Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011 periodic nr. 1 2 | 3 | 4 | 6 | 7-8 | 9-10 | -->
Anul 2010
Anul 2009
CORNELIU LEU ADRESEAZĂ O SCRISOARE DESCHISĂ DOMNULUI PREŞEDINTE AL U.D.M.R. MARKO BELA
Ce va fi în trei ani? de Andrei Marga
PROTEST de Dwight Luchian Patton
A.S.L. – FAŢĂ CU ADEVĂRUL MORŢII...! - de Adrian BOTEZ
DESPRE ROSTUL ROMÂNIEI de Bradut Florescu
Noua generatie de intelectuali din România de Dan Ungureanu
ÎN CONTRAST CU CELE DE MAI SUS, SISTEMUL DE INVATAMANT FINLANDEZ
Profeţiile lui Gupta Swami despre România
I.L. CARAGIALE „Moftul artificial”
BUCEGII ASCUND INTRĂRILE UNOR TRASEE SECRETE DACICE
CINE ŞI DE CE a inlăturat moartea lui Decebal de pe Columna Traiană?
Podul lui Traian ? Mă îndoiesc !
Arheometria şi moştenirea culturală a României
DESPRE CODEX RAHONHZY SI CERCETARILE VIORICĂI MIHAI-ENĂCIUC
ADRESE INTERNET PRIVIND ISTORIA DACILOR
ROMÂNII ION ŞI VASILE CU VÂRSTELE ÎNTRE 30 ŞI 40.000 DE ANI AŞTEAPTĂ CA MINISTERUL CULTURII SĂ SE PRONUNŢE - prin internet din surse- Nida Turbatu ,Mircea Bunea
asdasdf
Psalmii lui Stefan Augustin Doinaş în traducerea franceză a lui Constantin Frosin
hus
Recenzii, articole şi interviuri de Adriana SAVU, Laurenţiu BĂDICIOIU, Elisabeta POP, Al.Florin TENE, Ionel NECULA, Ionuţ CARAGEA, Melania CUC, Ioan IVĂNESCU, Dan LUPESCU, Eugen EVU, Ion SEGARCEANU, Nicholas BUDA, Loredana IONAŞ, Victoria MILESCU, Remus FOLTOŞ, Adrian BOTEZ, Jean-Paul GAVARD-PERRET , despre: Corneliu LEU, Nadegè Ragaru & Antonela Capelle-Pogăcean, Eugen DORCESCU, Adrian BOTEZ, Carmen DOREAL, Dorina ŞIŞU, Theodor ARDELEAN, Valentin BALUŢOIU, Paşcu BALACI, Dumitru DRAICA, Paul POLIDOR, Ionuâ CARAGEA, Florin AGAFIŢEI, Stefan DORU DANCUS, Mirela CADAR, Constantin FROSIN.- PARTEA I
PARTEA II
PARTEA III
PARTEA IV
PARTEA V
RELATIVITATEA SUCCESULUI ÎN LITERATURA ROMÂNĂ de Al. Florin ŢENE
Din publicaţii recente: Patru turnători de lux, Obiectivul "Tudorache", Criticul Iorgulescu a turnat
Un temeinic studiu despre avangarda în literatura română: Ion Pachia TATOMIRESCU „Întâiul dadaism...”
Din floclorul internetului -prima parte
Din folclorul internetului - partea a 2-a
Rubrici de Ionuţ Caragea, Ioan Lila, Elisabeta Iosif- partea I
Rubrici de Ionu' Caragea, Ioan Lila, Elisabeta Iosif- partea II
Dex Online
 O CARTE PENTRU VREMURI VIITOARE: „EDUCAŢIA PERMANENTĂ. PARADIGMA FILOSOFICĂ ŞI PEDAGOGICĂ”, de FLORINEL AGAFIŢEI


