Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011 periodic nr. 1 2 | 3 | 4 | 6 | 7-8 | 9-10 | -->
Anul 2010
Anul 2009
Corneliu LEU: FALSE ETICHETE DE GENIALITATE LITERARĂ
Cultura de criză de Adrian Alui Gheorghe
MARI SCRIITORI AI UNEI GENERAŢII CE NU TREBUIE UITATĂ - Două studii de Ion Pachia Tatomirescu
PROFESORUL DE LA „SORBONA” TITUS BĂRBULESCU, O BIOGRAFIE ROMÂNEASCĂ ŞI O BIBLIOGRAFIE A LITERATURII EXILULUI ROMÂNESC Horia Stamatu ,Testamentul lui Eugen Ionesco
ZOE DUMITRESCU BUSULENGA: Insemnari la senectute
VASILE VOICULESCU ÎN ROMANELE DOCUMENTARE ALE LUI FLORENTIN POPESCU
UN POET LA DUNĂRE CU TREI SECOLE DUPĂ OVIDIU
Comorile romanesti de la Viena
Napoleon SAVESCU: CUIUL DACIC
Zamolxe din Dacia - schiţă biografică de Octavian Sărbătoare
Urme aproape româneşti în Elveţia
Viorel ROMAN : Negustorii de popoare
Constantin FROSIN prezintă în traducere franceză: POÉSIES D’ADRIAN BOTEZ
Tudor Nedelcea şi Gheorghe Pârja - DOUĂ PORTRETE DE CĂRTURARI ZUGRĂVITE DE DAN LUPESCU
Ambiţie şi performanţă la Mizil – de Lucia OLARU NENATI
Recenzii de Magdalena Albu, Al. Florin Ţene, Melania Cuc, D. Sauca, Duşsn Baiki, Ion Dumitru, referitoare la Marcu Botzan, Biblioteca română din Freiburg, Proiectul Banaticus, Nicolae Gudea, Suzana Deac, Ligza Diaconescu, Toader T. Ungureanu.
Versuri de Nicolae NICOARĂ-HORIA, Ioan LILĂ, Melania CUC, Adrian BOTEZ, George BACIU - Partea I
Partea II
Partea III
Din folclorul internetului – partea I
Partea II - Cugetările lui Mark Twain
Rege Francez din genealogia lui Stefan Cel Mare
Cugetările lui Brâncuşi
Din folclorul internetului – partea a II-a
Din folclorul internerului -partea II (b)
Cântece dăruite de Familia Aznavour
 GEORGE BACIU
Ciclul de poeme: LIEDURI

I.

În fiecare dimineaţă, ochii tăi căprui,
ascunşi în picuri verzi,
înmuguresc deasupra cerului
eşuat în portretul răsăritului,
trecând desculţ prin săruturile
unui anotimp de carne.

Şi când nimeni nu te priveşte,
aerul îşi răneşte talpa prin culorile pletelor tale,
pe sub care trec tăcerile sedimentate,
ca nişte frunze obosite de exil.

Îndărătul ferestrei sale,
Dumnezeu îşi desenează umbra,
pe cioburile zilelor sparte-n umerii pământului,
ca şi cum n-ai fi nimic altceva
decât mirajul unui dumnezeiesc dresaj.



II.

Tu semeni cu marea
când noaptea-i aruncă în colţul buzelor
o eclipsă de lună.
 
Printre clipele tale îşi trec statuile
cuvintele urcând înspre tăcere,
ca nişte nave de lemn cu mirosuri de cataclisme,
încât vestigiile cărnii tale –
potop de trandafiri peste arhipelagul ochilor mei –
ridică zvonuri de insule abandonate,
în malul simţurilor mele,
odată cu fiece dimineaţă clandestină de nuntă.
 
Între două săruturi,
îţi simt îmbrăţişările înconjurându-mă,
ca pe-o recoltă a piratului tău reflux.



III.

Ne uităm la noi apăsându-ne buzele pe suflet
şi spunem că semănăm cu două evenimente,
sprijinite-n bărbia istoriei,
dincolo de care lucrurile îşi pierd însemnătatea,
iar libertatea capătă un luciu metalic.
 
