Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011 periodic nr. 1 2 | 3 | 4 | 6 | 7-8 | 9-10 | -->
Anul 2010
Anul 2009
Corneliu LEU: FALSE ETICHETE DE GENIALITATE LITERARĂ
Cultura de criză de Adrian Alui Gheorghe
MARI SCRIITORI AI UNEI GENERAŢII CE NU TREBUIE UITATĂ - Două studii de Ion Pachia Tatomirescu
PROFESORUL DE LA „SORBONA” TITUS BĂRBULESCU, O BIOGRAFIE ROMÂNEASCĂ ŞI O BIBLIOGRAFIE A LITERATURII EXILULUI ROMÂNESC Horia Stamatu ,Testamentul lui Eugen Ionesco
ZOE DUMITRESCU BUSULENGA: Insemnari la senectute
VASILE VOICULESCU ÎN ROMANELE DOCUMENTARE ALE LUI FLORENTIN POPESCU
UN POET LA DUNĂRE CU TREI SECOLE DUPĂ OVIDIU
Comorile romanesti de la Viena
Napoleon SAVESCU: CUIUL DACIC
Zamolxe din Dacia - schiţă biografică de Octavian Sărbătoare
Urme aproape româneşti în Elveţia
Viorel ROMAN : Negustorii de popoare
Constantin FROSIN prezintă în traducere franceză: POÉSIES D’ADRIAN BOTEZ
Tudor Nedelcea şi Gheorghe Pârja - DOUĂ PORTRETE DE CĂRTURARI ZUGRĂVITE DE DAN LUPESCU
Ambiţie şi performanţă la Mizil – de Lucia OLARU NENATI
Recenzii de Magdalena Albu, Al. Florin Ţene, Melania Cuc, D. Sauca, Duşsn Baiki, Ion Dumitru, referitoare la Marcu Botzan, Biblioteca română din Freiburg, Proiectul Banaticus, Nicolae Gudea, Suzana Deac, Ligza Diaconescu, Toader T. Ungureanu.
Versuri de Nicolae NICOARĂ-HORIA, Ioan LILĂ, Melania CUC, Adrian BOTEZ, George BACIU - Partea I
Partea II
Partea III
Din folclorul internetului – partea I
Partea II - Cugetările lui Mark Twain
Rege Francez din genealogia lui Stefan Cel Mare
Cugetările lui Brâncuşi
Din folclorul internetului – partea a II-a
Din folclorul internerului -partea II (b)
Cântece dăruite de Familia Aznavour
MARI SCRIITORI AI UNEI GENERAŢII  CE NU TREBUIE UITATĂ
                                                       Două studii de Ion Pachia Tatomirescu

Petre Stoica – „reîntregitorul“ miraculoasei aure a obiectelor 
din universul cotidian





Cuvinte cheie: Cetatea modernă, Laitmotivul „disc de gramofon“, Principiul estetic-paradoxist al reîntregirii aurei primordiale a obiectelor, Resurecţia  poetică din 1965 – 1970, Stampe de târg din Banat, Tatăl-Zeu şi Zeitatea-Mamă, Vitalitatea Provinciei.


Fiul lui Adam Stoica, român-ardelean, originar din Romoş-Orăştie, un militar de „elită cogaionică“, desigur, şi al bogatei bănăţence, Maria Stoica (n. Bertan), poetul Petre Stoica vede lumina zilei la 15 februarie 1931, în localitatea Peciul Nou, din judeţul Timiş. După absolvirea ciclului primar la şcoala din Banloc, Petre Stoica frecventează cursurile Gimnaziului Vincenţiu Babeş din Timişoara, apoi cursurile importantului liceu timişorean, Constantin Diaconovici Loga, înscriindu-se la Facultatea de Filologie (secţia germanistică) de la Universitatea din Bucureşti, unde, în 1954, obţine diploma de licenţă în litere. După câteva săptămâni în care funcţionează ca profesor la o şcoală din Valea Jiului, Petre Stoica este angajat (în 1954) la Editura de Stat pentru Literatură şi Artă din Bucureşti. Din 1956, de la Primul Congres al Scriitorilor din R. P. R., îl cunoaşte pe poetul A. E. Baconsky, redactorul şef al revistei clujene «Steaua», revistă angajată într-un veridic program resurecţional-poetic, în ciuda proletcultismului revistelor bucureştene. Petre Stoica devine astfel şi „corespondentul“ din Bucureşti al revistei clujene «Steaua», calitate ce îi prilejuieşte stabilirea unor legături resurecţional-poetice şi cunoaşterea unor mari scriitori români interbelici, „puşi la index“ de dictatura / cenzura comunistă, de la Tudor Arghezi, la Adrian Maniu, Ion Vinea ş. a. În toamna anului 1957, Petre Stoica, Grigore Hagiu, Nichita Stănescu, Cezar Baltag, Mircea Ivănescu, Matei Călinescu, Modest Morariu, Fănuş Neagu, Nicolae Breban ş. a. se constituie într-un remarcabil grup bucureştean al resurecţiei poetice (cf. SUi, XX), la „umbra scutului boemei“ (Dimitrie Stelaru, Ion Vinea ş. a.), având în obiectiv «bătălia pentru estetică», pentru afirmarea „substanţială“ a metaforei, «pentru că era foarte mare lucru să vii, în acea vreme, cu o metaforă insolită, care să scape de cenzură» (TSA, 1); reuniunile grupului resurecţional aveau loc în încăperi închiriate, fie „la Grigore Hagiu“ (în subsolul unui bloc de pe str. Pictor Stahi), fie „la Petre Stoica“ (într-o mansardă de pe str. Gutenberg, 16), ori „la Nicolae Breban“ (de pe str. Lemaître – cf. SUi, XX). Din anul 1958, Petre Stoica este angajat în funcţia de redactor la revista de literatură universală, «Secolul 20», de unde reuşeşte să deschidă nenumărate „ferestre“ în orizonturi resurecţional-poetice, ori să realizeze adevărate „punţi“, între literatura română şi literaturile european-occidentale, îndeosebi, literatura ţărilor germanofone; cunoaşte o serie de personalităţi culturale de prim rang din Europa: dr. Wolfgang Kraus (director la Österreichische Gesellschaft für Literatur), Heimito von Doderer, Christine Busta, Gerhard Fristch, Ernst Jandl, Konrad Bayer, Alfred Kolleritsch, Max Demeter Peyfuss, Ernst Jünger ş. a. (cf. SUi, XXI); desfăşoară şi o impresionantă activitate de traducător: «59 poeme» de Georg Trakl (1957), «Poezia germană modernă» (1967), «Poezia nordică modernă – poeţi islandezi, finlandezi şi suedezi» (1968), «Poezia austriacă modernă» (1970, în colaborare cu Maria Banuş), «Poeţi ai expresionismului» (1971), «Omul şi masele» de Ernst Toller (1972), «Cuvântare solemnă» de Ernst Stadler (1975), «Trăiesc printre rânduri» de Nikolaus Berwanger (1981), «Tânguirea mierlei» de G. Trakl (1981) etc. În 1990, este membru al Consiliului Uniunii Scriitorilor din România şi fondator al secţiei române a PEN-clubului; în 1991, este delegat la Congresul Mondial al PEN-clubului, ale cărui lucrări s-au desfăşurat la Viena. Din mai 1995, înfiinţează Fundaţia Culturală Româno-Germană Petre Stoica, din Jimbolia. Activitatea literară a lui Petre Stoica a fost încununată în nenumărate rânduri: Diploma de Laureat al Primului Festival George Bacovia – Bacău (1971), Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti (1971, 1974), Premiul Uniunii Scriitorilor din România (1980, 1991), Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Sibiu (1985), Premiul Naţional de Poezie Mihai Eminescu – Botoşani (1994), Marele Premiu pentru Poezie, Ion Vinea (1996), Premiul Uniunii Scriitorilor – filiala Timişoara (1996) etc. Petre Stoica s-a stins din viaţă la Jimbolia, în 21 martie 2009.
