Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011 periodic nr. 1 2 | 3 | 4 | 6 | 7-8 | 9-10 | -->
Anul 2010
Anul 2009
Corneliu LEU: FALSE ETICHETE DE GENIALITATE LITERARĂ
Cultura de criză de Adrian Alui Gheorghe
MARI SCRIITORI AI UNEI GENERAŢII CE NU TREBUIE UITATĂ - Două studii de Ion Pachia Tatomirescu
PROFESORUL DE LA „SORBONA” TITUS BĂRBULESCU, O BIOGRAFIE ROMÂNEASCĂ ŞI O BIBLIOGRAFIE A LITERATURII EXILULUI ROMÂNESC Horia Stamatu ,Testamentul lui Eugen Ionesco
ZOE DUMITRESCU BUSULENGA: Insemnari la senectute
VASILE VOICULESCU ÎN ROMANELE DOCUMENTARE ALE LUI FLORENTIN POPESCU
UN POET LA DUNĂRE CU TREI SECOLE DUPĂ OVIDIU
Comorile romanesti de la Viena
Napoleon SAVESCU: CUIUL DACIC
Zamolxe din Dacia - schiţă biografică de Octavian Sărbătoare
Urme aproape româneşti în Elveţia
Viorel ROMAN : Negustorii de popoare
Constantin FROSIN prezintă în traducere franceză: POÉSIES D’ADRIAN BOTEZ
Tudor Nedelcea şi Gheorghe Pârja - DOUĂ PORTRETE DE CĂRTURARI ZUGRĂVITE DE DAN LUPESCU
Ambiţie şi performanţă la Mizil – de Lucia OLARU NENATI
Recenzii de Magdalena Albu, Al. Florin Ţene, Melania Cuc, D. Sauca, Duşsn Baiki, Ion Dumitru, referitoare la Marcu Botzan, Biblioteca română din Freiburg, Proiectul Banaticus, Nicolae Gudea, Suzana Deac, Ligza Diaconescu, Toader T. Ungureanu.
Versuri de Nicolae NICOARĂ-HORIA, Ioan LILĂ, Melania CUC, Adrian BOTEZ, George BACIU - Partea I
Partea II
Partea III
Din folclorul internetului – partea I
Partea II - Cugetările lui Mark Twain
Rege Francez din genealogia lui Stefan Cel Mare
Cugetările lui Brâncuşi
Din folclorul internetului – partea a II-a
Din folclorul internerului -partea II (b)
Cântece dăruite de Familia Aznavour
                                      Fraţii noştri din Alpi
                     - Urme aproape româneşti în Elveţia -



Sînt vreo 60.000 în toată Elveţia şi îşi spun, cu mîndrie, "romanşi": oamenii liberi ai munţilor de alt neam decît vorbitorii de limbă germană şi italiană care îi înconjoară din toate părţile. Cîndva, ţara lor, aşezată la aproape 4000 de metri înălţime, se numea Reţia. Azi, se numeşte Engadin şi se află în cantonul elveţian Grison. Cu toate că limba lor a fost recunoscută abia în 1938, după lupte grele şi îndelungate, că cea de-a patra limbă naţională, ea este, de fapt, singurul grai născut şi vorbit pe actualul teritoriu elveţian (germana, franceza şi italiana fiind limbi de împrumut, aduse de peste munţi). Nu de mult, romanşii şi-au sărbătorit, ca şi noi, 2000 de ani de continuitate istorică, chiar dacă, sunt, tot ca şi noi, mult mai vechi. Urmaşi ai mîndrilor reţi, latinizaţi, la fel de greu ca
şi dacii, de armatele Imperiului roman, Nicolae Iorga le spunea "fraţi mai mici" ai românilor. În studiul său "Paralelisme româno-helvetice", marele istoric îi socotea înrudiţi cu traco-ilirii, dar, şi cu celţii, de la care au moştenit un fond de cuvinte prezente şi în limba noastră.
