Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011 periodic nr. 1 2 | 3 | 4 | 6 | 7-8 | 9-10 | -->
Anul 2010
Anul 2009
Un portret
Fragmente din Asfinţit de Europă…”
Fragmente din „Scaunul singurătăţii
Fragmente din „Frumoşii nebuni…”
Final informal despre un prieten informal
Starea naţiunii fără starea de sănătate - Articole de Prof. Dr. Sarafoleanu, Magdalena Albu,Lucian Avramescu
Viermuiala, de Gavril Cornuţiu
Două articole despre „Calul troian la Roşia Montană
Chilipirgiii şi fraierii, de Adrian Botez
Meritele prin care s-a ridicat Ludovic Spiess, de Mircea Bunea
Spicuiri din texte noi şi vechi, de George Roca
COPII NOŞTRI MAI ŞI GÂNDESC: PREMIANTE DIN VASLUI DESPRE MODUL CUM ÎŞI VĂD PROPRIA ŢARĂ
Constantin Frosin prezintă în limba franceză „Eminesciana-Dintre sute de catarge”
ULTIMA ORĂ: Apariţia unei cărţi care aruncă o altă lumină asupra istoriei noastre de după cel de al doilea război mondial
RECENZII SI PREZENTĂRI DE Sergiu GĂBUREAC, Ciprian CERHAT, Stelian GOMBOŞ, Elena M. CÎMPAN, Ioan LILĂ, Al. Florin ŢENE, Const. T. PPOPESCU, Carmen MUSAT-COMAN, Adrian BOTEZ, Angela FURTUNĂ, Antonia BODEA. DESPRE: Voluntariatul în biblioteci, revista „NOI, NU”, Ovidiu HURDUZEU, Mircea PLATON, Melania CUC, Baki YMERI, George ROCA, Aurel-Avram STĂNESCU, Ion POPESCU-BRĂDICENI, Nicolae COSTEA-TELEAJEN, Ştefan Doru DĂNCUŞ, Amita BHOSE, Dan SANDU, Rodica LĂZĂRESCU, Viorel SAVIN, Ionuţ CARAGEA, Al. Florin ŢENE- PARTEA I
PARTEA II
PARTEA III
PARTEA IV
Corneliu LEU: CU MULŢUMIRI ŞI RECUNOŞTINŢĂ confraţilor care ne-au citit - articolele scrise în răstimpul dintre cele două apariţii şi ecourile lor primite de la Dimitrie Grama, Prof.dr. Ioan Alexandru, Stelian Cinca, Ecaterina Climpean, Florian Bichir, Dan Lupescu, Lucian Oprea, Constantin Lupeanu, Teodor Damian, Mircea Bunea, Magdalena Albu, Melania Cuc, Ioan Lilă, Viorel Băetu, George Roca, Lucian Hetco, M.N.Rusu, Alexandru Cetăţeanu, Virgil Coman -PARTEA I
PARTEA II
PARTEA III
Comentarii şi ecouri la aceste articole
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI - Partea întâi
Din folclorul internetului Partea întâi - continuare
Fine dell primo tempo din folclorul internetului
PASO DOBLE rubrica lui Ioan LILA
Rubrica lui Ionuţ CARAGEA
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI -Partea II
Din folclorul inbternetului - continuare partea II
FĂNUŞ NEMURITORUL

  UN PORTRET PE CARE-L ŞTIU DE-O VIAŢĂ,
DAR ÎL REDESCOPĂR PRIN
PROPRIUL SĂU JURNAL

Un bolid vehement poematic, de o duioşie brutală, ruşinat de propriul său sentimentalism dar lipsit de complexe în faţa oricărei stări emoţionale trece, cu graţie de artilerie grea, cu impulsivă măiestrie şi monumentală migală artistică, prin istoria literaturii noastre contemporane, aruncând în noi cu bolovanii de aur şi argint ai operelor sale. Iar operele acestea nu sunt deloc rotunde, precum ghiulelele turnate la ştanţă ci, ca magmele erupte arbitrar, au colţuri şi contorsiuni pe care el le tot cizelează prin brâncuşiene mângâieri încăpăţânate, care le dezvăluie când strălucitoare, când scorburoase, când stranii, când scăpate de sub control, dar niciodată banale şi niciodată lipsite de har. Are Fănuş secretul acesta magic de a găsi întotdeauna adresă atât la cărturar cât şi la Miticii ce strigă pe stadioane! Şi prin prin persoana sa manifestată public şi prin opera aşezată în rafturi temeinice, într-o mirabilă ştiinţă a celebrităţii, el provoacă o stranie înfrăţire de sentimente între rafinaţii şi vulgarii care-l ovaţionează laolaltă, îl admiră, îl strigă pe nume şi se-nghesuie să ciocnească cu el.
