Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011
Anul 2010 periodic nr. 1 2 | 3 | 4 | 6 | 7 | 8 | 9 | 10 |
Anul 2009
CE MAI ÎNSEAMNĂ, AZI, SĂ FII „PREŞEDINTE”, RESPECTIV „CETĂŢEAN” AL ROMÂNIEI...?! de Adrian Botez
FONDATORUL „STRATFOR” despre ROMÂNIA, interviu cu George Friedman
Proiectul Blue Beam (Raza Albastră) şi „salvarea” Noii Ordini Mondiale
Două articole despre Roşia Montană de Dr. Gh Funar şi Ion Longin Popescu
Un parlamentar român despre şeful delegaţiei FMI pentru România
Articol Eugen Evu
În loc de concluzii: Opinii din noua generaţie
Articole de Mircea Bunea, Gavril Cornuţiu,Viorel Roman, Demi Perparim, Cristian Neagu - partea I
Articole de Mircea Bunea, Gavril Cornuţiu, Demi Perparim, Cristian Neagu - partea II
Articole de Mircea Bunea, Gavril Cornuţiu, Demi Perparim, Cristian Neagu - partea III
Secretele din Bucegi” – un documentar al sitului „Colecţionarul”
Traducerile în franceză ale lui Constantin Frosin, din versuri de: - Vasile Voiculescu - Ion Pillat - Marin Sorescu - Ileana Malancioiu - Nicolae Labiş - Magda Isanos - Stefan Augustin Doinaş
DIMITRIE GRAMA - Poezia ca (un) ritual de depoetizare
Recenzii şi prezentări de Adrian Botez, Al.FlorinŢene, Dan Lupescu, Melania Cuc, Eugen Dorceascu - Despre Eugen Evu, Stefan Doru Dancuş, Melania Cuc, Mihai Marcu, Aurel Petrescu, Ion Barb, Slavomir Almăjan, Valentina Becart - partea I
Partea II
partea III
- partea IV
Cu prilejul apariţiei seriei complete in trei volume difuzate de librăria electronică www.corectbooks.com
partea II
partea III
partea IV
partea V
Păstorel Teodoreanu pe internet
partea II
Parodii literare sau parodia guvernării rubrici de Elisabeta Iosif, Ionuţ Caragea, Ioan Lilă
partea II
partea III
Consideraţiuni în proză din folclorul internetului
partea IV
From The London Times: A Well - Planned Retirement UN PERFECT EXEMPLU DE DESCENTRALIZARE


 AUTO-DECRIPTAREA ONTOLOGIC-AXIOLOGICĂ A MAESTRULUI-SIMFONIE: „DESPĂRŢIRI DE PLURAL

                                                     sau

                                    IEŞIRI DIN SISTEM”,
                                                                                                                                                  
                                                                                                                              de EUGEN EVU


...După cele trei Cărţi ale Întâlnirilor – urmează, în sistemul de gândire şi, mai ales, simţire, al lui Eugen EVU – necesitatea unei cărţi a Despărţirii...  „Despărţiri de plural”, cum ţine să precizeze autorul. Să vedem de ce ar fi necesară, atât de devreme, Despărţirea, după TREI atât de frumoase şi fructuoase Întâlniri...

„Mulţumesc trădărilor, care astfel – devreme fiind, fac mai suportabil inerentul Adio al Unuia, către Celălalt...! Caut să-mi fiu aidoma mie, pur şi complex, dar nu complicat, Eugen Evu. Intră şi  uită-te, vezi ceea ce oricum vezi şi dumneta, însă altfel. Prin aceasta nefiind suprimaţi de asaltul pluralităţii, prin acesta fiind noi înşine, plurisemantic, unici, aşa cum ne este viaţa, care,  nu-i aşa? – este o moarte cu...încetinitorul...Poate...Numărătoarea este călătorie inversă, inversăm Timpul...” (cf. O dizertaţie despre Mişcare, p. 7).

Evident, discuţia pornită (întru explicarea demersului cărţii – implicând un soi de „hartă/ghid spiritual/ă”, pentru [auto-] înţelegere şi [auto-] lectură) -  încă de la începutul ei, se duce în plan cosmico-metafizic – şi pune în mişcare termeni şi arhei ai ontologiei Omului Etern.