>
> Iorga afirma că este cel dintîi român care a ajuns pe înălţimile Alpilor, între romanşi. "Cel dintîi care s-a dus să-i vadă acasă la dînşii, să le vorbească limba, aşa, de asemenea cu a noastră şi să se uite în ochii aceia negri, deştepţi, care luminează faţa rotundă sub părul des si dîrz", mărturisindu-şi regretul că nu le poate înfăţişa românilor "şi vederi din satele lor şi nu le poate aduce înainte figurile aşa de asemănătoare cu ale oamenilor noştri." Într-o conferinţă rostită la radio, Iorga vorbea chiar despre "o singură unitate, care pornea de la Oceanul Atlantic şi mergea pînă la Marea Neagră...(nu mă mir, pentru că, profa de spaniolă mi-a zis că, în mijlocul Spaniei există o populaţie care vorbeşte aproape româneste). Între noi, românii care ne întindem pe amîndouă malurile Tisei (...) şi între ceea ce au rămas ei (romanşii, n.n.) nu e nici o discontinuitate. O singură pînză de rasă influenţată de romani, o singură limbă, cuprinzînd elemente sufleteşti dominante ale marelui popor ieşit din vechea rasă ilirico-tracă şi din Roma strabună..."
>
> Ce nebunie mai frumoasă pentru un reporter, la începutul unui nou secol, decît să pornească într-acolo, încercînd să vadă ce-a mai rămas, astăzi, din "fraţii" noştri îndepărtaţi, să le privească chipurile, să le asculte limba, să se întrebe dacă povestea lui Iorga despre romanşi nu a fost doar vînare de vînt? Dar, după o săptămînă de peregrinari prin munţii helvetici, mi-am dat seama că n-a fost în zadar. Nu pot aduce neapărat dovezi, nu sunt specialist în istorie şi graiuri vechi. Ceea ce pot spune e că acolo, printre oamenii aceia din Alpi, printre ţăranii aceia, crescători de vaci şi de oi, acolo m-am simţit cu adevărat Acasă.
>
> Istorie şi fîn
>
> Pashun Craista (Creasta Paşunilor). Un sătuc de vreo opt case, căţărat undeva spre izvoarele Mustairului. Deasupra noastră, pereţi de stînci acoperiţi de zăpezi veşnice. În faţă, peste o vale colosală, alţi munţi drepti, nemişcaţi, unul în spatele celuilalt, umplînd cu semeţia lor bolta albastră. Engadin, ţara romanşilor şi a pădurilor nesfîrşite.
  "Fraţii" de la Formula As: Sorin Preda, Horia Turcanu, Sînziana Pop, Andrei Cheran şi autorul reportajului.
Pe marginea drumului, doi oameni ne fac semne cu mîna a bineţe. Doi ţărani, doi oameni ai locului. Siluetele lor voinice se proiectează pe munţii din spate. Oprim maşina şi ne întoarcem miraţi. După atîtea zile de mers prin Elveţia, e prima oară cînd întîlnim oameni care ne salută cu bucurie. Un tată şi un fiu, singurii locuitori ai cătunului dintre stînci. Gospodari, stăpîni de munţi şi vaci multe. Baiatul e înalt, puternic, chipeş, un adevărat Făt-Frumos. Îl cheamă Vreni, n-are mai mult de 20 de ani. Vorbeşte bine franţuzeşte - lucru cam rar întîlnit în ţinuturile astea - şi-mi spune că, deşi familia lor se numeşte Lamprecht, ei sînt romanşi "vechi de cinci generaţii", doar că, numele le-a fost germanizat. Palmele fiului sînt negre, crăpate de muncă. Pe haine are urme de fîn. E vremea cositului. Tot satul miroase a fîn. Un sat arhaic, cu o istorie grea, pe care tînărul cel chipeş o spune cu gravitate, ca pe un mesaj ce trebuie transmis neapărat mai departe. Pierderea limbii şi a obiceiurilor strămoşilor a început încă din vremuri medievale. Răul a urcat spre romanşi dinspre văi. De acolo, de jos, a pornit nenorocirea. Romanşii au urcat tot mai sus, pe munţi, cautînd să se ascundă. N-au reuşit. Italienii au venit din sud, francezii din vest, nemţii din nord. I-au prins ca într-o menghină. Vreni e mîndru că e romanş. Cînd vorbeşte despre asta, îşi pune palma pe inimă. A făcut "şcoală de ţărani" în orăşelul Santa Maria , acolo a învăţat tot ce ştie. Pe urmă, s-a întors în sătucul lui drag. Deşi e frumos ca un prinţ din poveşti, deşi a avut nenumărate propuneri să plece la oraş şi, chiar în străinătate, el n-a vrut. A ales să trăiască mai departe în satul cu opt case, de pe culmile Alpilor, să pornească la fiecare revărsat al zorilor cu vitele pe creste, să-şi strice mîinile de atîta muncă, să privească seara, culcat în fîn, cele mai strălucitoare stele de pe pămînt. Asta a vrut. Şi, zice că aici ar vrea să rămînă pînă la moarte. În Pashun Craista (Creasta păşunilor).
