Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011 periodic nr. 1 2 | 3 | 4 | 6 | 7-8 | 9-10 | -->
Anul 2010
Anul 2009
Corneliu LEU: FALSE ETICHETE DE GENIALITATE LITERARĂ
Cultura de criză de Adrian Alui Gheorghe
MARI SCRIITORI AI UNEI GENERAŢII CE NU TREBUIE UITATĂ - Două studii de Ion Pachia Tatomirescu
PROFESORUL DE LA „SORBONA” TITUS BĂRBULESCU, O BIOGRAFIE ROMÂNEASCĂ ŞI O BIBLIOGRAFIE A LITERATURII EXILULUI ROMÂNESC Horia Stamatu ,Testamentul lui Eugen Ionesco
ZOE DUMITRESCU BUSULENGA: Insemnari la senectute
VASILE VOICULESCU ÎN ROMANELE DOCUMENTARE ALE LUI FLORENTIN POPESCU
UN POET LA DUNĂRE CU TREI SECOLE DUPĂ OVIDIU
Comorile romanesti de la Viena
Napoleon SAVESCU: CUIUL DACIC
Zamolxe din Dacia - schiţă biografică de Octavian Sărbătoare
Urme aproape româneşti în Elveţia
Viorel ROMAN : Negustorii de popoare
Constantin FROSIN prezintă în traducere franceză: POÉSIES D’ADRIAN BOTEZ
Tudor Nedelcea şi Gheorghe Pârja - DOUĂ PORTRETE DE CĂRTURARI ZUGRĂVITE DE DAN LUPESCU
Ambiţie şi performanţă la Mizil – de Lucia OLARU NENATI
Recenzii de Magdalena Albu, Al. Florin Ţene, Melania Cuc, D. Sauca, Duşsn Baiki, Ion Dumitru, referitoare la Marcu Botzan, Biblioteca română din Freiburg, Proiectul Banaticus, Nicolae Gudea, Suzana Deac, Ligza Diaconescu, Toader T. Ungureanu.
Versuri de Nicolae NICOARĂ-HORIA, Ioan LILĂ, Melania CUC, Adrian BOTEZ, George BACIU - Partea I
Partea II
Partea III
Din folclorul internetului – partea I
Partea II - Cugetările lui Mark Twain
Rege Francez din genealogia lui Stefan Cel Mare
Cugetările lui Brâncuşi
Din folclorul internetului – partea a II-a
Din folclorul internerului -partea II (b)
Cântece dăruite de Familia Aznavour
 PROFESORUL DE LA „SORBONA” TITUS BĂRBULESCU, O BIOGRAFIE ROMÂNEASCĂ ŞI O BIBLIOGRAFIE A LITERATURII EXILULUI ROMÂNESC


Articol de dicţionar1 BĂRBULESCU, Titus (22. VI. 1918), prozator şi critic literar. Este fiul Corneliei şi al lui Eugen Bărbulescu, preot (ambii originari din judeţul Argeş) Titus Bărbulescu urmează, în paralel, după absolvirea Liceului „Cantemir Vodă” din Bucureşti, cursurile Facultăţii de Litere şi Filozofie şi ale Facultăţii de Drept de la Universitatea din Bucureşti (promoţia 1941 şi, respectiv, 1941). Sublocotenent de cavalerie (după terminarea Şcolii de ofiţeri de rezervă), este trimis pe frontul de Vest (Transilvania, Ungaria, Cehoslovacia). Rănit în martie 1945, e luat prizonier de germani şi, printr-un concurs de împrejurări favorabile, descrise în „povestea de război” Ionică, ajunge în Franţa (la Chartres, apoi la Paris), unde participă la mişcarea de rezistenţă a românilor din exil. În Franţa activează ca reprezentant pentru difuzare al editurii Le Pavois. După absolvirea, la Sorbona (1952-1953), a cursurilor care pregăteau profesori de franceză pentru străinătate (CAEFE), e angajat profesor stagiar, apoi titular, de limba şi civilizaţia franceză şi consilier la Alianţa Franceză (1953-1985). Din 1955, funcţionează concomitent ca asistent (ulterior conferenţiar) al profesorului Alain Guillermou, la Catedra de limbă şi civilizaţie română din Cadrul Institutului Naţional de Limbi şi Civilizaţii Orientale, Sorbona III. Între 1970 şi 1983 este redactor al publicaţiilor „Bulletin informatif” şi „Cahiers”, editate de Asociaţia Francezilor de Origine Română. Îşi ia doctoratul în litere la Sorbona, în 1978, cu lucrarea Lucian Blaga (1895-1961) poète et dramaturge. A colaborat, în ţară, la „Bilete de papagal”, „Perspective”, „Izvoare de filozofie”, şi, în străinătate, la „Luceafărul”, „Anotimpuri”, „Caiete de dor”,
 1 Reprodus după Dicţionarul general al literaturii române, coordonator general: Eugen Simion, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, vol. I, 2004, p. 454-455.   


