Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011
Anul 2010 periodic nr. 1 2 | 3 | 4 | 6 | 7 | 8 | 9 | 10 |
Anul 2009
CE MAI ÎNSEAMNĂ, AZI, SĂ FII „PREŞEDINTE”, RESPECTIV „CETĂŢEAN” AL ROMÂNIEI...?! de Adrian Botez
FONDATORUL „STRATFOR” despre ROMÂNIA, interviu cu George Friedman
Proiectul Blue Beam (Raza Albastră) şi „salvarea” Noii Ordini Mondiale
Două articole despre Roşia Montană de Dr. Gh Funar şi Ion Longin Popescu
Un parlamentar român despre şeful delegaţiei FMI pentru România
Articol Eugen Evu
În loc de concluzii: Opinii din noua generaţie
Articole de Mircea Bunea, Gavril Cornuţiu,Viorel Roman, Demi Perparim, Cristian Neagu - partea I
Articole de Mircea Bunea, Gavril Cornuţiu, Demi Perparim, Cristian Neagu - partea II
Articole de Mircea Bunea, Gavril Cornuţiu, Demi Perparim, Cristian Neagu - partea III
Secretele din Bucegi” – un documentar al sitului „Colecţionarul”
Traducerile în franceză ale lui Constantin Frosin, din versuri de: - Vasile Voiculescu - Ion Pillat - Marin Sorescu - Ileana Malancioiu - Nicolae Labiş - Magda Isanos - Stefan Augustin Doinaş
DIMITRIE GRAMA - Poezia ca (un) ritual de depoetizare
Recenzii şi prezentări de Adrian Botez, Al.FlorinŢene, Dan Lupescu, Melania Cuc, Eugen Dorceascu - Despre Eugen Evu, Stefan Doru Dancuş, Melania Cuc, Mihai Marcu, Aurel Petrescu, Ion Barb, Slavomir Almăjan, Valentina Becart - partea I
Partea II
partea III
- partea IV
Cu prilejul apariţiei seriei complete in trei volume difuzate de librăria electronică www.corectbooks.com
partea II
partea III
partea IV
partea V
Păstorel Teodoreanu pe internet
partea II
Parodii literare sau parodia guvernării rubrici de Elisabeta Iosif, Ionuţ Caragea, Ioan Lilă
partea II
partea III
Consideraţiuni în proză din folclorul internetului
partea IV
From The London Times: A Well - Planned Retirement UN PERFECT EXEMPLU DE DESCENTRALIZARE
                       „Paso doble” – rubrica lui Ioan LILĂ

