu  vroia sa înceapa ploaia si el s-o poarte pe Asta Dragomirescu pe umeri pâna  la motel si s-o culce între ierburi extatice.  
Ramintki, sprijinindu-si greutatea trupului pe un singur picior, asculta  înnegurat viscolul izbucnind din trompeta si colindând apele Marii.
 *
 Banuia, inconstient, ca va învinge. Dar nu stia, si ar fi trebuit, ca e o  latura acra în victorie. Învingatoare definitiva se dovedi vara cu ierburile ei,  pline de arome, sarutate de vânturi stâr nite din senin. Imensa vara, lunga,  nesfintita de ploi, cu poalele date peste cap, imuna în fata oricaror gânduri  urâte sau sfruntându-le, asemeni vaduvelor tinere din mahalale. Praful  galben al grâului tocat de seceratori în Baragan si praful verde, dulceag si  aproape toxic, al arborilor fierti de vânt, se rasucea pe strazi. Radu se însura.  Fara invitati, ideea Astei Dragomirescu, într-o zi de joi. Si pe urma, ei doi si  cu Ramintki — Ed juca sau înnebunea în cantonamente nesfârsite, doar o  singura data pe saptamâna, luni, putea sa-i însoteasca — evadau, zilnic, din  marele oras înghesuiti în Volkswagen-ul ca o broasca al Astei Dragomirescu.  În iulie, la strandul mic din Mogosoaia, lânga Palatul brâncovenesc — fatada  de caramida rosie, loggia, stâlpi de marmura imitând lemnul împletit al  pridvoarelor de sub munte, parc englezesc, tufe de lemn câinesc închizând  patrate de flori exotice, o ghetarie cu turn medieval, debarcader cu barci  libelula. Teren artificial, pe margini supus paraginii. Populat de tigani tineri,  musculosi si obraznici, lingusitori cu autoritatile. Toti pescuiau, cu precadere  în sezoanele intrate sub interdictie: stiuca, biban, lin, rosioara, plasau  capeane cu momeala otravita în drumul câinilor de paza din livada Palatului  si stiau, linie îndarat pe trei sute de ani, sa organizeze, în loc ascuns, un chef  cu lautari, târfe si batai. Ramintki îi iubea.  
— Îmi place, ma, sa ma balacesc în apa murdara. Când eram mic,  împreuna c-un tigan, faceam mascari deasupra ceaunului cu lapte al unui  sergent de la-nchisoare, vecinul nostru din fundul curtii. Doctori honoris  cauza în laba fizica, dupa cum zice înaintemergatorul Jarri.  Dar în august, în tipul carnavalului de doua zile organizat de o uzina  din Bucuresti — sute de barci, cele mai multe de cauciuc, împodobite cu   crini de sticla luminati din interior cu lanterne, mori de hârtie colorata, jucând  tremurat în jurul insulei din fata Palatului, mici restaurante plutitoare —, când  un tigan îi gauri luntrea, iar un altul îi fura doua caldari cu bere germana  pusa la gheata si se batu cu ei, încasând pumni si picioare în burta, nu vru  sa mai paraseasca orasul. Asta Dragomirescu — îsi pastrase numele de fata  si dupa casatorie — se îndârji sa-1 cheme cu ei — si avea numai o luna de  la casatoria cu Radu — la Mogosoaia sau în alta parte. S-ar fi zis ca se temea  de-o unire prea lunga cu Radu, sau poate ca Ramintki era martorul unei lumi  de care trebuia sa se desparta si de care nu se putea desparti fara s-o vada  mereu, câte putin, pâna se topeste si se schimba la fata, capatând pe nesimtite  chipul celeilalte lumi.  
„Iata, îsi zicea Radu, ele se întorc speriate, neîmblânzite, cu un curaj  vrednic de plâns, spre o iluzie. Toate se întorc înapoi, spre tara fetelor, de  unde vor sa fuga când împlinesc zece ani, si unele fug la doisprezece.”  
Lasa-l sa lucreze, îi zise. Ramintki lucreaza si asa destul de rar.  
— Doar nu lucreaza zi si noapte?! Lucrezi zi si noapte? îl întreba Asta  pe Ramintki. Înseamna ca scârtâie ceva pe undeva.