>
> Vreni îi traduce tatălui tot ce vorbim. Sînt momente cînd cei doi rîd între ei, hîtri, cercetîndu-ne din creştet pînă-n tălpi, întrebîndu-se ce-or fi căutînd nişte români pe coclaurile astea. La început, cei doi nu-şi dau seama că eu pricep cam tot ce vorbesc.
>
> Înţeleg o gramadă de cuvinte: "plug", "moş", "casă", "munt", "ram", "muma", "frar", "sour", "şcolar", "corp", "alb", "eu sun", "el fa", dar, înţeleg mai cu seamă intonaţia lor, o cadentă, o anumită muzică a graiului, atît de asemănătoare cu a noastră, încît parcă nici n-ai nevoie de cuvinte, parcă pricepi totul din vioiciunea spuselor, din gesturi, din înclinarea trupului, din privirile ce însoţesc mereu fiecare exclamaţie. Aşa vor fi toţi oamenii pe care îi voi întîlni aici, în bătrînii munţi retici: parcă nu vorbesc prin cuvinte. Parcă vorbesc direct cu sufletul.
>
> În faţa porţii
Valchava (Vâlceaua), alt sat pe valea Mustairului, cuibărit într-o vale largă, din care pornesc pretutindeni nenumărate fire de drum. E sîmbătă după amiaza şi romanşii ies în faţa căsoaielor vechi, cu faţade pictate şi flori roşii, revărsate peste fereşti. Se odihnesc, îşi trag sufletul după o zi de muncă. O tihnă blîndă, aurie, învăluie aşezarea. Oamenii şed pe nişte băncuţe vechi, înnegrite de vremi, cu spatele lipit de zidurile groase. Aceleaşi băncuţe unde au şezut altădată părinţii, bunicii lor şi tot neamul. Sporovăiesc între ei, zîmbesc, trag rar din ţigară, gînditori, îmi dau seama că principalele lor discuţii sînt legate de turme, de stîni, de schimbarea vremii. E imposibil, privindu-i, să nu te ducă gîndul la pastorii noştri. Aceeaş şagă, aceleaşi ocheade aruncate străinilor, aceleaşi salutări şugubeţe, strigate vecinului de pe băncuţa de-alături, aceleaşi taifasuri în care pun " ţara la cale", aceeaş pace contemplativă care-i cuprinde uneori pe toţi, cînd se uită la munţi. Băncuţa din faţa casei e nelipsită în tot Engadinul. Multe din ele au o scobitură făcută în zid, dinadins pentru a băga acolo o bancă de lemn. Din străvechime, locului i se zice "vamporta" (în faţa porţii), locul unde romanşii stau să vorbească, sau, să privească lumea. Pentru romanşi, vecinătatea e mai presus de orice. Aşa s-au ridicat comunele, aşa s-au păstrat tradiţiile şi limba. Prin vecinatate. Prin sate trainice şi unite. Oamenii se înţeleg, se ajută, se vizitează des, fără a-şi anunţa sosirea dinainte, intră nestingheriţi unul în casa altuia, îşi împrumută unelte, bani, orice. "Un bun vashin vala pu co un paraint", "un bun vecin valorează mai mult decît o rudă", spune un vechi proverb romanş, lăudînd milenara vecinătate omenească, pierdută prin alte părţi.