...Avem în faţă o carte care, deocamdată, în climatul actual, de ignoranţă educaţională şi culturală generalizată şi de mizerie morală, socială şi fizică contaminantă, pare a veni dintr-un viitor teribil de îndepărtat. Este vorba de onesta, conştiincioasa şi cutezătoarea (din punct de vedere intelectual) carte a sanscritologului, omului de cultură, romancierului şi jurnalistului focşănean, FLORINEL AGAFIŢEI :  EDUCAŢIA PERMANENTĂ. PARADIGMA FILOSOFICĂ ŞI PEDAGOGICĂ.
Autorul este perfect conştient de valoarea cărţii sale (dar şi de precaritatea receptării ei, într-un climat bruiat cumplit de factorul politico-demagogic, în care Legea Educaţiei a devenit subiect de ping-pong propagandistico-partinic, şi vocile autorizate, în domeniu, n-au nici cea mai mică şansă a se face auzite!): „Noutatea demersului e legată, pe de o parte, de perceperea fenomenului educaţional prin prisma paradigmei filosofice, din cele mai vechi timpuri şi până în contemporaneitate, iar pe de altă parte, de înţelegerea necesităţii globalizării educaţiei permanente în România, ca modalitate de metamorfozare reală a mentalităţii întregii naţiuni, fapt ce s-ar putea repercuta pozitiv asupra dezvoltării în ansamblul ei, la uin moment dat” (cf. Cuvânt înainte, p. 9).
După opinia noastră, tocmai „globalizarea” aceasta deşucheată şi perversă (de la care autorul pare a trage reale nădejdi...), globalizare cu finalitate strict economico-financiară, este cauza pentru care atât educaţia, cât şi însăşi cartea dlui Florinel Agafiţei sunt...victime sigure şi tragice!
...Lucrarea urmăreşte, în paralel, evoluţia gândirii filosofice şi a atitudinilor pedagogice, trădând, astfel, un interes ascuns, pentru evidenţierea legăturii dintre atmosfera de gândire a unei epoci şi rezultatele aplicate, în mediul ontologic uman - în chip de „acţiune pedagogică”. Filosofia, deci, în viziunea dlui Florinel Agafiţei, nu  trebuie să fie „joc steril”, ci premiza  aplicării principiilor într-o conformaţie socio-spirituală, specifică fiecărei epoci de evoluţie a Duhului pe Terra. Şi, totuşi, în cele din urmă, rezultă, subteran (fără voia autorului!), că există legături indisolubile şi indiscutabile, între epocile de evoluţie a Duhului „educabil” al umanităţii terestre: pare că un plan major (propus, oferit iniţial, de...”cineva”!), transcendent, este privit, în împlinirea lui...sinusoidală! Nu există pedagog ori filosof modern sau chiar contemporan, care să nu trebuiască a prelua (fie şi...negator!) principii ale...antichităţii educaţional-filosofice!
...Chiar de la început, din Introducere, autorul defineşte conceptul de „educaţie permanentă” (spre a nu fi confundat cu  cel de „învăţare continuă!), din punctul său de vedere, care, de data aceasta, coincide cu al nostru şi cu logica şi bunul-simţ comun: „Din punctul nostru de vedere, educaţia permanentă, pentru a putea izbândi, ca şi concept pus în aplicare, trebuie să se bucure de un cadru legal şi financiar corespunzător, menit a impune în planul realităţii concrete, ceea ce se află în spaţiul ideatic (...). Educaţia – continuată după perfecţionarea şcolii – nu trebuie confundată cu perfecţionarea profesională, care este doar o latură a acesteia,  realizată prin reciclare, adeseori (...) Simpla reciclare, din cinci în cinci ani, întocmită adeseori de formă şi înţeleasă ca o altă obligaţie la locul de muncă,  nu va servi prea mult cadrului didactic, mai cu seamă dacă ştie că până şi aceasta presupune o altă formă de control a standardului profesional, pe linie ierarhică etc”. Şi, firesc, dl Florinel Agafiţei dă exemplul Japoniei, în care tocmai conştiinţa necesităţii VITALE a educaţiei permanente a produs ieşirea din marasmul „nenorocirilor celui de-al doilea război mondial” şi a produs o explozie extraordinară, atât în plan economic, cât şi al demnităţii spirituale (duhul samurailor  n-a apus!), care  impun Japonia, pe plan mondial, ca pe o forţă nu doar redutabilă, ci şi misterioasă, de neînvins – TOCMAI PENTRU CĂ ESTE CONVINSĂ, PÂNĂ ÎN ULTIMA FIBRĂ A FIINŢEI EI NAŢIONALE (...iar nu neapărat...”globaliste”...!),  DE CEEA CE FACE: EDUCAŢIA PERMANENTĂ A UNUI POPOR ÎNTREG!
...Şi urmează o demonstraţie credibilă, în patru capitole, despre cum conceptul şi realitatea „fiabilă” a educaţiei permanente au „migrat”, dinspre Orientul Antic (India Vedelor, China lui Confucius, Japonia  lui Nichiren şi a manualului de educaţie Teikin-orai/Manualul învăţământului de familie) către ...Europa.
...Evident, nu este o surpriză, pentru noi, faptul că sanscritologul harnic şi înverşunat, care este dl Florinel Agafiţei, consideră „orientalismul”  (în Capitolul I) la modul exclusivist, în legătură cu educaţia: „Va fi fost Zarathustra – ca şi Zalmoxis – aproape contemporan  cu Buddha, printre alţi mari educatori ai omenirii, dar nici unul, nici celălalt n-au reuşit cu învăţăturile lor să depăşească mileniile, aşa cum a putut s-o facă Buddha”. Noi, însă, suntem absolut convinşi că superioritatea morală a iranienilor/perşilor, manifestată în antichitate, ca şi în zilele noastre, se trage nu dintr-o neputinţă, ci dintr-o biruinţă (secretă, poate...!) a sistemului de educaţie şi de revelaţie zarathustric. La fel, nu putem să ne lăsăm deloc convinţi că isihasmul, practicat, egal, la Muntele Athos şi în Rusia, ca şi în monahismul românesc de frunte, nu este cel puţin egalul învăţăturii buddhiste. În definitiv,  noi credem că, în cartea de faţă, se uită, premeditat, că aveam de-a face cu un continent...continuu, EURASIA (zalmoxienii, se ştie, credeau în metempsihoză, iar Ion Creangă, după opinia lui Vasile Lovinescu , era un iniţiat zalmoxian al Kogaionului...), iar „ruptura” de azi este una voită/dorită, de forţe politice mai mult sau mai puţin „oculte” (ocultate de ignoranţa noastră!), ale planetei Terra... A se vedea, spre exemplu (dar exemple pot fi date şi din China, şi din India etc., a se vedea asemănarea frapantă între cuvintele sanscritei şi cele...româneşti/trace!) civilizaţia ainu, din Insula Hokkaido, pe care yayo-ii au neglijat-o/ignorat-o (şi urmaşii lor nu se dezmint!) CU PREMEDITARE!!! Istoria se falsifică permanent, de sute şi, poate, chiar mii de ani, cu o rea-credinţă „harnică” şi cu o încăpăţânare şi „erudiţie”...demne de o cauză mai bună...
„Pânã nu demult, nu a interesat pe nimeni originea acestor bãrboşi blonzi, ainu. Nu s-au fãcut cercetãri cromozomiale  PCR, pentru cã nimeni nu a fost interesat sã cheltuiascã suma de 5-10.000 de dolari pentru a afla adevãrul, iar statul japonez de azi preferã sã-i ignore chiar, şi asta spre binele istoriei lor!!! Antropologul american Carleton Coon îi considerã pe caucazienii sosiţi în urmã cu 5.000 de ani ca având aceeaşi origine cu cei care au ocupat insulele Kurile şi Aleutine (devenind nici mai mult, nici mai puţin decât primii descoperitori ai Americii), bazinul fluviului Amur şi Manciuria. Alţii îi considerã pe aceşti ainu (carpato-dunãreni, cum le spun eu) ca fiind cei care au migrat peste toatã Asia, caucazienii care au sosit în Mongolia de azi şi trecând peste strâmtoarea Behring se rãspândesc pe teritoriul celor douã Americi, teorie susţinutã de descoperirea în 1958, pe coasta Ecuadorului, a unor vase ceramice asemãnãtoare cu cele ainu. De ce nu, carpato-dunãrenii, arienii, pelasgii, ainu ori cum vreţi sã-i numiţi pe aceştia ai noştri, sã nu fie aceiaşi sugeraţi de Legenda Omului Alb, Bãrbosul blond care a sosit în Mexic (n.n.: acel celebru Quetzalcoatl – Zeul Alb al Luminii şi al Învăţăturilor Benefice şi Secrete ! – care a plecat, după iniţierea, poate chiar ÎNTEMEIEREA! amerindienilor, spre RĂSĂRIT!!!) şi Peru cam în aceeaşi perioadã, cu 5.000 de ani în urmã. Aparent, şi carpato-dunãrenii ainu, atunci când au invadat Japonia, au întâlnit o populaţie cunoscutã drept Cultura Jomon, yayoi-ii veniţi de prin Coreea în jurul anului 300 d.H., ainu au fost împrãştiaţi, decimaţi sau, mai corect spus, asimilaţi, japonezii aducându-şi cu mare dificultate aminte despre <>, pe care i-au gãsit pe insulele ocupate acum de ei. Aproximativ 14.000 de ainu mai trãiesc şi în ziua de azi în mici sãtucuri de pe coastele insulei Hokkaido, dar interesul ştiinţific, în ceea ce priveşte originea acestora -  nu existã! -  şi se pare cã nu pasioneazã pe nimeni. (…) Japonezii au fost şi au rãmas şi azi un popor foarte rasist, închistaţi în castele lor sociale.(…)
Azi, ainu trãiesc izolaţi în sãtucurile lor, zbãtându-se sã-şi pãstreze identitatea, limba, dupã cum ne spune acelaşi Patrick Smith. Soarta lor ne aminteşte de aceea a nativilor americani, care se pierd treptat, “natural”,  prin rezervaţiile din Statele Unite. Japonezii obişnuiţi îi considerã pe oamenii ainu nimic altceva decât un parc de atracţii. Ce-i uimeşte cel mai mult pe aceştia sunt caracteristicile fizice deosebite de ei: figura distinsã şi cizelatã, unii din ei având chiar ochii albaştri. Începând din secolul XIX d.H., oamenii ainu au adoptat vestimentaţia tradiţionalã japonezã. Limba lor nu a fost studiatã, fiind consideratã de “cercetãtorii” japonezi : “de neclasificat”…!!!
(…)Dacã astãzi maşina de PCR costã câteva mii de dolari şi are mãrimea unui cuptor cu microunde, se preconizeazã ca în viitorul apropiat mãrimea unui asemenea aparat sã nu o depãşeascã pe cea a unui “palmtop computer” (computer ce poate fi ţinut în palmã). Acest lucru ar permite transportarea sa în locurile de cercetare, informaţiile culese putând fi apoi analizate cu ajutorul computerelor specializate ce comparã datele introduce cu mii de alte amprente genetice mitocondriale specifice diferitelor rase şi civilizaţii. Vã spun toate acestea pentru a vã întredeschide o uşã spre viitorul apropiat al arheologiei moderne. Aşa cã, Oamenilor ainu carpato-dunãreni, mai aveţi de aşteptat. Dacã nu veţi dispãrea, pânã când cineva va fi interesat de civilizaţia voastrã. A noastrã!” (s.n.) - cf. Napoleon Săvescu, Istoria neştiută a românilor, cap. Ga-Ramanii carpato-dunăreni, cuceritori ai Affricii de Nord şi Asiei, în revista online Dacia, www.dacia.org.

...Să revenim, cu folos, la cartea dlui Florinel Agafiţei.
Se trece la Grecia Antică: Socrate (cu celebra sa „moşire”-maieutică a Duhului uman), Platon, Aristotel – care, în viziunea (îndreptăţită!  - dar, în actualele condiţii spirituale, total degradate, ale Terrei – aparent utopică...) a autorului, ar trebui să devină contemporanii noştri, din punct de vedere intelectual: „Socrate era încredinţat că omul este imaginea pământeană a unui model exemplar ce făcea parte dintr-o prestabilită ordine metafizică, de unde şi încrederea nelimitată în posibilităţile acestuia de a se cunoaşte profund pe sine şi, astfel, a se putea metamorfoza în spiritul toleranţei, lebertăţii, cugetării, iertării aproapelui. Socrate pune un accent deosebit pe virtute şi predarea acesteia”.   
...Nu găsim acoperirea în realitate a afirmaţiei de la pagina 31: „Platon (...) a avut şansa ca să înveţe la picioarele maestrului Socrate, pe care, fără îndoială, l-a şi întrecut în măreţia cugetării”. Nimeni nu poate proba că Platon l-ar fi „întrecut în măreţia cugetării” sau nu pe Socrate, atâta vreme cât Socrate, ca şi Hristos, a practicat învăţământul/învăţarea prin oralitate, N-A LĂSAT SCRIS NIMIC! Şi n-a avut decât un... „evanghelist”, pe Platon...Socrate e un fel de...”creaţie ideatică” a „evanghelistului” Platon (cum, poate, într-un alt sens al conceptului de „creaţie ideatică”, şi Hristos...!). De aceea, sunt şi azi unii care chiar îi contestă, lui Socrate, existenţa reală...!
...De asemenea, se trece cu vederea că, prin Aristotel, se produce fenomenul de „pietrificare”, de uitare a tainelor inefabile ale Duhului (ESTE UITAT MITUL!!!) – şi, deci, începutul  „căderii” în materialism...
...Urmează aventura prin Evul Mediu (Capitolul al II-lea), cu îndeobşte, dublă ţintire a privirii – spre „Viaţă - repere”, şi spre „Opera pedagogică şi filosofică”: Albertus Magnus (la care se face doar o privire rapidă asupra vieţii...), Toma d'Aquino („pedagogul creştin”: „În ecuaţia Dumnezeu-magistru-discipol poate interveni, ca intermediar, adeseori, ÎNGERUL, capabil, el însuşi, de a transmite anumite cunoştinţe învăţătorului” – cf. Toma d'Aquino – pedagogul creştin, p. 49), Erasmus din Rotterdam (văzut/investigat ca  filosof şi ca pedagog: „Omul nu se naşte, ci devine, iar devenirea lui se realizează doar prin educaţie” – cf. Erasmus – pedagogul, p. 53).