Avem umbletul desfigurat
de singurătăţi cu sângele-n gât.
 
Poate că suntem două lacrimi defuncte,
înfiorate de insomnia nopţilor de logodnă,
în care-mi decapitai mirarea îmbrăţişărilor,
cu obrăznicia sânilor tăi,
ce nu erau decât umbletul lunii
prin desenul mâinilor mele.


IV.

Revăd picioru-ţi alergând
prin nisipurile fabuloase ale fluviului
şi răpăitul tendoanelor,
despicând fibra valurilor
aruncate-n memoria ţărmurilor.
 
Revăd adâncul curbându-se,
odată cu genunchii tăi –
ca în desenul nopţii felinarele de pe diguri –
şi păsările migratoare,
înfiorându-ţi umbra
pierdută în lehuzia unei toamne
de dezmăţ.
 
Cu orice înţeles al tău,
simt miezul cariat al mâlului
urcându-mi în vene.



V.

În ochii tăi căzuţi,
îşi prelungeşte marea nobilele resturi
şi fiecare dimineaţă e o cunună de smarald,
pe obrajii albatroşilor osteniţi de nordice plânsuri.

Buzele inundate de cuvinte –
nişte bărci căutându-şi familiarele ţărmuri –
tremură-n reflexe de sunete neorânduite,
precum gesturile în oglinda unei ultime îmbrăţişări.

Dar, eu ştiu că pe exilul frumuseţii tale,
avalanşa dezastrelor pământului
delirează a insomnii prizoniere.


VI.

Dincolo de mine, umbra,
aplecată peste încheieturile pământului,
când atâtea femei – gheme de carne şi oase –  
se rostogolesc între obrajii frunzelor,
înfipte în marginea toamnei.

Şi umblând haihui printre sânii lor dezgoliţi,
privesc statuia ta, lovind în rădăcina copacilor cu talpa,
ca un călău înfuriat
de orice lucru devenit obsedant.

Sau poate într-o seară de echinocţiu,
în care singurătatea s-a prelins pe străzi ca un cearşaf,
am recunoscut imaginea pierdută a buzelor tale,
sinucise în pleoapa clandestină a memoriei.



VII.

Când străzile se lovesc oarbe de gleznele arborilor
şi felinarele rătăcesc în mâzga oraşului,
şi aerul e osândit la moarte,
ca un paznic de noapte pe care-l ucide singurătatea,
aud viaţa mea cea veche,
laolaltă cu trupul tău, destrămat în osteneala aşternutului,
şi moliciunea caldă a oaselor
înveşmântate în râuri de umbre.

Ca şi ieri, luna îşi plimbă obrazul
peste oglinda spinării tale azurii,
de parcă, nestăpânită,
şi-ar lăsa privirea să ne inunde îmbrăţişările.

Numai destrăbălarea cărnii ne urlă-n urechi
procesiunea ritualului ce ne desfigurează,
ca pe două personaje necunoscute,
naufragiate în isteria unor gesturi uzate.


VIII.

Numai ochii galbeni ai toamnei
distilează timpul amanetat în schimbul
câtorva bătăi de inimă,
semn că cicatricile paşilor tăi,
lăcrimaţi în armura pământului,
desfigurează legenda imperiilor de iarbă,
în fiecare seară de echinocţiu.

Nu te întreb de unde vii,
în umbrele tale se clatină păsări cu somnul străveziu
şi doar absurda stagnare a vremii,
urcată-n spinare-mi îşi îndoaie amorţeala femurelor,
derutând cuvintele, ca nişte lungi gâturi întinse,
în mângâierea buzelor noastre fără număr.

Deasupra incendiilor nocturne
se simte inima ta convulsivă,
scuturându-şi sunetele printre ceţurile metalice,
laolaltă cu ciudăţeniile pădurilor de frunze,
umblând desculţe prin venele ruginite ale vântului.

Doar capul tăiat al lunii,
spart în cioburi în mozaicul mirajelor dintre noi,
mai trece prin neclintitele orbite,
ale beznei ce ne desparte.