— Ce întrebare! Si ce concluzie stupida! Elaborez greu, caci viata nu  merge în fiecare moment în picioare, cade, merge si de-a busilea, e rea,  artagoasa, nesuferita, mincinoasa, plina de praf, tavalita prin gunoaie...  Doamne, Dumnezeule, dar într-o zi o vezi din nou atât de frageda si duioasa,  ca un ied iesit dintr-un râu. Si-atunci te-ntrebi, sau numai o parte a sufletului  crede ca se-ntreaba: unde sunt gunoaiele? Sau au fost ele? Când viata e  frumoasa e cu mult mai napraznica decât în clipele ei murdare. Mergi,  respiri, suspini, rupi o frunza — si esti mai puternic decât Dumnezeu. Viata  e mai apocaliptica decât moartea. Nasterea este ignoranta si inocenta, dar  moartea este numai ignoranta... Merg cu voi, însa nu azi, mâine...  Seara, ascultând muzica, Asta Dragomirescu îi zise lui Radu, si pentru  el vorbele astea aveau sa se constituie în obsesie:
 — Ori ma iubeste, ori e o fiinta invulnerabila.  Radu tresari, ochii i se înverzira. Calul care simte ca i s-a dat funie, si  i s-a dat ca sa fie pus la încercare. „Iata, mâinile ei vor sa stie când trebuie  sa strânga funia.” În semiîntunericul odaii, mai ales ca ea sedea cu fata  aplecata asupra placii de patefon, ca un strop de ploaie gata sa se rupa, sa se  prelinga de pe vârful unei frunze, nu-i vedea ochii, dar îi simtea plini de   vazduhul întemnitat de dorinta de risipire înca nemarturisita si nedibuita,  însa vie si periculoasa.  
— Invulnerabil, el? zise Radu. Mai degraba zapacit de situatia noastra.  Ne iubim când este lânga noi si asta poate sa-1 fascineze, da, chiar îl  fascineaza, dar într-o zi o sa-1 înfurie. Deocamdata observa, se preface ca  ne este indispensabil, dar într-o zi o sa izbucneasca, o sa vezi.
— Mi-ar placea sa-1 vad furios.
— Îl iubesti?
— O, nu! Ce vorbe sunt astea? Esti gelos?
— În ziua când ai intrat aici am sarutat clanta usii.
— Da-mi o para, ceru ea, neluând în seama amenintarea. Radu cauta  si nu gasi. În frigider erau prune, sifon, compot de piersici, struguri timpurii.
— Nu-i nimic, spuse Asta. O doresc si-i simt gustul. Mult mai  pronuntat decât daca as mânca-o.  A doua zi, foarte devreme, îi suna Ramintki si plecara împreuna în  Padurea Pustnicul. O pânza de apa melancolica, poate duhul unui râu vechi,  si pâlcuri de fagi, pe zeci de hectare, sunând sub vânt plini de seva, în  armonie cu toaca sunând în declin de la manastirea de peste lac —  calugaritele vând tot anul un vin ieftin, rosu, acrisor, pastrat în butoaie de  lemn amar — si o cabana ascunsa între siruri de brazi, nepretentioasa, cu  camere în forma de chilii, dar fara aspectul batrânesc si jalnic al acestora. O  carare îngusta se izbeste cu fruntea în apa numai la câtiva pasi de prag —  pe marginile ei, tufe de leustean si de stevie, ultimele pentru iepurii de casa  ai cabanierului. Locul sângera de pofta de bine, si ei închiriasera doua, pe  urma trei chilii — una pentru Ed, la propunerea lui Ramintki — si  ramasesera acolo zile la rând, era vara, concediu, nu se numara zilele în  august. Triumviratul izbânzii, dar mai mult al îndoielii. Deasupra casei  zbârnâiau în vazduhul limpede cinci zmeie înaltate de Asta Dragomirescu.  Semnul prezentei regale. Dar Radu si Asta nu dormeau în camere, lânga  cabana era un sopron, scândura afumata de vreme, rupta, putreda, plin de  ierburi proaspat cosite, se culcau pe ierburi, punând deasupra doua paturi  de lâna. Ramintki nu-i încurca, aducea vin de la manastire, se îmbata, se  scalda, tinându-se cu mâinile de pletele salciilor si izbind zgomotos apa cu  picioarele. Însa barbia lui, mica si transpirata, ca un dumicat de pâine mânjit  cu unt, trada o nervozitate obtuza. Privindu-1, la masa, sau când sedeau   tolaniti pe terasa îngusta, ascultând bâzâitul cuibarelor de viespi de la  streasina sau tipatul de hârtie al zmeielor, Radu îl astepta sa emita un edict:  ei, nu, nu aici si nu lânga mine! Dar Ramintki tacea, îl ghicise si-1 fuma.  