Într-un interviu acordat poetului timişorean, Aurel Turcuş, de la cotidianul «Renaşterea bănăţeană», interviu publicat în suplimentul de cultură, literatură şi artă al respectivului ziar, în 6 martie 2001, Petre Stoica mărturiseşte: «Eu, cel puţin, deşi am tradus atâţia poeţi – şi-am spus-o de vreo zece ori până acuma – mă revendic de la Bacovia şi de la Adrian Maniu; de la Bacovia am învăţat ce înseamnă banalul, cum îl poţi ridica la rangul de poezie, dându-i aură.» (s. n. – TSA, 2). Aşadar, poetul Petre Stoica a atras atenţia criticii literare «de vreo zece ori» asupra unei componente esenţiale a creaţiei sale poetice, înmănunchind câteva zeci de volume: Poeme (Bucureşti, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, 1957), Pietre kilometrice (Buc., Editura pentru Literatură, 1963), Miracole (1966), Alte poeme (Buc., E. p. L., 1968), Arheologie blândă (Bucureşti, Editura Tineretului, 1968), Melancolii inocente (Buc., E. p. L., 1969), O casetă cu şerpi (Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1970), Bunica se aşează în fotoliu (Buc., C. R., 1971), Sufletul obiectelor (Bucureşti, Editura Eminescu, 1972), Trecătorul de demult (Buc., E., 1975), Iepuri şi anotimpuri (Buc., C. R., 1976), O nuntă de cenuşă (Buc., C. R., 1977), Un potop de simpatii (Buc., C. R., 1978), Copleşit de glorie (Buc., C. R., 1980), Prognoză meteorologică (Buc., C. R., 1981), Întrebare retorică (Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1983), Numai dulceaţa porumbelor (Buc., C. R., 1985), Tango şi alte poeme (Bucureşti, Editura Albatros, 1990), Piaţa Tien-An-Men II (Buc., A., 1991), Visul vine pe scara de serviciu (Buc., C. R., 1991), Manevrele de toamnă (Timişoara, Editura Helicon, 1996), Marea, pururea marea (ediţie bibliofilă – Bucureşti, Editura Vinea, 1997), Insomniile bătrânului (Buc., C. R., 2000), Vizita maestrului de vânătoare (Bucureşti, Editura Vinea, 2002) etc., componentă esenţială ce, din punct de vedere estetic, rezidă în naşterea poemului autentic din „greu-detectabilul“ lirico-semantism al „uzatei“ realităţi cotidiene, din provincia copilăriei, ori din urbea modernă, realitate banală în aparenţă, dar devenind foarte originală în text, graţie ştiinţei – însuşite resurecţional de la George Bacovia – de a vedea / surprinde, apoi de a reîntregi – de a elimina ştirbiturile – şi de a înrăzări nebănuitele filamente de wolfram ale aurei primordiale a obiectelor, prin raportare la fondul de materie sensibilă din fiecare posibil ens-receptor. Mai mult, după cum ne încredinţează într-un «Cântec de plecare», din volumul «Trecătorul de demult» (1975), poem neantologat în «Uitat printre lucruri uitate» din anul 1997, chiar eul se străduieşte a se metamorfoza în aură a obiectelor de la periferia vieţii: «Adio sfinte obiecte domestice / deasupra voastră va trece lin cuvântul uitare / vom rămâne sub stele anonimi / voi duhuri de rugină eu / strădania de-a fi / aura pipirigului din şanţ» (ST, 44). Potrivit acestui program estetic, Petre Stoica redă un interesant circuit modern pastelului, liricizează jurnalul, compune ode ale universului insignifiant în aparenţă, eternizând clipa în memorabile tablouri, în admirabile suite simfonice ale poeticii fragmentului temporal, ori polidimensional.
Încă din anul 1977, criticul literar, Mircea Tomuş, într-o cronică la volumul O nuntă de cenuşă, a remarcat la Petre Stoica, între altele, nu numai coordonatele „primei vârste lirice“, ci şi un „model Adrian Maniu“ în linie ascendentă: «Acum douăzeci şi mai bine de ani, poezia lui Petre Stoica ni se arăta, în prima ei înfăţişare, ca un desen graţios al unor clipe fugare, semnificative, în plan poetic, prin însăşi graţia lor plastică; au urmat câteva volume la rând în care logodna picturii cu poezia a pus în competiţie harul şi căutările plastice cu preferinţa pentru motivele poetice circumscrise unei vârste – copilăria – şi unui orizont geografico-istoric – Banatul de altădată, cu satele, târgurile, oamenii şi împrejurările lui caracteristice. Dar invazia pitorescului atât de puternic colorat subiectiv ca şi predominanţa procedeului rememorării melancolic sau ironic-poetic n-au reuşit să estompeze realitatea de substrat a unui filon poetic mai puternic şi mai consistent decât, la urma urmei, semnalele exterioare prin care îi era dat să ni se înfăţişeze. Descriptiv în aparenţă, poetul se trăda, în realitate, din familia melancolicilor duioşi-ironici, pentru care, întocmai ca în poezia lui Adrian Maniu, în care îşi găsise, o vreme, modelul pe linia ascendenţei, modalităţile plastice nu reprezintă nici linia de esenţă a demersului poetic, dar nici un exerciţiu accidental şi strict exterior: harul plastic este, în aceste cazuri, un factor de impulsionare prin contrast, declanşând scăpărarea poetică în măsura în care o şi trădează.» (TML, 115).