„Unul” şi „Celălalt” aduc aminte de termenii noicieni, dar, mai cu seamă, de cei ai cărţii lui Mihail Şora -  Eu tu, el ea - sau dialogul generalizat  ( o  carte scrisă în preajma lui decembrie 1989 şi apărută abia în 1990, după ce filozoful îşi multiplicase manuscrisul şi îl difuzase prietenilor…). Acolo, în cartea filozofului Şora (ca şi în gândirea lui Eugen EVU), persoanele gramaticale jucau, de fapt, într-o dramă cosmică, a “iubirilor”/autocunoaşterilor paradisiace aflate în ek-stasis – şi a “trădărilor necesare”, adică a necesarelor perspective, cerute de statutul ontologic al Fiinţei Umano-Divine, pentru a se cunoaşte pe sine, prin autocontemplare “obiectivată”.

Eugen EVU constată că “adio” este atitudinea, gestul uman absolut necesar/ă, pentru a exista, în mod conştient. S-a întâlnit cu sine în mulţi, li s-a dăruit, până la a se dez-identifica, până la a se pierde pe sine (…din vedere şi din existenţa reală).

E timpul, afirmă multpreadăruitul/dăruitorul, să mai şi EXISTE, “să-mi fiu aidoma mie, pur şi complex, dar nu complicat, Eugen Evu”.  

Generozitatea nu trebuie să ducă  la sinucidere. Generozitatea extremă, fără “oglindire”-conştientizare -  duce la masacru, la genocid, la terricid. La pierderea Şansei Soteriologice a Umanităţii.

Hristos s-a identificat, pe Cruce, cu Păcatele Istoriei Umanităţii – dar n-ar fi putut mântui pe nimeni, dacă rămânea în non-disociere de Istorie. Mântuitorul nu este un “oarece inform”: Mântuitorul poate fi DOAR Hristos-Dumnezeu – UNU şi Unicul.

Oglinditul, pentru a putea fi Oglinditorul şi Vizionar-Obiectivat-Mântuitorul.

La fel, şi Poetul!

Să fii “suflet în sufletul neamului tău” – dar, apoi, Golgota s-o urci Singur… Moise se identifică, fireşte, cu “poporul lui Israel”, dar, pentru a-şi împlini funcţia de Călăuză spre Ţinutul Canaanului/”Pământul Făgăduinţei”, trebuie să se unicizeze: să urce SINGUR Sinaiul, să rămână SINGUR înafara Canaanului, pedepsit şi auto-pedepsit: adică, singularizat, precum Viitorul Munte Golgotic, pentru a fi ZĂRIT şi urmat – sau, după caz, de care  să se delimiteze Poporul lui Israel – să se delimiteze de păcatul Unicului Moise – pentru a-l păstra drept Călăuză, “loc de Mişcare” a Trupului şi Duhului, totdeodată!

…N-au decât “poporenii” să-l contemple, să-i ofere “pluralitatea-plurisemantismul” lor - dar el să-şi păstreze, faţă de ei,  acel “altfel”, UNICITATEA - singura modalitate de a le fi REPER! “Intră şi  uită-te, vezi ceea ce oricum vezi şi dumneta, însă altfel. Prin aceasta nefiind suprimaţi de asaltul pluralităţii, prin acesta fiind noi înşine, plurisemantic, unici, aşa cum ne este viaţa”...

…A trăi, întru a te dărui -  nu înseamnă nici să-ţi oferi nemurirea, nici să le oferi altora nemurire, în sens biologic. Ci să oferi (ţie şi lor!) TOLERANŢĂ faţă de moarte! Speranţă/vizionarism în “ce este dincolo de ce vezi” …cu ochii fizici. Da, “viaţa (...) este o moarte cu...încetinitorul...Poate...Numărătoarea este călătorie inversă, inversăm Timpul...” – adică, Drumul este comun, dar dacă îţi şi le arăţi Inversul Egoismului Fiinţial/Timpul, celor pe care-i călăuzeşte preaplinul ontologic din tine -  poţi să trezeşti forţa Nebănuitului-ca-Inversare-Ontologică, INVERSAREA ONTOLOGIEI TERESTRE, pentru ONTOLOGIA CELESTĂ!