>
> Casa focului
>
> Mă-ndrept spre o btrînă care şade pe bancă, la poartă, şi-i spun fără ocolişuri că-mi place casa ei inundată de flori. "Casa e bela", îi zic. Bătrana mă iscodeşte pe sub sprîncene. Apoi,
îmi zîmbeşte. Îmi mulţumeşte, puţin ruşinată, pentru vorbele mele. Şi, la fel de brusc... mă pofteşte în casă! Deschide larg uşa marii bolţi săpată în piatră - atît de asemănătoare cu cele ale caselor noastre din Ardeal. Străbatem un culoar căruia-i zice "şuler" - coridorul prin care intră în casă căruţele şi animalele - apoi, cotim spre o odaie magică: casa focului (casa da fo), bucătăria, "vatra" gospodăriei, locul unde focul nu se stinge niciodată. Odaia tihnei şi a poveştilor bătrîneşti. Chiar deasupra ferestrei, sînt două "sgraffito", două picturi străvechi: un Isus zugrăvit naiv, ca de un pictor ţăran, alături de un dragon, de un diavol: drăcesc şi sfînt, păgînism şi creştinism, cele două dimensiuni ale vieţii romanşilor. Asemeni nouă, aceşti reţi romanizaţi au fost creştinaţi cu mare greutate şi foarte tîrziu, abia prin secolul al VII-lea. Bisericile lor sunt ridicate pe sanctuare păgîne. Chiar şi azi sînt bîntuiţi de vechile credinţe populare precreştine, trăind - mai ales bătrînii - încă în plină magie. Ei se încred şi acum în poveşti cu zîne, strigoi, vrăjitoare şi lupi ce vorbesc cu glas omenesc, în istorii păstoreşti despre vaci blestemate, despre locuri magice, ascunse în munţi, pe care trebuie să le priveşti cu teamă, sau, cu evlavie.
>
> Apoi, femeia mă duce în grajdul casei, un adevărat muzeu al clopotelor păstoreşti. Sute de talăngi mici şi uriaşe, pentru oi şi vite, sînt agăţate peste tot, pe pereţii din bîrne. La romanşi, talăngile bătrîne nu se aruncă. Se transformă în piese de muzeu ale familiei. Aproape orice gospodărie romanşă are în grajd, pe pereţi, această mulţime de clopote. Aproape toate tradiţiile romanşe - nunţile, urcarea şi coborîrea turmelor din munţi, Chalandamarz (calendele lui Martie, cînd feciorii bat din clopote pentru a alunga iarna şi spiritele rele), Bauania (tragerea la sorţi a ursitului), Tscheiver (jocul cu măşti) - sînt însoţite de dangătul prelung al talăngilor. Clopotele sunt istorie vie. Simbolul tradiţiei, "Fuienetta", vatra în care focul nu se stinge niciodată.
>
> Romanca din Scuol
   
Scuol. Capitala Engadinului de Jos, cel mai reprezentativ ţinut romanş, în ce priveşte limba şi tradiţiile. Iorga a fost aici. La fel Ovid Densusianu, marele lingvist, care a studiat ani la rînd nume de munţi, de piscuri, de văi, sau, de ape, realizînd un curs de "Toponimie retroromână" la Universitatea din Bucureşti. Îi înteleg încîntarea. E mai mare dragul să-i auzi pe oameni vorbind o limbă atît de asemănătoare cu a noastră: "ce faci?", "dorm bain?" (ai dormit bine?), "buna saira", "bun di", "buna not"... Lumea e veselă, gata de vorbă, ţi se dă bună ziua, chiar dacă trecătorul habar nu are cine eşti. Dacă multumeşti cuiva, ţi se răspunde "cun plachere" ("cu plăcere"), întocmai ca în română. Prin magazine, te poţi pomeni că nu-ţi sînt primiţi "euro-ii", de parcă vînzătorul n-ar fi văzut în viaţa lui astfel de bani. În general, oamenii au o antipatie făţişă faţă de mititelele bancnote ale vecinilor. Şi tot în general, oamenii nici nu vor să audă de Uniunea Europeană...