                                                                                           
PASO DOBLE 10 / 2010


Eu nu am plecat niciodată de la ideea că unii scriitori sînt mai valoroşi decît alţii, mai talentaţi, mai rafinaţi în gîndire pentru că, privind cărţile de pe raftul unei biblioteci, observăm că scriitorii se sprijină unii de alţii, poate că volumele lui Tolstoi, de exemplu, n-ar sta singure în picioare. Scriitorii sînt, fără nici o diferenţiere, născuţi să fie truditori ai gîndirii metaforice, pentru că ei înnobilează fiinţa umană care, de-a lungul secolelor, dacă nu ar fi fost însoţită de legende, basme, povestiri şi poezii, s-ar fi prăbuşit, fără îndoială, în ţărîna gîndirii, pentru că, pasul spre animalitate este mic, eforturi uriaşe se depun pentru educarea individului, pentru sensibilizarea lui.
„Poemele bătrînului” / „Poemas del viejo” (Traduccion del rumano: Rosa Lentinu şi Eugen Dorcescu) Editura „Semanătorul” Editura online – noiembrie 2010. Am avut onoarea să mai scriu despre scriitorul Eugen Dorcescu, pentru că este un scriitor de o valoare certă, cu un stil rafinat de cultură filosofică.
Nu am intenţia să vă povestesc poemele, vreau doar să detaliez sunetul de harfă, pentru că, citindu-le, intri, vrei-nu vrei, într-o vibraţie armonică cu ele:
„străbate un peisaj peste care / noaptea coboară definitiv / o singură flăcăruie” (poem 4) Aici este, cred eu, cheia acestui volum unitar şi de o adîncime filosofică ce mi-a incendiat gîndirea cu o frumuseţe a mesajului clar, tandru.
Efortul de distanţiere de sine însuşi, plăcerea meditaţiei, rafinamentul cu care scrijeleşte cu migală fiecare trecere a materiei în propria ei nonexistenţă, pentru a-i sublima substanţa miraculoasă, iată tehnica poetului, care este inimitabilă şi de o mare profunzime, cum ziceam: „ar vrea, timid, să / se smulgă din sine, / să fie liber, uşor, / să privească din văzduh panorama / primăverii înflorite, / intens şi vast înflorite, / apoi, / să se întoarcă în tărâmul secret, / la florile lui de / cenuşă”. (poem 7)
Sau: „şi-a şters / de pe pînza goală a zilei / statura, umbra şi urmele / atît înapoi, / cît şi înainte” (poem 6)
Acum, aici, trebuie să ne folosim de maestrul nostru, al tuturor, Cehov ! Pentru a fi credibili, nu trebuie să ne preumblăm prin livada lui cu vişini, ci doar trebuie să ne (re)amintim de „Vanka”!
    „După ce vecinii şi calfele plecară la utrenie (observaţi că personajele sînt moral-liturghice), Vanka scoase din dulapul cizmarului un şip cu cerneală şi un condei cu peniţa ruginită (aici eu aş fi tradus „toc”, da’ nu sînt traducător !) ...”
    Şi Vanka scrie: „Vin-o, bunule dragă (...) ia-mă de aici ! Îndură-te de mine, orfanul, că toţi mă bat şi rabd de foame (...) mai zilele trecute stăpînul m-a pocnit aşa de tare cu calapodul peste cap, de am căzut jos...” Şi, pe plic, Vanka scrie adresa: „Bunelului, în sat la noi” !
    Scrierea lui Cehov are limpezimea dureroasă a unui lac umbrit de sălciile plîngătoare (plîngăcioase – ar fi aici un adjectiv neadecvat!). Cehov are genialitatea de a nu comenta – asta ar fi ca şi cum ne-ar fi făcut morală ! El îşi termină povestea la modul narativ-distant-dureros-exclamativ: „Peste o oră, legănat de dulci speranţe, Vanka dormea dus... În visul lui vedea un cuptor.  Pe cuptor stătea bunelul, cu picioarele goale atîrnate, şi le citea bucătăreselor scrisoarea”.
Pînă aici este este povestea un mare scriitor, dar de aici încolo este amprenta unui scriitor genial, care trebuia să-şi sublimeze mesajul: „Iar, lîngă cuptor, Viun se tot învîrtea şi dădea din coadă”.
La fel îşi construieşte maestrul Eugen Dorcescu liturghia poetică: „imn adresat solidarităţii astrale, / eliberării durerii, luminii, / o sărbătoare ce / începe cu / tine şi se-ncheie cu / tine, / fiinţă tragică, nenorocită ce eşti, / o sărbătoare în urma căreia, / însă, / tot duală rămâi: / în văzduh – flacără, / jos, pe pământ – cenuşă” (poem 10)
Auzi versuri geniale: „în văzduh – flacără, / jos, pe pământ – cenuşă” (poem 10) Arderea gîndirii, de sine şi îndesine, epifania dusă pînă la neantizarea gîndirii lipsită de gîndirea realului, subordonată însă contemplaţiei. Parcă am parcurge împreună o etapă a emoţiei veşnice iluminată nu de stilul dialuat şi fălos al roccocoului, ci de terifianta învolburare a barocului, cel înviorat de Renaşterea ce a incendiat gîndirea Europei de vest... pentru că, în est, beizadelele se adînceau într-o vulgară promiscuitate (i)morală.
Dar, să continuăm, pentru că mie îmi repugnă afirmaţiile nesprijinite de citate viguroase: „bătrânul / îi iubeşte pe ceilalţi, şi / se urăşte pe sine, / îşi urăşte prezenţa în / promiscuitatea oraşului, / în amalgamul de beţivi / câini / cerşetori / şi investitori strategici, / îşi urăşte absenţa dintr-un / alt secol, dintr-o / altă lume”
Aici nu este realul imaginativ. Poetul este ferm încredinţat că speranţa nu este o iluzie, pentru că, „bătrînul” – personaj metaforic, aici cu sensul de „umanitate” – are şi o luciditate a suferinţei propriei sale edificări în spaţiul moral al fiinţei: « dar, nici un moment, n-a / părăsit masa de ceaţă şi fum / a lui Thanatos,/ prin umbrele ei îşi privea / convivii,/ în negura ei îşi devora / plictisul, greaţa, / lehamitea, / la acest ospăţ se află / şi-acum, / când primăvara nu-i altceva/ decât o / invazie subterană de/ viermi/ şi-o explozie celestă / de cenuşă”.
De ce să nu fie moartea (şi pot face trimitere la Ion Biberi) o predestinare a vieţii ? Venim de undeva, deschidem o poartă, pătrundem, plîngînd, neînţelegînd ce ni se întîmplă, în viaţa asta materială, apoi străbatem drumul vieţii şi deschidem iar o poartă şi ne risipim în neantul prăbuşit într-un univers-vers-eres...” la capătul acestui periplu, / mai zimţat decât orice tortură, / o singură sărbătoare, un / cântec ce leagă trup, / suflet şi cosmos, un / imn adresat solidarităţii astrale, / eliberării durerii, luminii, / o sărbătoare ce începe cu / tine şi se-ncheie cu / tine,/ fiinţă tragică, nenorocită ce eşti”
Să mai cităm la întîmplare, pentru că nu am urmat un model al demonstraţiei şi pot cita de oriunde: „După-amiezele bătrânului au / o frumuseţe sfâşietoare, / pe care el o refuză, o / neagă, nu fiindcă şi-ar / fi propus aceasta, ci / fiindcă frumuseţea nu mai ajunge la sufletul lui, / mult prea încărcat de / otrava faptelor moarte, mult / prea strivit de osemintele / atâtor / şi-atâtor după-amieze / defuncte. / Din fericire, / moartea însăşi simplifică / totul, / clarifică, elimină, şterge, / dezleagă, / cu dinţii ei galbeni, / ghemul insuportabil al vieţii”. (poem 12)
Şi, ultimul vers – extaz al gîndirii: „vâltoarea, zborul, / extazul – încă incert – al/ acelei / „cognitio / Dei / experimentalis”.

