Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011
Anul 2010 periodic nr. 1 2 | 3 | 4 | 6 | 7 | 8 | 9 | 10 |
Anul 2009
CE MAI ÎNSEAMNĂ, AZI, SĂ FII „PREŞEDINTE”, RESPECTIV „CETĂŢEAN” AL ROMÂNIEI...?! de Adrian Botez
FONDATORUL „STRATFOR” despre ROMÂNIA, interviu cu George Friedman
Proiectul Blue Beam (Raza Albastră) şi „salvarea” Noii Ordini Mondiale
Două articole despre Roşia Montană de Dr. Gh Funar şi Ion Longin Popescu
Un parlamentar român despre şeful delegaţiei FMI pentru România
Articol Eugen Evu
În loc de concluzii: Opinii din noua generaţie
Articole de Mircea Bunea, Gavril Cornuţiu,Viorel Roman, Demi Perparim, Cristian Neagu - partea I
Articole de Mircea Bunea, Gavril Cornuţiu, Demi Perparim, Cristian Neagu - partea II
Articole de Mircea Bunea, Gavril Cornuţiu, Demi Perparim, Cristian Neagu - partea III
Secretele din Bucegi” – un documentar al sitului „Colecţionarul”
Traducerile în franceză ale lui Constantin Frosin, din versuri de: - Vasile Voiculescu - Ion Pillat - Marin Sorescu - Ileana Malancioiu - Nicolae Labiş - Magda Isanos - Stefan Augustin Doinaş
DIMITRIE GRAMA - Poezia ca (un) ritual de depoetizare
Recenzii şi prezentări de Adrian Botez, Al.FlorinŢene, Dan Lupescu, Melania Cuc, Eugen Dorceascu - Despre Eugen Evu, Stefan Doru Dancuş, Melania Cuc, Mihai Marcu, Aurel Petrescu, Ion Barb, Slavomir Almăjan, Valentina Becart - partea I
Partea II
partea III
- partea IV
Cu prilejul apariţiei seriei complete in trei volume difuzate de librăria electronică www.corectbooks.com
partea II
partea III
partea IV
partea V
Păstorel Teodoreanu pe internet
partea II
Parodii literare sau parodia guvernării rubrici de Elisabeta Iosif, Ionuţ Caragea, Ioan Lilă
partea II
partea III
Consideraţiuni în proză din folclorul internetului
partea IV
From The London Times: A Well - Planned Retirement UN PERFECT EXEMPLU DE DESCENTRALIZARE

Actualitatea culturală, literară şi editorială

 

                            Adrian ALUI GHEORGHE   
                 Poezia ca (un) ritual de depoetizare

                                                 (Dimitrie Grama - „Versuri” Ed. Conta -Piatra Neamţ, 2010)  