Din Pietre kilometrice (1963), se reţine autenticitatea unei stampe de vechi târg bănăţean: «Ah, cai furtunoşi sau resemnaţi, cai de plug / mângâiaţi pe bot, căutaţi pe-ndelete la dinţi, / cai goniţi în cerc să se vadă dacă nu sunt bolnavi, / şi armăsarul ridicat în două picioare subţiri / arătându-şi pântecul argintiu cu pale de foc – / şi nebunul lălăia pipăind nevăzute obiecte, / copilul plângea îngrozit, uneori asculta / melodia flaşnetei, monotonă ca zilele verii / sortite să nu mai revină vreodată – / ah, şi planetele papagalului care făgăduiau tuturor / căsătorii fericite, averi şi viaţă eternă / iar la cortul circului piticul căţărat pe butoi / chema să admiri minunea minunilor: femeia cu barbă... / Strălucirea paielor lipite de haine ! Strălucirea / păpuşii de turtă dulce culcată pe braţ – / şi chipul îmi fuge ca mercurul pe-oglinda / păpuşii turtite... Şi trompetele lungi de carton / anunţând căderea îngerilor în visele noastre / de copii purtaţi de vârtejul căluşeilor trişti. / Nebunul binecuvânta îndrăgostiţii fotografiaţi / lângă peisajul cu aeroplan şi palmieri violeţi, / orbul cânta la vioară un imn lui Dumnezeu / şi încet cobora într-un râu nevăzut. Sprijinit / peste vise, bătrânul blajin ca un patriarh / vindea lipitori şi rădăcini de lecuit nenumărabile boli, / nebunul ridica boabele porumbului strivite în praf / semănându-le-n ogoare pe cari numai el le ştia. / Mugetul taurului gonind cutremura o clipită pe cei / ce-nfulecau grăbiţi şi beau cu faţa spre nori, / ce fumau vorbind despre afaceri şi dragoste – / sau blestemau şi râdeau şi cântau / în zornăitul monedelor aruncate / prin fum, pe tejghea...» (Vechi târg în Banat – SUi, 1). Spre deosebire de orăşelul macedonskian («Oraşul mic te fură-ncet / Cu ale lui tăcute strade, / Cu oameni proşti, dar cumsecade, / Ce nici nu ştiu că sunt poet.. // Cu centrul intim şi cochet, / Şi fără case cu arcade...» – Al. Macedonski, «Rondelul oraşului mic»), spre deosebire de nevrozatul, sufocantul târg bacovian («Ce tristă operă cânta / fanfara militară / Târziu, în noapte, la grădină... / Şi tot oraşul întrista / Fanfara militară... // Plângeam şi rătăceam pe stradă / În noaptea vastă şi senină...» – G. Bacovia, «Fanfara»), românescul târg bănăţean, provincia din creaţia poetică a lui Petre Stoica respiră optimist-cosmic, participă la o universală ordine, constituindu-se într-o serie de miracole, după cum certifică şi volumul publicat în 1966 (Miracole): «Mânjiţi pe obraji cu boabe de bozii / ne căţărăm pe grilajul ruginit / de unde privim / sărbătoarea din curte – // pe masa aşezată printre dalii înalte / paharele şi sticlele cu dop de cocean / înconjură gramofonul pictat / cu amoraşi zburând peste cai, // şi discul se răsuceşte repede repede // în aerul toamnei plutesc funigei, / porumbeii venind şi plecând / sunt explozii albastre, // din pâlnia de foc a gramofonului / cresc poveşti despre valurile Dunării / şi nouă acum ni se pare / că oamenii din curte sunt nemuritori / fără să ştim că sumedenii de gânduri / cu pietre ascuţite / le bat într-una în tâmple: / cineva se gândeşte la soţia bolnavă din pat / cineva se gândeşte la inundaţia de anul trecut / cineva se gândeşte la viile distruse de filoxeră // şi discul se răsuceşte repede repede // aerul e plin cu pleavă, cu viespi / ce coboară şi sug din perele strivite în prag / şi cad apoi în apa verzuie din jgheab // şi discul se răsuceşte repede repede // iar noi privim fermecaţi; / când paşi se aud venind către noi / fugim şi ne-ascundem în şanţ, / ne spunem că odată şi noi vom fi mari / şi atunci vom cumpăra gramofoane cu pâlnie de aur / să ascultăm cât vrem / poveşti fără seamăn...» («Moment din copilărie» – SUi, 3 sq.). Laitmotivul cu disc de gramofon învârtindu-se repede-repede înfăşoară lirico-semantic, desigur, şi o „subtilă“ trans-simbolizare într-o „grăbită“ roată a timpului, a vârstelor. Fanfara din orăşelul lui Petre Stoica are focul solemnităţii: «La un semn de nimeni bănuit / focul fanfarei izbucneşte în piaţa cu monument, / bătrânii rămân nemişcaţi / sub duzii cu frunze de hârtie / unde joacă pe boabe de fasole şeptici. // Noi, copiii, prin nori alcătuiţi din pucioasă / pe căluşei cu vopseaua decolorată / călătorim visători înspre cer – / aripile fragile ni se rup / şi nu ajungem mai sus de salcâmi...» («Amintindu-mi o duminică» – SUi, 4). În provincia evocată de Petre Stoica, nunta este încă un mare eveniment românesc: «Alaiul iese din curtea bisericii / invitaţii calcă în vesel tact // Naşul mare dirijează traseul culorilor / şi satul se umple de parfum / Copiii se caţără pe garduri / Toate ferestrele acum se deschid / până şi mama oprindu-şi andrelele / admiră momentul festiv // Mirele păşeşte atletic / din pălăria sa neagră priveşte un vultur / Mireasa e timidă ca un porumbel / sânii îi sunt împodobiţi cu zambile / şi-n jurul frunţii i se roteşte lent / aura cununii de mirt // Îndărătul nuntaşilor cu luciri de staniol în priviri / neîntrerupt clarinetul şi patru viori / silabisesc suspine dulci // Alaiul se îndepărtează / pleacă să planteze o mlădiţă de bucurii / din care vor creşte crengile vieţii cu copii / acoperite cu multe frunze pline de sevă bogată / şi apoi vor mai creşte şi câteva fructe / pentru gura pământului // Dar acum să danseze / sub norii ce-s tufe de roze cu aripi de serafim» («Baladă» – SUi, 9 sq.). Dar când se întrerupe, când tace „maşina de cusut destine“, este semn de moarte, este semnal că trece alaiul funerar: «Arşiţa topeşte piatra, zăvoarele, / plantele grădinii / se despletesc în făşii de pergament. // Chemaţi de un vaier prelung / ieşim din camere ce au în ferestre / crengi cu frunze de nuc, // tace şi maşina de cusut. // În mijlocul drumului / apare convoiul funebru: // A murit un om destul de bătrân; / se spune c-a suferit de rac, / patru bărbaţi îl poartă pe năsălie, / nepoţii leagănă o cunună cu panglică roză; // (...) // Convoiul lasă în urmă / miros de ceară, de busuioc, de tămâie, / sub oţetarii cu frunze roase / femeile stau cu pumnul la gură, / şi-n momentul în care mă întreb dacă şi eu voi muri / maşina Singer de cusut / începe iarăşi să cânte.» («Cândva, în iulie» – SUi, 10 sq.). Provincia are vitalitate, este plină de energie în toate anotimpurile; «orologiul cucului cade în lacul verde»; «pe şoseaua naţională, chiar lângă pod, / se clatină carul cu trifoi»; «mamele pleacă la prăvălie să cumpere drojdie, câteva picături din petrolul / prelins de pe gura războiului»; «se discută preţul cerealelor»; «farmacistul îşi arată priceperea la biliard»; «printre norii de tuş negru / luna este un felinar de dovleac»; «văcarului / care intră melancolic în sat» i se pare că «sub raze palide, casele / se scufundă-n pământ» (O seară aproape uitată – SUi, 6); «bariera se ridică agale, / căruţe cu păsări, cu fructe, cu mac / intră în oraşul mic, salutate / de cocoşul cu trâmbiţa spartă»; «căruţele cântă din osii uscate / şi ajung în piaţa cu bidoane de lapte»; «lângă monumentul cu vultur / apar funcţionarii lins pieptănaţi»; «în cârciumă negustorii încheie contracte»; «frizerii orbesc în oglinda pătată de muşte» (Reşedinţă de plasă, I – SUi, 13 sq.); «din norul serii, zmeuriu, / cad porumbei întorşi de pe câmp»; «servitoarele târăsc spre casă / copii cu bucle de îngeri»; «funcţionarii cu mustăţi de catran / vin în parc să consume / covrigi cu chimen, să asculte / melodiile sublime din chioşc»; «directorul băncii spune glume, / râsul său înghite luna / şi obosite, soţiile funcţionarilor / scot fluturi din bere» (Reşedinţă de plasă, II – SUi, 14 sq.); «vine circul / ... / pe roţi albastre şi roşii / pe roţi de frunze şi fum // (...) // ...intră în orăşelul nostru credincios / – aici unde oamenii spun că artiştii sunt derbedei / aici unde o fată care s-a dăruit iubitului / a fost alungată cu pietre – / intră pe străzile atât de curate / melancolica maimuţă îi salută pe toţi trecătorii // (...) // la marginea orăşelului nostru cinstit / e coborâtă ancora artei» (Vine circul – SUi, 16 sq.); profesorii de gimnaziu, «vara, pe străzile oraşului mic», «sunt îmbrăcaţi în haine sobre / lucind de atâta şi atâta călcat»; «la gâtul lor mereu transpirat / atârnă lavalierele / ca nişte păsări căzute în praf» (Profesorii de gimnaziu – SUi, 18); în gara cu etaj a orăşelului, «brusc mor greierii aparatului Morse», după ce trece personalul; «la etajul enigmatic / unde plâng muşcate cu ochi de mărgean / degetele unei zâne / sărută clape dulci de pian» (O gară – SUi, 19 sq.); strugurii atârnă «ca liliecii de grindă»; fluturii caută «paradisul din preajma / lămpilor mari Petromax» (Slow-Fox – SUi, 22); iarna, «vântul trandafiriu aşează ouă de gheaţă / printre tufele mici de mahonia, / dinspre fierărie creşte mirosul copitelor arse / în timp ce peste olanele brumării / păstăile roşcovilor sălbateci / răsună ca nişte cutii de conserve, // macină macină morile»; «...elevii patinează încontinuu pe lac, / îşi sărbătoresc fericirea vârstei dansând / şi dacă vor, pot să atingă cerul cu palmele / pline de ghiocei spumoşi, // întunericul coboară foarte repede – / când ciorile părăsesc grădina adormită; / ca un rinocer trece locomotiva prin preajma pădurii, / poate mai vin ecouri peste marele câmp / iar îngerii cântă din flaute subţiri de argint» (Înaintea nisorii – SUi, 7 sq.). La tăierea porcului de Crăciun, «pe masa adusă-n şopron / se află sare, cimbru, cuţite fierbinţi»; «vântul îşi opreşte motoarele / şi ninsoarea creşte monoton monoton»; «pretutindeni în curte sunt urme de paşi / îndreptaţi spre fântână, spre uşi / iar sângele scurs pe zăpadă / este o flacără ţintuită deodată / în cuie de gheaţă»; şi «tata e-un zeu / cu barba lucind de grăsime»; «vrăbiile visează gămălii de mohor»; «din orele bucuriei picură miere / şi ochii contemplă-n tăcere / carnea roză a porcului atârnat / de două cârlige sub dud»; «când alte zgomote se aud / soarele despică norii molateci / risipind peste curte / făinişuri de aur...» (În curte – SUi, 8 sq.). Elogiul provinciei continuă şi în «Arheologie blândă» (1968), tot prin ochii copilului-zeu. Şopronul este «un tărâm salvator», un spaţiu sacru, în succesiunea dienocurilor, în rotirile exacte ale nocturn-diurnului; «tărâmul fantomelor rămâne afară: / în inimi şi-n iadul fântânii, în alunii întunecoşi / dindărătul grădinii, // aici e-o împăcare caldă, un cântec / cu glas de rumeguş, o bucurie naivă»; în şopron, «brusc se face lumină de rai», «rândunica ţâşneşte frumos de sub grindă / şi se duce la Dumnezeu să-i spună / un psalm de argint»; «aici sunt inelele şi literele de metal / pentru hamurile uscate ca şerpii de pe drumurile verii»; aici, «sunt clopoţeii – sufletul lunii decembrie, sunt / potcoavele rupte, care par nişte inimi ciobite, / sunt o mie de obiecte rămase de la străbunici»; «aici e felinarul orbit de treizeci de ani, / e presa pentru storsul strugurilor – / aşteaptă să se umple fagurii toamnei, / atunci din jgheabul ei va curge mustul, ofrandă / pentru sfântul Dionisos / care hoinăreşte din sat în sat şi discută cu ţăranii prin cârciumi, / aici e coasa şi grebla, sunt toate uneltele / pentru răstignitul porcilor, iarna»; aici, «într-un colţ picoteşte roata de tors a bunicii»; şopronul se constituie într-o lume «care moare într-un anotimp / şi reînvie în alt anotimp»; «aici, ziua veghează rândunica, / noaptea veghează luna care-şi vâră craniul palid / pe fereastra de sus.» (Şopron – SUi, 26 sq.). În sărbătorile de iarnă, când «roata fântânii cântă bucuria teama speranţa», când «de pe crengi curg fire subţiri de staniol», când «vrăbiile dansează mecanic pe bălegar», când «din grajd izbucnesc întruna comete de aburi», la nechezatul cailor «ca în basm», când «în cameră e miros de brad luminos», când «nucile aurite sunt nasturi de pe hainele îngerilor», când merele par a fi aduse din «poienile raiului», când «câinii vecinului latră şi deodată / din întunecimi de grădină / ies irozi cu tiare albastre galbene roşii», când «bat clopote undeva în pământ», în afară de tatăl-zeu «cu barba lucind de grăsime», se profilează ca zeităţi şi bunica, răsfoind calendarul nou, citind şi profeţind „că la anul nu vor fi şoareci pe câmp“, că provincia va fi încercată «de un frig atât de mare», cum «nu s-a mai pomenit din veacul trecut», ori zeitatea-mamă, îndesând «paie multe-n cuptor / ca să fie cald pentru seara Crăciunului» (Din copilărie – SUi, 27 sq.). Rang de semizei, chiar de lari, par să capete şi vecinul-marinar («...rudă îndepărtată a mamei», ce «a fost marinar la Pola», ce are acum «mustăţile îngălbenite de tutun» şi care se laudă: «c-a stat pe catarg printre păsări, / că a făcut în Marea Adriatică baie», ori că «toate fetele din portul vestit îl iubeau / doar pe el, bărbatul înalt, bărbatul spătos...» – Vecinul nostru – SUi, 28 sq.), frizerul («cu pămătuful ca o crizantemă-nfoiată», ce «pe toţi i-a făcut pentru o zi două frumoşi», «cu briciul ascuţit şi lucios» – Frizerul – SUi, 29 sq.), tocilarul (ce «intră în sat / însoţit de convoiul frunzelor», ce «împinge căruciorul de parcă / îşi taie mormântul în piatră» şi căruia «mâinile îi întind cuţite / de tăiat în linişte pâine, cuţite lungi / pentru spintecatul porcilor iarna, / îi întind şi foarfeci pentru vălul cald / al miresei, pentru scutece...» – Evocare – SUi, 30 sq.), hornarii (ce, «atârnaţi întotdeauna de nori străvezii / coborau pe funii nevăzute în coşuri / gonind cu peria lor ca un arici supărat / duhurile funinginei, diavolii focului; mamele ne speriau arătându-ni-i / dar ele ştiau că oamenii aceştia tăcuţi / sunt zeii casei» – Oamenii acoperişelor – SUi, 32) ş. a.
O dată cu publicarea volumului «Melancolii inocente» (1969), protagonistul poemelor lui Petre Stoica, din erou al provinciei, al orăşelului-reşedinţă de plasă, devine eroul cotidian al «cetăţii moderne», observând „ordinea gravă“ a lumii, meditând asupra acesteia, ori implicându-se – mai mult sau mai puţin – în dramatismul existenţial-cotidian al aşezării lumii în făgaşele teluric-celeste ale fiinţei.