...Urmează, în Capitolul al III-lea, Perioada modernă, care începe cu autorul ceh al conceptului de Pansofie, dezvoltat explicit în Didactica Magna - Jan Amos Comenius (1592-1670), membru al sectei Fraţii Moravi („e necesară educarea omului în spiritul armoniei universale, înţelegerii faptului extraordinar că el însuşi face parte dintr-un mare întreg, unde e necesar să seintegreze respectând nişte legi organice dinainte date, aprioric funcşionale” – cf. Pansofia – concepţia filosofică asupra pedagogiei, p. 59, sau: „arta universală de a învăţa pe toţi, totul – se poate realiza dacă se vor înfiinţa şcoli în toate aşezările rurale şi urbane” – cf. Idem, p. 62), se continuă cu John Locke (1632-1704: „el cercetează, permanent, problema raportului intelect-simţuri” – cf. John Locke – paradigma filosofică, p. 65 – şi: „Ideea pedagogică pricipală a lui Locke pare să pornească de la Platon, care susţinea că, dacă un lucru este util, atunci este şi frumos (...) Omul este, totuşi,  o fiinţă educabilă” – cf. John Locke – pedagogul, p. 67) şi Immanuel Kant (1724-1804), cel care „ aborda, în actul transmiterii cunoştinţelor, metoda socratică, cu precizarea că interlocutorul căruia  i se adresa nu era altă persoană, ci el însuşi (...) Disciplina, ca să dea roade, trebuie să fie dublată de instrucţie (...) altfel,,, se produce apariţia inşilor dezorganizaţi, a spiritelor brute” (cf. Kant şi Spiritul socratic, p. 72) , cu Jean-Jacques Rousseau (1712-1778) , cel mai mare pedagog iluminist, autorul revoluţionarului tratat de educaţie – Emil sau despre educaţie - dar care...şi-a dat toţi copiii (rezultaţi din legătura cu o femeie de condiţie socială joasă) la orfelinat! – şi ar fi trebuit să se încheie, oarecum apoteotic,  cu Johann Heinrich Pestalozzi (1746-1827, cel care afirmă, în lucrarea Cum îşi învaţă Getruda copiii: „În limbaj se găsesc, de fapt, adunate toate rezultatele progreselor omeneşti şi, pentru a ne încredinţa despre aceasta, ne vom lua după urmele acestor progrese, ajutându-ne de psihologie” – cf. Pestalozzi şi pedagogia copilului, p. 81)  şi cu Herbert Spencer (1820-1903) – ...dar suntem surprinşi să vedem finalul „epocii moderne” sub semnul unor mai modeşti filosofi şi pedagogi, precum Alfred Binet (1857-1911) şi Emile Durkheim (1858-1917) – acesta din urmă, însă, având măcar meritul întemeierii sociologiei... Criteriul cronologic nu echivalează, din păcate, în ce priveşte strălucirea rezultatelor, cu criteriul evoluţionist; e greu de spus unde stă „hiba”: omenirea „europeană” nu evoluează suficient de repede (nu e suficient conectată la ritmul temporal), sau timpul „modern” nu este decât  expresia, din ce în ce mai joasă, a epocii Kali-Yuga?!

...Poate că răspunsul s-ar vrea sugerat în Capitolul al IV-lea – care:

1-începe cu Eduard Spranger (1882-1963, cel ce afirmă, ferm, „educaţia prin cultură”: „Spranger este adeptul susţinerii ideii existenţei moştenirii genetice, care funcţionează de la caz la caz; el afirmă că un artist poate fi educat în interiorul unei instituiţii şi poate fi instruit în funcţie de domeniul abordat (...) arătându-i-se care sunt trăsăturile estetice după care trebuie să se coordoneze în conceperea operei; acestea nu ar fi posibile dacă cel care pretinde să ajungă artist nu se naşte cu o structură estetică menită a-l sprijini în idealul devenirii personale” – cf. p. 101, ultima afirmaţie a lui Spranger fiind, în esenţă, un truism!),

2-continuă cu Maria Montessori (1870-1952), o „liberalistă” destul de ilogică, dar, probabil, tocmai de aceea, pe placul „mondialiştilor” contemporani, distrugători de educaţie REALĂ!!!  („Montessori pune accentul pe necesitatea inducerii ideii de independenţă a copilului, în tot ce realizează acesta” – cf. p. 105, afirmaţie care aminteşte de aberaţiile, îngurgitate de copii, prin citirea romanului Robinson Crusoe, al lui Daniel Defoe, unde Robinson Crusoe poate fi independent de civilizaţia europeană, cât poate fi şi un pasager urcat într-un tren supraaglomerat! - ...dar cum să cultivi mai bine egoismul şi iresponsabilitatea, decât prin iluzia...”independenţei” copilului, de parcă acesta s-ar putea educa după...”maşini”!)... -

3-...şi se sfârşeşte cu atipicul pedagog (potrivit, prin metodele şi viziunea sa „filosofică”, doar realităţilor postrevoluţionare din Rusia sovietizată, a anilor '20...!) Anton Semionovici Makarenko (1888-1939).

...Probabil (şi autorul îmi confirmă această raţiune de structurare semantică a textului) că Mariei Montessori îi este conferită importanţa din text, tocmai pentru a se reliefa antiteza dintre „liberalismul educaţional” şi „metodele constrângătoare” ale lui Makarenko...

...De ce, oare (ne întrebăm noi), dacă tot se pătrunde adânc în secolul al XX-lea, se omite revoluţia efectivă (cu orizonturi extrem de interesante!), în viziunea asupra Duhului Educabil, pe care o aduce „Şcoala/Pedagogia WALDORF” (prin conceptul de „copil-sămânţă”!), experiment iniţiat de Rudolf Steiner – şi nu total necunoscut în România postdecembristă, ba chiar cu rezultate notabile (spre exemplu,  la Turda sau Iaşi) ?!

...Lucrarea dlui Florinel Agafiţei este nu doar meritorie, ci şi o temerară operă de pionierat. Admirabilă, din multe puncte de vedere (prin puterea de sinteză, dar şi prin accentuatul spirit critic!). Este o „ademenire” a omului terestru, ca fiinţă conştient-responsabilă (sperăm, din toată inima!), recapitulativă, resintetizatoare şi evolutivă (chiar dacă...exasperant de sinusoidal!), către nişte zone deosebit de sensibile, de o importanţă capitală, pentru continuarea (sau extincţia!) vieţii umane, pe planeta Terra.
Cum am spus de la început: o lucrare/carte pentru „vremuri viitoare”... - dar nu numai în sensul că (bănuim noi) nu va fi citită (cu real interes) de prea mulţi contemporani, ci şi în sensul că, dacă problemele ridicate în această carte nu vor fi luate în seamă, cât de degrabă, şi dezbătute serios (de cât mai mulţi şi competenţi-responsabili locuitori tereştri!) şi nu vor avea parte de  soluţionări ferme şi extrem de profesioniste, viitorul Terrei Umane este într-un pericol de moarte!!!
...Evident, ea/lucrarea autorului-pionier va trebui să continue, să se completeze şi aprofundeze, prin paginile unor cărţi/lucrări viitoare.
                                                                                                                               prof. dr. Adrian Botez

 




SINGUR PRINTRE...”UNIONIŞTI”: ANTOLOGIILE DE POEZIE ŞI PROZĂ ALE REVISTEI „SINGUR” (coordonatori: ŞTEFAN DORU DĂNCUŞ şi GABRIEL COJOCARU)

...În grelele ceasuri (pentru literatura română AUTENTICĂ!), în care „Marii Pontifi” ai U.S.R. (ne referim, evident, în primul rând, la dl prof. univ. dr. NICOLAE MANOLESCU şi la dl ALEX ŞTEFĂNESCU...) vor, cu orice preţ, să-l asasineze pe Eminescu (şi, prin el, axiologia artistică românească şi Canonul Suprem al Literaturii Românilor) a doua oară (...unii nu ştiu - ... pentru că nu se află mulţi curajoşi să le-o spună... – nici despre primul asasinat!), prin promovarea, pe post de „Canon al Literaturii Românilor”, pe scatologicul Mihail Gălăţanu -  ...iată că, în aceste momente de răscruce, pentru viitorul literaturii româneşti, se găsesc, în mod surprinzător şi nesperat, câţiva oameni (în frunte cu cel mai inimos şi truditor, „până la obsesie”, dintre ei, ŞTEFAN DORU DĂNCUŞ! – cel care s-a „înhămat”, precum Atlas, la muncile toate, de la coordonare de texte şi până la supraveghere „cerberică” a tipografilor...ba chiar a intrat, „de nevinovat”, în munca sisifică, „rudă” şi ucigaşă cât şi un război... a expedierii cărţilor!...de unde mult amar i s-a mai tras...), care să „treacă fără păs” peste „comenzile literare insinuate” pervers, de către U.S.R.,  şi să alcătuiască două antologii (una de Poezie, cealaltă de Proză românească -  ambele, din „contemporaneitatea scriitoare”!), absolut uluitoare.
Unice, în felul lor, cel puţin pe tărâm naţional.