IX.

Aud gâfâitul libertăţii
prăbuşindu-se în marginea lucrurilor
şi infernul conştiinţei
reîntorcându-se în fiece zi
spre delirurile mele.

Aud cuvintele târându-se pe trotuare
şi instinctele, mărşăluind
prin încheieturile pământului,
sub umbra dezmăţatei răstigniri.

Aud ultima zi a lumii,
numărându-şi vertebrele,
zornăind printre buzele noastre.



X.

Aici sunt vârstele mele,
acolo sunt vârstele tale.

Între ele, mirarea lutului,
înspăimântat de singurătatea lui Noe,
sădită-n coapsa femeii sale,
încă nenăscute.


XI.


Să te rupi în sine de tine,
până îngândurarea pocneşte
în moalele capului,
ca şi cum n-ai fi
decât o prelungire
a emigrării materiei.

Să te rupi în sine de tine,
până se subţiază spaţiul
dintre steaua ta
şi celelalte.



XII.

Te-am aşezat între Antares şi Pluto,
pe aceeaşi orbită a sufletului,
pe aceeaşi şoapta a mâinii,
pe acelaşi sânge al timpului.

Numai dimineaţa mucegăise pe buze,
atârnată cu capul în jos,
în pleoapele tale mirosind
curcubeu.



XIII.

Doar lumina garoafelor aţipite în vază
mai bântuie umbra candelei
de dinapoia ochilor tăi,
înnoptând pâlpâirea rugăciunii
picurate în mireasma genunchilor.



XIV.

Ninge pe copacii din parc.

Fata de la mijloc arde,
ca o cruce cu aroma spre cer
şi cu umbra spre lutul meu.

O privesc,
o sting cu lacrimi
şi pe urmă o înfig în inimă,
pentru ca răstignirea
să nu mă doară.



XV.

În sihăstria buzelor mele,
mi te-ai răstignit,
ca un verb rostit
în schitul inimii,
dincolo de postul
cu care mi s-a luminat
vecernia.



XVI.

Lângă mine eşti tu,
asemenea primei zile,
prelinsă-n cuvinte
pe ultimele ruine ale secolului.

Dincolo de noi,
aceleaşi sinucigaşe corăbii,
navigând sub insomniile
inevitabilului Potop.


XVII.

Noaptea, închid ochii,
sprijinindu-mă de balustrada întunericului,
în timp ce suspinul răsfăţat
al sânilor tăi,
îmi lustruieşte spinarea,
ca pe-un instinct prăbuşit
în mirarea universului.



XVIII.

Peste sângele meu ţi-ai aşezat umbra
respirând a singurătate,
încât fiecare lacrimă ţi-a uitat
existenţa.

Moartea mi s-a rătăcit
printre ruinele săruturilor.

Şi ţi-am simţit adâncul,
curgând înspre Dumnezeu,
nemaimurindu-mă
c-o eternitate.


XIX.

M-am strivit de lacrima ta,
mi-am mângâiat nisipul
din pustiul tâmplei
în clipele atârnate-n copaci
şi m-am mutat pe strada
cu ochi mari de piatră,
gustându-mă cu tine.


XX.

Îi ruginise lacrima la sân
şi timpul aţipise
pe banca de sub bărbia inimii.

Parcă era Ana
atârnând  sub cerul abia ivit,
al Începutului.



XXI.

Aceiaşi actori:
Eu – călugărul ierbii
din pleoapele templului
pe care-l ridici
când mă sângerezi cu îmbrăţişări.
Tu – grădina cu genunchi de poeme
şi gust de trandafiri.

Aceiaşi actori:
Tu şi EU – întregul triunghiular
prelins la Apus,
pe crucea Răsăritului.



XXII.

Stau singur în basmul lumii.
Aştept văzduhul să-mi decoloreze ochiul,
într-o seră de târziu,
cu zgomot de iguane
şi ţipăt de melancolie.

Stau singur, ca o dimineaţă fără ramă
şi te legăn în degete,
în vreme ce toamna bolboroseşte pe trotuare
mâncând rădăcini de copaci la prânz.