>
> Aici, în Scuol, am norocul de a o întîlni pe Mihaela din... România . O adevărată celebritate locală. Aproape nu există om în Scuol care să n-o cunoască, care să nu aibă încredere deplină în ea. Toţi ştiu, măcar din auzite, de frumoasa româncă din orasul lor. Mihaela Demonti e căsătorită cu un bărbat romanş şi trăieşte de 14 ani în Elveţia. Este - după ştirea ei - singura româncă din Engadin. A învăţat limba în doar două luni. Fără dicţionare, numai prin discuţii cu oamenii. Ne dă dreptate că e foarte asemănătoare cu româna. De altfel, "şi oamenii de aici parcă sînt la fel", spune ea. "La început, am avut un şoc. Nu ştiam nimic despre Engadin, despre romanşi. Mă pregătisem pentru o Elveţie rece, "ca ceasul". Nu mi-a luat mult timp să-mi dau seama că ei sînt, de fapt, cu totul "altceva": mai sentimentali, mai calzi, dar, totodată şi aprigi, dintr-o bucată. Trebuie doar să le dai importanţa pe care-o merită, să-i mîngîi, să-i asculţi, să le vorbeşti pe limba lor. Şi să-i vedeţi ce cîntăreţi sunt!... Ce dansatori!... Ei cîntă tot timpul, chiar şi cînd muncesc. Iar dacă asculţi corurile lor, e imposibil să nu pleci cu ochii în lacrimi. Nu ştiu cum, dar, încă de cînd am venit, am simţit ceva familiar, ceva ce mă ducea mereu cu gîndul spre acasă. Am fost şi eu mirată cît de uşor am putut să mă adaptez. Ca să le cad la inimă n-a trebuit să fac nimic altceva decît să fiu eu însămi."
>
> "Noi şi voi sîntem fraţi!"
   Mihaela e nespus de încîntată că s-a întîlnit cu români. Nici nu stă pe gînduri să ne poftească la ea acasă, unde soţul său, Plasch Demonti - anunţat prin telefon - ne aşteaptă cu masa. Mihaela locuieşte în Sent, un sat superb, aflat chiar deasupra Scuolului, o adevărată cetate de case albe, avînd în mijloc o piaţă şi o biserică. Aici a trăit ca un pustnic, studiind folclorul şi limba neamului său, mai întîi într-o moară veche, apoi, în turnul unei biserici părăsită, marele scriitor şi luptător romanş pentru neatîrnare, Peider Lansel, primul traducător al baladei noastre "Mioriţa", autor al celebrului dicton "Nici italieni, nici germani, romanşi vrem să rămînem!", lozinca devenită apoi adevarat imn, "torţa culturii retice", cum s-a spus.
>
> Mărturisesc faptul că, nicicînd, nici în deplasările mele de reporter prin ţară , nu am fost primit cu atîta dragoste ca în casa Mihaelei din Sent. Plasch Demonti mă întîmpinase cu îmbrăţişări: la atîta depărtare de Carpaţi, un român şi un romanş se ţin în braţe, ca fraţii, privind munţii unul peste umărul celuilalt. Plasch (trad. "Plăcut") are ceva din mîndria gospodarului român care te "omeneşte" acasă la el. În aceste clipe, parcă nici nu mai trăieste pentru sine, ci, doar pentru oaspeţii săi. Ne îndeamnă "să mai servim", mereu ne întreabă dacă avem nevoie de ceva, e atent la orice detaliu. Şi vorbim, mereu vorbim. Cu cele cîteva cuvinte româneşti pe care le ştie, aproape că nu mai am nevoie de traducător. A fost şi el in România , în munţii Făgăraşului, pe la Curtea de Argeş şi, acolo a împărtăşit deplin credinţa soţiei sale: "Noi şi voi sîntem fraţi!". Aşa zice, şi-mi strînge atît de tare palma în pumnul său ca barosul, că-mi dau lacrimile. Plasch e mîndru că e romanş. Doar îl cheamă Demonti ("al muntelui"), "om liber al munţilor", cum îi place să-şi spună. Abia aşteaptă să treacă cele trei zile pînă cînd va urca în Alpi, unde va rămîne vreme de trei săptămîni. "Uite acolo!", zice, şi-mi arată un punct îndepărtat, între crestele albe, singur într-o căbănuţă păstorească din pustietăţi neumblate. Aşa face mereu, cînd îl apucă dorul de ducă. Nu poate trăi fără munţi. Fără munţi, spune el, "ar muri pe picioare". (şi, cînd mă gîndesc că acelaş lucru l-am simţit şi eu toată viaţa, că locul meu este pe vîrful muntelui, în pădure, în mijlocul naturii, şi toată familia, inclusiv Virgil, m-a întrebat uimită cum de aş putea trăi acolo în pustietate???!!!!!)
