Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011
Anul 2010 periodic nr. 1 2 | 3 | 4 | 6 | 7 | 8 | 9 | 10 |
Anul 2009
CE MAI ÎNSEAMNĂ, AZI, SĂ FII „PREŞEDINTE”, RESPECTIV „CETĂŢEAN” AL ROMÂNIEI...?! de Adrian Botez
FONDATORUL „STRATFOR” despre ROMÂNIA, interviu cu George Friedman
Proiectul Blue Beam (Raza Albastră) şi „salvarea” Noii Ordini Mondiale
Două articole despre Roşia Montană de Dr. Gh Funar şi Ion Longin Popescu
Un parlamentar român despre şeful delegaţiei FMI pentru România
Articol Eugen Evu
În loc de concluzii: Opinii din noua generaţie
Articole de Mircea Bunea, Gavril Cornuţiu,Viorel Roman, Demi Perparim, Cristian Neagu - partea I
Articole de Mircea Bunea, Gavril Cornuţiu, Demi Perparim, Cristian Neagu - partea II
Articole de Mircea Bunea, Gavril Cornuţiu, Demi Perparim, Cristian Neagu - partea III
Secretele din Bucegi” – un documentar al sitului „Colecţionarul”
Traducerile în franceză ale lui Constantin Frosin, din versuri de: - Vasile Voiculescu - Ion Pillat - Marin Sorescu - Ileana Malancioiu - Nicolae Labiş - Magda Isanos - Stefan Augustin Doinaş
DIMITRIE GRAMA - Poezia ca (un) ritual de depoetizare
Recenzii şi prezentări de Adrian Botez, Al.FlorinŢene, Dan Lupescu, Melania Cuc, Eugen Dorceascu - Despre Eugen Evu, Stefan Doru Dancuş, Melania Cuc, Mihai Marcu, Aurel Petrescu, Ion Barb, Slavomir Almăjan, Valentina Becart - partea I
Partea II
partea III
- partea IV
Cu prilejul apariţiei seriei complete in trei volume difuzate de librăria electronică www.corectbooks.com
partea II
partea III
partea IV
partea V
Păstorel Teodoreanu pe internet
partea II
Parodii literare sau parodia guvernării rubrici de Elisabeta Iosif, Ionuţ Caragea, Ioan Lilă
partea II
partea III
Consideraţiuni în proză din folclorul internetului
partea IV
From The London Times: A Well - Planned Retirement UN PERFECT EXEMPLU DE DESCENTRALIZARE

 - continuare -

 

 


                               Partea întâi:
               CABARETUL POLITIC
                             SAU
               PERIOADA ROMANTICĂ


adică, aşa cum veţi trece pe „audio” în final,
ascultând melodiile lui George Marcu
cântate de cei mai lăutari dintre
marii actori ai neamului,
putem dramatiza
pe refren de romanţă:

„Naiv-romantic eram eu,
         Dar mă veghea din umbră guvernarea!...”
 
Bibaniada
şi altele...
 momente, schiţe, dialoguri
 scrise pentru şi rostite de
Dem Rădulescu
 


                                  Mijlocelul ei - etalon în lei
                                            Motto:
                          „... Pentru salarizarea personalului
                                bugetar se ia în calcul, drept bază,
                              salariul de secretară dactilografă,
                              mărimea celorlalte stabilindu-se
                                     prin multiplicarea acestuia."
                                 (Din năzdrăvăniile guvernului)