— Eu sunt fumator batrân, încarnarea ideii de fumator. Tacerea  întelenita se prelungea în ofensa, e adevarat, degajata si impersonala, dar  actionând asupra lui Radu mai profund decât injuria. Si asta pentru ca  Ramintki îsi tiparea gândurile pe obrazul rontait de oboseala trainica:
— Eu fumez pentru placerea pura a fumatului, eu reprezint viciul pur,  când sunt eu de fata, legea credintei în bine nu exista, eu sunt verificarea  impulsului de rau (îsi batea joc sau credea cu adevarat?), eu sunt viciul, talpa  lui josnica si sângele lui albastru, amestecat cu apa mortilor, viciul, sublimul  sigiliu al vietii, rasucit în ceara topita pe fruntea indignarii. Care nu e fruntea  Astei Dragomirescu, nu-i asa? Asta umbla toata ziua în costum de baie si  papuci de pâsla si toata povestea e o pornire improprie spre rasfat, pentru ca  si pasii ei sunt de pâsla, gemeni cu iarba, indignati pâna la caderea unghiilor  de atingerea cu pamântul, cu frunzele.
— Dracu’ sa te ia, înjura Radu, dar fara a îndrazni sa-l atace.
Între ei, în mod sigur, îsi zicea, pâna acum n-a fost nimic, nu e, si totusi  si el si ea încearca necontenit. Ea cauta ziua de post în luna de miere, el  certifica regulile jocului.   Limpede: Asta Dragomirescu îsi ordona ziua si fiecare clipa pentru a-l  fulgera pe Ramintki. Trecea pe lânga el ca întorcându-sc de la o rasplata si  mergând în întâmpinarea unei sperante, lasând în urma dâre de uimire si de  pofte, de provocare chibzuita cu venin dulce, si nici un indiciu ca te mai poti  salva.   Într-o noapte, dupa ce Radu o iubise, ea intra goala în apa, ca sa lepede
acolo atingerea, în râul scaparând înviere, la întoarcere se opri în carare, sub  un mar rotund cu crengi groase si rare, spoite cu var, înalta fata spre luna si  rosti un fragment de rugaciune:  
— Da-mi banii tai, luna, sa-i încalzesc între sâni si sa-i schimb în  diamante.
Si Radu Zavoianu, care o pândea de sub sopron, întelese totul. „Acum  se naste pentru el, îsi zise. Si nici nu e pre vazatoare”, si se apleca sa-i adune  rochia atârnata pe movila de iarba. „Fugi de la geam, Ramintki!” vru sa urle,  dar uita imediat sa se schimbe în lup: sub marul cu fructele aprinse de luna   si de apele stelelor cazatoare, Asta Dragomirescu era fata vesnic tânara din  picturile naive de pe lazile de zestre ale bunicelor. Asemeni acelor fete  zugravite sub un cer de nunta, se atârnase c-o mâna de una din cele  douasprezece crengi ale copacului cu zodii, paru-i curgea ud pe umeri si pe  spate, adunat în coama groasa si de subtioara adânca a bratului ridicat se  apropia cu puii la culcare pasarea paradisului. Si era în ace lasi timp zeita  din fir de matase galbena de pe cortina de azur a unui circ mic, intrând  învaluit de buclele asfintitului, pe strazile unui oras de provincie, orasul unic  al mizeriei balcanice.    Rasturnând în cale o lopata de lemn pe care fumega o colonie de  gândaci rosii, Radu se duse cu rochia pâna sub mar.
 Asta îl privi surâzând. Îndaratul ferestrei cât un pod de palma,  Ramintki trânti o înjuratura grea. Apoi, Asta Dragomirescu se strecura în  rochie, mult prea supusa, parând mai degraba ca se prabuseste într-o piele  straina.
 „Asa se arunca un animal dornic de moarte în vârful cutitului!” se  gândi Ramintki. „Asa intra viermele într-o rana deschisa. Mititica, draga  de ea!” încheie el cu voce scazuta, complet nelalocul lui.  
Porni pe usa din dos a cabanei, spre restaurantul aflat la distanta deun  kilometru, ca sa-i telefoneze lui Ed Valdara.   — Vino aici, dar vino repede.
— Ce sa fac acolo? mârâi Ed, neprietenos.
— Pai ne cocotam amândoi pe acoperis, ducem câte-un picior la gura  si cântam cucurigu. Interesant ar fi sa aduci si o fata. Pentru mine.
— Stiu una pe-aproape, dar nu e destul de prudenta.
— Doar n-o aduci sa construim biserici.
— E mult prea libera. Nu face, cred eu, sa i-o aratam Astei
Dragomirescu, care abia a dezbracat rochia de mireasa.
— Lasa tu chestiile astea cu jena si asa mai departe!