Cu toţii simţindu-i sinceritatea de om şi forţa de artist, ca două energii ce se oxigenează reciproc în  trăiri şi operă. O operă plină de originalitate şi o prezenţă fizică asemenea, ambele atrăgând neapărat atenţia în aşa fel încât, admiratori şi denigratori alături, nu pot renunţa la tentaţia de a nu-şi suci gâtul după el şi a nu recunoaşte faptul că spectacolul vieţii lui de artist nu te poate lăsa indiferent.
Rareori întâlneşti un magnetism artistic atât de sincer-acaparator şi rareori îţi e dat să parcurgi fluxuri de cuvinte mai ingenios îmbinate. Cuvinte aflându-şi forţa reciprocă de atracţie ca-ntr-o prestidigitaţie de natură unică şi ca-ntr-un fenomen straniu ce se petrece în încântătoarea lui ştiinţă de a le afla expresivitate prin imponderabile apropieri. Şi, printre aceste filigrane în care el împleteşte cuvintele, te şochează când nu te-aştepţi cu câte-o surprinzătoare bijuterie de profundă analiză psihologică, prin care te face să-i înţelegi mai bine lumea personajelor multiple şi diametral opuse, ce şi le plăsmuieşte dintr-un lut muiat când cu venin, când cu miere şi, neapărat, presărat din belşug cu petale de metaforă. Revenind la acel “rareori”, pe care originalitatea lui ca om şi ca autor ne obligă să-l folosim, despre personajele sale  putem spune că, rareori, ţăranul din literatură e mai măcinat de istovirile destinului, rareori disecţia secăturii din om e făcută cu mai multă satisfacţie şi, tot rareori, golănia e mai frumoasă ca-n admiraţia pentru sufletele agitate şi contorsionate pe care Fănuş o nutreşte din adâncuri.  Exhibiţionismul lui firesc şi acaparator din viaţa de zi cu zi este şi exhibiţionismul personajelor sale de oameni fie prea deschişi prin inimile lor bune de derbedei, fie mofturoşi în parvenitismul pe care el li-l amendează brutal şi candid, ca un călău inconştient.
Chiar inegal prin diferite forme de a-şi ieşi din sine  şi de a se exprima pe sine,  Fănuş are forţa de a-i face pe oameni să simtă ce simte el şi cum simte el, condiţie pe care nu orice scriitor ajunge să o îndeplinească. Oamenii cărora le vorbeşte direct sau pentru care scrie în ceasurile lui secrete – acele ceasuri secrete, multele, nenumăratele noastre ceasuri secrete în care, răuvoitorii ce ne bârfesc chefurile publice nu ne văd nici cum străduim în insomnii, nici cum ne chinuim cuvintele şi cum ne chinuie ideile care-şi cer limpezire – oamenii aceştia sunt cititorii pe care el îi face  să simtă cât de mult simte el, să dorească să-i deguste în literatură înjurătura dulce ca un legământ de dragoste şi să-i cunoască personajele cunoscându-l ca personaj.
Sentimentele contradictorii pe care el le trezeşte sunt din sfera duioşiei sau, cel mult a pizmei colegiale. În fondul literaturii sale, ca şi-n inconfundabilul său stil literar, el poate contraria, dar nu trezi negaţie;  poate produce invidie, dar nu ură; poate incita, dar nu agresa; poate nedumeri, dar nu dezamăgi. Şi, toate acestea, tocmai datorită autenticităţii lui ca om şi autenticităţii lui ca artist. Autenticitate pe care-o revarsă fără prejudecăţi şi fără complexe, cu generozitate, în toate direcţiile existenţei umane,  având bonoma ironie de-a nu le lua în serios nici pe cele mai serioase personaje, dar găsind sentimentalisme poetice chiar şi pentru ticăloşi. Încolo, e un inimitabil creator de atmosferă, iar neliniştile sale  te conving prin neliniştile întregului univers uman pe care i-l cuprinde opera.