Conform celor mai noi calcule de salarizare făcute de contabilii de la guvern, etalonul nostru de viaţă - de standing, cum spun occidentalii la lipsa de foame - este secretara-dactilografă. Ea - sărăcuţa şi drăguţa - este cea care îşi împarte sau îşi multiplică salariul pentru noi şi pentru a ne măsura a noastră fericire. La salariul meu, eu pot să spun că sunt de două ori mai fericit decât acea fetiţă angajată pe ochi frumoşi. Iar, dacă vreau să ştiu de câte ori este mai fericit decât mine domnul prim ministru, atunci îl înmulţesc pe dumnealui cu secretara-dactilografă, împart rezultatul cu mine, scad impozitele şi aflu exact, matematic, restul de fericire de care mă pot bucura eu şi plusul de fericire de care se bucură el. Că el se bucură; cum să nu se bucure, dacă se înmulţeşte de opt ori cu secretara- dactilografă!
Acesta este, deci, etalonul pe care ni l-a adus viaţa noastră democratică de astăzi. Sau, poate, intrarea în Europa. Pentru că intrarea în Europa presupune anumite standarde, iar standardul nostru de trai are drept etalon secretara-dactilografă. Cum s-ar spune în baladă:
Mijlocelul ei –
 Etalon în lei!
Aşadar, fiecare cetăţean al României postrevoluţionare poate fi: satisfăcut cât o secretară- dactilografă, mai satisfăcut decât o secretară- dactilografă sau şi mai satisfăcut decât o secretară- dactilografă. Din calculele finanţiştilor aud că cineva, acolo sus, la Cotroceni, e de nouă ori mai satisfăcut decât o secretară-dactilografă... Hm, posibil! Să-i ajute Dumnezeu pe toţi cei care se pot considera - ca utilitate publică, bineînţeles - cât două sau cât nouă secretare- dactilografe! Pentru că, în etalonul nostru de salarizare, ele, micuţele, îşi tot multiplică această satisfacere!
Ce face populaţia de rând?… Înghite-n sec de poftă când vede o secretară-dactilografă mângâindu-şi salariul. Iar pensionarii rămân cu limba scoasă spunându-şi: „Eh, când eram eu activ, făceam cât o secretară-dactilgorafă şi jumătate!" Da; că, acum, bietul pensionar dacă atinge cu pensia nivelul genunchilor ei sau puţin, ceva puţin mai sus!
Cu acest calcul, ajungem la constatarea că zece ţărani la un loc fac cât o secretară-dactilografă, iar trei studenţi trebuie să pună bursă lângă bursă ca să ajungă la satisfacţiile ei. Asta pentru că avem finanţişti patrioţi care cunosc folclorul şi-au stabilit exact ca-n baladă:

Mijlocelul ei –
 Etalon în lei!

Mai complicat e calculul cu salariile directorilor. Şi e important, fiindcă directorii ăştia sunt cei mai mulţi în viaţa românului! Poa' să ningă, poa' să plouă – noi, directori să avem, că treaba tot nu merge! Aşa că acest important tronson social care, chiar dacă nu decide soarta producţiei, o decide pe cea a salariilor, trebuie să se bucure de un calcul special. Aici nu mai merge cu adunarea sau înmulţirea simplă. Aici intri într-o ecuaţie algebrică din care reiese că: Directorul, supra secretara-dactilografă, înmulţindu-se de... În fine, „Ν” ori, se ridică... (la pătrat), atunci când este satisfăcut sau se împarte (cu altul), atunci când nu ajunge să corespundă... algebric. Aici mai intră în ecuaţie şi salariul pe care el trebuie să-l ducă acasă, la copilaşi. Aşa că apare o operaţie de împărţire între familie şi plăcerile zilnice care sunt costisitoare şi, până la urmă, intervine calculul suplimentar pe bază de o necunoscută pe care o notăm cu litera „C” - fiindcă poate fi şi ciubuc mărunt, poate fi şi corupţie mare. Iar în acest caz, când la salariul directorului intră în calcul şi secretara-etalon şi una sau mai multe necunoscute, iar el face înmulţiri peste rând, se ajunge în situaţia că vin băieţii şi-l ridică... la cub, rezultatul fiind între trei şi paisprezece ani. Dar acest trei şi paisprezece se mai cheamă „Pi” şi, dacă funcţionează, adică dacă funcţionează Pi... lele, se ajunge la operaţia de suspendare, iar de aici, prin regula de trei simple...relaţii mafiote, i se găseşte omului un post în străinătate, unde ia calculul de la capăt. Fiindcă şi acolo lucrează cu cel puţin un etalon şi mai multe necunoscute. Numai cea din ţară rămâne aici, etalon pentru alţii fiindcă, aşa cum spune balada: 

Mijlocelul ei –
Etalon in lei!

Uite-aşa îmbătrâneşte directorul român şi - indiferent care este rezultatul pentru el - pentru noi, tot zero rămâne!
Cât despre salariul meu, ce să mai vorbim! Ε stare proastă, de tranziţie: Cum te poţi ajunge în vremurile astea doar cu două secretare şi jumătate?!