În ce constă „unicatul”, dar şi valoarea artistică şi vaticinară a acestor antologii?

În primul rând, ele nu ţin cont de niciun fel de „indicaţii de la centru”, dar (şi exact acest lucru  le face uluitoare!) NICI DE PREJUDECĂŢILE „CONSACRĂRII”, prin „membria” (obligatorie!) useristică. Ştiut este (de către cei care mai au un rest de conştiinţă umană -  morală şi axiologică) faptul că U.S.R. nu mai are, de mult, autoritatea morală, necesară pentru a impune „autorităţi” literar-artistice. „Compromisul” (uneori scandalos de grosolan!) este cuvântul de ordine, în toate filialele U.S.R. din România (...după venirea dlui N. Manolescu la conducerea „trebilor” scriitoriceşti-româneşti, via...Paris...! - intrarea în „uniune” se face nu pentru cine ştie ce merite estetice ori cultural-artistice, ci pe criterii cu totul extraestetice, despre care, însă, nu ne propunem, aici, să discutăm... -  deşi, într-un fel, aceste două antologii, coordonate de ŞTEFAN DORU DĂNCUŞ şi de GABRIEL COJOCARU reprezintă tocmai reacţia – de mult aşteptată, de nimeni şi deloc sperată! – faţă de nulităţile artistice, care au împânzit, cu grohăituri...”artistice”, ceea ce se mai numeşte „uniune”, deşi a devenit „canonico-modelară”, alături de „politichia” românească, pentru...”Duhul Dezbinării” şi al anarhiei axiologice româneşti!).

Înainte de a merge mai departe, să amintim că materialele au fost „selecţionate şi aprobate”, pentru ambele antologii (de Poezie şi de Proză), de FELIX NICOLAU, IOAN GROŞAN şi IOAN ES POP.

Şi să nici nu uităm a-l cita pe atât de sincer-mărturisitorul autor al pseudo-prefeţei la Antologia de Poezie, GRIGORE TIMOCEANU: „(...) Proiectul Antologiilor Revistei SINGUR a necesitat o muncă uriaşă; nervii ne-au fost întinşi la maximum, am primit telefoane Ştefan Doru Dăncuş, creierul acestui proiect, a reuşit ceva fără precedent: a rămas în sediu de la ora 14.00 până la ora 8.00 dimineaţa, ţinând legătura cu fiecare autor pe cele şase calculatoare şi plecând apoi, ba la vreo tipografie, ba la vreo întâlnire de afaceri. Nu vom uita uşor dimineţile în care veneam <> şi ne primea ca pe nişte colindători, senin, de parcă nu era mare lucru să stai peste program. Nu vom uita nici momentele în care striga, cu energia inepuizabilă pe care numai credinţa o poate dărui omului, să nu ne uităm la titlurile de glorie înşirate de diverşi autori de CV-uri, să gândim cu propriile minţi, să fim atenţi ce şi cui răspundem (…). Mă simt fericit şi totuşi trist. Îmi va fid or de cafeaua de atunci, de micile petreceri organizate la câte-un final de săptămână, de zgomotul tastaturilor, de discuţiile încinse asupra unor subiecte prioritare ce vizau bunul mers al derulării proiectului. Păstrez însă nădejdea că vom fi chemaţi să lucrăm la alte proiecte, iar <> (cum ne-a botezat Dăncuş) nu se va destrăma aşa uşor…”.

Da, şi eu, care port corespondenţă “emailată” cu dl ŞTEFAN DORU DĂNCUŞ, pot da mărturie că o aşa forţă de muncă şi o aşa concentrare, întru rugă, pe textul NU recomandat de…”oficialităţi”, ci de Însuşi Dumnezeu! – este nu doar o trudă, ci este, de-a dreptul, O JERTFĂ ADUSĂ HRISTOSULUI - “CALEA, ADEVĂRUL ŞI VIAŢA”!!!

...Ei bine, dacă Antologia de Poezie conţine, totuşi (pe lângă cei „fără de nume în Ceruri”, acei ce realizează, aproape, „incognito”-ul, anonimitatea Lui Dumnezeu! – 51 la număr), un „snop” (cu „loc rezervat”...mai „la coadă”), de artişti consacraţi şi cvasi-consacraţi (Paul Aretzu, Dana Banu, Eugen Evu, Ion Scorobete, Miron Ţic, Gheorghe Neagu etc. – în total, doar 19 nume) – Antologia de Proză se supune perfect poruncii „meşterului” DĂNCUŞ (precum sună mărturia dlui Timoceanu: „să nu ne uităm la titlurile de glorie înşirate de diverşi autori de CV-uri, să gândim cu propriile minţi, să fim atenţi ce şi cui răspundem…”) – da, această a doua Antologie, cea de Proză, este  total dezinhibată sub aspectul...”consacrării” celor antologaţi! Din 52 de nume (şi, eventual, opere) antologate – noi nu recunoaştem decât cel mult cinci-şase...ne referim la nume care apar şi circulă, „în draci” (de parcă ar fi făcut „aranjamente/contracte monopoliste” cu ...„unioniştii”!) în presa scrisă şi audio-vizuală!

„Cum este posibil aşa ceva? Sigur şi-au publicat-antologat finii şi vecinii, neamurile până la a şaptea spiţă!” – ar sări, ca ars, cineva dintre „unionişti” (da, într-adevăr, „unioniştii” sunt cei mai în măsură să „devoaleze” fraudele morale...!) – dacă n-ar pune mâna, cu nădejde şi interes, să citească textele celor antologaţi.

Ei bine, credem că trebuie să fii de completă rea-credinţă să mai afirmi aşa ceva, după ce ai citit cel puţin jumătate din paginile vreuneia dintre antologiile sus-amintite!
Şi, de ce să nu mărturisim, „că dacă nu mărturisim noi, se vor ridica pietrele să dea mărturie” – nici noi n-am fi crezut că un grup minuscul de oameni (pentru care niciodată TV România Cultural nu şi-a creat spaţiu, timp ori  - ce glumă! -  rubrică, de tip „patapievicean”!, pentru a-i face auziţi Neamului Românesc, Neam care să-i asculte, pe îndelete,  în dezvoltarea discursivă a viziunii lor critice, asupra literaturii române...!) – ar reuşi, cu atâta succes, să „dibuiască”/detecteze, cu o intuiţie aproape fără greş, talentele autentice, „aurul pur”, care (din motive de timiditate sau de complexe provincialiste) au răsărit, cu o discreţie incredibilă, nu doar „într-o zonă” (ori oraş-„buricul pământului”!), ci peste tot, pe pământul României!  - ...de la Baia Mare (Dana Valentina Puiu sau Alexandra Iliescu), la Bistriţa-Năsăud (Victoria Fătu Nalaţiu), la Cluj-Napoca (Doru Emanuel Iconar – 16 ani! – dar cu o bună ştiinţă atât a naraţiunii, cât şi a „vitalităţii” dialogului! – pe care nu le întâlneşti decât la puţini scriitori...”unionişti”...!),  ori la Timişoara (Simion Todorescu), ori la Dej (Alexandru Petria) ori Caransebeş (Sorin Olariu) ori la Bocşa-Română/Caraş-Severin (Viorel Tăutan), şi până la Bucureşti (Angela Nache Mamier, Sorin Lucaci, Florentina Loredana Dalian – ultima, prin textul A unsprezecea poruncă, bătând recordul în ce priveşte scrisul eliptic şi maxim rezolutiv, imagistic senzualist), până în comuna Râca/Argeş (Ion Ionescu Bucovu), ori la comuna Pecineaga (Virgil Stan), până la Râmnicu Vâlcea (Emilia Dănescu) ori Câmpulung-Muscel (Gabriel Cazan), până la  Iaşi (Pavel Nedelcu – 17  ani! – dar cu texte incredibil de mature, cu interogaţii halucinant-suprarealiste, ca şi viziunea artistică, din ciclul Cafea), sau la Brăila (Emanuel Pope – care credem că, prin ştiinţa dialogului viu – „Cu revoluţia în vine” -, poate, de-acum, să-şi încerce forţele în dramaturgie, fără „scremături” ori ...dureri de cap!) -   sau comuna Trifeşti/Neamţ (Gheorghe Neagu, actualmente scriitor focşăneano-vrâncean) sau comuna Călmăţuiu/Teleorman (Viorel Ploeşteanu) – ...dar şi până la...Chiperceni/Republica Moldova (Valeria Dascăl) ori Chişinău/Republica Moldova (Mihai Carabet) sau chiar...Québec/Canada (Ionuţ Caragea – „cel născut pe Google”, 35 de ani, un talent, poetic şi de proză science-fiction, cu totul ieşit din comun, născut...la malul Mării Negre: Constanţa! – fost rugbist...).