Desigur, din când în când, aidoma unui Hesiod, însă sortit a vieţui într-un apartament din cetatea modernă, mai priveşte în oglinda retrovizoare a vârstei, reînviind „muncile şi zilele“, illis temporibus, „petrecerea“ de la poalele Heliconului, ori, mai degrabă, ale Cogaionului nemuritorilor, ca în acest jurnal (publicat în volumul din anul 1975, «Trecătorul de demult») derulat la perfect compus: «Luni am instruit găinile apoi / am cântărit lumina solară din fiecare ou / marţi am semănat morcovi viitoare / cozi de cometă pe cerul bucătăriilor / miercuri am ieşit la plimbare cu iepurii / am discutat despre / posibila interzicere a bombei atomice / joi mi-am defrişat barba iar seara / am ascultat broasca ţestoasă / depănându-şi străvechile amintiri / vineri am primit în audienţă cocoşul / cerea extinderea curţii / să poată ucide cocoşul vecinului / sâmbătă m-am îmbătat cu Hesiod / în timp ce trăncăneam / despre ultimele cuceriri agro-tehnice / duminică după-masă pe-o vreme cu ploaie / am participat la funeraliile cârtiţei»  (Jurnal – ST, 27 / SUi, 89 sq.); ori ca în oda mâinilor din volumul «Iepuri şi anotimpuri» (1976): «Aceste mâini care repară coarnele berbecului / aceste mâini care jupoaie un iepure / aceste mâini care dezmiardă coama calului din basm / aceste mâini scufundate adânc în lada cu făină / aceste mâini care aduc un şarpe din clocotul verde al grădinii / aceste mâini care în apa limpede îşi scot mănuşile de lut / aceste mâini care aprind o ţigară foarte ieftină / aceste mâini care înalţă din fântână cheia strămoşilor / Aceste mâini care găsesc în praf un clopoţel şi un cioc de vultur / aceste mâini care îndoaie o potcoavă în formă de inimă / aceste mâini care tremură pe coapsele de gresie ale femeii / aceste mâini care golesc tărâţa timpului din ceasul din perete / aceste mâini care închid ochii morţilor din fotografie / aceste mâini care arată viitoarea direcţie a vântului // aceste mâini înstelate în contextul albastru al zilei» (Aceste mâini – SUi, 93 sq.).
„Cetatea modernă“ (a Timişoarei) din vremea unei Europe „bolind“ de-al doilea război mondial este surprinsă de Petre Stoica prin ochii adolescentului, ai liceanului «palid după întâia ţigară», trecând pe străzile «cu hortensii şi femei sănătoase / însoţite de bărbaţi fără patimi», interogându-se asupra întârzierii vântului menit a linişti «sânii femeilor sănătoase», ori a-i răcori «obrajii încinşi de primul sărut»; în „cetatea modernă“ a acestui anotimp al eroului liric, «viaţa are gust de păcură dulce», «arşiţa topeşte fardul obrajilor», «tramvaiul galben duce ţăranii chipeşi la gară», «gramofonul gâfâie ca un obez în faţa unei fecioare», «o saltea cu aripi împuşcate zboară pe fereastră», «nebunii oraşului întârzie sub felinare / şi pipăie conturele Europei bolnave» (Într-o cetate modernă – SUi, 44 sq.), «din copaci cad cranii de păsări dar nu le culege / nimeni, nimeni nu mai ascultă tangouri», «putrezite umbrele verii curg în pământ / lebăda moare – pluteşte asemenea unui steag / al capitulării vin şobolanii şi curând o mănâncă / la masa dulce a păcii» (Toamnă în parcul cetăţii moderne – SUi, 45).
Dar „cetatea modernă“ din vremea studenţiei lui Petre Stoica, a maturităţii depline, creatoare, a afirmării, este Capitala / Bucureştiul, unde-i «roata norocului neagră şi roşie», cu „semnele ei albe“ «ca ochii destinului»; aici, «din mâlul zilei ies crocodili – cu gura deschisă» (Roata norocului – SUi, 46), căutând, vrând să înghită „roata norocului“; aici, protagonistul poematic constată că «după Hiroşima nu mai există legende» (Acolo îndărătul perdelelor – SUi, 61), că «Albă-ca-Zăpada a fost gâtuită de pitici», că «piticii au crescut uriaşi», că «s-au decretat mareşali / şi luptând între ei au murit glorioşi»; aici, «căprioarele se prăbuşesc lângă lupi iar lupii / îngenunchează lângă iepuri numai porcii mistreţi / mai aleargă apărându-şi demnitatea cu colţii»; aici, «corbii plâng şi recită manifeste de pace» (Cine – SUi, 63). Aici, «lângă roza vânturilor cu lira sub braţ / poetul fumează nori şi arată drumuri inverse / unii îl cred şi-şi mută turma de oi înspre lupi / unii pe vreme senină deschid umbrela şi fac astenie / alţii se duc să cultive grâu mac şi culeg / pietricele dorm liniştiţi în loc de vară au iarnă / şi prăjesc pe plită elegia belşugului bravo poetul / compune un nou sistem de irigare şi-i trage pe sfoară / pe cei care vor să-l tragă pe apă bravo şi bravo / cel deprins cu nuanţele galbene salută poetul / de armindeni îi trimite o casetă cu şerpi / dar ochiul magic se-aprinde» (O casetă cu şerpi – SUi, 70 sq.). Aici, în „cetatea modernă“, poetul îşi trăieşte „execuţia“ – sub o dictatură de tip napoleonic – aidoma unui nou François Villon (după cum se ştie dintr-un poem publicat tot în volumul O casetă cu şerpi, din 1970): «Peste câteva clipe în piaţă are loc execuţia mea / asistă şi vulturii vulpile grafologii asistă contabilii / e viva sosesc toboşarii lui Napoleon soseşte şi clipa / când litera funiei cade pe gâtul acesta prin care / a trecut un râu de coniac sunt executat pe bună dreptate / prea am iubit cu ardoare filatelia adevărul muşcatele / şi n-am tras cu urechea la şoaptele crengilor nu-mi / pare rău că mor unde e muza mea de demult spune / cine cine îmi admiră limba suav adiind atârnând / petală de trandafir curând voi fi şi demn şi rigid / moşteniţi-mi curajul până atunci domnişoară stewardesă / vă propun un zbor de agrement» (Limba suav atârnând – SUi, 72). Aici, în „cetatea modernă“ a Bucureştiului, poetul îşi permite a face şi o «Prognoză meteorologică» (1981), de vreme ce este în stare să vadă «o furnică traversând nepăsătoare tăişul securii» (Poemul – SUi, 139), ori lumina retrăgându-se «speriată / în timp ce se înnegresc trandafirii din glastră» (Întrucât – SUi, 135), de vreme ce vede o «pasăre Hölderlin strivită sub roţile maşinii» (Omul o floare mică – SUi, 137). Aici, după cum aflăm şi dintr-un „răspuns“ din volumul publicat în anul 1983, «Întrebare retorică», în ciuda faptului că «semafoarele arată cale liberă» – aluzie la „pseudodesfiinţarea cenzurii“ din socialism –, nu poţi trece «cu picioarele retezate / dincolo unde se află parcul în care / mierla Isoldei / mai ţese postavul cântecului...» (Dincolo – SUi, 142). În „cetatea modernă“, anonim este «bărbatul care dansează pe sârmă», povestind văzduhului «viaţa-i destrămată ca o pătură veche», anonimă-i «femeiea care iese din hotel / melancolică legănându-şi / sânii copţi în focul dorinţelor», anonim este copilul «care-n timp ce priveşte ceasul / vântul îl ridică deasupra clădirilor / unde cântă pasărea de hârtie», anonim «e bătrânul care vorbeşte / cu moartea îmbrăcată / în uniformă de stewardesă», anonim «e soldatul care în autobuz / îl citeşte pe Homer», anonim e «orbul care pluteşte pe cer / cu o floare de oleandru în mână», anonimi sunt trecătorii «transpiraţi apatici veseli grăbiţi», «cu tomate în palmă / cu suluri de hârtie sub braţ / cu pastile pe limbă», purtând «cu toţii măşti», printre «claxoane fanfare ţipete la intersecţii», ori înghiţindu-i noaptea «pe toţi în cavoul ei albastru»; «în beznele ei sunt cu toţii / frunzele tăcute de pe crengile tăcute // sunt cu toţii / apa care trece domoală / de la izvor spre mare / şi de la moarte spre soarele spre norii / care dimineaţa / le aşează pe faţă / măşti mereu schimbătoare» (Întrebare retorică – SUi, 144 sq.); între zidurile sclipitoare ale „cetăţii moderne“, «zac utopii excomunicări şobolani / instrumente de tortură ghilotine excentrice / lagăre de concentrare cu firme duioase / discursuri ieşite din cimpoaiele broaştelor / autodafeuri scalpări ţapi infernali marţieni / perversităţi arhaice execuţii underground psychology / scafandri coborând între oceanele sufletului / estropiaţi magie electronică standardizare stress / roţi dinţate automobile moarte măşti de gaze roboţi / proclamaţii homunculi şi eternul / terorism în veşminte după ultimul croi» (Vietatea cu oase de aer – SUi, 148 sq.).