O EVOCARE HORIA STAMATU  FACUTA DE TITUS BARBULESCU  


Horia STAMATU mi-a fost profesor, timp de o lună, la liceul Cantemir- Vodă din Bucureşti, prin anii 1936-1937. Suplinitor al profesorului titular de psihologie, blândul şi bunul Ion Nisipeanu: poet, eseist, filosof în timpul liber… A intrat în clasă un tânăr înalt, blond, cu părul răvăşit, cu paşi repezi. A ajuns îndată la catedra peste care a pus catalogul mare, cartonat ca o carte bisericească, deasupra lui, manualul de psyhologie, de Ion Nisipeanu. S-a întors cu faţa către noi: o faţă luminoasă, ochi limpezi, parcă miraţi văzându-ne cum ne-am sculat în picioare, unul după altul, surprinşi că nu-l vedem pe „moşu’ Nisipeanu”. Acesta intra, de obicei, legănat şi miop. Dând din cap în chip de răspuns la salutul nostru, urcând încet pe estradă, aşezându-se în fotoliul cu pernă, ştergându-şi ochelarii… Noul profesor, tânărul suplinitor, nu s-a suit pe estradă. A rămas în picioare, un lungilă simpatic, oarecum căutându-se dimensional în costumul lui elegant, cam răsfirat peste corpul subţire. S-a uitat intens la noi, cu cotul sprijinit pe catedră. Tăcea, în timp ce noi ne aşezam, unul după altul în bănci. Apoi a luat manualul în mână, cam boţit, se vedea că fusese răsfoit. S-a prezentat: Stamatopol… Horia Stamatu! – Aa! Unii dintre noi îl cunoşteam din citite, sau auzite. Ştiam că fusese laureat al Fundaţiilor Regale, cu placheta de poeme Memnon. Din nou tăcere. Din nou, începu să ne întrebe de una, de alta, la ce lecţie ne aflam. Din manualul pe care îl deschisese, citea tabla de materii. Cestorul clasei (eram cu rândul cestori ai clasei pe câte-o săptămână, numiţi de dirigintele clasei, care era, de-altfel, „moş Nisipeanu”) i-a răspuns: - Trebuie să faceţi apelul, domnule profesor. Notaţi absenţii. Astăzi era prevăzută oră de ascultare… Erau nişte absenţi. Unul, dintre ei, prezent! Ascuns după paltoanele din fundul clasei, invizibil, mut. Profesorul s-a făcut că nu-l vede… A început ora. - Vom face, aşadar, o oră de revizuire. Nu vă ascult. Vom discuta liber, să ne cunoaştem mai bine. Ce-ar fi să învăţăm împreună cum este construită psihologia umană… care sunt categoriile ei scolastice, hm! Adică şcolare. De la greci ne vin, de la Aristotel. Iar, mai aproape de noi, Nietzsche le-a dramatizat. Wagner le-a cântat cu fanfare şi trompete de alamă… Bergson le-a intuit cu frăgezimea sensibilităţii lui, imediată, adică ţâşnitoare în conştiinţa umană, alcătuită global din inteligenţă, din voinţă, din suflu de viaţă sensorială… În ce ne priveşte, noi tot ca el, firea noastră românească respiră întâi sensibilitatea ei de artist în situaţia de precaritate a luptei pentru existenţa spirituală (nici un profesor nu ne vorbise aşa, ca acest Păsărilă cântător din flaut fermecat)… De cunoaştere prin iubire a celuilalt, fie el, sau ea floare, sau buruiană otrăvitoare: „Atât de fragedă te-asamenei/ Cu floarea albă de cireş”… De la el mi-a rămas, de la prima lecţie a profesorului-suplinitor Horia Stamatu, bine întipărită în memorie, împărţirea tripartită, scolastică, a categoriilor psihologiei ca ştiinţă umană: inteligenţa, sensibilitatea, voinţa. Le-a romanţat în expunere, le numea „puteri”: sunt puterile virtuale ale spiritului, încarnate în om. Menite să se dezvolte şi afirme în viaţă, să se exprime în actul creaţiei; sunt puterea cerebrală, sau speculativă, puterea sensibilă, inima adică suflul vital, puterea volitivă, voinţa de a se mişca în lume şi în relaţiile sociale, adică în situaţie de viaţă activă, sau contemplativă uneori… Când una dintre puteri, sau chiar toate trei sunt în luptă una cu alta, ce se întâmplă atunci? Se întâmplă s-o iei razna în viaţă, după cum îţi este destinul personal. Adică bine, pentru actul creaţiei, dar dincolo de bine şi de rău, te-ai rupt din morala comună şi din trăirea conformistă pe care aceasta o preconizează. Uite, Nietzsche, de pildă. Inteligenţa scăpărătoare. Sensibilitatea, hiperfragilă, lunară, de artist. Voinţa? Să facă el, omul, ce a făcut Dumnezeu pentru el, căci pentru Nietzsche, Dumnezeu a murit! Omul, creatura înzestrată din naştere cu puterea de a gândi imaginativ şi iconoclast, nu se poate mulţumi să trăiască în cadrul legilor naturii care sunt făcute pentru necuvântătoare şi necugetătoare. Omul este o fărâmă de eternitate. Aceasta i-a fost sădită din naştere odată cu voinţa de a se afirma în petrecerea vieţii, peste gloata supusă legilor conforme cu fatalitatea morţii. Din podoabă a creaţiunii, a devenit o ruşine supusă necesităţii vitale: o contingenţă, o aparenţă fugitivă, fantomatică, a esenţei divine şi perene, ar fi spus Aristotel… Omul – indiferent de etnia sau de sângele părinţilor din care provine – este „un ales al creaţiunii”, plasat în peisajul spiritual în sânul căruia a deschis ochii şi a vibrat intelectual afectiv, a participat cu vorba şi fapta la aventura lui terestră, este menit s-o „sublimeze”, sporindu-i fărâma de eternitate. Cum? Purificând-o prin artă – care înseamnă facerea, meşteşugul de a răpi puterea stranie care din durere şi plăcere vine, pentru a o metamorfoza în operă nepieritoare. Desigur, nu gloata unanimă şi anonimă este capabilă de a acţiona şi a se comporta în sensul unui „catharsis” sublim, în situaţie de a conjura destinul tragic care o paşte, fatal! (Horia Stamatu ne comenta liber: Naşterea Tragediei…) „Omul ales” este eroul tragic, Oedip, de pildă, în situaţii de „teamă” pentru a fi călcat legea morală – şi de „milă” pentru semenii lui, supuşi virtuţii şi teroarei de a fi condamnaţi să trăiască printre necuvântătoare, în turmă… Cineva din clasă l-a întrebat: - Dar pentru Dumneavoastră, domnule profesor, credeţi că „Dumnezeu a murit? A zâmbit. – Nu. Nu poate muri eternitatea, ceea ce ar fi un nonsens El, Creatorul a sădit în om revolta în contra necesităţii istoriei; în acelaşi timp, rolul lui în lume de a se depăşi spiritual, petrecându-şi timpul lui limitat în stare de „specie a eternităţii”; când senin, „apolinic”, stăpânindu-şi forţele stranii, venite din cer, cu scopul de a le cunoaşte prin suferinţa umană, când „dionisiac”, adică smintit, cheltuitor de viaţă, cu acelaşi scop. Rezultatul? Un surplus de afectivitate, un surplus de voinţă de putere, un pas în actul cunoaşterii abisale – ar zice Blaga – toate sunt metamorfoze ale spiritului. Toate vin de la Dumnezeu. Nietzsche le-a valorizat pe un plan estetic. Pe planul uman, social, politic s-a luptat cu morile de vânt! L-am recunoscut pe Horia Stamatu la Paris, îndată ce s-a instalat pacea în Europa occidentală, efectiv, instituită de aliaţi. Dincolo, în Europa robită domnea „pacea