...Unii dintre cei antologaţi nici n-au debutat prin volum. Cel mult, au debutat revuistic (în sensul clasic al cuvântului: în reviste „de hârtie”!). Spre exemplu, poetul Ioan Barb, cu o poezie de o expresivitate antropocentric-panteistă şocantă: „pianul privea morocănos/ din mijlocul salonului/ îşi acorda singur clapele/când mă apropiam îmi simţea pulsul/şi se oprea (...) în curând pe cerul din Betleem/va deschide ochii o stea” -  sau Laurenţiu Belizan,  extrem de expansiv în metafore şi în expresii revelatorii („o să te muşc de umeri până îţi va da soarele”, „lumina pâlpâie şi lasă umbre în patul meu/catedrală unde privighetorile nu au voie să cânte”).

Alţii n-au debutat, propriu-zis, revuistic, în sensul clasic al cuvântului „debut revuistic”, ci ...direct pe Internet – e drept, în prestigioase (de-acum!) reviste culturale online: spre exemplu, acelaşi excelent poet Laurenţiu Belizan, din Slobozia (care a publicat pe site-urile: poezia.ro, rolitera.ro, hermeneia.com, reteaualiterara.ning.com, fdl.com, boomlit.com) sau basarabeanul Mihai Carabet („Publicaţii: numai pe Internet – cititordeproza.ning.com, poezie.ro, lira21.ro”). Acest nou mod de exhibare/exprimare, Internetul, cel puţin în cazul celor antologaţi de ŞTEFAN DORU DĂNCUŞ şi GABRIEL COJOCARU, n-a dăunat valorii estetice (de ce să ne mirăm, când printre cei mai talentaţi şi violent-expresivi/explozivi în expresie, dar cu Har indubitabil, poeţi de limbă română, din lume! – în această epocă a globalizării informaţiei... -  se numără, cu cinste, „cel născut pe Google”- poetul excepţional şi prozatorul incandescent-imaginativ IONUŢ CARAGEA?!)  - cum nici vârsta: „copilul” Mihai Carabet scrie o poezie textualistă...dar fără, neapărat, „autonimicirea autorului”, cum predică, apocaliptic, Marin Mincu...!: „acum vreau să-ţi fac rău (...) să te strangulez cu numărul meu de telefon” etc.

...Nu putem, în final, decât să “lăudăm osârdiia lui ŞTEFAN DORU DĂNCUŞ vornicul şi a lui GABRIEL COJOCARU stolnicul, carile, amândoi, au făcut de dragostea ţărâi letopiseţul lor”… - Antologiile Cele Două, prin care (ei şi cei trei “meşteri” într-ajutor: pot demonstra Terrei întregi că nu e nevoie de “unionişti” corupţi, pentru a scoate la lumină Harul Scriitorilor Românilor! – şi că nu vârsta şi nici locul naşterii (ori trudei de-o viaţă!) şi nici (măcar…!) averea cea trecătoare (şi în cele patru vânturi risipitoare!)  nu sunt factori determinanţi, în stabilirea criteriilor axiologice artistice - nici în Sfânta Poezie, cum nici în mucenicia Prozei!

…Spuneam, în deschiderea prezentării acestei adevărate “ofrande biblice” (de la “biblos”-carte…) – ceva despre spiritual vaticinar al acestor Antologii ale revistei SINGUR. Da, prin aceste două Antologii, noi am căpătat optimism şi nădejde, pentru că acum ştim că viitorul nu va aparţine nici “politichiei”, nici politicaştrilor – CI VIITORUL ROMÂNILOR ESTE SCRIS ŞI PROOROCIT, CU LITERE DE FOC,  ÎN ACESTE PAGINI DE ÎNALT HAR!  Cei ce se tot plâng de “dispariţia Neamului Românilor”, să facă bine să citească aceste două adevărate “cărţi revelate/pentru Revelaţie”: şi se vor convinge că Dumnezeu-Cuvântul este, pentru Neamul Românilor (răspândiţi prin colţuri umile, sau mai puţin umile, de Românie şi de lume -  dar şi creând, prin “slova” lor, Unghiuri Terestre Magnifice!) -  …Dumnezeu-Cuvântul, ziceam, se află prin imediata apropiere!

                                                                                                               prof. dr. Adrian Botez


 





  POEZIA MIRELEI CADAR – UN „CLAVECIN BINE TEMPERAT”:
   „REFUGIUL DORINŢEI”, de Mirela CADAR




La prestigioasa Editură Citadela (condusă de omul de cultură, scriitorul şi ziaristul sătmărean AUREL POP), a apărut volumul de poezie al Mirelei CADAR, „Refugiul dorinţei”.
O poezie  senzualistă, estompând aluviunile raţiunii până la clarul şi limpedele Revelaţiei ... „de fineţe” („fineţe” care eclipsează...însuşi „toiul” Revelaţiei!) – o poezie  de intuiţie feminină, cu reverberaţii elegante, în ambele cosmosuri – Creaţia Lui şi interiorul ei – şi atunci când discursul e proaspăt-declarativ, dar  chiar şi... „în reluare”.
La „tombola” poeziei cadariene se câştigă, facil,  „dorul” (uneori, şi el, mimat), iar nu furtuna oarbă a simţurilor şi patimii/pătimirii (de...”mlaştină”): „Raţiunea opacă nu discerne profunzimea/Unui fior” (cf. Labirint); „Un dor /Se zbate/Pe mlaştina pasiunii” (cf. Voiaj).
Nu e o poezie reflexivă, ci a nervilor epidermici - o poezie intimistă („O lumânare pe divan/Miros de tămâie”), o poezie a dorului şi jindului, a nelămuritului, oarecum calchiată (cel puţin aşa vrea să dea impresia scriitoarea) după nichitstănescianul „dincolo-de-orizont, dincolo-de-marea”: „Vrăjită /Privind spre larg/Aştept ceva” (Voiaj), sau: „Aş zăcea aşteptând clipa/Lumina ochilor/Împlinirea” (cf. Dorinţa) şi: „Neîmplinit /se ascunde/În orizontul îndepărtat” (cf. Apus) – dar fără excesul răscolitor de „căutare şi ştiinţă”, al marilor neliniştiţi cosmici. Mirela CADAR n-are apetenţe pentru voiculesciana, tragica „vraişte a grădinii”. De fapt, ordinea şi curăţenia virginală domină până şi în visare.
O caligrafie a sufletului, pe hârtia luminoasă, uneori suflând, ca în nişte foale „bine temperate”, în pânzele călătoriei, până la incandescenţă („Destinul/Privirea/Zilele zburau în neştire/Imaginea chipului/s-a pierdut în umbră/Sufletul ardea” – cf. Fiorul) – dar fără a obţine sau năzui la mari tumulturi, fără mari mize transcendente, fără teribile aşteptări spirituale. „Destinul” nu e neguros, ci elegant, „jungla” nu e terifiantă, ci seamănă cu bine-măsuratele grădini versailles-eze – niciodată nu se ajunge la „zborul ca frenezie a prăpastiei”, spre Sus sau spre Jos - iar „neştirea” e nu o întâmplare ontologică, ci o condiţie specific „cadariană”, o stare de continuă,  de nestinsă, dar cuminte dorinţă. Cuvintele, uneori, se înghesuie emfatic („obsesie”, „omniprezent”, „conflict”, „tulburare”, „decalog”, tragedie romantică”, „vulcanic”, „erupţia sentimentului”, „haos” etc.), cu pretenţii de „tribunat” răscolitor-reverberator, dar nu sunt decât decoruri ale unei relative „bunăstări” sufleteşti, destul de bine mascate: „Eşti obsesia /Eşti omniprezentul/Eşti tulburarea” (cf. Obsesia) – dar se ajunge la: „O ultimă umbră/În orele trandafirii” (cf. Apus). Deci, „trandafirìi”...: totul e normal, totul e sub control. Nimeni să nu se îngrijoreze. Îşi va găsi galoşii exact unde şi i-a pus. E ordine şi o linişte de apartament, cu o vază de flori insinuantă, mirosind, vag, a selenaritate de-afară...
Un panteism de salon, fără relief accidentat: „Mireasma de câmp/balsamul/arşiţa trupului/Izvorul /să-şi facă /prin mine /albia” ( cf. Să simt).
Până şi expediţiile ontologico-epistemologice ale piraţilor-copii, ale piraţilor-nebuni (o nebunie absolut inofensivă, mai bine sau mai rău jucată!), puşi pe prăduială de cartier, au învăţat, din noapte... „răsăritul” atoateconsolator! Cf. Să fiu: „Să navigăm în noapte ca piraţii nebuni/Să fiu prada ta/La răsărit”.
Până şi sfinţenia este butaforică (e şi normal: viscolul şi aerul tare al piscului presupun iniţierea dură, or....nu e cazul!): „Totul e ploaie de scântei/Corzile viorii sunt în flăcări/Ultima serenadă/Din seara sfântă” (cf. Concert), ba chiar uşor pleonastică: „Din paharul de cuminecătură/Sângele” (cf. Darul). Truisme, monotonii, sforţări penibile de a recupera inspiraţia, de pe unde nu există: „Un sfârşit ?/Sau un nou început?/Situaţie deprimantă./Halucinantă” (cf. Tu...); „Atmosfera feerică/Transformată/Într-o părticică de rai” (cf. Furtuna); „In beznă şi tăcere/Supravieţuirea e malefică”…(cf. Tu unde eşti?).