— Bine, zise Ed, miros ca pe-acolo flutura steagul scandalului. O sa  vin sa-mi rotesc sabia.
Ed Valdara sosi dimineata, claxonând demential — muzica, tobele,  lancierii la atac! Cu Dumnezeu înainte si diseara vom dormi pe un pat de  oase frânte.  
Opri masina în poiana din care doi fazani clocotind zgomotos si  multicolor din aripi îsi luara zborul, arunca pe geam cinci guri de ham,   sfoara noua, împletita temeinic, si-i striga lui Radu Zavoianu, iesit sa  prajeasca felii de pâine pentru micul dejun pe gratarul cu carbuni:  
— Salut, Johnny Halliday, îti clatesti maselele cu fum? Ce camforu’  ma-sii v-ati înfundat tocmai la mama dracului?! Am prins trei bariere pânaici.  Am belit ochii la o suta saizeci si opt de vagoane de marfa.
Drept raspuns, Radu îsi smulse sapca de doc kaki si o arunca în el.
 — Cotonogar nenorocit! Picior de lemn. Ai venit sa-mputi locul.
— Te declar nul si fara valoare, zise Ed. Îl vezi, Delia? se întoarse Ed  spre fata de lânga el. Incomparabilul Radu Zavoianu. Fudul si prost ca un  articol despre timpul probabil.
Asta Dragomirescu rasari din sopron, într-un halat visiniu, cu dungi  albe, cu parul în dezordine.  
— Ed, întreba Asta prefacut revoltata, cum îti permiti sa-mi jignesti  barbatul?! Da-i un pumn, Radule. Drept în mutra.
— Dragoste si betie, betie si dragoste, în vecii vecilor, amin, spuse Ed.  Sunteti cea mai nastrusnica pereche de porumbei. Asta, din rasa lux polonez,  Radu, jucator motat de Braila. Ce-ati facut toata noaptea?  În clipa aceea aparu si Ramintki pe terasa. Era într-un costum alb, de  vara, moda tenisului. Dar hainele astea nu-1 prindeau. Tot ceea ce nu era  neglijent nu cadea bine pe el.  
— Evohe! striga Ramintki, ca un apas navalind în taverna. A fost o  noapte foarte grea, Ed. Dar mai întâi a fost o seara de caprifoi.
— O seara a sângelui de floare, daca pot sa ma exprim asa, îl lua Ed  peste picior.
— Exact. Dar care s-a schimbat repede într-o noapte dureroasa si  pierduta ca sa ia din noi clipele care-i lipseau sa sature moartea si sa intre în  noaptea adânca a vesniciei.
— Stai! îl opri Ed. Sper ca n-ati baut si ultima picatura de vin, sper ca  mi-ati lasat si mie ceva.
Ed închise usa si coborî în poiana, mergând în genunchi, în brate cu o  chitara batuta în margele verzi, solzi de peste de la tropice, de gâtul careia  atârnau doua cozi de par blond, pieptanate fuior, pe care o fata smintita de  fotbal si le taiase si i le daruise lui Ed în ziua când Ed a înscris trei goluri în  poarta unei echipe straine. Lovi corzile cu degetele rasfirate, facu o  plecaciune schioapa spre Asta Dragomirescu, si, dând cu ochii de capra   cabanierului, care rupea frunze dintr-o tufa de salcâm, lasa chitara, facu un  salt, prinse capra de coarne, o trânti la pamânt si-si îndesa gura în ugerul ei:  
— Mama, eu sunt iedul tau. Cel mai sarman si mai însetat, nu ma  alungaaa, hraneste-ma.