>
> ***
   Spre seară, Mihaela îmi aduce la ea acasă doi romanşi "foarte vechi", al căror neam se pierde în negura vremurilor: Stupan Niculin şi Giacumina. Soţ şi soţie, căsătoriţi de 55 de ani. Abia cînd îi văd intrînd şontîc, ţinîndu-se unul pe altul de braţ, în odaia cea mare, abia atunci îmi spun că, într-adevăr, acestea trebuie să fie chipurile mult lăudate de Iorga. Sînt duioşi bătrînii aceştia cînd se aşează tacticos la masă, puţin nedumeriţi, nepricepînd prea bine ce vrem de la dînşii. El, Niculin, a fost cioban la oi. Apoi, baciul unei mari stîne din ţinut. Apoi, comerciant de oi, ajungînd cu turmele tocmai pînă în Elveţia franceză. Deşi e unul din cei mai bogaţi oameni ai Sentului, el se poartă mai departe în sfeterul de lînă şi pantalonii de costum, niţel ponosiţi, tare modest cu vecinii, iar gîndul îi stă tot la stînele din munţi şi la oile care, acum, din păcate, sînt din ce în ce mai puţine. Ea, Giacumina, a fost mai mult casnică. S-a ocupat de cele patru fete ale lor. Le-a măritat cu romanşi, le-a învăţat să fie mîndre că-s romanşe. Niculin şi Giacumina se iubesc şi acum. Se ţin mereu de mînă pe sub masă, ca doi şcolari, în timp ce-mi vorbesc. Iar eu ştiu ce să-i întreb. Le pun exact aceleaşi întrebări pe care le-aş fi pus oricărui cioban de-al nostru din Carpaţi. Da, încă mai există transhumanţă în Engadin, răspunde Niculin. Turmele pornesc primăvara prin mai şi se întorc în noiembrie. Conform unui vechi ritual, ciobanii urcă mai întîi singuri, pînă pe Piscul Minschun, la peste 3000 de metri, doar pentru a se închina în faţa unei pietre sfinte. O piatră despre care ei zic ca e "a Maicii" - Mama Dona, Fecioara Maria - şi-n faţa căreia stăruie îndelung în rugăciune, acoperind-o cu sărutări. Păstorii au credinţa că, dacă nu sărută această stîncă, atunci, nu vor avea noroc la păşunat şi le va merge rău întreg anul. Şi Niculin s-a închinat la piatra Mamei Dona. A fost urcat pe braţe pînă acolo, în vîrful muntelui, grav bolnav, paralizat din pricina unei congestii cerebrale. A atins şi el cu buzele piatra binecuvantată şi a plîns. S-a rugat la munţi, la păduri, la cerul "clar" al Alpilor, căci, în toate acestea se află ascuns Dumnezeu. "Dumnezeu nu e o persoană. Dumnezeu e natura însăşi", zice el. Şi pînă la urmă, s-a vindecat. Prin rugăciune, zice. Numai prin rugăciune.

Împreună cu iubita lui soţie, bătrînul îşi aminteşte cît de simplă era viaţa satului altădată, cît de curaţi şi credincioşi erau oamenii. Unele episoade le-au trăit ei inşişi, în copilărie, altele le-au fost povestite de părinţi, de bunici. Mihaela îmi traduce fascinată. Nu aflase despre toate acestea pînă atunci. Bătrîna Giacumina reînvie vorbind de un sat izolat în munţi, care, altădată, n-avea nevoie de nimic din afară. Vremuri în care pîinea şi pînza se făceau în casă, cu războaie de ţesut şi roţi de tors, de către femei strînse într-o "adunare" (şezătoare), unde se spuneau cele mai frumoase poveşti. În capul satului există şi azi un loc numit "El Fourn", acolo se afla, odinioară, marele cuptor de pîine al satului. În timpul liber, în nopţile lungi de iarnă, Niculin scrie poezii. Poezii născute din tradiţiile satului, din marea dragoste ce i-o poartă Giacuminei. În copilărie a văzut-o cu ochii lui pe ultima vrăjitoare ("stria") din Sent. Avea vreo opt ani pe atunci. Îşi aminteşte cum au adus-o oamenii în piaţa satului, îmbrăcată în zdrenţele unui strai bărbătesc de păstor, cum au bagat-o cu mîinile în apă clocotită pînă cînd a recunoscut că ea a făcut toate blestemăţiile. Altădată, vrăjitoarele erau multe, maestre în ale