Este uluitor să poţi avea un loc (un colţ) numai al tău, în care să te poţi zbengui ca un zurliu, să te poţi face de rîs şi de plîns, să te laşi atacat de cîinii turbaţi ai nopţilor insomniace, să te ridici pînă la acoperişul lumii şi de acolo să numeri cocorii.

Radu BOUREANU

ACEASTĂ  AŞEZARE

(din volumul „Zbor alb” – 1927-1933)                

Această aşezare arămie a serii,
peste lanurile verzi,
către nici un liman curgînd,
e o tristeţe în inima verii.

Au lunecat atîţia nori albi
pentru schimbarea la faţă a cerului.
Fata morgană pe stepă horea
cu fata morgană din gînd.

Şi amintirea ta dănţuia
în carnea şi-n inima mea,
în această aşezare arămie a serii,
peste lanurile verzi,
către nici un liman curgînd,
cu toată tristeţea din inima verii.

ZAHARIA STANCU

INEL DE IARBĂ

(din volumul „Poeme simple”, 1927)

Cu-n fir de iarbă degetul mi-l legi
Să am, asemeni ţie, un inel.
Ridici sprîncenile şi nu-nţelegi
Ce dor mi-a odrăslit în gînd din el,
Că-n ochii mei te uiţi adînc, deodată,
Şi cum îmi prinzi obrazul tulburat
Te depărtezi de mine bujorată
Cu capul greu către pămînt plecat.