Interesant e numai cântecul umbrei
care ţi se prelinge pe portretul
din sertarul inimii






 GEORGE BACIU
Ciclul de poeme: UMBRE DIN MINE



PORTRET

Ea era părul de lângă fereastra lumii mele,
bătrân, aplecat spre răsărit,
devastat din când în când de copiii vecinului de Rai,
mângâiat în toamnele târzii de lumina felinarului
de pe digul din coasta inimii.

Cu frunzele încă ruginii,
atârnând între dimineţile ochilor
îşi zornăie tăcerea, în clopotniţa buzelor,
aruncate-n suspin de fiecare pântec,
însămânţat pe muchia de lut
a rădăcinii.

Ea era părul de lângă fereastra lumii mele,
bătrân, aplecat spre răsărit,
ca o cruce strivită de lehuzia
Mariei înainte de facere.


DE DIN TINE

De din tine am picurat a rai,
pe muntele de turcoaz,
când soarele mucegăise de singurătate,
proptit în dimineţile ochilor tăi,
curgând spre obârşii.
 
De din tine mi-am ivit rostirea
buzelor – două corăbii naufragiate,
pe ţărmul lutului tău, cu fiori de sirene
şi dezmăţ de îmbrăţişări.
 
De din tine mi s-au clădit zilele,
ca o clipă ce n-are chip,
peste care Dumnezeu şi-a aşezat oasele,
nemurind-o.


IARNĂ

Albise carnea copacilor.
Prin însingurarea mea trece iarna
plimbându-şi gleznele,
scârţâind a îngheţ.

Stelele crăpate pe buzele cerului,
înzăpezit de dimineţi neîncepute,
îmi aruncă-n vertebre guturaiuri,
de parcă zilele mele s-ar soarbe
în însetarea pământului,
ca într-un cimitir obosit.

Poate că sunt un om de zăpadă,
în care iarna-şi taie venele,
sinucigându-se.


PREZENT

a.
între noi faptele
şi pleoapa căzută a istoriei
peste mâinile întinse
căutând drumul
b.
sufletul
ultima draperie
în spatele căreia memoria
caută sensul gramaticii
c.
genunchii striviţi
de tăcerea pietrelor
cu care alungăm cuvintele
mucegăite pe buze
d.
noaptea îşi frânge gâtul
şlefuind isteria gesturilor
cu care ne mângâiem
trecerea
e.
o insuportabilă impresie
că fiecare sânge
îşi desface încheieturile
până la lacrimi.


SOLDAŢI

Îşi mângâiau sufletele
aproape metalizate de obişnuinţă,
în timp ce umbra buzelor
semăna cu o creangă de măslin.


UMBRĂ

Îmi stătea alături,
mai sfioasă decât prelungirea
ritmului unei zile intacte.

Se dizolva în linii –
un luciu fugar –,
scormonind echilibrul
dintre mine şi cer.

O copie nemărginită,
sfărâmându-se
sub încordarea naturii.


VARIAŢIUNE DESPRE IDEE

O auzeam în reflexul sângelui,
înălţată-n febra schimbărilor,
domesticită-n smârcul curgerii naufragiate.

Pe argintul închipuirii
se întindea inventând emoţii,
ca şi cum ar fi emigrat,
dinspre un zbor spre celălalt.

Numai dezmăţul singurătăţii
îi atingea sufletul.


ÎMI LĂSAM TÂMPLA

Îmi lăsam tâmpla pe umărul ploii,
ce sughiţa mut, în melancolia înclinată
a zilei, fugărită pe străzi,
de copacii cu trotuarele în gură…

Şi cădea sânge din  coasta sărutului,
cu care ţi-am îndrăgostit umbra,
atârnată într-un plisc de pasăre
prelinsă spre cer.

Se udaseră sentimentele,
că le picurau trupurile subţiri
ca un gând.
Şi ploua răsturnat, despletit, fără margini,
şi te ştergeam cu prosopul inimii,
bucată cu bucată.