„Cetatea modernă“ agresează, terorizează poetul, anulează lirismul; o „salvare“ pare a se ivi doar din interior, din casă / apartament, din universul familial, unde protagonistul poemului şi iubita se retrag în îmbrăţişarea somnului până când „memoria neagră naşte pietre albe“: «Plouă argintiu şi toate se înnegresc / şi lemnul crucii şi chipul tău de fecioară / perdeaua atârnând afară putrezeşte – e steag / de doliu albinele au băut polen otrăvit / vine seara cu lumini de mucegai şi rugină / cresc negri bureţi pe indicatoarele drumurilor / şi bâjbâind intrăm deodată în somn / ploaia ne întunecă până şi stelele din vis / dormim îmbrăţişaţi ca să nu rătăcim / şi când ne trezim e iarnă de mult / memoria noastră neagră naşte pietre albe / eşti încă tu şi foarte palidă mă întrebi / de ce acum» (Şi când ne trezim – SUi, 60 sq.). „Binomul eroic“ din poemul lui Petre Stoica se află într-o mai mare siguranţă faţă de eroul liric bacovian din „locuinţa lacustră“, căci „potopul se amână“: «Noapte bună fericire şi trage zăvoarele grele / să nu intre furnicile vietăţile acestea blindate / îţi mănâncă idealurile trage perdelele jupoaie pielea / lupului din oglindă ora e foarte mentolată foarte altfel / luna îşi înfoaie coada verzuie sub plăpumi uzate / bătrânii căsătoriţi recită alfabetul e timpul beatitudinii / ascultă cum îţi creşte barba de cupru în hăţişul ei / apostolii aruncă sămânţa încercării mai ştii / poate în zori te scoli răzvrătit dar fii fără grijă / potopul se amână cu câteva zile cisternele / sunt încă pe drum» (E timpul beatitudinii – SUi, 65 sq.). În aceste circumstanţe, bucătăria se constituie într-un ungher sărbătoresc al aromelor parnasiene: «Dar cine înţelege această melancolie şi această / lentă moarte purtată pe aripi de albine / perdele arse de soare cuvinte uscate pe gură / numai bucătăria vorbeşte bolborosind din cazanele / cu lave de fructe iată acum şi sanctuarele / împodobite cu sticle de bulion cununile de mărar / adie pe fruntea zilei mereu mai aplecate în timp / ce mâna se opreşte în aer e-o pasăre lovită dar // cine înţelege această melancolie în haine de miere / şi nume crescând din literele morţii tăiate...» (În haine de miere – SUi, 74 sq.). Există şi o interesantă „metafizică“, în perimetrul, în spaţiul artei culinare: «Iubito din bucătăria noastră dispare treptat / mirosul metafizic al legumelor însăşi perdeaua / asistă atentă la transformările umbrelor calme / persistă pretutindeni un gust de sare umedă / se întunecă pâinea frumoasă a zilelor / iar peştele verii boleşte în fântâna din cer / auzi cum clopoţeii de lemn pe sfori de vânt / anunţă o trecere şi mai adâncă ? dispare treptat / urma de argint a păianjenului de pe tavan roagă-te / îngerului închis în gutuie să nu ne lase cumva / în frigul din somn despărţiţi» (Din bucătăria noastră – SUi, 75). În faţa agresiunii modern-citadine, eroul liric al lui Petre Stoica ştie să-şi găsească adăpost, orele „calme“, în «Sufletul obiectelor» (1972), în poezia, în aureola lucrurilor insignifiante din casă / bucătărie: «E ora de calm după truda guralivelor piuliţe a / ruginitelor râşniţe de cafea şi piper după / spălatul vaselor ce lunecă printre degete / asemenea peştilor în apa mâloasă / tac şi copiii vecinului orbecăiesc în jurul / fântânii astupate cu rădăcini de beton / femeile s-au culcat dorm în furouri molatice / şi umbrele trec peste buzele visând sărutări / dar speriaţi de calmul obiectelor / bărbaţii au fugit pe stadioanele cu prospeţime de mări / inutil: în geam soarele vibrează cu aripi de viespi / vesteşte inevitabila ploaie inevitabila seară / când peste insula zilei se sparg / valurile întâmplărilor fără memorie / ce glas îmi spune: rămâne totuşi nisipul / în dinţi rămâne totuşi spuma furtunii / în inimă» (Elegie – SUi, 76 sq.). În „biserica“ gospodinei, se petrec evenimente cruciale: «cuţitele se avântă în carnea roză din maşina de tocat / ies viermişori tubulari aşteaptă întâlnirea decisivă / cu piperul şi sarea / în orişice caz cuptorul e-un altar încărcat cu arome / aripi îi cresc copilului în coconul de scutece vai / să nu zboare cumva bunicul păzeşte damigeana gustă puţin / mătuşa se închină la minunile zahărului...» (Spre ore festive – SUi, 76); după ospăţ, încetează «şi zgomotul piuliţei zgomotul acestui / clopot afurisit din biserica bietei gospodine», lingurile, tigăile se îneacă «în balta chiuvetei», «pe faţa de masă pluteşte duh de sosuri din timpuri / uitate iar luna pune aură gândacului negru / încremenit pe făraş...» (Durere – SUi, 78); în seara ce urmează ospăţului, «hainele curg de pe trup indolente şi grele», «copiii spun noapte-bună cojilor de pepene» şi «mirele beznei păianjenul se furişează îndărătul / dulapului se însoară cu verişoarele prafului» (După această linişte – SUi, 78); duminică-dimineaţa, devreme, gospodina reia activitatea din sacra bucătărie, din „biserica-bucătărie“: «...ceainicul aşteaptă nostalgic şuieră curând / cu silabe fierbinţi şi grăbite nu eşti pieptănată / îi spune femeii musca din fereastră nu-i nimic / mai târziu probabil duminică înainte de prânz iată / aluatul creşte cu toate surprizele dimineţii / nu mai sunt singură prin vecini se dezlănţuie / clămpănitul tocătorului e-o căsăpeală măruntă / apoi vin imnurile radioului cresc din beton / o dată cu soarele mugind în fereastră // azi scrie în horoscop spălatul rufelor ceapă / şi scurtă plimbare la cimitir cu fluturii» (Dimineaţa – SUi, 79). În spaţiul mirific-interior al casei, al bucătăriei-biserici este prilej şi pentru o „laudă a degetelor“ iubitei: «Degetele tale care curăţă cartofii / degetele tale care despică scoicile tăioase / degetele tale care toacă mărarul şi ceapa / degetele tale care spală sângele de pe carne // degetele tale care scot petele de cerneală // degetele tale care pansează o rană adâncă // degetele tale care şterg lacrimile // degetele tale pe care le sărută luna când dormi // degetele tale – zece flăcărui» (Odă – SUi, 79).           