descîntecului. Un platou înalt, undeva spre Ardez, se numeşte şi azi "Cuptorul Vrăjitoarelor". În acel loc, oamenii vedeau apărînd urme de picior femeiesc intrînd adînc în pămînt, dar, pe nimeni care să lase aceste urme. Vrăjitoarele aveau de-a face mai ales cu ciobanii singuratici din munţi. Îi momeau cu ispite femeieşti, preschimbîndu-se în fecioare frumoase, le secau ugerul vitelor, le stricau căpiţele de fîn, ori, le răsturnau caruţele după o zi istovitoare de muncă. Mihaela traduce, iar eu mă înfior: cum aş putea să nu mă gîndesc la ciobanii aceia ai noştri, cu care făcusem atîtea reportaje prin Carpati? Chiar felul de a povesti e acelaş. Bineînţeles, Niculin nu a văzut cu ochii lui vrăjile, a auzit povestea pe care mi-o spune de la un păstor din Plumeran, căruia i s-a întîmplat. Omul stătea cu vita pe pajişte şi, deodată, s-a desfăcut lanţul de la gîtul animalului, tras parcă de-o putere nevăzută. Ciobanul i-l lega la loc, strîns. Lanţul iarăşi cădea la pămînt. De nenumărate ori. Pe urmă, cînd ducea vita la apă, lanţul se ridica de jos şi se prindea singur de gîtul ei. N-o lăsa să bea apă. Singur se ridica! Singur! O vrăjitoare îi făcea asta ciobanului. Niculin n-ar fi crezut, însă, omul era gospodar serios, respectat. Nu putea să mintă. A vazut totul cu ochii lui...
>
> Epilog cu Carpaţi
>
> Iorga a vizitat Engadinul în anul 1937. Astăzi, după aproape şapte decenii, reporterul are şansa de-a cunoaşte, în acelaş loc, un alt mare istoric, de data aceasta elveţian: prof. dr. Martin Bundi, fost preşedinte al Consiliului Naţional al Elveţiei din Chur. Specialistul în istorie antică îl confirmă pe savantul român: "Da, se poate vorbi de un paralelism între noi şi voi. Aici, au fost colonizaţi reţii, la voi, dacii. Iar între reţi şi daci există multe asemănări. Limbile s-au conservat atît de bine, pentru că şi noi, şi voi, am trăit atîta amar de vreme izolaţi: noi, într-o mare germanică, voi, într-o mare slavă. Deşi avem puţine mărturii despre limba reţică pentru a o putem reconstrui - doar cîteva inscripţii pe piatră - cu siguranţă că aceasta nu a fost una indo-europeană, aşa cum, nici limba dacă n-a fost..." Reţii au fost - s-a scris - ca şi dacii, un popor mare şi mîndru. La luptă nu se temeau de moarte: "furor raeticus". Au fost, tot ca şi dacii, prin excelenţă, "oameni ai munţilor". Păstori şi războinici. Ei hărţuiau, adesea, cu un curaj nemaivăzut, armatele romane din cîmpie, cele din cîmpia Padului, mai ales. Au fost înfrînţi cu greu, în ascunzătorile lor din munţi. A fost nevoie de două armate romane, care au urcat spre ei, pe o parte şi pe alta a Alpilor, prinzîndu-i ca-ntr-un cleşte...
>
> ***
>
> Călătoria noastră se apropie de sfărşit. Falera e ultimul sat de romanşi al popasului nostru elveţian. O masă lungă, albă, cu noi românii în mijloc, înconjuraţi de localnici: doamna Silvia Casutt, primariţa comunei, doamna Rita Cathomen şi soţul acesteia, Ignaz, alţi cîţiva păstori băştinaşi. Mîncăm un fel de sarmale romanşe. Fereastra casei e plină de soare, iar soarele luminează o vale verde şi o biserică veche. Alături, pornind chiar din altarul bisericii, o mulţime de pietre, megaliţi şi menhire din epoca bronzului, formează un gigantic calendar solar, de o precizie matematică uimitoare. Aflu că pe o piatră numită "Sageata Lunii" e încrustată poziţia exactă a stelelor atunci cînd a avut loc eclipsa totală de soare din 25 decembrie, de "Craciunul" anului 1089 înainte de Cristos. O grupare de alte trei pietre formează un triunghi pythagoreic perfect (a2+b2=c2). Asadar, aceşti reţi nu erau fiştecine...