CÂND GÂNDEŞTE LUNA

Când gândeşte luna,
rostogolită printre bocancii
nopţii, aruncată-n fâşii,
înţelesul trupului ei
se scurge peste muchia patului
şi frumosul i se crapă,
ca o dimineaţă prelungă,
împinsă de vânt mai spre cotul gurii
cu care o muşc de suspin.

Urlă tăcerea,
încolăcită pe sprânceana ferestrei,
prin care priveşte departele,
tremurând a oboseli.

Iar ea,
singurul lucru firesc din aproapele meu,
îşi şuieră corul sânului, cu parfum de cutremur
şi auz de păcat.

Şi se emoţionează aerul,
în gura căscată a îmbrăţişării,
şi se-ndrăgostesc cuvintele,
sunându-se din oase.

Când gândeşte luna.

ADÂNCUL MĂ PRIVEŞTE

Adâncul mă priveşte,
cu orbul ecoului rămas gol,
în palma răsfirată a cămăşii
mugurind a  pleoape de buze.

Şi ţopăie ploaia la streaşina cărării,
zburate pe glezna ochiului
cu care te caut în lacrimi.


ALERGAM PRINTRE TÂMPLELE IERBII

Alergam printre tâmplele ierbii,
şi mă pipăiau muşchii,
şi nervii întâmplării,
os cu os…

Aerul avea chipul ideii
cu care ţi-am râs înfăţişarea,
privind curioasă carnea cuvintelor,
intrate în mâna cu răsuflare
de nins.

Alergam printre tâmplele ierbii,
ca şi cum roua începuse
să nască
piciorul sprijinit în mine.


NU AVEAI UNGHIURI

Nu aveai unghiuri, nici margini.
Ca un trup de piatră,
tocit de sandaua râului,
stând lungit sub sprânceana lunii.

Încă mai treci, ca alaltăieri,
fără frunze şi fără umbră,
printre mine şi niciunde,
cu capul spart în tăcere.

Numai aerul, cu chipul pătat de aripi,
pe partea cealaltă de stradă,
îţi prefăcea legănarea în două lucruri
pământind o sferă.


PĂRUL TĂU SE ÎNMUIASE-N LUNĂ

Părul tău se înmuiase-n lună,
clătinând umbre pe gâtul păsărilor,
curgând pe ochiul departelui,
cu aproapele-n trup.

Şi ningea hoinărit, fosforescent,
rostogolind capul stelelor,
pe creştetul cetinei, valsând
ding-dang, ding-dang.

Îngheţase auzul cuvintelor,
cu care mi-ai şchiopătat gura,
şi ne prinsese iarna de mijloc,
cu dinţi de colindă,
ding-dang, ding-dang.

Într-o astfel de întâmplare,
ne atârnasem amândoi:
tu la un capăt al târziului,
eu la un capăt al devremelui,
iubindu-ne pe un fulg de zăpadă,
cu tâmpla zornăind
ding-dang, ding-dang.


PE-ACELAŞI DIG

Pe-acelaşi dig ne-mbrăţişam umbrele,
despuiate şi curbate sub ancora nopţii,
cu spinarea ruptă de delfini,
şi ne izbeau valurile cu genunchii,
împodobiţi de plante.

Se balansau corăbiile, strigate-n naufragii,
cu miros de scoici şi fior de nisip,
alergând desculţ înspre palmele tale,
înserate de tăcere.

Şi mi-ai atins târziul cu valul gurii,
ciobindu-mi cuvintele cu care te pierd,
la fiecare reflux.


PARCĂ TE RUPSESEM

Parcă te rupsesem la un capăt
şi ţi se vedeau tăcerile,
zgâriate pe marginea inimii
deşertuind singurătate.

Stăteai aşa, sub tavanul aerului,
frumoasă ca o statuie,
cu picioarele secate de setea pietrei,
cu sufletul sucit pe cărări.

Apoi ţi-am pipăit vorba coapsei,
atârnată-n legănarea lunii,
curgând în şuviţe pe chipul mâinii
cu care am alergat prin tine.