sovietică” Ne întâlneam pe Rue Serpente, într-o sală, din generozitatea prinţului Nicolae (la urmă era plătită din vânzarea bijuteriilor prinţesei Ioana, soţia lui, la fel de generoasă pentru cauza culturii româneşti în pribegie). Numeroşi exilaţi, săraci ca Ion Creangă şi Mihai Eminescu în bojdeuca de pe dealul Ţicăului din Iaşi, ne adunam la poalele colinei Sfânta Genoveva, într’un Centru Românesc de Cercetări, întreţinut material de prinţul Nicolae (şi el sărăcit de un exil mai vechi), animat de Paul Costin Deleanu, Octavian Vuia, Horia Stamatu, Nicu Caranica, sculptorul Puiu Anastase… Au participat la începuturile lui şi Mircea Eliade, H. Herescu, E. Cioran, V. Horia, Eugen Ionescu. Cu vremea, unii s-au risipit, alţii veneau proaspăt din ţară, mai tineri „învinşi de războaie”, alţii din ţările învecinate cu Franţa, refugiaţi mai vechi. Toţi săraci, puneau mâna la treabă, dezinteresat – niciunul nu era celebru, sau celebrat atunci! Secretarul de şedinţă şi lucrări era Octavian Buhociu, harnicul folclorist (mai târziu va trece un doctorat de Ştiinţe umane, la Sorbona). Nota tot, se exprima bolovănos, scria cuviincios şi cu miez. Se ţineau conferinţe, expoziţii de artă, colocvii universitare. Se primeau cu simpatie, noii veniţi, intelectuali, artişti români în trecere prin Paris. Ce minunat îl comenta pe Dante – pe text – profesorul şi poetul Nicu Caranica, venit din Italia, de atunci stabilit la Paris. Citea admirabil poezie clasică italiană, franceză, românească. Uneori, din opera personală, câte un amplu poem, în vers lung, mlădios ritmat pe sunete şi cuvinte româneşti, ordonate parcă profund muzical, „contrapunctate” repetitiv, ca după o partitură de Bach, în limba şi armonie mult dulce românească… Veneau şi participau la discuţii savantul şi zglobiul lingvist A. Juilland, ciracul acestuia Lache Morcovescu. „Hermeneuţi” ca S. Cerbu, R. Leibovici, care îl însoţeau pe Mircea Eliade. Tineri – atunci – scriitori, jurnalişti ca Th. Cazaban, V. Ierunca; filosofi „în iarbă”, ca C. Amăriuţei. În trecere prin Paris, poetul V. Posteucă, care se cam supăra din când în când de „atâta filosofie”: - Filosofia adevărată este „să înveţi a muri”! Nu ştiu cine a spus-o! (A spus-o Montaigne). Horia Stamatu nu se schimbase mult, vreme de aproape zece ani de când mi-a fost, timp de o lună, profesor de psihologie la liceul Cantemir-Vodă. Fizic, mai împlinit în costumul încrucişat care nu se mai răsfira peste silueta lungă, umerii erau acum drepţi sub stofa tăiată cu grijă, pe măsură, cravata înnodată perfect, gulerul strict. Uneori, venea la „Centrul” de pe Rue Serpente îmbrăcat într-un bluzon sport, înalt, alură zveltă, şuviţe de păr rebele, mai puţin rebele ca înainte. Aceiaşi ochi limpezi, atenţi, ascultând interlocutorul. Vorbind la rândul lui, devenea mobil, ochii îi străluceau, clipeau periodic lăsând scântei – când maliţioase, când amare – pe măsură ce fraza se închega în perioade lungi, simetrice, presărate pe alocuri de incidente: butade vesele uneori, amare alteori, cu referinţe exact citate din autorii şi cărţile lui „de căpătâi”, vechi, noi, contemporane cu „fenomenul cultural” în creştere atunci în Europa, Franţa, Germania, Italia, Spania. România era un punct de întrebare, o disperare surdomută, şoptită cu gura închisă la urechea nereceptivă a omului „occidental”, el fiind eliberat de „teroarea fascistă”. Sunau insolit – în faţa publicului în ce priveşte opţiunea lui pentru libertatea de conştiinţă şi a spiritului în sânul unei „patrii cu cultura ei proprie” în cadrul Europei fără frontiere, nici paşaport; sau opţiunea pentru o Europă internaţională, buimăcită de mesagiul vânturat de noua societate anti-burgheză, „egalitară şi de justiţie între popoare diverse, multi-rasială – ceea ce era evident! – creată exemplar (!) în Uniunea şi spaţiul european sovietic – ceea ce era total mincinos! Sunau insolit şi chiar agresiv pentru buimacii din sală cuvintele lui Horia Stamatu. De altminteri era o petrecere să-l asculţi citând, comentând în actualitate, pe Papini, pe Unamuno, pe Spengler din „Declinul Occidentului”, pe Urmuz, pe Nae Ionescu, savuros, pe care-l frecventase de aproape la Cuvântul, la facultate, în „curgerea fenomenului cultural şi politic românesc” din perioada de aur a literaturii româneşti. A „Naşterii Tragediei” românilor, între 1934-1940… În Franţa era pe atunci de actualitate problematica „omului revoltat”, în acelaşi timp polemica acerbă de idei dintre Sartre şi Camus (acesta ultim era autorul „Omului revoltat”). H. Stamatu se simţea aproape de Camus. Păcat totuşi – zicea el – că lecturile lui şi viziunea lui filosofică franco-mediteraneană erau depărtate de lumea răsăriteană a Europei. Erau puţin răvăşite, dar nu ca ale lui Eminescu care le-a contopit cu geniul lui de Ţară şi Domn al Limbii româneşti, într-o mitologie românească. A. Camus nu-l cunoştea pe Eminescu în original. Nici pe Urmuz, de altfel… Ar înţelege atunci că „revolta omului” naşte „nunc et hic”, din pământul, stânca unde te-ai născut, pe care zeii ţi le-au dat să faci operă umană din ele nu stricăciune şi ură. Sysiphe urcă greu un bolovan care cade. Îl aruncă din nou, zeii l-au condamnat, tovarăşii lor dorm la umbră, îi dispreţuiesc efortul van, gratuit. Zeii şi slugile lor l-au condamnat pe Sysiphe culpabil de a fi în Facere!... Îl interesa tot ce se petrece în jurul lui, chiar şi „omul urât la suflet” care din plictisul existenţei făcea umbră frumosului. Este urâtul, sufletul urât un „fairevaloir” al artelor frumoase, universal umane. Un păcat, zicea el. O patimă ontologică. O îndurăm. Trăim cu ea până la moarte. Şi după moarte – pe plan estetic – în mitologie. Mai târziu, în cursul anilor l-am întâlnit din nou la Paris, la cenaclul ţinut de L. Mămăligă. Construise între timp o prodigioasă operă: poezie, eseu, filosofie politică, a culturii – poezia lui H. Stamatu este o nesfârşită nocturnă, fantastică peregrinare în noaptea clară cu stele. A fost, este pe dâra Luceafărului lui Eminescu, contemporanul exilului românesc. S-a stins acum cinci ani în Germania, unde a poposit. Apolinic, senin:
„Nu ştiu cum vine clipa morţii
 Dar poate este chiar sărutul
pe care-l jinduim cu toţii
când nu mai îndurăm urâtul”
 Rămâne opera nepieritoare. E de sperat că va fi adunată cu grijă – opera tipărită ca şi manuscrisele pe care, cei ce au fost aproape de el, e de sperat – nu desperat! – că le-au putut conserva. Va fi în întregime tipărită şi restituită Ţării, Limbii româneşti, Cerului cu stele „ce luminează încă”din care s-a împlinit jindul de frumuseţe al marelui nostru contemporan Horia Stamatu.  