 
Falera e una din cele mai vechi aşezări ale romanşilor, atestată documentar şi locuită absolut fără nici o întrerupere din anul 3500 î.Hr.
Într-un tîrziu, Ignaz Cathomen avea să-mi spună ceva care îmi va tăia respiraţia: "E la noi un cuvînt foarte vechi, poate chiar cel mai vechi, la fel de bătrîn ca şi megaliţii ăştia din piatră, pe care-i vedeţi. E vorba de cuvîntul "carp", ceea ce în romanşă înseamnă "piatră", "stancă". Nimeni n-a putut stabili vreodată originea acestui cuvînt, ea pierzîndu-se în adîncul istoriei. Noi, însă, îl avem în numeroase nume de locuri, de munţi şi de văi: Carp, Carpet, Carppa... Cîteva piscuri de aici, din jurul satului, se numesc chiar aşa: Carp. Un altul se numeşte Carpats. Da, Carpats, de ce vă miraţi?!..."
Mănînc sarmale romanşe şi zîmbesc. Acum am, într-adevar, toate motivele să mă simt aici ca acasă.
>
>
> Autorul multumeşte în mod special doamnelor Lucia Benovici Portman (Elveţia) şi Magdalena Popescu-Marin (cercetător principal la Institutul de Lingvistică al Academiei Române) pentru sprijinul acordat în documentarea acestui reportaj.
Articol preluat din Formula AS  cu comentariile de mai jos:
Maria Maria
Limba friulilor şi a romanşilor este soră cu româna şi nu cu latina . Sîntem acelaş neam tracic, friulii migrînd, se pare, din Dalmaţia, cît despre romanşi, să nu uităm că regatul lui Burebista, şi, deci, populaţia dacă, se întindea pînă la lacul Constanţa din Elveţia. Doar o reevaluare a istoriei noastre străvechi, doar punerea limbii române în centrul studierii limbilor neolatine din Europa, şi nu excluderea sa din aceste studii ca pe o cenuşăreasă, poate duce la descifrarea acestor ciudăţenii, ca limba română este vorbită (cu mici diferenţe ) pe spaţii atît de departate, din Caucaz în vestul Europei (doar că, cercetătorii străini să o înveţe). Deja, azi, este clar în istoriografie că spaţiul carpato-dunărean este vatra vechii Europe, aici s-a aflat populaţia primordială, restul continentului, acoperit de gheţuri, deci, neprielnic vieţuirii, şi că, din acest spaţiu au roit apoi triburi în cele patru zări, cînd clima a permis-o. Dovezile tot apar, cele mai vechi vestigii arheologice din Europa, aici, la noi. Recent, un sat întreg cu locuinţe, străzi şi obiecte a fost descoperit la est de Giurgiu , avînd o vechime peste 6000 de ani, cea mai veche scriere din lume, fiind la noi. Este nevoie de o altă abordare a istoriei.
Marian-Mihai Bejinariu
Am descoperit cîndva, în urmă cu caţiva ani, aşteptand, după cîţiva pacienţi, să intru la un medic stomatolog, un număr din Revista AS.
> Am citit înfrigurat despre romanşi. Repet experienta şi caut articole pe Internet şi sînt la fel de impresionat.
> Cred că trebuie făcut un efort mare şi continuu ca lucrurile reale să iasă la iveală. Sînt atît de multe gafe făcute în istorie şi în istoria lingvistică, încît şi un personaj ca mine, fără o pregătire specifică, le poate vedea! Am ajuns să nu mai cred în latinitatea limbii române, ci, în tracitatea limbii latine. Cu 14% din teritoriul dacic cucerit s-a reuşit latinizarea unei populaţii întregi?! Oare, de ce suportăm astfel de aberaţii?! În Moldova de peste Prut mulţi, deja, au uitat cine sînt şi, este o distanta aşa de mică în timp..., e firesc să fim debusolaţi după 2000 de ani! Au scris alţii ce, şi cît, şi cum au vrut şi noi am înghiţit acele informaţii!

Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971