Desfrânându-se într-o poezie a tuturor naturilor umane, el gândeşte ideile în metafora unor ample sensibilităţi şi de-abia după aceea îşi traduce toate sentimentele în epica pe care chinuit o conferă personajelor. E un poet care se traduce pe sine însuşi în tehnica românescă a împletirii acţiunii cu sentimentele şi, astfel, ajunge la o operă de referinţă în proza românească. O demonstrează aceasta cu evidenţă recentul volum intitulat “Jurnal cu faţa ascunsă”, care nu este altceva decât caietul său de însemnări, meditaţii, explozii ideatice, înşiruire de ipoteze psiho-dramatice şi polemici cu sine însuşi sau cu lumea din jur. Adică este exact jurnalul anilor 2002 –2004 pe care l-a ţinut în perioada cât s-a flagelat, s-a străduit şi s-a învins pe sine depăşindu-se, pe când scria tot acum apărutul roman de meşteşugită inspiraţie intitulat  apocaliptic “Asfinţit de Europă, răsărit de Asie”.
Pe lângă deliciul unei lecturi în sine, acest jurnal oferă - ca un endoscop pătruns în straturile cele mai intime ale întrebărilor şi disperărilor, meditaţiilor şi chinurilor, divagaţiilor spre alte piste ale gândirii noastre şi nevoii de un autojandarm mental care să ne-ntoarcă la canalele neiertătoare ale elaborării cărţii pe care o avem în minte – oferă un fel de expresie plastică a ceea ce numim “act de creaţie” prin imaginea căutărilor cu care se confruntă un creator, a contradicţiilor care-i minează căutarea şi a fericirilor trăite în momentul depăşirii acestora. Oferă, prin sinceritatea dezinvoltă a unei notări exacte a întrebărilor esenţiale şi a fleacurilor ce ne trec prin minte, a lecturilor ce ne revin în memorie şi agăţărilor noastre de exemplul unor opere de succes sau a unor cărţi ce ne-au deschis ochii, a întâmplărilor aparent fără legătură pe care ni le amintim şi a ciorovăielilor cu nişte amintiri despre care habar n-avem cum de ne-au revenit, imaginea haosului organizat al creaţiei artistice. Şi totul, atât bâjbâielile cât şi nevoia de a polemiza, înjurăturile de nemulţumire şi frumuseţea metaforelor care ni se descoperă transcendent, deturnările de gândire de la direcţia pe care ne-o consideram consecventă şi impactul brutal al faptelor obiective din viaţa cotidiană de care nu ne putem desprinde oricât de mult am trăi viaţa personajelor noastre, totul capătă savoare prin faptul că sunt trăirile involuntare ale unui artist autentic.
De obicei, obsedat de destinul operei la care lucrează, de respectarea structurilor ei  şi a criteriilor de exprimare pe care ea i le impune pentru a-i aduce satisfacţia de a o vedea împlinită, scriitorul elimină din memoria sa  tocmai asemenea savuroase nebuloase de existenţă mentală, aparent ilogice sau, în orice caz, lipsite de legătură cu contextul operei propriu zise, dar atât de fireşti în incertitudinile pline de visare ale căutării artistice. Le elimină, le neglijează şi apoi le uită. Sau, în cel mai bun caz, jurnalul său de creaţie e un fel de selecţie bibliografică amestecată cu scheme abandonate şi fragmente de scriitură care nu şi-au găsit locul în textul finit. Fănuş, însă, a avut ingeniozitatea de a deschide o fereastră către ceea ce se petrecea în circumvoluţiunile creierului său în timp ce scria la acest roman. Şi, indiscret cu sine însuşi, a mai aşezat deasupra ei şi lupa mult măritoare a modului său fabulos de a folosi lexicul, sintaxa, morfologia şi toate imponderabilele posibile ale limbii literare. A ieşit din aceasta o carte la fel de interesantă ca şi romanul propriu zis. Carte-jurnal care, chiar dacă nici nu-l explică, nici nu-l completează, ne oferă imaginea autorului aplecat cu obligatorie şi necontrolată îndârjire asupra operei sale.
Cu acea îndârjire despre care vorbeam mai înainte, îndârjire care se petrece numai în secretul nostru, în răspunsurile pe care le căutăm chiar mai înainte de a ne fi pus întrebările, în impresia de monolog specific obligatoriu claustrării noastre, dar care, de fapt, este un veşnic dialog cu lumea înconjurătoare. Şi, în acelaşi timp, în căutarea aceea - la fel de minunată  ca aspiraţie pe cât de îngrozitoare ca trudă - de a da formă cât mai perfectă exprimării celor ce le simţim.