EXTRASE DIN POEZIA LUI  HORIA STAMATU

RÂUL

„O vână a lumii e Dunărea.
Curge către
inima ei dar înapoi spre izvoare
a urcat zeul iubirii al morţii
şi învierii
În Tracia s-a născut
Dionysos şi după ce-a urcat
peste undele râului a coborât
Cu vinul răsădind în viţa-de-vie.
Legaţi în carne şi oase ne curge
doar vremea. Râul e fluid, spală,
dezleagă şi leagă etern cu vremelnic”.

Când soarele

Om?
Din omături coboară
turmele uitate
turmele de chiuciuri
turmele de stalactite
turmele uriaşilor
turmele de piatră
turmele de lut
turmele nevoii
Lupii adulmecă urmele
când soarele iarna străvede
şi munţii de ceaţă se rup”.


Punta Europa, VII

„Patria ta, călătorule,
e tot ce se dezvăluie
ochilor tăi mereu căutători
şi adevăr e tot ce se vede
cu ochii întregii fiinţe.
De unde am venit?
Din noaptea durerii fără capăt
se ridică roiuri de stele
şi-mi luminează calea
în lumea de aici
icoana celeilalte”.




Perspectivă

„Căzut-au negre foi din calendarul
cu sărbătorile muiate-n sânge
e frig, pustiul în sine se strânge
nimicnicia întinde amarul
Învinsă, lumea pe-o roată de frânge
într-un oftat ce-i răscoleşte jarul
în raiul destrămării la hotarul
tăiat în vis de ucigaşi năluce
pădurea îşi risipea bănetul
într-un vârtej de frunze căzătoare
de-atâta prea-lumină orb poetul
se străduia s-adune praf de soare,
363
dar cerul îşi scutura sipetul
pe crestele de stearpă nemişcare.




Psalmul 136

„La râul Vavilonului şedeam
şi cu amar după Sion plângeam;
harfele frumos sunătoare
le-am pus în sălcii plângătoare
Biruitorii cereau să le cântăm,
vrăjmaşii să ne bucurăm:
cântaţi-ne cântările Sionului!
Dar cum să cântăm cântările Domnului!
Cum să cântăm în locuri străine?
Cum să te uităm, Ierusalime?
Dreapta să-mi înţepenească,
limba-n gură să mi se lipească
de te-oi uita, Ierusalime
şi mă voi bucura fără tine”!



Ulise


„Vârsta lumii e neliniştea…
După ce-au ocolit pământul
şi au mâncat boii soarelui
şi poamele de aur
corăbierii au pierit”



Acatistul sfântului necunoscut, Condac II

„Bucură-te, Irimie,
neamuri, bucuraţi-vă
din umila rumânie
luaţi, îndestulaţi-vă!”


Închinare

„Tu, Fiu Frumos pierdut în ceaţă
tu, Soare nou ce m-ai răpit
să-mi spui: amurg era ori dimineaţă
când neştiind am adormit?!!”

 