— Bravo, baiatule! zise Ramintki. Tu-mi dovedesti de fiecare data ca  cel mai usor lucru pe lume e sa fii prost. Ca sa calci în strachini nu trebuie  nici macar sa misti piciorul.  Si pe urma începu ziua lor în cinci. O zi poate avea o mie de înfatisari.  Radu o aseza imediat sub semnul culorii liliacului din cauza ca mari brazde  liliachii zvâcneau, întretaindu-se, în partea rasaritului. „Prezenta lui Ed  împiedica jaful. Ed e norocul neasteptat.” În fund, departe, pe zarea care  devenea de alpaca, ziua traia intens si zvârcolit în doi nori; unul înfatisa un  profet flamând, al doilea un betiv care se caznea sa smulga haina profetului.  Ciupit de niste cufundari si de rândunele de apa, lacul parea bolnav de varsat.  Vântul nu misca. Zacea cu aripile desfacute pe maluri, vultur ranit, Radu  aproape ca-1 si vedea, ciocul mai dur ca spada, ghearele lustruite în spinari  de pesti si pastrând înca apoteoza si scânteia de fulger a celui care stie sa  loveasca. Dar pentru ca legea profetului chiar proiectat pe cer, eu va aduc  pacea, sa nu se împlineasca, fata carata pentru Ramintki nu-1 înhata pe  Ramintki, iar la rândul lui Ramintki nu încerca sa si-o apropie. Delia era  înalta, alcatuita parca numai din oase si zgârciuri, cu tâtele lungi pâna-n  umeri, si tot ce era carne pe ea tremura nervos, ai fi zis ca pulpele si bratele  si pântecele ei sunt trei cordoane de furnici agitate: furnica lânga furnica  împingând iluzii scunde spre muschii obrazului, ca odata ajunse acolo sa  încremeneasca într-o expresie calma si placida. Dar asta numai pâna se  îmbata. Caci Ramintki, dând chix în asteptari, desfacu sticle de votca  ruseasca si Delia bau cot la cot cu el. Bau, îndulcind votca cu sirop de  mesteacan si scobi cu briceagul, transformându-i în felinare, patru pepeni.  Înfipse în ei lumânari si planta felinarele pe meterezele unui castel de nisip  de la piciorul debarcaderului. Iar dupa prânz, când se turti, dadu prima  lovitura de tun: vru sa faca dragoste cu Ed sau cu Radu.  
— Si eu? întreba Asta Dragomirescu, râzând.
— Tu? Cu asta galbejitu’. Cu Ramintki. De când am venit aici, te-a  înviat si te-a ucis de trei ori din priviri.
— Încearca sa fii cuviincioasa, o invita Radu, înca nescandalizat.  Iar Ed îi zise lui Ramintki:  
— Nu e numai imprudenta, e si bezmetica.
— Ed, îl repezi ea, sa versi tu cotetul ala cu iepuri la alta usa. Aici  miroase a turba arsa si m-ai adus pe mine s-o sting. E-he!  Smucind din cap, arunca val spre stânga parul de culoarea cetii. Cu  jumatate de fata îngropata în ceata, cu cealalta plesnita de lumina ca de lemn  despicat a zilei care coborâse în îndoiala, ea continua sa bata cu sabotii întrun  perete si asa destul de subred:  
— Eu nu-s nici verde, nici albastra. Dar când îmi înfig ochii în cineva,
Dumnezeu închide stingherit poarta casei, trage obloanele la fereastra si  scoala câinii.
— Când îl mai vezi pe Dumnezeu, o sfatui Ramintki, roaga-1 din partea  mea s-arunce un altar de carne pe tine.
— Du-te dracului!
Si Delia reveni la Asta Dragomirescu.
— Te cheama Asta, mie sa-mi zici Aia. Asta si Aia! Sa ne tinem de  mâini si sa ne rotim pâna cadem. O, se lasa ea în voce, ce-mi spune fata ta  rotunda si frumoasa? Îmi spune ca întelegi prea târziu ceea ce ai facut prea  devreme. Daca ai tacut, si ai facut, trebuie sa ai îndrazneala sa fii împotriva  tuturor.
— Opreste-te! îi ceru Ed. Daca taci, diseara tragem amândoi cu arcul,  la semn, în tântari.
— Sunt beata, scânci ea, strângându-se în el cu umerii mult cazuti, ca  si cum ar fi carat galeti de apa.
— Lasa, zise Ed, n-o sa te spânzuram de picioare.
— Închide-o în casa sa doarma, se enerva Ramintki. Pui de târfa sluta!
— Hei, ce neam de guster esti tu, ofticosule!
Si începu sa plânga si, pentru prima oara, furnicile alea din care parea  construita i se miscara si-n muschii fetei.
Ed o împinse spre cabana. Ea se împotrivea usor, încordând picioarele,  nu pentru ca n-ar fi vrut sa mearga, ci ca sa câstige un pic de independenta  pe care s-o risipeasca mângâindu-1 moale pe ceafa, cu degetele lungi,  nesarutate si arzând de patima sarutului.  
— Sa ne punem lânga pat o brazda de brânduse, sa cadem în flori când  ne sculam.
Lânga usa se opri, îsi sterse lacrimile cu bratul si striga peste umar:  
— Doamna si domnilor, iertati-ma, dar duceti în spinare o ranita cu pasari  moarte. Toata lumea vede.
— E teribila! zise Asta Dragomirescu, în urma. Spune tot ce-i trece prin  cap. Spune chiar mai mult decât gândeste.
— Puhoi de laturi, sc strâmba Ramintki.