Ioan LILA
UVERTURĂ SIMFONICĂ
pentru Gabriela mea


luni, 20 decembrie 2010


1
tam, tam, tam, tam
2
Dezacord armonic - viola
Plîngînd cu un tremolo vaporos
3
Vine furtuna, auzi-o cum mai tremură
Ca tine cînd îţi mîngîi sînii-mbujoraţi
Şi tu îţi risipeşti petalele buzelor peste sufletul meu
4
A început ca un suspin vaporos
Tu tremuri eu nu mai aud decît cornul englezesc
Şi timpanele, da, ele zgîlţîie templul
Care cedează, tremură, lacrimile te fac fericită
5
Vin-o mai aproape în braţele mele
Ai văzut cum ţi-a zburat rochia spre tării
Ca un fulger ţi-a dezvăluit trupul arămiu
Curbura spatelui tău este ca o ploaie de primăvară
Şoldurile tale sînt arcuiri dulci de vioară
6
Răpăitul ploii în parcul cu alei
Ce se învîrt în jurul statuilor ecvestre
Ferestrele trîntite de vîntul pervertit
Clopotniţa troznind pe bolta Catedralei
Cortegiul de fecioare cu părul despletit
Sîni coapse şi tăcerea ce le-a încremenit
7
N-am mai văzut niciodată cerul mai de-aproape
Stelele îmi cădeau suave pe pleoape
Întindeam mîna şi le culegeam
Univesul se scurgea greoi pe geam
Tu îmi erai tot mai departe-aproape
Zilele se spălau şi ele între aproape-departe
Secunda infamă cred că ne desparte
8
Cicoarea se-albăstreşte ruşinată
Vîntul i-a spulberat rochiţa de fată
O fecioară despletită ca o walkirie
Este o-ncîntare, par Dieu, o reverie!
Să se stingă focul din inima pădurii
Pînă peste dincolo de marginea urii
Să ne iubim ca frunzele măturate
De furia ploi pe alei curate
9
E castanie noaptea, trozneşte de plăcere
Se întinde ca un voal peste coapsele tale
Trece o corabie prin nisip, rage o cămilă
Acolo, departe, pe o dună argintie
Luna a alunecat şi ea prin culoarea mov
Fundalul tabloului ridicat de un colţ
Dezvăluie armura unui prinţ stelar
Iubit-o, s-au răsucit malurile
Ţine-ma de mînă unde să plec de ce aş pleca ?

FIN



                

                   George ROCA prezintă:

      
      VIAŢA E CA O CAFEA BUNĂ


Un grup de oameni de succes în apogeul carierei lor, toţi având joburi şi poziţii de vis, maşini şi case au făcut o vizită unui fost profesor din facultate. Discuţia a alunecat treptat spre cât de stresantă şi obositoare e viaţă zi de zi.
 
Profesorul i-a întrebat dacă vor să bea o cafea bună şi s-a întors din bucătărie cu vas mare plin cu cafea şi o mulţime de ceşti. Unele erau din porţelan fin, altele din sticlă, plastic, unele arătând normal, altele foarte delicate şi scumpe, unele cu inserţii aurite, altele cu toartă ciobită, şi i-a rugat pe fiecare să se servească.  
 
Când toţi aveau câte o ceaşca de cafea în mână profesorul le-a zis: Dacă aţi observat...  fiecare dintre voi a pus cafea în câte o ceaşca scumpă şi fină lăsând ceştile simple şi ieftine goale pe masă. E normal să vreţi ceea ce e mai bun în viaţă, dar tocmai asta e sursă problemelor şi a stresului pe care îl aveţi zi de zi.  
 
Nu contează ce ceaşca ai ales, cafeaua are acelaşi gust. Ceaşca nu adaugă nici o calitate cafelei. În cele mai multe cazuri o face doar să fie mai scumpă sau în alte cazuri nu putem vedea ce e de fapt înăuntru. Ceea ce aţi vrut voi de fapt a fost cafeaua, nu ceaşca şi totuşi inconştient aţi ales cele mai scumpe şi bune ceşti. Şi apoi aţi început să va uitaţi la ceaşca celuilalt gândindu-va că e mai frumoasă decât a voastră.
 
Viaţă e ca o cafea bună: jobul, banii, carieră, maşină, casă, hainele, poziţia în societate sunt ceştile. Doar ne ajută să ne trăim viaţă, dar nu sunt VIAŢĂ. Hainele pe care le avem, poziţia în societate şi banii nu înseamnă viaţă... Doar ne ajută să trăim viaţă. Nu definesc ceea ce înseamnă viaţă. Din contra majoritatea oamenilor care au mult, sunt invidioşi pe alţii care au mai mult şi nu reuşesc să se bucure de ceea ce au.
 
Câteodată concentrându-ne doar pe ceaşca, uităm să savuram cafeaua.

Savuraţi cafeaua, nu ceştile! cei mai fericiţi oameni nu sunt cei care au cele mai multe lucruri. Cei mai feiriciti oameni ştiu să se bucure cât mai mult de ceea ce au, acolo unde au, în momentul prezent. Ei fac viaţă să fie frumoasă...  
 
„Viaţă trebuie trăită aşa cum este, pentru că ni s-a dat fără să o cerem şi ni se va lua fără să fim întrebaţi”.

Sursa: INTERNET

 

Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971