Titus Bărbulescu de vorbă cu Eugene Ionesco

Se făcuse seară. Era prin aprilie/mai, anii 1950. Acolo unde ne aflam, la etaj, str. Cl. Terrasse, stând de vorbă, într-un salon cu fereastra mare, apoi un balconaş, deschisă peste Sena (Seine) şi spre marginea Parisului spre St. Cloud- Boulogne, de acolo, de sus, ne veneau miresme şi adieri de vântuleţ de primăvară. De dincolo de fluviu, de podul din Boulogne, ridicându-se, adică stârnite din pădurea de fagi, paltini, stejari, frasini, aluni, cireşi sălbatici (adică făcând cireşe amare bune pentru dulceaţă, cea mai delicioasă – după mine…), coborau din înălţimea colinei – din cer! stoluri de zburătoare. Ovale, ovale. Mişcătoare. Rotitoare. Ca multe, nenumărate perechi de mâini, una pusă peste alta pe dos, cu palma întinsă de-a lungul ei, iar degetele – degetele mari, mai ales, rotindu-se, adică fâlfăind ca nişte aripi de pasăre – păsări sfinţite – dacă nu măiestre! Coborând din cer spre noi. Către pământul nostru şi noi pământenii… - La masă! Poftiţi la cină!… ne invită atunci doamna Rodica Ionescu. Scuzându-se, spunând cu dulceaţă, că este mai mult o gustare… În fine: o supă sau ciorbă cu de toate: legume, zarzavaturi, vreun os cu măduvă şi ceva carne, ceva ierburi: cimbru, tarhon, pătrunjel… Tout le monde à la soupe! Allons-y! A la bonne franquette! – cum spune francezul. - Adică: à la fortune du pot! Adăugă surâzând amfitrionul nostru Eugen Ionescu. Supa – adică ciorba cu de toate bunătăţile în ea (am simţit gustul şi aroma de dovlecei mai ales, ceapă verde, rasol de vită…) a fost delicioasă. La invitaţia stăpânei casei: la maîtresse de maison, doamna Rodica Ionescu, m-am servit de două ori… Apoi mi s-a servit „rilletes” de pasăre, de gâscă, pare-mi-se (este un fel de pateu din carne de porc – sau de pasăre – din măruntaie, ficat mai ales, pregătit, copt la foc, pus în conserve). Lui Eugen Ionescu îi plăceau foarte mult – mă invita să mă servesc din nou, spunându-mi: - E bun! Ce zici de mezelicul acesta? – E foarte bun! Aprobai eu din toată inima şi cu poftă. Un mezelic se spunea atunci la tot felul de gustări aperitive – în franceză numite canapé(s) – care se aflau în lăuntrul Căii Victoriei, în pasajul spre Teatrul Notara. Aici, într-un birt-cafenea, numit Mercur, abătându-te de la treabă o clipă (egal un clipici! Căci dura cam mult uneori…), se putea servi – te serveai tu însuţi! – tot felul de aperitive: ouă răscoapte cu muştar deasupra şi ierburi, şuncă afumată, piept de gâscă, mezeluri de Sibiu, Piteşti, de „casă”, ficat de pasăre, brânză la capac ş.a., însoţite – „stropite” de băutură… Tot felul de vinuri: roşu, alb, rosé.  Multe olteneşti, căci patronul era oltean, Drăgăşani, tămâioasă, fetească, bunăoară. Dar, bineînţeles, tot la fel de bine aprovizionat de sorturi scumpe şi alese din Moldova de Jos (Nicoreşti, Odobeşti) sau de Sus. Cotnari-ul, bunăoară, îl puteam bea nu la bar, ci în fund, aşezat la masă, într-un salon separat, cu chioşc – umbrit de viţă-de-vie. Tot acolo se putea bea, aşezat la masă, un roşu spumos de Târnave – sau de Murfatlar, şi Sudul Basarabiei – vechi, învechit de cel puţin 10 ani… Miaduc aminte că noi, tinerii studenţi, unii în permisie militară (din 1939-1940 începuse mobilizarea de război), beam şi plăteam în picioare. De pildă, declaram 5 pahare – de alb şi roşu – chelnerului. Acesta mă corecta zâmbind: 8 în total! încasându-le!... - Un „mezelic”, continuă maestrul, care, stropit cu un alb sec – cum ai destule în Franţa, - este faimos! Dar, după mine, însoţit de o tămâioasă de Drăgăşani, fie el un roz, sau roşu, merge de minune… Ba chiar, continuă el, „rilletes” astea, adică mezelicul ăsta, se împacă foarte bine aici, în Franţa, cu un cidru normand. Cum spune francezul: elle se marie bien, la rillete, avec un cidre vieux! – Hein! Qu’en pensez-vous mon cher? Qu’elle se marrierait mieux avec un Cotnari?, zisei eu, sau un Drăgăşani roşu?... D-na. Rodica Ionescu interveni la rândul ei: - Este adevărat! Sunt bune „rilletele” astea ca intrare la vreun banchet. Totuşi, mai savuroase, mi se pare mie, sunt icrele de crap, de ştiucă sau icrele roşii de Manciuria! Ori, bineînţeles, când le ai: icrele negre! Proaspete, la Sulina, în deltă, sau la Constanţa. Scoase atunci dintr-un nisetru sau cegă. Servite cu lingură de lemn… Ori trimise la Bucureşti, prin vagon frigorific… Aici, la Paris, în Franţa, prin avion… Aici, la Paris, vin mai ales de la ruşi - care au şi ei ceva bun şi în abundenţă la Marea Caspică: icrele negre! N-au nevoie să le fure de la noi! Cum fac şi au făcut-o întotdeauna! – rosti atunci nu ştiu cine… - Ei, s-au cam mântuit anii buni! Când puteam mânca icre negre – gusta, e adevărul, - nu mânca! la Crăciun, Anul Nou. Astăzi, sub ocupaţie rusească, cine ştie ce mai poate gusta românul la el acasă!...Uite! Să ne spună cam ce se petrece astăzi acolo, căci de acolo vine compatriotul nostru, trecând prin războiul din Cehoslovacia, Munţii Tatra… De-acolo vine, din fosta Românie Mare: „De la Nistru pân’ la Tisa… Din Hotin şi pân’la mare”. Iar eu adăugai – aşa, aproape fireşte, ca la şcoală: - „Vin muscalii de-a călare”. Apoi: - Ceea ce este dureros este mai ales că invadatorii vorbesc toţi ruseşte! Fie ei mongoli, tătari, pecenegi, uzbeci, găgăuzi… Toţi năvălesc după bucate şi pradă. Îşi zic, ca aici, la Paris: glorioasa Armată Roşie care ne-a eliberat de sub fascişti!!! Mult mai târziu, prin anii 1968-1970, când Eugen Ionesco – atunci, era jucat aici la Paris, la teatre mici şi apoi mari teatre pariziene - mai ales i se juca cu mare succes Rinocerii, în vremea aceea l-am întrebat: la cine s-a gândit că ar fi bolnavi de „rinocerită”? La nazişti sau la sovietici? – La sovietici, evident, mai întâi! Şi apoi la nazişti. La comuniştii sovietici şi „cozile lor de topor” din România (mulţi veniţi din Rusia cu Armata Roşie. Iar aici, aşezându-se, făcându-şi familie. Ei au format cadrele politico-administrative ale statului totalitar româno-sovietic, adică Râ-Pâ-Râ-ul: Republica Populară Română. Ei sunt rinocerii!). Este necesar să aducem nişte precizări cu privire la participarea României la acest al II-lea război mondial, mai întâi contra Rusiei Sovietice (1941-1944), fiind aliată – forcément! – prin forţa lucrurilor! cu al III-lea Reich (Hitler), apoi contra Germaniei naziste, fiind aliată – forcément! – prin forţa lucrurilor şi a evenimentelor! cu Uniunea Sovietică (Stalin), din 4 septembrie 1944 în 8 mai 1945. A lăsat pe câmpul de onoare, adică pe front: un milion de morţi pentru patrie – cum se spune. Mai exact pentru eliberarea ţărilor române – şi a altora -, de sub jugul, opresiunea, când sovietică, când nazistă (Tantôt/Tantôt – cum spune francezul). România - şi Finlanda de altfel, au luptat contra Uniunii Sovietice în prima perioadă a acestui al II-lea război mondial. Pentru ce? Apărându-se contra invadatorului: hoardă flămândă venită după pradă – să fure oameni şi avutul lor. Şi asta cu armele. Şi cu minciuni…Acest imperiu prădător care a fost Uniunea Sovietică (U.R.S.S.) – în acord cu Germania imperialistă, a adresat, pe 28 iunie 1940, un ultimatum de război (ca aplicare a Pactului zis Ribbentrop-Molotov din 1939, urmat de anexiunea violentă, cu armele, a Basarabiei, Bucovinei de nord şi a Herţei, adică o cincime din teritoriul naţional românesc. Era o primă aplicare în Europa orientală a pactului germanosovietic, urmat de dictatul de la Viena (cu pierderea Ardealului de nord în avantajul Ungariei) şi de Conferinţa de la Craiova (cu pierderea Cadrilaterului în avantajul Bulgariei). După 23 august 1944, au continuat sacrificiile umane enorme pentru România de atunci: 230.000 de morţi pe câmpul de onoare: ofiţeri, soldaţi, servicii administrative, sanitare, pierduţi pe frontul din