— Tu i-ai cerut lui Ed s-o aduca! îl învinui Radu.
— Da, recunoscu Ramintki. Ca sa desertam în apa ranita aia cu pasari  moarte si sa prindem raci.
— Atunci s-o desertam. De mult am chef sa-ti tai o ureche si s-o bat în  cuie pe un par.
— Ispraviti odata! zise Asta, plictisita. Când bocaniti din copite sunteti  batrâni si urâti. O, Doamne, ce aiureala!
Si findca ochii lui Radu, fixând-o, devenisera fosforescenti, se scandaliza:  
— Te uiti la mine ca si cum as pluti la doua palme deasupra pamântului!  Ce vrei? Ce vrei? Ce vrei?
— Nimic, raspunse el, cu glas ruinat. Absolut nimic.
Si Asta Dragomirescu nu vazu ca vorbele se desfac de pe întelesul lor si se  dau un pas îndarat.
 — Du-te si smulge marul ala, zise. Marul ala te înnebuneste. Tacut, Radu  se întoarse cu spatele la ea si la Ramintki, refugiindu-se într-o înfrângere
provizorie. „Eu sunt marul.”  Si el era marul. Sucindu-si pasnic frunzele pe care Asta Dragomirescu le  încarcase cu seva violentei si tot ea le uscase. Tacând desavârsit si întunecat,  Radu intra în cabana, în odaia vecina cu a lui Ed, si sezu închis acolo pâna seara.  
„El si ea si ceilalti doi, toti patru închisi într-un pepene urias, si eu deasupra,  în creasta, cu tesla, cu toporul, cu ferastraul, cu joagarul, dar cu labele sfâsiate  în sârma... care-i felia mea de pepene si ce fel de seminte sunt în ea?...”   Seara, când soarele se stinse în lac, strângându-se ca un bulb de sânge  închegat pe crucea manastirii rasfrânta în ape, vesnica închinare muta la trei  pesti care-au saturat un popor, Radu iesi din nou în poiana si Ramintki îl  întâmpina, framântând în palme pâine de secara pentru doua gaini.  
— Pacat ca nu te-ai sculat mai devreme sa vezi luna ra sarind! Era ca un  sarpe încolacit pe un os aruncat de Dumnezeu la câini.
— Dumnezeu ia masa de seara deasupra manastirii de vizavi? îl întreba  Radu.
— Bineînteles, zise Ramintki. Ed si fetele se dau în leagane.
— Care leagane?
— Alea cinci guri de ham aduse de Ed. Le-am legat de craca fagului  de lânga debarcader.
Se dusera la lac. Ed si Delia, urcati în acelasi leagan, se balansau  galagiosi. Delia se trezise si era de-o veselie nenaturala, vrând, probabil, sa  stearga impresia penibila întiparita în ceilalti.    „Ce podoaba de soi, ce gluma proasta”, se gândi Radu. „Târâie si tot  târâie.”
Pentru el, în clipa aia, Delia era o funie lunga pe care cineva a însirat   o multime de greieri descreierati. Daca i-ar fi stiut gândul, poate ca Delia s-ar  fi oprit înfricosata. Dar nestiindu-1, chiuia scurt si gutural, ca si cum ar fi  avut plamânii îndopati cu ceata, si când leaganul se apropia de pamânt,  proptea picioarele într-o vâna din radacina fagului, si Ed, cu chica lui  roscovana, gata oricând sa se transforme într-o flacara, îi cadea, icnind, în  spinare, ea striga: „Hu, hu, tin-te bine!”,îsi lua vânt si zburau amândoi,  forfecând aerul si fantasmele ridicate din lac în frunzisul bogat de deasupra,  intrând în el pâna la genunchi si pâna la coapse. Un fel de dor de-a te pierde  si de-a te mistui, botezul ideii de-a te urca la cer, repetat mereu, cu  înversunare crescânda.  Asta Dragomircscu, în leaganul din marginea sirului, purta pe cap o  coroana de nuferi si de irisi. Îmbracase o fusta-pantalon, foarte scurta, în  nuanta serii, si o bluza de batic alb, ispravita la spate în doua capete de  esarfa. Trupul ei zvelt, bun de purtat în brate, lung si lacom de lene, luneca  usor, înainte si înapoi, peste castelul de nisip, luminat palid-portocaliu de  felinarele facute de Delia.  
Radu se urca în leaganul gol de lânga Asta, o cuprinse cu bratul stâng,  ea se pleca cu tâmpla, zâmbind stins, si el o saruta. Pe tâmpla si pe fata ca o  superba, imensa picatura de luna neagra în care ochii ei lungi si frumosi  sedeau sa se sparga de pacostea unei dorinti pustiitoare.  