 


                                                     Cunoscătorul de opere (I)

Ha!... Vorbesc ăştia, azi, de opera comică!... Şi de manipulare!... Cunoaştem noi    “opere", că le-am studiat!... Io-s manipulat?!... Io, dom'le, manipulez!... Că io am făcut înalte studii sindicale şi la tătuca Jdanov şi la nea Fane Gheorghiu! Să se ştie! C-aşa au zis ăştia: că nu mai e ruşine. Dacă ne-am reconciliat, nu mai e ruşine!...
(De aici, devine modest şi timid, revenind, încet şi disimulat, de abia spre final, la tonul obraznic şi autoritar.)
Dom'le, io, până acum, am tăcut. Am ţinut nasu- n jos că toată lumea ştia c-am fost preşedinte de sindicat, adică cureaua de transmisie; adică sindicat din ăla seriosu, la care cotiza toată lumea, nu benevol ca acuma!... O fi fost bine, n-o fi fost bine?... Nu ştiu, nu mă bag. Tac. Tac să nu mă facă ăştia nomenklaturist. Că, chiar dac-am fost, tot prin tăcere am fost. N-am scos un cuvânt. Am primit indicaţii, le-am aplicat: Mi- a indicat de la partid să-i dau lu ăla casă, eu i-am aplicat o repartiţie. Mi-a indicat că unu cu galoane trebuie să ia salariu şi de la noi, i-am aplicat pontaju. Mi-a indicat că nevasta lu tovarăşu trebuie menajată, am pus-o nenormată. Mi-a indicat că familia lu şefu trebuie să se recreeze, am golit casa de odihnă... Eu am aplicat tot ce mi s-a indicat. În rest, am tăcut. Că de asta-s sindicat şi la asta mă pricep: să aplic... Să aplic indicaţia partidului... Atâta ştiu; şi uite că ăştia de- acuma spun că-i bine. Că le trebuie experienţa mea. Că de ce stau deoparte şi nu intru-n rânduri!...
—    Care rânduri? Că-s mai multe...
—    Nu contează! - zic ei - Experienţa ta sindicală, nea Bibi, e mare. Societatea are nevoie de ea!...
—    Ca să aplice linia partidului? - întreb io disciplinat.
Iar ei răspund bucuroşi:
—    Da!...
—    Dar care partid, că acum sunt mai multe? - mai întreb io; iar ei se supără:
—    N-are a face, nea Bibi; intră în rânduri şi, pe urmă, vedem noi! Peste tot e nevoie de o curea de transmisie ca a dumitale!...
—    Ε nevoie? - mă mir eu...
—    Ε nevoie! - îmi confirmă ei cu tot spectrul larg al democraţiei pe care o reprezintă...
—    Pentru ce e nevoie? - încă mă codesc eu...
—    Pentru alegeri - zic ei - pentru alegerile viitoare...
Şi m-au convins. Mi-am luat limbajul sindicalist la purtare şi-am tras un discurs de-au zbârnâit toate sentimentele democratice de la stânga la dreapta. Pe urmă m-au instalat şi mi-au spus:
—    Fă treabă!...
—    Cu ce să fac treabă? - am întrebat eu...
Cu telelfonu, cu secretara, cu faxu - au zis ei, crezând că scapă uşor.
Dar eu, dacă mi-au apreciat experienţa, le-am zis:
—    Ne, ne, ne, nu ţine: astea-s de formă; mie-mi spuneţi cine-mi dă indicaţii; mie-mi trebuie cineva de care să-mi leg cureaua de transmisie...
S-au codit ei, c-au crezut că-i trag de limbă, dar, până la urmă, mi-au spus: adică m-au branşat unde trebuia şi mi-au spus:
—    Asigură-ne succesul!...
—    Ne, ne, ne - am zis eu, încă nu-i de succes; eu cunosc munca sindicală; acuma trebuie să-mi spuneţi şi la cine torn...
A fost mai greu, dar, până la urmă, în line, mi-au dat o... legătură şi iar au vrut să mă pună la treabă...
—    Ne, ne, ne - am zis, eu stau în prezidii, la şedinţe; dar în mase?...
—    Ce, în mase? - au întrebat ei...
—    În mase cine se bagă? - am zis eu - Băieţii ăia cu ochiu, cu urechea, cu caftu, că doar la urmă le-a dat şi reteveie - băieţii ăia care ţine masele să nu crâcnească, unde-s? Cum vreţi, fără ei, să vă asigur succesu în alegeri?! Bă, io cunosc munca sindicală, bă!… Dacă m-aţi luat drept specialist, până la urmă refacem totul! Ni-i reconciliem cât ai zice peşte şi nimeni nu crâcneşte!
Păi ce faceţi? Fugiţi? Nu vreţi asta?... Staţi, măi fraţilor: De ce-aţi chemat un specialist ca mine?...Specialist!... Nu-ntreb care partid; nu-ntreb în ce direcţie turnăm...Dar mie, dacă vreţi să refacem, îmi puneţi la îndemână tot aparatul!... Aşa, taică, vezi că ne-nţelegem!... Altfel cum o să refacem?... Cum o să refacem opera?... Opera tovarăşului... Nu, nu: Opera, opera! Hai, dă-i drumu la operă, că, altfel, spunem prea multe!