…Mai ales dacă eşti Vizionar, deci Profet, deci Poet!

…Aceasta ar fi intenţia teoretică a filozofului Eugen EVU! Dar Poetul-MAESTRUL iniţiator în vizionarism-Eugen EVU – este, mereu, generozitatea pluralizării întru “ceilalţi!”

…Şi, în definitiv, filozofia se poate dezvolta şi altfel: (tu) EŞTI cu atât mai mult cu cât (ei) SUNT. Fiinţa Maestrului este, de fapt, făptura lui hristică, etern dăruită/oferită. Dar, precum o simfonie, deşi pare o pluralitate de instrumente – prin MUZICA rezultată din armonizarea eurilor-instrumente, este, până la urmă – UNU! – tot aşa şi Poetul: cu cât rezonează cu mai multe suflete, în gestul său euharistc, cu atât (se) obţine, mai limpede, mai explicit, întru UNU – adică, întru HIPER-SINELE SĂU TRANSCENS!   

…La fel ca în toate cele TREI CĂRŢI ale ÎNTÂLNIRILOR, şi această “DESPĂRŢIRE”  este tot o trilogie: cum putea, altfel, să contrabalanseze despărţirea – întâlnirile?! Partea întâi şi a doua fuzionează, aproape – din punct de vedere tematic.

Partea întâia: Lecturi, jurnale, insomnii…

Partea a doua (p. 215): Pagini invitate, retrăiri, mărturii…

…Partea a treia: Întâmpinări, regăsiri, emoţii…(O întâmpinare: Geo Galetaru şi crinologia sa… - …şi o regăsire: Simona Gabriela Locsei – Arta mitopeică în modernitate – urmând…”O încântare a ochiului minţii…!” – picturi arheice, p. 382).

…Dar, cum deja am spus,  “despărţirea evuiană” este şi rămâne doar una pur conceptuală: Eugen EVU, cel care rezonează cu: Morris Cohen (Încercări modulare), cu Varujan Vosganian (Alte întâlniri…),  cu Elena Daniela Sgondea (De excelenţă…), cu Darie Pop, George Vulturescu etc. etc. – cu morţi  veşnic prezenţi (Ion Chichere – Un prinţ hamletian al Poeziei române) şi cu vii …”alter-ego-uri” (Ion Scorobete, Dumitru Hurubă, Mariana Zavati Gardner…Antonia Iliescu, Gabriela Goundenhooft, Marilena Rodica Chiretu, Nicola Rampin, Ştefan Erdmann … - Octavian Sărbătoare!) -  cu atât îşi poate face mai lămurite şi mai explicite şi mai relevante şi mai revelante – ale sale ALTE SCRIPTURI:

- Despre obârşia (originea) lumii, Dizertaţiile…la Apa Sargeţiei! (cf. Dizertaţii la Apa Sargeţiei, p. 242) -  …despre Ontologia Socio-Umană, despre Omul Primordial şi Omul Actual, despre Creator şi Critic  - despre Eternitate, Cunoaştere, Iubire (ceea ce duce la un regim cvasi-tautologic…!) etc. etc. !!! – şi poate  năvăli poetic, cu GNOZELE şi EPOPEILE şi “SAPIENŢIALELE” sale, ciudate, proteiforme şi superbe, precum o limbă paradisiacă, de mult pierdută / etern râvnită  - cf. Memoria sumeriană, Gnoze: Haggada, Epopeea lui Atrahasis…până la Elogiul dezordinii gândite, p. 363 (dând iama prin toate limbile  - …cea mai luminoasă, alături de româneasca Grădiştei, fiind, totuşi, italiana…!), poeseistic (Poeseul: NOUĂ SPECIA LITERARĂ ROMÂNEASCĂ, marca “Eugen EVU”! – cf. Poeseu – mic elogiu românesc după o mie de ani: Omar Khayyam, p. 287, Jurnale, pagini, fulguraţii, p. 295, Noi paradigme, sau ecclectisme?, p. 299, “Contemporan cu fluturii, cu Dumnezeu”, p. 300, Magic world…un poeseu românesc despre cosmogonia Fiinţei, p. 370) – …dar şi cu infinit mai multă şi îndreptăţită impetuozitate, prin etimologiile sale noiciene, sau, pur şi simplu, “evuiene” (cf. Sunetul Zeilor, p. 193 – dar şi Sentinţa cu schepsis, p. 321: “Specie vine de la specializare. Rostul subspeciilor ar fi acela de bază a piramidei trofice, care susţin şi tind către Vârf. Analogia cu Arborele – codificată în Piramidă, este <>…”) - sau prin false “tradiţii”, scăpate din Frâul Adevărului şi Bunului Simţ/Dreptei Măsuri a Lui Hristos (cf. Sincretisme NICICUM…sau zeităţi canibale? – cf. p. 264: “Când <> măcelărim 5 milioane de miei (de Paştile ortodoxe and catolice, 2010…), suntem tribali evrei…Când, de Crăciun, măcelărim milioane de brazi, suntem tribali nordici…Când substituim Sânzienele zeiţei romane Dians – pre-dacicei Bendis), Floriilor evreieşti, nu suntem nici dacici, nici neo-latini, nici iudei: suntem NICICUM…!!!”, p. 264)  - sau prin  ciudăţeniile sublime ale existenţei terestre, văzute cu ochi fierbinte, DE OM (cf. Despre hibrizi fosile, p. 267, Sapho kineghetikos, p. 269)  - sau prin pamfletele sale  - virile şi nostalgice, totdeodată… - cu bătaie lungă cât…LUMEA! – de fapt, îndreptate spre lumea asta nestăpânită nici de Dumnezeu, d-apoi de Adversarul…cel mult de “O Paiaţă” dementă: Pudriere din InSula Lesbos sau chibiţe de chibuţ (cf. p. 275), Raiadul vs Raiaua (cf. p. 285), Ubi Patria, ibi Matria? ( p. 307), Diafragma fier-carbon la…guguştiuci (p. 314) etc. etc. etc.


…Da, TOTUL lui Eugen EVU este o năvală întru revelarea  sinelui, prin “alţii”. De data aceasta (faţă de Întâlniri…), acest proces este mai clar şi intens conştientizat, teoretizat… – dar şi aplicat. “Iadul – sunt ceilalţi…” - mormăia Sartre… Eu – sunt ceilalţi! – pronunţă, cu foarte bună dicţie, Eugen EVU.

…Dostoievschi spunea:  “Suntem vinovaţi de păcatele întregii umanităţi!”

Eugen Evu spune, la rândul său: A fi Maestrul cuiva/tuturor, înseamnă să-i ştii şi să-i fii/să le ştii şi să le fii – întru VINĂ şi EXTAZ PARADISIAC, DEOPOTRIVĂ  -  SUFLETUL!!!

…Nu, nu se poate “ieşi din sistem”, odată ce ţi s-a dat Firea de Călăuză/Maestru şi ţi s-a “împlântat”, în această Fire - Misiunea Hristică: se poate doar “conştientiza” SISTEMUL DUMNEZEIESC al Revelaţiei! (…“revelarea Revelaţiei”…!) – …şi asta o şi face, “cu asupra de măsură”, în cartea sa “despărţitoare”/conştientizatoare de Sine întru Sinea Trans-Individuală - Maestrul Eugen EVU.

                                                                                                              prof. dr. Adrian Botez

 



                        „SCRUM”, de ŞTEFAN DORU DĂNCUŞ
                             (editura Grinta, Cluj-Napoca, 2010)