Transilvania, Ungaria, Cehoslovacia, într-un răstimp de 9 luni de bătălie în prima linie împotriva celui deal III-lea Reich hitlerist, alături – ca aliată, de Armata Sovietică, pentru eliberarea Europei Centrale şi Orientale de sub jugul nazist. În schimb, „marii aliaţi” ai democraţiilor occidentale, victorioase în al II-lea război mondial, adică Uniunea Sovietică, n-a restituit României Basarabia, Bucovina de Nord, ţinutul Herţa, ţări româneşti făcând parte din teritoriul naţional, răpite cu violenţă în 1940, în urma aplicării în Europa orientală a Pactului de neagresiune(!), adică de alianţă, zis Ribbentrop – Molotov. Mai clar, al înţelegerii de atunci între Hitler şi Stalin… Am fost deci lăsaţi, în momentul acela când Franţa era şi ea ocupată de forţele armate ale Germaniei naziste şi ale Italiei fasciste – am fost aşadar abandonaţi de Occidentul liber şi democrat de atunci în „grija sovietelor URSS” care, cum spunea „marele infirm Fr. Roosevelt”: vor avea grijă să înveţe pe români drepturile omului!! Adică libertatea, egalitatea şi fraternitatea omului şi cetăţeanului în faţa legii!... Iar în ce priveşte al doilea mare om politic de atunci, W. Churchill, a şi recunoscut în scris de cât poate dispune Stalin de România – aproape totul! În schimb Anglia îşi rezervă aceeaşi proporţie de protecţie şi apărare a Greciei. Este adevărat totuşi că marele Churchill şi-a recunoscut mai târziu mişelia – s-a căit sincer pare-se… Totuşi, în 1946, în urma tratatului de pace de la Paris, dintre Uniunea Sovietică şi statele europene „satelit” ale Axei (România, Finlanda…), România a redobândit Ardealul de Nord – ceea ce era cu totul legitim şi în bună justiţie. Eugen Ionescu, ca şi alţii, scriitori, intelectuali, tineri în momentul acela, sau în puterea vârstei, ca Mircea Eliade, Emil Cioran, Lucian Blaga, Virgil Gheorghiu, Vintilă Horia ş.a, în momentul 1939-1940, când a izbucnit al doilea război mondial, au fost trimişi de către conducătorul României, adică generalul, apoi mareşalul Ion Antonescu, cu felurite şi importante misiuni, mai ales diplomatice, în străinătate. Astfel, bunăoară Eugen Ionescu – tânăr scriitor în România, profesor de franceză, sau Emil Cioran – tânăr scriitor, au fost trimişi în Franţa (consilier, ataşat cultural) de către guvernul român. Şi împreună cu ei şi alţii, buni şi valoroşi români care vor avea datoria să scrie, să spună, să lupte pentru dreptatea şi idealul românilor. Mi-aduc aminte, din ce ne povestea Emil Cioran, în vremea regimului Pétain, generalul de Gaulle era în Anglia: cum gândea şi se comporta lumea? Opinia publică? Mai ales tineretul, foştii prizonieri – în mare parte eliberaţi din Germania, din captivitate. În special intelectuali, scriitori, oameni politici (ca Brasillach, Bardeche, pe care Cioran îi cunoştea), tineri anticomunişti – adică naţionalişti – nu era nici o ruşine să spui că Franţa, învinsă de Germania în acest al II-lea război – însă cel puţin atât au înţeles: că Franţa este o naţiune cu mare trecut… Care trebuie să lupte, pentru reîntregirea naţională (Alsacia şi Lorena), într-o zi când Germania va cădea… căci orice dictatură cade. Noi şi astăzi gândim la fel în ce priveşte vecinul nostru URSS! Românii noştri, intelectuali, scriitori, diplomaţi la Paris, trăiau în bună prietenie cu cercurile intelectuale de dreapta. Ca tineretul, mai ales, foarte aproape de noi. Şi de lupta noastră contra invadatorului rus peste ţări din Europa Orientală… Câţiva foşti elevi de Normale Supérieure, prieteni cu un scriitor foarte deştept, Boutang, precum şi alţi normalieni, care, de altfel, se cunoşteau foarte bine cu studenţii români (cum era de ex. profesorul de franceză Nicu Caranica) şi alţi nou veniţi din România întreţineau relaţii foarte amicale cu românii. Peste România a trecut şi petrecut o jumătate de secol ocupaţia comunistă. Egal două generaţii născute şi formate sub regim filo-sovietic. Unii născuţi – nu făcuţi – sub ei! Cum erau printre ei intelectuali români, studenţi, tineret, prieteni cu Cioran, cu Eugen Ionescu, Vintilă Horia, Virgil Gheorghiu. Veneau şi mai vârstnici, precum Paul Costin Deleanu sau Horia Stamatu… Veneau, se întâlneau la Biserica Ortodoxă Română din Paris, de pe Jean de Beauvais. Şi la Uniţi, care tocmai atunci, după război imediat, înfiinţaseră graţie unui preot unit, George Surdu, Biserica greco-catolică română lângă metroul Jasmin, rue Ribera. Preoţii uniţi – ca părintele Zăpârţan, părintele Goia (mai târziu va deveni père blanc, călugăr dominican). Toţi – laici, credincioşi, veneau de altfel (şi uniţi, şi ortodocşi) la biserica română din Jean de Beauvais, să-l ajute pe părintele Vasile Boldeanu în opera lui cultuală, culturală şi românească (ca de pildă Ion Rotaru, cântăreţ şi la uniţi şi la ortodocşi). Toţi erau în majoritate, goniţi, fugiţi, din România sovietizată, de ruşii năvălitori. Unii îi erau foşti camarazi de lagăr în Germania. Alţii, din România, legionari la origine sau deveniţi… Printre ei, Paul Costin Deleanu, eseist, luptător naţionalist, Horia Stamatu, poet, (premiat ca poet tânăr în România pentru MEMNON prin anii 1936-1937, fost profesor în România la liceul Cantemir) – toţi, de altfel, erau naţionalişti, căci nu puteau fi comunişti răpitori de bunul altuia, moral şi material, ca vecinii noştri ruşi. Majoritatea acestor tineri intelectuali români era plecată din România cam din vremea generalului Antonescu. Alţii, după război imediat. De altfel, rămaşi legionari, mai ales cei veniţi din Spania, unde, de altfel, erau recunoscuţi ca formaţie politică protejată de generalul Franco (în Spania muriseră voluntari, în vremea războiului civil, doi mari fruntaşi legionari, Ion Moţa şi Vasile Marin)… Am stat la cină în seara aceea. În familie: D-na Rodica Ionescu mă prevenise de la începutul vizitei că vom lua masa împreună. Apoi s-a ocupat de treburile casei. De fetiţa lor Marie-France, un bébé foarte drăgălaş şi isteţ. Care era puţin răcită, mi se pare, avea nevoie să ia nişte doctorii cu supă şi mâncare caldă, apoi îi trebuia să asculte o poveste… Un basm, cred, sau un cântec de adormit Miţura, ar fi spus Arghezi… Eugen Ionescu mă întrebase, la rândul lui, la începutul vizitei: cum mă descurc cu banii în Franţa, dacă am găsit vreun „job” sau vreo bursă universitară pentru continuare de studii, un doctorat în litere sau în drept. Căci îi spusesem că eram licenţiat în litere şi drept – fost avocat stagiar, câteva luni, în cabinetul maestrului Radu Budiştenu. Apoi mobilizat, pe frontul de Vest, contra celui de-al III-lea Reich al lui Hitler. Noi fiind aliaţi cu „marii aliaţi” sovietici! Aliaţi ai marilor Puteri victorioase în acest al doilea război mondial: Anglia, America, Franţa generalului de Gaulle. În drept doar, căci în fapt Ruşii erau protectorii noştri – nu aliaţi! Sunt – eram atunci, în anii 1949-1950, un fost luptător în războiul nostru încă fumegând sub cenuşa fierbinte, fost prizonier (o lună) la germani, pe frontul din Munţii Tatra (Slovacia). Atunci România a ajuns un stat vasalizat de către Uniunea Sovietică, după pacea de la Yalta şi tratatul de pace din Paris. Pentru ce? Pentru că, în prima perioadă a acestui al II-lea război mondial, adică din 1941-1944 am luptat contra Uniunii Sovietice care ne-a invadat şi anexat – cu violenţă: sub ameninţare de război! două provincii istorice din teritoriul naţional: Basarabia şi Bucovina de nord. Pe frontul din est – timp de trei ani de participare activă, alături de Germania, aliatul nostru de atunci, am pierdut cam 500.000 ofiţeri, soldaţi, servicii, pe câmpul de onoare – cum ar fi spus Charles Péguy! Iar dincoace, pe frontul de vest, contra germanilor şi aliaţi cu sovietele, am pierdut pe câmpul de onoare – vreme de opt luni de bătălie. 
 