                                                 „Vin americanii"
- eseu despre speranţa românilor de la cel de al doilea război mondial până astăzi prezentat la un concurs despre influenţa culturală a descoperii lui Columb-
Motto din Coşbuc:
    “Şi George nu mai vine"


La o vizită a delegaţiei Senatului S.U.A în C.A.P. „Drumul lui Lenin", cei care se strânseseră în şosea au fost împinşi de cordoanele de ordine, strigăndu-se „Vin americanii". Ţăranii retraşi în resemnare n-au crâcnit, ci doar au explicat: „Acum veniţi, măi fraţilor, după ce ne-au luat ăştia pământul?!... Păi, noi vă aşteptam în 1944!"...
Şi, într-adevăr, dacă urmaşii lui Cristofor Columb ar fi venit la noi în 1944, în 1945, hai, în 1947, când mai nutream ceva speranţă de libertate, poate că şi lucrarea de faţă ar ti putut proceda la o cercetare de amănunţire a fenomenului propus, ajungând la o eseistică inspirată pe plan socio-cultural. În această situaţie, însă (imaginaţi-vă o jumătate de veac în care nu a pătruns nici un american în afara gândacului de Colorado), foamea noastră de americani s-a amestecat cu foamea propriu zisă. Aşa că nu putem face decât referiri economice. Şi cel mult folclorice, pentru că s-a dovedit prin unele părţi că folclorul ţine de foame.
Ca să fim mai aproape şi de cultură, cum spune tema, afirmăm categoric faptul că sosirea lui Columb în America a influenţat în ţara noastră nu numai cultura cartofului, ci şi cultura economică: În România, s-a reuşit, din punct de vedere economic, un record de Guiness Book prin creşterea preţului cartofilor de şaptezeci de ori într-un an. Aşa că să-i vedem pe domnii din juriu când, cu premiul lor de 10.000 de dolari, vom putea cumpăra două cartoane de ţigări!...
Nu ne putem exprima identic în legătură cu Oul lui Columb, fiindcă nu ştim dacă l-a descoperit înainte sau după America. Dar nici cu preţul lui nu ne este ruşine!...
După cum spuneam, este categorică influenţa sosirii lui Columb în America asupra folclorului românesc. Argumentăm aceasta prin popularul refren „Ia porumbu, / Na, porumbu!". Dacă nu ajungea Columb în America, noi n-am fi avut habar ce-i aceea „Zeea mays - plantă anuală din familia gramineelor originară din America " şi ne-ar fi lipsit din folclor cel mai popular refren. Atât de popular, cum devenise după război refrenul „vin americanii!" cântat cu speranţă, chiar şi multă vreme după ce au venit ruşii.
Aici aş îndrăzni, din punct de vedere eseistic, să ating locşorul unde se intersectează sfera noţiunii de „voinţă naţională" cu cea a realităţii de „nenorocire naţională". Rezultă din aceasta o ocupaţie rusească de ţi-e mai mare dragul, în care poporul denumit „oamenii muncii de la oraşe şi sate" visează că „vin americanii să-i elibereze"! Păi, dacă n-ar fi sosit Columb, drăguţul de el, acum cinci sute de ani în America, la cine am mai fi sperat noi, bieţii români, înconjuraţi aici doar de intenţii de ocupaţie?!.. Înţelegeţi odată, dracului, asta, americanilor! Pricepeţi că nu vă iubim fiindcă v- a descoperit Columb, ci fiindcă sperăm să ne descoperiţi voi pe noi. Deci descoperirea Americii de către Columb vă obligă să descoperiţi, la rându-vă, cine are nevoie de voi şi de democraţia voastră!
Ideea aceasta ne-a influenţat de multă vreme cultura pe planul ei cel mai frumos; pe planul visului care decurge din ea. Numai că noi am visat că „vin americanii?, iar ei ne-au lăsat pe mâna ruşilor. Ca şi cum Columb n-ar fi fost gintă latină ca noi şi şi-ar fi pornit expediţia de la Yalta!... Ca şi cum n-ar fi fost fiul lui Domenico Colombo de Quinto, ci l-ar fi chemai Cristofor Domenicovici, iar în locul reginei Isabella ar fi fost Ecaterina a II-a!... Ca şi cum ar fi cântat cazaciocul in loc de „yankee doodle"!...
Aceasta a fost confuzia istorică ce ne-a costal 46 de ani de incultură. Că toată vremea noi am stat şi ne-am întrebat: „De ce americanii beau whisky şi nu vin, iar ruşii pe care-i avem pe cap beau vodcă şi nu secară?!"... Dar aceasta e o problemă care depăşeşte graniţele culturii române, aşa că mai bine să fie consultat Gorbaciov, care e un fel de revers al medaliei lui Columb: Pentru că n-a fost în stare să descopere puciul de la Moscova, cu toate că a stat la Malta bouche-a-bouche cu George Bush!
Dar noi, românii, am stabilit, prin evoluţia culturii noastre din ultima jumătate de secol că, între Yalta şi Malta, tot mai bine e să rămânem la visul nostru cu „vin americanii"!
Prin aceasta, sper să înţelegeţi şi rostul motto- ului din Coşbuc: Cercetarea literară va stabili că era categoric vorba de George Washington.
 