După Revoluţia Anticomunistă din Decembrie 1989, „cetatea modernă“ este năpădită de îngrozitori cumuluşi pestilenţiali: «De atâta vreme deasupra oraşului nostru / pluteşte o duhoare pestilenţială // greu se descompune duhul tiranului !» (Banală – SUi, 198); minciuna invadează chiar şi zonele viscerale: «Minciuna preotului-broască în faţa credincioşilor / minciuna ieşită din burta grea a legiuitorului / minciuna adăpostită în vagine şi-n carii dentare / minciuna împrăştiată de urina noului filosof / minciuna înflorită pe pâinea tare ca piatra / minciuna mamei a tatălui şi a copilului în faşă / minciuna lipită de picioruşele gândacilor / minciuna rostită până şi-n clipa orgasmului // Doamne mântuieşte-ne şi aruncă o bombă cosmică / peste minciuna care zi de zi / ne roade viscerele» (Elegie – SUi, 199); Bucureştiul are – în viziunea poetului – şi o chinezească, secundă piaţă Tien An Men: «Liga femeilor la menopauză spumegând / împotriva studentelor cu pulpe fragede / pe-asfaltul Capitalei urmele cizmelor de cauciuc / eşarfe negre în Piaţa Tien An Men II / cărţile Universităţii pătate de fecale şi urină / promisiuni în care se împreună broaşte râioase / înmulţirea exilaţilor înlăuntrul şi-n afara ţării / nomenclatura recitând un nou alfabet / terorişti transformaţi în grădinari blajini / copii cu burta umflată de ciorbă / buruieni pe morminte anonime / teamă lacrimă ploşniţe râie sida / şi pâine uscată // starea vremii rămâne staţionară» (Buletin meteo – SUi, 199 sq.). Avalanşele enumeraţionale reuşesc să impună o mai dură estetică a pestilenţialului (cf. ŞtSt, 11). Într-o astfel de „cetate modernă“, desigur, poezia nu mai are vreun rost, poezia este strangulată: «Poeme pentru femeile cu pubisul năpârlit / fericite însă că pot să-şi apese piciorul gros / pe tâmpla celui gata să-şi dea suflarea ? / poeme pentru preotul care scheaună / lângă biserica dărâmată de el însuşi / sau poeme dedicate canibalului păros / care-şi clatină bărbăţia pe cărţile Universităţii ? / Lirism pentru cine ? Pentru borfaşul / transformat în filosof ? Pentru şeful călăilor / care îşi primeşte acasă pensia în plic parfumat ? / În nici un caz lirism pentru burţile care aşteaptă la coadă... // (...) // Scriu numai pentru morţi – ei sunt singurii / care mai desluşesc ceva» (Numai pentru morţi – SUi, 198); pare a fi potrivit pentru asemenea zguduitoare realităţi numai lirismul din acul scorpionului: «Filosofia din copita măgarului / melancolia din şoricul porcului / umanitatea din guşa corbului / suavitatea din inima parlagiului / dulceaţa din cleştele dentistului / indulgenţa din valsul focului / lirismul din acul scorpionului // surâsul şi optimismul din fierea mea» (Embleme – SUi, 197).
În volumele de dincoace de orizontul anului 1995, Manevrele de toamnă (1996), Marea, pururea marea (1997), Insomniile bătrânului (2000) etc., tema evenimentelor provinciei româneşti, a evenimentelor orăşelului din câmpia Banatului (Jimbolia de la «graniţa dintre somn şi nimic») redevine „centrul de greutate“ al poeziei lui Petre Stoica, dar în tonalităţile dramatice ale prezentului, ale sfârşitului mileniului al doilea şi ale începutului mileniului al treilea; în „noua provincie“, în „actualul orăşel de graniţă“, «încep manevrele de toamnă», «vulpile schiaună», «prostituatele se retrag sub plăpumi»; aici / acum, «nici negustorii de rachiuri şi nici parlamentarii gureşi / nu rămân cu mâinile împreunate pe pântece»; «cătina ciorile imploră protecţia brumei» şi «teoriile filosofice intră-n talazurile putrefacţiei» (Bubuie pălăriile – SUi, 203); şi aici apar «profesori de vacarm încinşi cu eşarfă naţională / între două sughiţuri şi o jerbă de ceaţă», invocând «vestigiile iluştrilor» şi «crezându-se / ei înşişi emanaţia Olimpului» (Profesorii de vacarm – SUi, 205); aici / acum, ca şi în vremurile evmezice ale cronicarului Miron Costin, norii de lăcuste pustiesc totul: «la ceasul belşugului aşteptat / sosesc pe neaşteptate lăcustele // invadează străzile clădirile publice / asaltează tarabele cu mirodenii şi produse cosmetice // una câte una intră în visteria cerşetorului / se strecoară sub fustele femeilor / coafându-le pubisul / străpung urechile fruntaşilor politici / adunaţi să trateze compromisuri cu plaga // tunetul clopotului trezeşte morţii / care vin la faţa locului // lăcustele autohtone lăcustele marocane lăcustele / de toate neamurile / rod registrele cadastrale chitanţierele rod / dantelăriile grădinilor / nici pietrele de moară nu-s ocolite // o catastrofă de dimensiune istorică // spre seară lăcustele sătule / pleacă în formaţiune de nori // umăr lângă umăr cetăţenii urbei cântă în cor: / şi de această dată răbdarea noastră / a fost exemplară» (Lăcustele – SUi, 206 sq.); este o „altă provincie“, unde «strategii doctoranzii unei ere noi / construiesc adâncirea ruinei» (Cronica unei localităţi de frontieră – SUi, 208), unde «bubuie pălăriile», unde «toate se închină în faţa / artei de-a învălui realităţile noastre şlefuite / de mâluri prin secole» (Bubuie pălăriile – SUi, 203; cf. TGrp*, pp. 371 sqq.). 


_______
* Înştiinţăm pe distinsul nostru Receptor asupra faptului că bibliografia de sub sigle se află în Generaţia resurecţiei poetice (1965 – 1970), de Ion Pachia Tatomirescu (sigla TGrp), Timişoara, Editura Augusta, 2005, pp. 371 – 383.