RUGĂCIUNE

Doamne, fă-mă dor pe frunză,
ca să mă reazim de gândul copacului,
retras în ploaia din pleoape.

Doamne, fă-mă dor pe călcâi,
să mângâi iarba
tocită pe sandaua din osul drumului.

Doamne, fă-mă dor de tine,
să mă curb în pântecul pământului
ca să înţeleg de ce tace infinitul.




CÂND SE VA CRĂPA DE ZIUĂ

Când se va crăpa de ziuă,
îmi voi ţine inima între degetele ochilor,
mai trecând înspre tine,
cu anotimpul patului din îmbrăţişări.

Şi va curge iarna pe braţele cerului,
adunat ca un bulgăre în pumnul gerului,
mânjit pe dinţii plopului din deal,
frânt sub toporul cărării cu sâni fulguiţi.

Pe urmă, o să tuşească aerul,
scuipând guturaiuri de îngeri ninşi,
în vreme ce foşnetul surd al silabei
din pântecul tău mă va naşte
într-un arbore urlând a frig,
cu sângele-n nări.

Şi când se va crăpa de ziuă,
îmi voi ţine inima în ochii degetelor,
mai trecând dinspre tine,
către unchiul Iisus,
cu sprânceana cât o carte.

ÎNCERCAM…

Încercam să te sărut pe sunetul lung al sânului,
sprijinit în degetele diafane ale lunii,
din colţul ferestrei cu timpane de frunze
şi rochie de ploaie desfrânată de primăvară.

Încercam să-ţi atârn muchia de spinarea ţărmului
cu corăbii în braţe şi  naufragii pe glezne.
Şi m-am trezit schelălăind pe gândul gurii tale,
ca un fir de iarbă cu mirarea cât o câmpie.


SEMĂNAI CU UN CAL DECAPITAT

Semănai cu un cal decapitat.
Alergai printre dealurile cu chip de frâu
şi trup de poteci, nechezând a haiduci,
spânzuraţi la marginea lunii.

Noaptea era singură.
Pe sprânceana orei creşteau priviri de copaci,
dansând rotund, sentimental,
sub bărbia ploii căzută în genunchi
la  marginea satului.

Şi ne iubeam ca două pietre,
bărbie lângă bărbie,
ureche lângă ureche,
aer lângă aer.


S-A TOCIT TALPA PLOII

S-a tocit talpa ploii
şi a rămas doar osul cu chip de iarbă,
undeva, pe gândul pământului.

Nici măcar pe tâmpla aerului,
prelungit în târziu,
nu te mai văd, femeie,
cu trupul schelă, trântită sub cer,
pe partea dinspre templul
cu trup de Iisus.

S-a tocit talpa ploii
şi a rămas doar osul cu chip de iarbă,
să-şi îndoaie degetele
în lacrima călcâiului tău
cu tâmplă de înger.


TREC PRIN SUFLETUL

Trec prin sufletul acestei pietre,
cu umbra cocoşată ca un os de aer,
înghesuit în trupul cerului.

Îmi las gândul pe tâmpla ei
cu priviri de nisip,
în care se rupe timpul,
fărâmându-se în piramide.

Şi îi simt tăcerea inimii rupându-mă,
pe mine, lucrul ostatic,
de sub dalta de carne a cuvântului.


FRUNZA ERA GRAVIDĂ

Frunza era gravidă şi năştea un copac,
fără înţeles şi fără strigăt,
cu trupul uscat,
cu tâmpla ciorchine,
ridicată-n cer ca un vaier.

Ah, rădăcina se subţiase,
ca un fir cu gene de fus,
curgând pe sub trupul râului,
cu mers de fată mare.

Şi parcă eram eu, înfipt în pământ,
cu un umăr,
în loc de inimă cu luna.



CÂNTEC

Mergeam încet pe faţa ei,
ca un amurg spre răsărit,
şi se surpau pleoapele sub tălpi,
rănindu-mă,
risipindu-mă,
pe trupul foşnit,
al urechii din marginea
sunetului ud,
căzut printre cuvintele
cu care mă tac,
cu care m-aud.


Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971