                                                    Motto finale
La despărţirea de Dem
Inflaţie de autori, dragă Dem! Inflaţie mare:
Se joacă o piesă de regele Mihai,
se lansează o carte a principesei Margareta
şi mai multe ale preşedintelui Iliescu.
Eu mă las.
Să-ţi scrie ei şi-o să vezi ce umor ai să mai ai!



                                                            Sărmane leu!
Text scris pentru Mitică Popescu

Trist, slab, gol, uns cu nămol, Mitică se plimbă pe o plajă pustie cântând:
Sărmane leu, sărmane leu.
Noi ştim cât e de greu...
—    Mamooo!... Mitică!... Nimeni n-o să mă creadă! -  rosteşte ţiganca topless, ce pretinde că, la culoare,  e doar bronzată.
—    Lasă că-ţi arăt eu! - o asigură Mitică fără să întrerupă cântecul:
Dresat de-atâţi economişti
Şi business-mani foşti securişti...
—    Ce-mi arăţi, bre? - se bagă aceea în sufletul lui.
—    Tristeţea... Drama... Dezastrul!... - ia Mitică drept martoră frământarea mării.
—    Eşti la pământ? - consemnează bruneta concluzia profesională; şi vrea să plece. Dar Mitică vorbeşte atât de dramatic.
—    Da, sunt la pământ.
 -    De ce?
 -    Fiindcă am avut nedumeriri politice.
-     Şi? - rămâne ea din curiozitate şi din lipsă de clienţi.
 -    Şi m-am lăsat vândut. Vândut tot. Sunt un bou.
—    Vândut sau cumpărat?
—    Vândut. Dacă eram porc, mă lăsam cumpărat. De vreun partid care-mi dădea vreo funcţie. Dar ţi-am spus: sunt un biet bou.
—    Şi?
—    Am pus tot la Caritas. Mi-am amanetat şi paltonu. Ca să iau opt paltoane. M-am lăcomit. Ce nevoie am eu de opt paltoane?! Eu am nevoie de unu. Că acuma vine iarna! Şi... Stoica nu mai iese!...
—    Dar ce, nu te-aşteptai la asta?
 -    Cum să m-aştept?! Ţi-am spus că am nedumeriri politice.
 -    Şi le-ai dat banii! - îşi trage ţiganca o palmă.
—    Le-am dat. Ce, voiai să mă respingă!
—    Cum să te respingă?
—    Uite aşa. Ca pe ambasadorul american. Ce, crezi că nu se ştie?! L-au respins fiindcă nu s-a înscris să joace cu ei la „Caritas"!
—    Şi domnului ambasador îi pasă?
—    Nu-i pasă. El nu şi-a amanetat paltonul. Poate are chiar mai multe paltoane. Că e o personalitate!... Dar eu? Eu sunt un pârlit. Care am rămas şi fără palton, am şi nedumeriri politice.
Ţiganca îl priveşte lung, lung, fără să-l înţeleagă:
 -      În ce constă, bre, nedumeririli astea?
 -      Păi în credulitatea românului:
"Cin ' se ia cu mine bine/
 Îi dau haina de pe mine...
—    Şi-ai dat paltonul! - pricepe bruneta dezamăgită.
—    Exact. Am zis că mă fac cu opt.
—    Te-ai lăcomit.