Sentimentul morţii „cadariste” – ajuns până la...antagonismul „lipsă de bun-simţ” - ”stimă”: „Doamna decapitează/Pe cine întâlneşte /Depăşind bariera bunului simţ/Stimata doamnă în negru...” (cf. Doamna în negru). Iar Golgota – „O instrucţie perfectă”  - ...cum altfel, într-o lume care evoluează spre „careul rond/cvadratura cercului” şi în care predomnesc rafturile sentimentale (cf. Între “eu” şi egretă – ...din nou, neconcordanţă între titlu şi...”expresia verbală”...ca şi în Odiseea, Remember...ca şi în multe alte cazuri de titluri cadariene, cu promisiuni triumfalist-epatante! ).

...Uneori, totuşi (destul de rar, din păcate), notaţii subtile şi credibile, emfaze în surdină, discreţie şi  bun-gust al plasamentului elementelor constitutive ale unor imagini real-sugestive, expresii ale unei renunţări (sincere!) la teatralitatea vulgarizantă a existenţei: „O lumânare s-a stins/în aortă” (cf. Darul); „Prăpastia din sufletul prăpastiei/E plină de spini şi lacrimi” (cf. Îndemn); „Hoinăresc celule/(Lupta cu destinul)/Scheletul unei deziluzii? (cf. Septembrie); „Se prăbuşeşte o pasăre/Din libertatea cerului/Cuibul ei arde-n flăcări” (cf. Vestejirea buruienilor); „Propagarea armonioasă în decor/A invizibilului” (cf. Privirea). Dacă e să găsim vreo „fantă” majoră, în „echipamentul” poetic al Mirelei CADAR: renunţă mult prea uşor la recepţionarea corectă şi integrală a semnalelor (intermitente) ale transcendenţei, preferă desenul facil şi, adeseori, lipsit de orice eficienţă afectivă, unor trăiri efective, profund angajante. De ce era nevoie de, spre pildă, aceste „versuri”-neversuri...penibil debutante, pornite dintr-o autodistructivă patimă după ludicul artificios:  „A tăcut!/Dar ei au înţeles/Fără cuvinte/Decorul e umbrit!” ... de salturile ratate, între barele trapezului, voit-râvnit cosmic: „În fiecare colţ zăcea/O umbră de privire/O fărâmă de suspin/Sau un urlet de durere/Răvăşit printre galaxii” ( cf. Decor)...?! De la suspin, până la urlet...de la colţ la galaxie...! -  ...se trece cu seninul inconştient, nefiresc, dar, mereu, periculos, pentru destinul poetic... -  al unei plimbări printre leii savanei ori printre tigrii junglei!

...Inima şi iubirile Mirelei Cadar se potrivesc, în ritm, mai curând cu colindul, decât cu furtunile şi cu...”haosul” – ...iar flacăra inimii „rimează” poetic mult mai firesc cu „adierea”, decât cu marile devastări şi dezastre: „Ecoul vocii/Pe corzile inimii/Ademenindu-mă/Colind” (cf. Haos); şi „Răsuflarea./Mii de lumini/Focul iubirii/Flacăra pâlpâie/Încet, încet,/O adiere” (cf. Flori de gheaţă).
Starea de reverie este, în genere, una de largă, irepresibilă respiraţie... -  de aceea, Mihaela Cadar dă doar titlul, dar nu şi conţinutul stării, prea descătuşat-romantice, pentru ea – şi produce, premeditat, confuzii în „familia de termeni constelativi” ai exprimării fenomenului propus spre „dezbatere”, pentru a-şi masca, astfel, noviciatul încă nedesăvârşit: „Întâiul coşmar/Imposibilitatea de-a despica/Tortul/Răsucit cu atâta măiestrie/În prezenţa ta./Juvenil” (cf. O reverie).
Întrebările existenţiale sunt, şi ele (cum altfel?) „tandre”: „Un jurnal învechit//Printre file/Era un gest tandru” (cf. Întrebarea).

...Da, credem că Mirela Cadar şi-a autodefinit cel mai bine poezia, în pseudo-arta poetică Speranţa: „Evantai de plăceri” - ...personale, am adăuga noi, fără nicio urmă de maliţiozitate! În definitiv, orice om îşi decide trăirile şi riscurile unei vieţi, şi aşa, scurte...Nu e neapărat să facă, dintr-o decizie oarecare – Marea Poezie!
                                                                                              prof. dr. Adrian Botez

 