Sunt ceasurile de taină şi de chin care, oricât de măsurat şi de cântărit se pot ele cuantifica în cărţi care circulă pe piaţă, tot numai noi ni le ştim, hulitorilor rămânându-le doar rostul de a ne comenta infinit mai puţinele ore, acelea vizibile tuturor. Adică acelea din spaţiul public în care ieşim însetaţi, pentru a petrece şi noi câteva ore de odihnă permiţându-ne, ca răzbunare pentru îndelungul regim claustral autoimpus, comportamente mai libere sau mai libertine. Ca nişte explozii de sinceritate în candoare şi înjurătură, ce dau apa la moara bârfitorilor ce ne hulesc şi hulitorilor care-şi află stearpă satisfacţie în a ne bârfi, fără să-şi dea seama că bârfa lor nu face altceva decât să întregească legenda.
Unii dintre aceştia îl acuză pe Fănuş că e prietenos cu derbedeii, fără a se gândi la faptul că le acordă şi lor o asemenea prietenie. Alţii,  minimalizând lucrurile conform fondului meschin al propriei lor persoane, cred stereotip că Fănuş ar avea doar o gură foarte mare. Pe când, el, în realitatea sa impunătoare, este unul dintre oamenii cu cel mai plastic şi mai  expresiv limbaj din contemporaneitatea noastră. Atât de plastic şi de expresiv, încât să te ferească Dumnezeu să intri în gura lui!
Dar şi când te mângâie, cuvintele lui te umplu de o poetică imponderabilitate urcându-te în sfere celeste, pe-o scară de mătase pudrată cu pulberi de stele şi înmiresmată de ierburi divine.
Cunosc mai mulţi care, dorindu-se ca el, îl imită încercând să se transfere din poezie în proză. Scriu versuri mai mult sau mai puţin reuşite şi, la un moment dat, atacă într-o gamă falsă romanul vieţii lor, aşa cum fiecare manichiuristă sau diseuză crede că “viaţa ei e un  roman”. Ne având habar despre construcţia pe cât mai perfectă pe atât mai invizibilă a structurilor romaneşti şi nici de arhitectura alegoriei în proză, aceştia, pornind de la faptul că sunt băieţi sensibili, încearcă să-l imite fără a fi conştienţi de faptul că, uneori, chiar şi lui poezia îi joacă feste. Ei nu pricep că Fănuş este, într-adevăr, asemenea lor, un poet; dar un poet care s-a chinuit o viaţă învăţând să-şi traducă poezia în ample efluvii epice. Şi, cu marile strădanii de rigoare, strădaniile acelor ceasuri şi nopţi necunoscute altora, chiar inovând cu succes în această direcţie.

                                                                         * * *

    Scriam rândurile de mai sus la apariţia „Asfinţitului de Europă…” care le susţinea din plin afirmaţiile entuziaste. Şi tot din acelaşi motiv, îndurerat acum, extrag mai jos un fragment. Ca şi din alte două mari romane ale lui Fănuş, pe marginea cărora, la locul respectiv aştern ultimele fraze ale acestui articol care acum începe să ne despartă.
    Dar nu cum ne-a mai despărţit uneori viaţa, după veselia petrecerilor noastre de la care plecam cu sentimentul revenirii posibile oricând; ci categoric, prin acel gest cu care confirmă că ne va apropia cândva din nou. Acolo unde, împreună cu Ion Băieşu vom reface tripticul nostru ca o formaţie temeinică, perseverentă, plină de spirit, frondă şi voioşie în care, vorba poetului: „Hălăduiam pe la Cotnari”. Dar numai după ce ne aşterneam, cu asiduitate, în pagină slova, făcând rost şi de ceva „grivne-n buzunar” ca să putem proclama: „Bibamus est!”… Ne petreceam prietenia într-un frumos spiritualizat haedonism, ne bucuram de ea ca nişte copii neprihăniţi decât la zeama strugurelui, ca amoraşii cu coroniţe de viţă din basoreliefurile lui Dionisos. Şi, ştiind din plin ce-nseamnă şi înfruptarea libertină şi ascetismul hamului la scris, ciocneam ferice înjurându-ne mai voluptuos decât ne-am fi sărutat!…
    Acum, m-au mai lăsat pentru scurtă vreme aici, doar pe mine, păcătosul, ca să mă pedepsească însingurarea şi deruta când mă întreb orbecăind după ei: „Dar undi-s?…Undi-s?!”…


                                                                                                                                                                       Corneliu LEU

Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971