— M-am închis în odaie ca sa nu te bat, îi zise în soapta. Dar într-o zi...
— Bine, conveni ea, de departe, într-o zi o sa ma bati.
Si continua spre Ramintki, suit în picioare în leagan, dincolo de Radu:
— Ramintki, tu care le stii pe toate, ce se afla pe fata nevazuta a lunii?
— N-am fost la nici un bal acolo, zise Ramintki.
 — N-ai fost, dar ce crezi ca se afla?
— Poate sa fie un perete plin cu tapiserii înfatisând berbecii, taurii si  leii din azur.
— Si bube coapte pe farfurii de portelan! arunca Ed, care se oprise,  nadusit, sa rasufle. Pe fata nevazuta a lunii sar rusii si americanii cu parasuta  la loc fix, si mai încolo...
— Nu, îl întrerupse Asta. Pe fata nevazuta a lunii e Suzi, pisica mea cu  capul taiat.
— Cine i l-a taiat? întreba Delia.
Imprudenta scormonea cu un deget în buturuga de ceara de pe fundul  unui pepene-felinar.
 — Astâmpara-te, zise Asta, o sa te frigi si-o sa urli. Doctorul M. e  autorul. El m-a adus la Bucuresti de la Teatrul din Piatra Neamt. Socotind  platile încheiate, dupa doua luni si-a luat trusa si s-a mutat. Iubea pisicile si  într-o zi i-am trimis în dar o pisica, o negresa mustacioasa, foc de întepata,  umbla mereu încordata, ca pe tocuri cui. Noaptea l-am sunat la telefon: „îti  place Suzi?” „Seamana cu tine, m-a zgâriat.” „Da? Atunci ma consider  multumita. Toata ziua de ieri s-a lins pe bot cu o pisica turbata.”  Asta Dragomirescu împunse pamântul, usor, cu vârful pantofului si  începu sa se legene iar. Frunzele fagului, misterioasa ninsoare de sidef,  formau cadranul ceasului acela de exasperanta tacere. Sub ele, lunecând  înainte si înapoi, dar nu la mijlocul boltii, unde timpul îsi roade axul  devorându-se fara contenire, ci în marginea de întuneric fluid, Asta  Dragomirescu înghitea aerul sterp si paraginit de pe fata nevazuta a lunii,  cu coroana de flori încingându-i fruntea si cu capul înaltat spre fata lunii cea  expusa pamântului.
 „Scuipatul ala ceresc, îsi zise Radu, pe care ea mi 1-a trântit în suflet  ca sa se elibereze, iar ceilalti taceau stânjeniti. Bivolul de Ed ar putea sa  arunce o gluma, chiar nesarata!” si Radu se opri, coborî din ham, se dadu  doi pasi îndarat si o împinse încet pe Asta, atingându-i umerii.  
Nod al distrugerii sau al desperecherii, Asta Dragomirescu se legana  lin, întâlnindu-se cu el la intervale scurte. Umbra trupului ci, perfect  decupata si lunga atât cât ar fi dorit sa fie ea în realitate în clipele de mânie  trecatoare ale copilariei, oscila peste flacara felinarelor, flacara miorlaita,  revarsata strâmb prin ochi de monstru vegetal. Brusc, Radu se apleca si o  înhata pe Asta de solduri — si umbra Astei se ghemui speriata, adunând   bratele si desfacându-lc, si iar adunându-le, ca sa piara unita cu trupul lung  si plapând, în apele lacului, între alte dihanii de umbra, azvârlita de Radu.  
— Idiotule! zise Ramintki.
— De ce?! se mira Radu. Tu ai zis sa desertam ranita. Ramintki înainta  pe debarcader si de acolo în apa, drept, teapan chiar, ca si cum si-ar fi pus  în gând sa traverseze lacul pe dedesubt. Dar Radu, tinând în mâini leaganul  gol, îi zise lui Ed:  — Ea se astepta s-o fac de ieri. Poate de-alaltaieri.  — Cred ca nu trebuia sa vin aici, raspunse Ed.
— Nu se mai întoarce, spuse Radu. Uite-o, înoata spre malul celalalt.  Ramintki, urla el, iesi afara.
În apa pâna la subtiori si cu picioarele în mâl, Ramintki se opri. Dârdâia  si-i clantaneau dintii. Asta Dragomirescu se departa spre malul potopit de  macesi, de vii si de mirosul fânului, intrând în stratul de umbra groasa al  turlelor de la manastire. Umbra si malul ei imponderabil, chin mistuit de  ardoarea noptii. Când zburase prin aer, coroana îi cazuse, plutea cu candelele  florilor învapaiate în ochiuri de apa vânata. Ramintki o culese si, când urca  pe scândurile debarcaderului, si-o potrivi pe crestet.  