—    Nu m-am lăcomit... Ce faci azi cu opt paltoane, când ai o sută de partide care se pun cu tine bine?!... Eu, ca să-ţi spun sincer - îi explică Mitică - am dat paltonu pentru... liniştea noastră!... Ce contează un palton faţă de liniştea noastră?
—    Bine, dar fără palton, tremuri! - e mai logică cealaltă.
—    De frig - precizează Mitică. Dar, cu liniştea lor, tremuri de frică: Frica zilei de mâine. Aşa că numi pare rău. Mă încurajez singur, spunându-mi că omul trebuie să rişte.
—    Ce să rişte, bre? - îl dispreţuieşte femeia, hotărâtă acum să plece.
—    Ce mai are. Eu, de exemplu, mi-am riscat haina la într-ajutorarea de la Piteşti şi pantalonii la cea de la Tekirghiol.
—    Aoleu, de asta eşti uns cu nămol! - pricepe ea dezamăgită de nudul lui inert; dar Mitică precizează demn:
 -    Nu. M-am uns cu nămol ca să nu mai par bou. Să par porc. Poate mă cumpără vreun partid şi mă-mbracă în steagul lui electoral. Să-mi ţină de cald la iarnă.
Cu tot bronzul ei natural, care-i dă ascendenţă asupra celorlalte de pe plajă, ţiganca rămâne uimită de adâncimea raţionamentului.
—    Dom' Mitică, eşti mare!
—    Ştiu... Dar ce folos?!... - devine Mitică, în goliciunea sa, un monument stoic: Sunt şi eu la fel de mare cât e de puternic leul nostru naţional. Şi îi explică: Sărmanul leu, bănuţul nostru, cum a ajuns el să-mpuşte francu!
—    Dar bancherii, dom'le!... De ce avem atunci bancheri? - întreabă ea versată în afacerile cu „schimbam dolari".
—    Ce, ăştia-s bancheri?! La noi, bancherii sunt ca nişte translatori!
—    Cum adică?
—    Adică, atunci când ar trebui să recunoască faptul c-au rămas cu fundu gol, traduc spunând: „N-avem lichidităţi"! Ca şi cum lichidităţile... mă-nţelegi, pe-acolo îşi fac drumul!...
Şi îi cântă duios, topind-o până ce-o face să uite de tarif:

Sărmane leu, sărmane leu,
Noi ştim cât e de greu
Dresai de-atâţi economişti
Şi business-mani, foşti securişti...

Că noi n-avem economie
 Da-n schimb, avem economişti
Ce fac producţii pe hârtie,
Ca-n vremea când erau marxişti...

Ei la recepţii şi-n saloane.
Iar câmpul zace nearat;
Că noi mâncăm simpozioane
Stând patriotic în rahat!...

Bancheri, savanţi în exprimare,
Au spus: „N-avem lichidităţi"...
Şi, pentru asta, fiecare
Vrea încasări, dar nu şi plăţi.

Iar eu mă-ntreb, nenorocitul.
Ce n-am în buzunar un pol:
Păi, dacă de lichid e vorbă,
De ce mă laşi cu fundul gol? !


Şi, înamoraţi de necaz, cântă amândoi refrenul con-brio:

Sărmane leu, sărmane leu,
Noi ştim cât e de greu.
Dresat de-atâţi economişti
Şi business-mani foşti securişti...

 

Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971