 

 

 

           Eugene Ionesco: Testament


Nu, nu este vorba de vreun act notarial, prin care reputatul dramaturg îşi împarte bunurile.
Probabil că nici nu a existat aşa ceva.
Este vorba de un document deosebit, apărut în publicaţia pariziană "Le Figaro Litteraire" a doua zi după moartea lui Eugene Ionesco, survenită în 1994.




TESTAMENT

Mesajele nu au nici un efect asupra mea.
În acest moment mi-e totuşi atât de rău încât îmi este greu să scriu.
Nici ideile nu-mi vin când durerea este atât de violentă.
Este aproape ora 5, va veni noaptea, noaptea pe care o detest, dar care îmi aduce totuşi, câteodată, un somn atât de plăcut.
Mi se joacă piesele cam peste tot în lume şi cred că aceia care se duc să le vadă râd sau plâng, fără a simţi dureri prea violente.
Ştiu că se va sfârşi curând, dar, cum am spus-o de curând, fiecare zi este un câştig.

Mi-e greu să continui, din pricina acestui vid existenţial

Câteodată vin să mă vadă prietenii, câţiva prieteni devotaţi.
Îmi face mare plăcere să-i văd, dar după o oră obosesc.
Oare ce altceva făceam, mai bine, înainte?
Cred că mi-am pierdut timpul şi că am alergat în van.
Îmi simt mintea goală şi mi-e greu să continui, nu din cauza durerilor ci a acestui vid existenţial de care e plină lumea, dacă pot spune că lumea este plină de vid.
Ca de obicei, mă gândesc că poate voi muri în această seară sau, să nădăjduim, mâine ori poimâine.
Sau, chiar, cine ştie cât timp mai târziu.
Când nu mă gândesc la tot ce poate fi mai rău, mă plictisesc.
Câteodată mă gândesc că mă gândesc, mă gândesc că mă rog.
Cine ştie, poate că va fi totuşi ceva, va fi ceva.
Poate că după va fi bucuria.
Care este forma lui Dumnezeu?
Cred că forma lui Dumnezeu este ovală.