— Colanul reginei, îi zise Delia, s-a schimbat în zgarda pe gâtul  câinelui. Acum te-as lua cu mine, Ramintki.
— Cine are dinti pentru o portie de rasol ca tine? Poate un tigru sau  alta fiara salbatica.
Si, balabanind bratele de sperietoare, intra în poiana, pe lânga marul  cu craci varuite, dezbraca hainele, ramânând numai în chiloti, si-i zise lui  Radu, care-1 astepta, rezemat de stâlpul cioplit din dreapta terasei.
 — Vino sa ne cautam mortii prin iarba. Uite, ai mei sunt de sticla. Ai
tai sunt din maciulii de mac.
— Ed, îl chema Radu pe Valdara, care desfacuse capota masinii, ai o  lama sau ceva de genul asta?  Ed îi aduse o bucata de fier ascutita si Radu taie sfoara zmeielor înaltate  de Asta.  Plutind la o cota între 50-70 de metri, cele cinci zmeie, purtând  desenate cu fosfor, o icoana, un cal de Mare, chipul Astei Dragomirescu,  zugravit din profil, un cap de zimbru si un soarece stând în doua labute în  fata unui aparat de fotografiat, zvâcnira spre înalturi si vântul le purta în  grup, fluturându-le cozile, spre nesfârsirea câmpiei sau, poate, catre fata  nevazuta a lunii.

 

…şi încheiem cu gândul lui despre această carte, ca gând premonitoriu spre metafora iernii:

O carte ca Frumoşii nebuni... se scrie când eşti tânăr sau mai eşti încă tânăr, zurliu, pus pe petreceri, fulgerat de un potop de spe ranţe, vesel şi predestinat, măcar în închipuire, izbânzilor. Eram încă tânăr. Şi iubeam zăpezile. Mateiu Caragiale, când a scris Craii de Curtea veche, era pe corzile razachii ale aventurii. De altminteri n-a ajuns niciodată bătrân. François Villon, care-şi scria poemele cu pumnalul în cârciumi logodite cu perdiţia, n-a fost nici el vreodată bătrân. Zăpezile dintotdeauna şi mai cu seamă cele din alţi ani! Frumuseţe, nebunie, sete de viaţă. Când eşti tânăr eşti dincolo de moarte şi în adevăruri care nu se mai repetă.
Pe atunci intram sau eram la poarta ultimului pătrar magic al secolului XX şi toate fetele răsăreau odată cu luna numai din izvoarele umbrite de brazi, ienuperi, veveriţe. Izvoare care nasc fete. Pe uliţele Brăilei şi ale Bucureştilor ardeau (încă!) nopţi din Fanar şi mirodenii cu suspin de veche măreţie valahă.
Lunile anului, după cum veţi vedea în litera cărţii, purtau nume de femeie: Iunia, Iulia, Augusta. Zodiile se răsturnau în fântâni cu noroc. Şi cu toate că ne luptam cu cenzura (instituţia care ţine de cumplita decădere a spiritului), eram fericiţi să scriem şi să purtăm bătălii. N-am făcut schimb de populaţie cu iadul. Ne-am fript degetele, nc-am ars fruntea, am sângerat şi am apărat cântecul vocalelor. Am apărat ceea ce era în noi iubire şi speranţă. Ovidiu, poetul care zace în mormânt necunoscut sub cea de a şaptea poartă a Tomisului, spune că proza e scriere cu „cuvinte-n slobod mers„. Răsucind cadenţa frazei şi luminând-o din părţile ei noptatice cu alte dimensiuni ale gândului, am trecut în destinul celor ce merg mereu mai departe.
Frumoşii nebuni cântă dragostea, libertatea şi răzvrătirea. Adică viaţa. Paginile scrise atunci se păstrează ca fumul în crestătura icoanelor potrivite sub candela Timpului. Sunt de zăpadă albastră, de Dunăre neistovită şi umblă-n ele sănii alungite de crivăţ, duhul legendelor şi al gerului care încleştează Bucureştii la margini de Orient şi lângă inima binecuvântată a tinereţii şi a femeilor. Mă opresc. Aud cum vine iarna (o aud în mine şi în vuietul arborilor din gradină) şi vreau s-o întâmpin în răscruce de drumuri. Singur.
                                                                                                                                                            FĂNUŞ NEAGU


Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971