Jean-Paul GAVARD-PERRET

Université de Chambéry


                   APOLOGIE DU GLISSEMENT.
          CONSTANTIN FROSIN : LUX IN TENEBRIS LUCET



Très (trop ?) longtemps Frosin a douté de lui. N’en doute-t-il pas encore, lorsqu’il définit une partie importante de son œuvre – celle qui correspond au seuil de son exil intérieur – du terme de « sous-réalisme » ?
Il est vrai que le futur (mais déjà) poète avait de quoi douter. Il attendra la Révolution Roumaine de 1989 (prélude de celles qui relie aujourd’hui les rives sud de la Méditerranée) et la chute de Ceausescu pour véritablement s’engager en poésie. Mais on ne lui fit pas de cadeaux. « Mes quelques poésies roumaines prêtaient au rire » avoue-t-il humblement et il se sentait ridicule auprès de ses amis qui lui conseillèrent d’arrêter d’écrire…  Frosin ne demanda pas aux autres de se charger de ses (faux) amis. Il  rêva, puis cultiva et donc  réalisa  un nouveau pari : écrire dans une langue foraine : le Français.
Commença la véritable élaboration de son œuvre. Elle est donc inscrite sous le sceau d’une poésie d’exil. Libéré de la langue maternelle et du joug paternel du dictateur, l’écriture pris  son envol.  Frosin surgit de sa gangue selon un jeu de bande que d’autres poètes connurent tant à l’intérieur qu’à l’extérieur de la Roumanie. Cioran dans le premier cas, Beckett dans l’autre suffisent à le placer en bonne compagnie.
Cette liberté d'expression ne lui a pas accordé pour autant la liberté intérieure. Frosin demeure un poète partagé. Néanmoins, c’est ce qui fait sans doute le ferment de son œuvre et tout l’intérêt pour le lecteur. Voué à  cet exil intérieur, l’auteur est resté en Roumanie. Il est demeuré profondément Roumain et fier de l’être, mais il a « choisi » (nous y reviendrons)  d’écrire en français. Ce qui ne le réduit pas pour autant à l’état de schizophrène. Paradoxalement, même cette schize, cette césure linguistique ont peut-être confirmé l’auteur dans son identité la plus profonde et sans doute marqué d’une douleur (dont il ne parle pas), mais qui est consubstantielle à son caractère, son émotivité et sa réactivité (l’une va rarement sans l’autre) à fleur de peau.
Pour autant, le poète n’a rien d’un missfit (un désaxé). Cette figure est d’ailleurs une vision plus romantique que réelle. Mais dont l’histoire littéraire aime à s’en porter (à tort) garante. L’exemple de Baudelaire en reste un exemple patent : derrière le prétendu fou, le sage n’était pas en sommeil. Il en va de même pour Frosin. Et ce, même s’il n’a pas choisi la langue française. On peut affirmer - et le poète en a conscience - que dans ce processus d’abandon et de mûrissement, la langue l’a choisi. Il y eut là un coup de foudre réciproque. Ce que la langue française a  accordé au poète, ce dernier le lui a largement rendu et ne cesse de le prouver tant sur le plan de la littérature que de l’engagement culturel, donc politique.
De ce rendez-vous « amoureux », les deux sortent grandis. Frosin est devenu l’un des séducteurs les plus amoureux de ses charmes linguistiques, mais aussi son éminent passeur. Ajoutons que, contrairement au coup de foudre entre deux êtres, celui qui unit un être et sa langue, ne finit pas mal, en général. Qu’au moins Frosin soit rassuré sur ce point ! Il a encore de beaux transports amoureux devant lui !
Jean-Paul Mestas ne savait pas si bien dire en 1991, sur le no. 41 de sa célèbre revue : Les Cahiers de Poésie Jalons : "En tant que poète, Constantin FROSIN s’exprime directement et uniquement en français, c’est dire l’aspect original d’une personnalité dont Constantin Crisan s’est fait le porte-parole. (…) En définitive, il n’est pas imprudent de dire que la poésie roumaine tient là (en Constantin FROSIN, N. N.), une de ses valeurs en marche" (p. 26).
Denis EMORINE écrivait en 1995, dans la Préface du livre Mots de Passe de notre poète : "Roumain par naissance, Français de cœur par l’adoption d’une langue et d’une culture qu’il connaît et pratique à merveille, tel est Frosin. Ces deux données imprègnent sa poésie, en constituent la richesse par le syncrétisme. En un mot, l’équilibre lié à l’harmonie stylistique. De fait, de nombreuses allusions à Apollinaire, Baudelaire, Verlaine, Prévert… parsèment Mots de passe. La confrontation entre ses deux cultures, même cautionnée par Apollinaire, ne se produit pas sans heurts pour Frosin. (…) Détournements féconds qui créent toute la force et l’inspiration de Constantin Frosin puisque, suscitant notre admiration, il utilise la culture française comme une arme rhétorique. (…) Il faut enfin saluer en Frosin l’orfèvre du jeu sur la langue. (…) Ce dédoublement imprègne Mots de passe à des degrés divers : de cet échange, souvent conflictuel, entre le cœur et la raison, naît l’œuvre qui intrigue le lecteur pour mieux le séduire". (éd. L’Ancrier, Strasbourg, 1995, p. 5 – 7).  
Louis DELORME, dans la Préface à notre livre : Ce Peu qui est Tout (La poésie de Constantin FROSIN), éditions le Brontosaure, Paris, 2009), confirme les affirmations précédentes : "On connaît Constantin Frosin comme un brillant défenseur de la francophilie et francophonie, les deux allant bien ensemble. (…) Constantin FROSIN est un maître de notre langue. Est-ce à dire que notre langue lui serait devenue maternelle ? Certes non ! Mais plus que cela, essentielle, c’est sûr. Essentielle pour aller chercher au fond de soi, dans les différentes couches que nous abritons, non pas des réponses, puisque on les sait par avance illusoires, mais pour au moins pratiquer ce double jeu du ça et du soi : cette introspection onirique et narcissique  qui constitue la principale préoccupation du lettré. (…) Il fait honneur à notre langue et à notre culture, dans un temps où celle-ci est souvent galvaudée par ceux qui devraient en être les premiers défenseurs". (p. 5 – 7).
Moi-même, j’écrivais en 2009 (et je m’en félicite) : "Sa poésie est plus complexe que la vie. Ses mots ne se réduisent pas à une simplification de la vie, mais à son approfondissement, afin de voir, d’entendre de quoi c’est fait en une aventure plus démesurée qu’il ne semble, sauf à prendre le langage pour un pur outil de communication « rationnel », outil qui veut faire abstraction du manque et du tourment que tout langage poétique ne peut que constituer – sinon à se parodier lui-même". (in Ce Peu qui est Tout, éditions le Brontosaure, 2009, p. 26).      
L’auteur est donc un modèle de la littérature qu’on nommera migrante. Elle lui permet de passer d’un exil muet à un exil linguistique qui produit un paradoxe étrange - puisqu’il fait le jeu de la proximité avec son pays, comme il crée le jeu du lointain, quant à sa vie intérieure. Mais sur ce plan,  on n’y peut rien changer. Beckett déjà cité, en demeure un exemple parfait : le français lui a permis de sortir de tout.  Tout, sauf évidemment ce qui aurait été existentiellement le plus important : les affres de sa vie intérieure la plus profonde.
Un évident respect ne peut permettre d’en dire plus sur le cas de Frosin. On n’est pas devant lui comme un médecin légiste à la recherche de blessures affectives. D’autant que le poète est bien vivant. Certes, il ne se fait pas d'illusion sur la puissance de la poésie et de la littérature. Elle est donc pour lui à la fois "le zéro et l'infini". Elle est ce qui peut justifier une existence par le déplacement et les voies qu'elle propose. Affectivement (pour son auteur), de peu d'emprise, elle crée néanmoins un lien majeur avec les hommes et le monde. Et qui plus est, lorsqu'elle se dégage du lien maternel, par ce qui devient une  forme de  rupture œdipienne.
En cela le voile de la langue foraine ne cache pas, au contraire. Son dispositif tient d'un dévoilement. Ce langage second ou tiers, en devenant sillon maître, permet de sortir du mutisme ou de ce qui en est proche (à savoir le soliloque) pour ouvrir un passage. Il permet aussi bien le rire que la dérision, afin de venir à bout de bien des visions martyres, des fantasmes funestes et des cœurs vulnérés.
Le français permet à Frosin d'insérer du fétiche dans le fétiche pour le rendre plus évident. Il permet aussi de créer un miroir particulier où l'être se dé-contextualise pour entrer non dans un univers parallèle, mais plus profond. Dans les textes francophones du poète, d'autres Frosin se mettent à croître et à se multiplier. C'est pourquoi la "fantasia", la" furia Francese" de l'auteur sont tout, sauf une plaisanterie. Il s'agit de l'essence même, de l'enjeu de sa quête et de sa découverte. Le français permet de parler (drôlement) d'un désastre qui, soudain n'est plus roumain et personnel: il devient universel. Au moment même où écrire en une telle langue revient à s'accepter comme étrange à soi-même, mais aussi d'affirmer un pouvoir sur soi.
Ecrire de manière foraine revient pour le poète à sinon atteindre son propre fond (est-ce que d'ailleurs un être en a un ?) mais de cerner les inconnus dans sa maison. Cette transgression langagière  permet - par l'acquisition d'un "b-a ba" - une pensée sans trouble avant de l'accueillir alors que, dans la langue mère, le poète ne pouvait troubler les pensées qui l'assaillaient. Le passage d'une langue à l'autre offre une expression première. Elle déterminée une pensée en dehors de la terreur paralysante. C'est donc à la fois une lucidité et un oubli aussi bienfaisants que précaires. Ils  permettent de formaliser ce qui, pour Frosin - sans ce recours - n'aurait pu se faire.
Ce déplacement représente la plénitude expressive d'un conflit où la perte et le manque peuvent sortir d'une expression déjà formulée. Frosin, grâce au français et son écart, a donc trouvé non un écartèlement, mais la juste distance. La langue "étrangère" est donc peut-être la seule à dépasser la limite de la pensée, et le cas de Frosin (comme ceux des Cioran et Beckett) reste capital. D'autant qu'avec le premier, un fait majeur le tient : il reste un exilé de l'intérieur. Cela demeure plus intéressant et rare. Cela crée sans doute un trouble différent de la pensée dans ce jeu de rapport entre éloignement et proximité.