 Dacă e să-l cauţi pe Dimitrie Grama prin lume, e greu să-l găseşti. E român care provine dintr-un neam de aromâni, a fost sportiv, în lotul olimpic al României, ca alergător de sprint. Din postura asta a ajuns în Suedia, în anii 70, unde s-a stabilit refugiindu-se de „binefacerile comunismului”, a studiat şi a devenit medic chirurg. Apoi a profesat în Anglia, o vreme. Apoi în Arabia Saudită. Are o locuinţă în Franţa, un domiciliu în Danemarca, acum fiind, de fapt, medic în Gibraltar. Deşi se mişcă lejer printre civilizaţiile lumii, din cele patru zări, are ceva care l-a marcat definitiv: limba română. Şi ceva care îi ţine sufletul cald: poezia. Soţia sa, Livia, este pictor şi este fiica unui remarcabil prozator din ţinutul Neamţului care nu a apucat, din păcate, să-şi ducă proiectul pînă la capăt, Laurian Ante, care a plecat prea devreme pe sub geana zărilor. Împreună au creat o insulă de spirit şi cultură românească, o insulă care pluteşte mînată de un duh înalt pe sub cele mai surprinzătoare orizonturi. Cei doi au demonstrat, de fapt, că atunci cînd ai unduirea artei de partea ta nu te frînge nici o furtună.  Dimitrie Grama a adunat, în timp, vreo zece volume de poezie, apărute în România. E, deja, o operă. Pe lîngă poezie a scris o mulţime de articole, în presa românească din ţară şi din străinătate, în care şi-a exprimat punctul său de vedere în legătură cu evoluţia societăţii româneşti, cu derapajele „profesiunii de român”. E, în articolele sale, uimirea că „românul cel talentat” nu se descurcă în jungla Europei, că o mentalitate retrogradă ne face să nu ne adaptăm la civilizaţia noului mileniu; apoi, în articolele sale, mai e mîhnirea că într-o Românie care ar putea hrăni întreaga Europă cu fertilitatea solului, se pune problema unei bucăţi de pîine pentru supravieţuire; apoi că demnitatea istoriei este abandonată la primul colţ de către românul care pleacă în lume. Sigur, nu se rezolvă mare lucru, cu un articol sau cu o sută de articole, dar e datoria fiecărui român care are conştiinţă să se exprime, să nu se adauge corului laşităţii majoritare, tăcerii complice. * Poezia lui Dimitrie Grama deconcertează: are simplitatea aforismului, are tăietura unui decupaj de pe o hîrtie creponată pe care se zbat fluturii desenaţi, e un amestec de vid şi plin din imagistica japoneză. Cetindu-i textele ai impresia că asişti la un ritual de depoetizare prin care este scoasă realitatea de sub tirania poeziei...! Cuvîntul devine un deget ascuţit înfipt în coasta realităţii. Ţipătul ei este amortizat de foşnetul literelor: „Realitatea atârnă din tavan/ ca un candelabru vestejit./ Când o privesc/ începe să tremure/ şi să-şi stingă,/ unul după altul,/ beculeţele./ De  aceea poate acum/ îmi este teamă/ să mă uit direct/ în ochii ei./ De aceea poate acum/ privesc din ce în ce/ mai mult podeaua.” Cuvîntul nu tulbură lumea, ci o linişteşte. Cuvîntul exorcizează peisajul cu oameni alungaţi de destin din loc în loc, cu oameni care suferă de ubicuitate: „A nins mult în/ ultimul timp şi/ Pământul arată/ ca o oaie mare/ cu ochi albaştri./ În blana-i pufoasă/ se joacă copii/ până seara târziu/ când intră în casă/ şi se pierd în/ banalitatea jocului/ de om adult.” Anecdota care susţine, de multe ori, textul poetic este stilizată pînă la strigăt. Morala e ca o tăietură fină pe o piele mustind de sînge: „Săracul pădurar,/ prea obosit să ajungă/ înapoi în sat/ s-a întins să moară/ pe un pat de frunze/ undeva la marginea pădurii./ Culcat pe o parte/ vorbea în şoaptă/ cu frunzele şi furnicile/ şi voia să le/ mângâie cu degetele/ lui uscate./ Simte ceva în palmă şi/ ridicând mâna/ aproape de ochi/ vede că ţine în ea/ un ban de aur./ Uitându-se mai atent/ în jurul lui/ descoperă o comoara .../ Şi moare/ cu aur în ochi şi/ cu un zâmbet care-i/ luminează faţa.” Poezia nu l-a lăsat pe Dimitrie Grama să (se) rătăcească prin lume, în momentul în care ajungea într-o fundătură a sorţii, numai ce apărea un vers care îi lumina drumul. Cînd îi apărea în cale o prăpastie, un text se făcea punte. De altfel poezia îi e şi drum de întoarcere în România, spre acel „acasă” ancestral, care tremură pe fundul sufletului. Iar limba română, pe care Dimitrie Grama o stăpîneşte cu măiestrie, - în timp ce a mai învăţat o mulţime de alte limbi europene, ca să comunice -, îi e culoare a sufletului. Sau altfel spus, Limba Română a trimis (acum) un emisar în  Gibraltar să spioneze pînă la ce adîncime se insinuează poezia în realitate. Şi cu ce efecte. Şi cu ce preţ. Şi dacă poezia nu e, cumva, limbajul universal al sufletelor care iau în posesie văzutul şi nevăzutul...!? Zice Dimitrie Grama, observînd cum timpul roade în coaja lumii: „Cadizul era de fapt/ un orăşel murdar/ peste care a trecut/ un val de mare/ şi l-a spălat./ Astăzi Cadizul/ este alb şi strălucitor/ pe când/ marea/ e ceva mai murdară.” În această carte de versuri Dimitrie Grama face proba unui nobil şi bine justificat misionariat.


 

Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971