Am fost ajutat de mulţi oameni cărora le datorez recunoştinţă

Am fost ajutat în carieră - carieră, cum se spune - de un mare număr de oameni cărora le datorez recunoştinţă.
A fost, mai întâi mama, care m-a crescut, care era de-o incredibilă tandreţe şi plină de umor în ciuda faptului că unul dintre copii îi murise la o vârstă fragedă şi că fusese abandonată - după cum am povestit adesea - de soţul ei ce a lăsat-o singură în marele Paris.
.
Dar pe parcursul vieţii, mai ales soţia mea, Rodica, şi fiica mea, Marie-France, au constituit pentru mine cel mai mare ajutor.
Fără ele, este limpede că n-aş fi făcut nimic, n-aş fi scris nimic.
Le datorez şi le dedic întreaga mea operă.
Apoi, mai târziu, au fost toţi profesorii mei de la liceul din Bucureşti.
Datorez mult şi unui escroc, Kerz, care s-a declarat falit în ziua ultimei reprezentaţii cu Rinocerii la New York, ceea ce lui i-a adus, în 1940, suma de 10.000 de dolari, dar şi mie mi-a adus renumele în Statele Unite.
El m-a ajutat fără să vrea.
.
Au fost, apoi cronicile literare engleze şi franceze.
În plus aceste cronici au ridicat împotrivă pe criticii de stânga care crezuseră la început că eu însumi sunt de stânga aşa după cum ceilalţi mă credeau de dreapta.
Apoi, încă o dată soţia mea, mereu soţia mea, care m-a obligat să-mi trec examenul de licenţă.
Şi mi-a făcut bine, dorind să mă distrugă, cea de-a doua soţie a tatălui meu, Lola, care m-a dat afară din casă, provocându-mă în acest fel să mă descurc şi să reuşesc.
Mi-au făcut bine profesorii de la Liceul Sf. Sava care m-au gonit din liceu, ceea ce m-a determinat să-mi iau bacalaureatul într-un liceu de provincie, ocrotit de sora soţiei mele, Angela, care ţinea o pensiune pentru liceeni (liceeni care, după câte ştiu eu, n-au reuşit în viaţă).
Vagabondând de la unul la altul, de la unii la alţii, eu, cel fără adăpost, am acum unul din frumoasele apartamente din Montparnasse.
Am mai fost, în sfârşit, ajutat câteodată de rude mai mult sau mai puţin îndepărtate, de către mătuşa mea Sabina şi mătuşa mea Angela, de către profesori care îşi imaginau că am geniu.
Am fost ajutat, mai recent, în timpul războiului din 1940 de Anca, mama soţiei mele,
care în ciuda durerii proprii, cu inima sfărâmată, i-a lăsat pe ginerele şi fiica ei să plece în Franţa.
A murit, sperând să se reîntâlnească cu noi la Paris, unde nu a putut ajunge.
A murit cu această nădejde.

Poate Dumnezeu este acela care m-a ajutat toată viaţa şi eu nu mi-am dat seama


Am fost ajutat de Dumnezeu atunci când, refugiat la Paris pentru că nu voiam să mă alătur comuniştilor de la Bucureşti, am plecat într-o zi la piaţă fără un ban în buzunar şi am găsit pe jos 3000 de franci (din 1940!).
Atâtea întâmplări mi-au venit în ajutor!

Poate Dumnezeu este acela care m-a ajutat toată viaţa, care mi-a sprijinit toate eforturile şi eu nu mi-am dat seama.
Am fost ajutat, apoi, de proprietarul meu din strada Claude Terrasse, dl.Colombel, Dumnezeu să-l binecuvânteze, care nu a cutezat să arunce în stradă un biet refugiat care nu-şi plătea chiria dar era poate trimis de Domnul.

În ciuda eforturilor mele, în ciuda preoţilor, n-am reuşit niciodată să mă las în voie, în braţele Domnului

Şi astfel, din mână în mână, am ajuns să obţin un soi de enormă celebritate şi să ajung împreună cu soţia mea la vârsta de 80 de ani, chiar 81 şi jumătate, cu frica morţii, cu nelinişte, fără a-mi da seama că Dumnezeu îmi dăruise atâtea binefaceri.
El n-a abolit, pentru mine, moartea, ceea ce mi se pare inadmisibil.
În ciuda eforturilor mele, în ciuda preoţilor, n-am reuşit niciodată să mă las în voie, în braţele Domnului.
N-am reuşit să cred destul.
Eu sunt, din păcate, ca omul acela despre care se spune că făcea în fiecare dimineaţă această rugăciune:
"Doamne, fă-mă să cred în Tine".
.
Ca toată lumea, nici eu nu ştiu dacă, de cealaltă parte, există ceva sau nu este nimic.
Sunt tentat să cred, ca şi Papa Ioan Paul al II-lea, că se desfăşoară o luptă cosmică enormă între forţele tenebrelor şi cele ale binelui.
Spre victoria finală a forţelor binelui, cu siguranţă, dar cum se va produce aceasta?
Suntem oare fărâme dintr-un tot, sau suntem fiinţe care vor renaşte?
Lucrul care mă întristează poate cel mai mult este despărţirea de soţia şi fiica mea.
Şi de mine însumi!
Sper în continuitatea identităţii cu mine însumi, temporală şi supratemporală, traversând timpul şi în afara timpului.

Cu toate acestea, este greu să-ţi imaginezi o lume fără Dumnezeu

Nu apărem pe pământ pentru a trăi.
Apărem pentru a pieri şi a muri.
Trăieşti copil, creşti şi foarte repede începi să îmbătrâneşti.
Cu toate acestea, este greu să-ţi imaginezi o lume fără Dumnezeu.
Este totuşi mai simplu să ţi-o imaginezi cu Dumnezeu.
S-ar putea spune că medicina modernă şi gerontologia doresc, prin toate mijloacele, să reconstruiască omul în plenitudinea sa,
aşa cum divinitatea n-a putut s-o facă: în pofida bătrâneţii, a stricăciunii, a slăbiciunii, etc.
Să-i restituie omului integritatea, în imortalitate, aşa cum divinitatea n-a ştiut sau n-a vrut s-o facă.
Cum n-a făcut-o divinitatea.

În acelaşi timp, în ciuda a orice, cred în Dumnezeu

Înainte, sculându-mă în fiecare dimineaţă spuneam: slavă lui Dumnezeu care mi-a mai dăruit încă o zi.
Acum spun: încă o zi pe care mi-a retras-o.
Ce-a făcut Dumnezeu din toţi copiii şi vietile pe care i le-a luat lui Iov?
În acelaşi timp, în ciuda a orice, cred în Dumnezeu, pentru că eu cred în rău.
Dacă răul există, atunci există şi Dumnezeu.

Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971