On peut alors penser au même transfert que celui en action chez Kafka. La souffrance ne connaissant peu de mots au sein d'une langue maternelle forcément culpabilisante, la foraine permet le surgissement de l'irrationnel. Elle ne dit pas le simple "perte de la tête". Elle dit plutôt la tête majorée par son changement de logiciel linguistique. La tête qui s'augmente de son manque dans ce qu'une langue apprise garde d'incertitude et qui  oblige celui qui l'utilise à ne pouvoir se glorifier et s'ériger en chef. Cette langue permet  d'approcher le mystère de l'être dans le propre mystère qu'elle contient pour celui qui s'y engage.
Frosin a donc remplacé une ténèbre par une autre. Celle-ci s'est imposée par une nécessité intérieure et afin qu’un "fiat lux" s'y produise. Sortant du piège de la langue maternelle et du silence où elle faisait plonger le poète, celui-ci s'en est plus ou moins inconsciemment soustrait. Il a quitté la banalité d'écriture pour le "Wiz" surréaliste par lequel il s'est engagé - sur le mode du déplacement, du divertissement - à beaucoup plus qu'il ne le croyait en commençant.
Ce qui pouvait être de l'ordre, au départ, du saugrenu permet à Frosin de se débarrasser non de ses soucis, mais de son empêchement. Il a compris ce qu'avant lui, Rilke avait imaginé : le poète n'est poète que par la familiarité avec le non familier. Il devient alors non seulement "doublement mortel" comme le disait le poète allemand, mais doublement vivant.
Entrer dans une autre langue ne permet plus d'avancer "grimé" : au contraire. Il s'agit de s'effacer pour atteindre ce qui ne se pense pas et qui est de l'ordre du "pleurement sans larme et du rire sans éclat" ( Maurice Blanchot). Les dérapages  vers une langue foraine représentent ainsi un substitut à laquelle il faut renoncer dans la vie réelle, et ce même s'il n'est pas impossible que cette dernière soit la vie même.
Tout poète travaille dans ses ténèbres. En elles, il fait ce qu'il peut. Mais grâce au français Frosin donne tout le possible. Son doute devient sa passion, sa passion sa tâche d'écriture. On peut nommer cela la passion de la poésie, la passion Frosin. Cela ne possède rien de pathétique ou d'orgueilleux : c'est un aveu.
Entrant dans le langage français, Frosin ne cesse de franchir la ligne, de passer la frontière afin d'offrir non des points de vue, mais d'écriture sur l'existence. Il utilise toute son énergie afin de se débattre avec lui-même et pour échapper aux pièges de l'auto-séduction. Le poète cherche en ses tréfonds la vie comme puissance du dehors. La première se heurte à bien des résistances c'est pourquoi l'humour, la drôlerie demeurent des moyens majeurs (mais pas le seul bien sûr) afin de court-circuiter ces résistances. Cela évite de mettre du cortège dans ces re-présentations.
La langue française prend donc pour le poète, une valeur de ferment de singularité comme d'universalité.  C'est pourquoi son œuvre  nous passionne. L'auteur, à travers ce langage,  soumet sans cesse l'altérité à une critique radicale par l'intériorité, comme il soumet son intériorité à l'altérité. Il nous apprend ainsi deux choses aussi parallèles qu'essentielles. Notre dedans est toujours plus profond que ce que l'on prend pour notre monde intérieur conscient. Notre dehors est toujours moins lointain que le monde extérieur.
De plus, l'œuvre de Frosin reste une perpétuelle mise en abyme. Elle dit comment la poésie "étrange" le monde au sein même d'une langue qui se déconstruit afin de se reconstruire selon d'autres plis. Elle met à l'extérieur l'intérieur et l'intérieur dans l'extérieur. Bref, elle propose le désenclavement en un mouvement de dédoublement et non de redoublement. Frosin, pour trouver l'autre en lui, ne repasse plus les plis de sa propre langue. Le français lui permet d'en décoder les vagues et les strates, dans un rapport de force avec lui-même, dans le pouvoir de s'affecter lui-même. D’où la sauvagerie, le monstre que produit une œuvre qui explore le rapport qui désunit et le non rapport qui rapproche.
Pour Frosin, qu'est-ce donc qu'écrire sinon faire parler l'autre en soi et qui, sans le détour forain, serait resté muet ? Preuve s'il en était besoin, que sa poésie reste le plongé en l'inconnu. Preuve aussi qu'il existe toujours un autre et un autre de l'autre en un auteur.
C'est pourquoi à la perception, à l'histoire, le poète préfère sa propre précipitation dans l'inconnu. Pour lui, il se peut bien qu' il n'existe pas de refuge sinon celui de la littérature. Mais il a mis à mal ce refuge en le faisant exploser par la dynamite et la dynamique de la langue étrangère. Le théâtre mental de l'auteur est  donc habité d'un rythme et d'une arythmie. Elles représentent la reconquête de l'homme sur son destin.
Face au "manque essentiel" dont parlait l'Ecclésiaste, Frosin envoie ses coups de tonnerre et de sabre. Dans sa transfiguration et sa translation, il permet de s'approcher  de son insaisissable. Régisseur du peu, le poète impose par ses textes des pertinences d'indices  nouveaux.  Que demander de plus ? Que demander de mieux que ce "climax" linguistique qui devient, non pas une compensation du réel, mais une sorte d'envers du déco en un jeu déplacé  entre l'homme et le monde, l'être et le néant. Sortant du point zéro d'une langue qui le clouait mais demeurant dans son territoire, il trouve ce point limite où il peut enfin parler.
Le français l'ouvre donc à une parole ascendante. Ne trouvant pas ses mots, il les a cherchés ailleurs. Entre deux points de douleur, il a trouvé sa voie. D'une certaine manière, cette langue l'a sorti de sa crise d’identité en lui promettant cette sorte d'indéfini qu'un tel transfert provoque. Le "je" put enfin s'attribuer la poésie. Elle reste pour lui le moyen de se requalifier et de se dés-assujettir. Son "mauvais dire" trouva donc des accords et désaccords nouveaux. L'inné fut transcendé par l'acquis. L'auteur fut ainsi porté par une énergie trans-linguistique. Preuve que la langue poétique n'est jamais celle d'un patrimoine ni l'espérance d'une universalité abstraite. Elle est la rupture d'un dire qui ne pourrait se dire. Sans elle, il n'y aurait eu que le silence.
Ainsi, ce qu'il y a parfois de dur et de rude chez Frosin et de parfois dévastateur, reste le signe d'une exigence nécessairement  intempestive, la brisure rythmique, le besoin d'aller de l'avant qui récuse tout arrêt. On pressent toujours (à l'exception de textes officiels où la mesure est de mise) une liberté, une véhémence (qui n'exclut pas la douceur), un sentiment de révolte aussi perpétuel contre toute intolérance.
En ce sens, Frosin est l'éternel migrant de l'intérieur. Il prouve que l'évasion passe par d'autres chemins que celui des frontières géographiques. Elle passe par l'étrangement de la langue qui oblige à renoncer aux certitudes comme aux fausses témérités. L'œuvre est donc la négation et l'affirmation de la langue. Et la duplicité : territoire maternel et langue étrangère, crée un bouleversement particulier, un cheminement passionnant. Elle crée une liberté de penser et un équilibre particulier. Frosin est donc l'enraciné déraciné - ou le déraciné enraciné. Cette "altération" donne à l'œuvre et à l'homme toute sa puissance et son autonomie.
Certes, l'auteur sait qu'on ne guérit pas de sa vie. Ou si l'on veut être plus précis :  on ne guérit pas de sa mère, de sa langue, de sa terre. Leur deuil est impossible. Mais choisir de changer de langue permet, comme le disait Beckett : "d'éviter le laïus". C'est la nouvelle peau d'une langue qui ouvre Frosin à une pulsion étrange et qui permet d'ouvrir le cerclage premier. Cette folie foraine permet de détruire une "loi" de dévastation dans laquelle le poète ne pouvait s'estimer qu'à l'aune d'un certain néant. Le français lui permet de vivre loin de cette "vérité", elle offre au poète un destin et une méditation sans limite. Contre les préjugés et les pré-requis du verbe premier, est apparu un pendant de lumière remonté de la nuit personnelle de l'auteur. Au tréfonds de lui, il ignore jusqu'à son phénomène et sa manifestation. Le français est devenu ainsi une prise de conscience - comme si la langue créait la pensée et non l'inverse. Preuve que déplacer la langue revient à déplacer la vie. Au roumain-miroir fit place une langue de réflexion  capable de produire de l'inexprimable. L'émotion soudain ne fut plus suspecte à l'existence. Elle y trouva une voie d'accès.
Le "geste" poétique de Frosin  permet d'atteindre au plus profond de l'être. N'est-ce pas là la liberté véritable, réalisée, vivante et vibrante d'affects et d'intelligence ?  Il se peut que ce transfert permette aussi de sauver la conscience de son antagonisme avec la vie en faisant de sa froide clarté une lumière vivante. Mais sur ce point, Frosin reste le seul à pouvoir répondre.



Notes sur l'auteur de cet article: né en 1947 à Chambéry, Jean-Paul GAVARD-PERRET poursuit une recherche et une réflexion littéraires ponctuées d’une vingtaine de livres de textes brefs et d'essais. Les plus récents : « Donner ainsi l’espace » (La Sétérée),  "Porc Epique" (Le Petit Véhicule), « La mariée était en rouge » (éditions du Cygne), "Cyclope" (éditions de l'Atlantique), "Samuel Beckett, l’imaginaire paradoxal et la création absolue" (Minard), "L'Image est une chienne" (L'Âne qui butine), "Missfits" (V. Rougier). Il produit actuellement une série d'interview d'artistes.
    Docteur en littérature, Jean-Paul Gavard-Perret enseigne la communication à l’Université de Savoie (Chambéry). Membre du Centre de Recherche Imaginaire et Création, il est spécialiste de l’Image au XXe siècle et de l’œuvre de Samuel Beckett.
Poète et critique, il collabore à de nombreuses revues dont Passage d’encres, Les Temps Modernes, Esprit, Verso Art et Lettres, Champs visuels, Communication et Langage par exemple. Auteur de quelques centaines de chroniques, recensions, analyses critiques, publiées sur bon nombre de revues ou en volume.



Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971