 

  Grigore Hagiu şi chipurile împietrite ale Logosului




După ce trece cu primele volume – Autoportret în august (Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1962), Continentele ascunse (Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1965), De dragoste de ţară (Bucureşti, Editura Tineretului, 1967) – dincolo de rafinăriile parnasianismului, Grigore Hagiu (Târgu-Bujor, 27 septembrie 1933 –  1 febr. 1985, Bucureşti) se angajează – cu Sfera gânditoare (Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1967) şi continuând cu Nobleţe de stirpe (Bucureşti, Editura Tineretului, 1969), Spaţiile somnului (Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1969), Nostalgica triadă (Bucureşti, Editura Eminescu, 1970), Cântece de stemă (Editura Militară, 1971), Miazănoaptea miresmelor (Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1973), Zenit de anotimpuri (Bucureşti, Editura Eminescu, 1974), Sărbătorile anului (Bucureşti, Editura Militară, 1975), Descântece de gravitaţie (Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1977), Sonete (Bucureşti, Editura Eminescu, 1978), Alte sonete (Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1983) etc. – în perimetrul unui „modernism bine temperat“, conştient, ca mai toţi colegii de generaţie, de faptul că poezia înseamnă scriere cu „creta“ propriei fiinţe pe tabla-cer, jertfire a sinelui, „autoînsicriere“ şi pregătire pentru sublimul turnir din priveliştea fiinţei: «N-am să pot fi niciodată / mai drept / şi mai frumos decât un scaun / (...) / şi mai împietrit decât o coasă / mai zvelt / şi mai melodios decât o vâslă / mai economic / şi mai adunat decât o bardă / (...) / sunt lucrurile / chipurile mele împietrite / mai palide şi mai încete / durata lor ce mă conservă / am vreme lungă să le pot privi / pentru secunda-n care mă voi vedea / încremenit / pe mine însumi / şi-acea secundă / nespusă nimănui de nimeni / mă va sparge hotărât / când trupul retezat de viaţă / pe sine însuşi se contemplă / şi dovedindu-se el cel mai puternic / resoarbe înapoi tot ce-a văzut» (Chipurile mele împietrite – HSfer, 72).
Eroul său liric – din «Sfera gânditoare» îndeosebi – se relevă drept „Omul-Phoenix“: «... plângi suflete / cu lacrimi însă de aripi / noianul care n-ai ştiut / şi n-o să ştii să îl aprinzi / de lucruri şi de gânduri / de cuvinte / (...) // în faţa ta cad uriaşe focuri în cenuşă / îngăduie acestui viitor al tău / mereu să ardă înainte-ţi / el se retrage veşnic nevăzut / plătindu-ţi greu renaşterile tale / chiar şi pe-aceasta / înflorind / aripă din aripă / şi consumându-şi zborul fără scrum / din osul umărului până-n vârful lor» (Omul Phoenix – HSfer, 105).
Subliniidu-i «o originalitate de structură frapantă», criticul literar Nicolae Ciobanu mai remarca în poezia lui Grigore Hagiu «acuitatea ardentă a stării de conştiinţă intimă integral trăită şi, implicit, comunicată prin „vocea eului“ colectiv; este vorba, adică, de acel „eu“ care în virtutea sublim-dramaticei lui însuşiri exponenţiale dă naştere nobilei „confuzii“ dintre existenţa în sine a individului uman şi umanitatea însăşi căreia, de fapt el îi aparţine. (...) Fantastica pădure este un imn de laudă adresat umanităţii noastre româneşti pentru inalterabila ei putere mitică de a se confrunta, în spiritul unei dramatice demnităţi morale, cu încercările tragice ale existenţei în şi prin spaţiul şi timpu-i cosmic.» (CÎn, 162).
De fapt, metafora-simbol a lui Grigore Hagiu, fantastica pădure, după cum se relevă din întregul volum ce poartă acest titlu, nu este altceva decât cetatea-pădure, desemnând la alţi poeţi arheul valahic, metamorfozându-se într-„un fantastic oraş-pădure“: şi deodată / crescu în tot oraşul / surda-mpotrivire / întâi veniră trunchiurile mari de brazi / din camioane pe-ntuneric descărcate / pe braţe duse în tăcere-adâncă / şi stivuite-aproape de primejdii / să fie la-ndemâna minţii agere şi chibzuite / pe urmă începură să se-nalţe / să sprijine coloşii / descumpăniţi de piatră / cariatide vechi de lemn // o uriaşă mină / la lumina zilei / o fantastică pădure / un codru viu în împietrire salvatoare / şi fără de coroane şi de rădăcini / cu multele-i coloane numai drepte iuţi / vestind cu glas de om şi de zăpadă-nvârtejită / acolo unde copleşeşte greutatea stăpânind-o / născuţi aici retraşi aici / să nu ne surpe valul barbariei / aici ne naştem iar / şi nu ne mai retragem // legate-alături / cu capiteluri simple / pe tălpici de scânduri / tulpinile de brad îşi ocupară locul / în vasta rânduială-a fantasticei păduri / trezind îndemânarea ce zăcea în noi de mii de ani / şi-acuma răsufla din nou la suprafaţă cu putere / strunind încheieturile acestei lumi ieşită din ţâţâni / şi-n prima noapte / mai liniştită parcă / miresmele de brad rătăcitoare / căzură peste oraş («aici ne naştem iar şi nu ne mai retragem» – HFp, 33 sq.).
Grigore Hagiu este un creator de veritabile simfonii poematice, tot o simfonie fiind şi suita de poeme turnate în formă fixă, Sonete, volum publicat în 1978, despre care Victor Felea consemnează: «Cele o sută unul sonete se constituie într-un mare poem unitar, fără ca bucăţile, considerate separate, să-şi piardă relieful propriu, un superb poem dedicat realităţilor tangibile şi intangibile ale ţării. El urmăreşte într-un aranjament cu discreţie întocmit, natura şi pământul românesc sub iluminările tuturor anotimpurilor, celebrând totodată, în chipul cel mai firesc, elementele noi, de civilizaţie modernă, care au îmbogăţit peisajul nostru sau rostindu-şi cu un patos reţinut dar cu atât mai convingător, încrederea în oamenii uriaşului efort colectiv. Dar „poemul“ nu se opreşte numai la atmosfera şi la aspectele prezentului, ci înglobează cu aceeaşi naturaleţe şi spaţiul eroic al trecutului, prin evocarea câtorva din cele mai reprezentative şi mai ataşante figuri ale istoriei noastre. În acest fel tabloul poetic primeşte toate dimensiunile necesare şi, fără să aibă caracterul unei fresce sau dinamismul desfăşurărilor epopeice, el îţi transmite cu limpezime, cu o blândă şi fermă forţă de penetranţă sentimentul plenitudinar al patriei...: Pogor în mine însumi liniştit, / spre-adâncurile calme de-mplinit, / spre întruparea mea cea mai curată. // Şi parcă spăl un aur limpezit / subt ploi înalte care s-au pornit / din sanctuare dacice de piatră.» (FApa, 72; cf. TGrp*, p. 387 sq.).
                                                                                                Ion Pachia Tatomirescu
_______
* Înştiinţăm pe distinsul nostru Receptor asupra faptului că bibliografia de sub sigle se află în Generaţia resurecţiei poetice (1965 – 1970), de Ion Pachia Tatomirescu (sigla TGrp), Timişoara, Editura Augusta, 2005, pp. 387 sq.


Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971