...Până azi, nefericita întâmplare a făcut să nu-mi cadă sub ochi poezia lui Ştefan Doru Dăncuş. Azi, printr-un plic pe care l-am deschis cam apatic, am văzut viscerele, sângele, piroanele şi am auzit strigătele omeneşti (lansate către cer şi către incendiile demonico-terestre)  ale Poetului. Un Poet de o  putere teribilă - asemănatoare cu cea a lui Atlas – cel ce uneşte gunoaiele/reziduurile bolborosind fierbinţi, ale pământului (în plin proces de desacralizare!), cu Cerul  - Olimpian şi Mistic...
...Volumul de poeme fără titlu, deci putând fi citite la MODUL EPOPEIC!  (bilingv: în românească şi în franceză), Scrum, al maramureşeanului (de obârşie) ŞTEFAN DORU DĂNCUŞ), vorbeşte (cu o decenţă rară, pentru astfel de titanice opintiri de mărturisire, clarificare a beznei şi orbirii, opintiri de vizionarism, din partea, totuşi, a unui OM!) - ceea ce noi (în genere şi din ipocrizie!) tăcem, anesteziaţi şi laşi. Şi trădători - de noi şi de Creaţie şi de Creator. „Scrumul” este o stare cosmică, terestră şi umană, în acelaşi timp – stare de nebunie a incendiatorilor, dar şi apocaliptica promisiune că, după trecerea prin focul VIU, scrumul va re-învia în „altceva” (nu în zăpadă: „nu mai ninge în românia” – cf. p. 24), dar, poate, într-o primăvară prin care eul-dracul se vor pierde-rătăci, prin...pierdere de identitate terestră („ori poate că sunt dracul şi mi-am pierdut identitatea/prin grădinile parfumate ale acestei primăveri (ar trebui să-mi dau demisia/din funcţia de Ştefan Doru Dăncuş” – cf. p. 78): de la „trupul aruncat/de viu în crematoriu” – cf. p. 14 („după ce un om de nimic/ abia ieşit de la casa de nebuni/a turnat benzină şi mi-a dat foc la staţia peco” – cf. p. 26), până la „poemele astea/grămada asta de scrum de pe sandalele Tale” (cf. p. 48) sau: „două cifre au încolţit în terenul fertilizat cu/ore de puşcărie şi scrum de ţigară” cf. p. 18 – unde puşcăria şi scrumul de ţigară au devenit sinonimele înlănţuirii vieţii, de către principiile malefice, ostile şi opuse vieţii – dar şi sinonime ale răbdării omului, în faţa încercărilor infernale, la care-l supune Instanţa Trancendentă!).

...Poetul e trădat de lume, Lumea îşi trădează principiile şi „fericirile” creştinismului (deci, îşi anulează, pare-se, cu o violenţă şi furie inexplicabile, şansa soteriologică!). Poetul şi Lumea – „eterna” contradicţie a contemporaneităţii  - ...şi, prin lupta/opoziţia contradictorială, se creează premizele (invizibile, dar intuibile! ) unei glorii iminente ...: „Meşterul Manole” este, aparent, un înfrânt al Iubirii/Anei Simetrice şi al Pământului – în realitate, este la fel de ridicul şi mistic-măreţ, pentru ne-iniţiaţii în spiritualitate, cât şi Iisus!  - şi mai proaspăt, în trăire, decât însuşi Dumnezeu-Iisus, căci este, DEJA,  iniţiat în dezamăgirile hristice  - ale ultimelor sale zile terestre („pământul pentru cactus/pentru sânii tăi e pregătit: spini va bea/Isus în primele zile”- cf. p. 18).

..Meschinăria lumii, ba chiar Pervertirea Iubirii, ating cote paroxistice şi forme dement-groteşti – prin care omenirea se reifică, poetul fals ia masca Poetului Autentic, care este, de fapt, Masca lui Momus! (...şi, în consecinţă, pare că şi Dumnezeu oboseşte/se blazează, îşi ia o...pauză! - ..iar Poetul Autentic rămâne Singura  Măsură! – SINGURUL REPER PENTRU O VIITOARE VIAŢĂ, în cu totul alte coordonate de Duh):”undeva la o masă încărcată de amici/şi femei un poet va scrie:/dacă moare dăncuş înaintea mea voi plânge puţin” (cf. p. 44).

...Ba chiar lumea nu mai poate să „înghită” sacralitatea, o desfigurează până la ne-recunoaştere, aducând sacralitatea la nivelul closetului şi Sfânta Euharistie, la nivelul grosolăniei dezgustătoare a crimei, absurde şi  fără sfârşit, parcă („Eu n-am zis să tăiaţi porci/în cinstea naşterii Mele/n-am cerut miei ucişi fiindcă am înviat a treia zi/nu frica de Mine vă trebuia/ochii voştri şi inimile voastre îmi erau de-ajuns/pentru a supravieţui printre voi”/spunea El cu blândeţe/şi dintr-odată unul din noi s-a ridicat/şi-a întrebat: Bine, bă, da noi nu mai mâncăm/astăzi?” – cf. p. 50) ...iar cuvintele Sfinte, în stare de CRIZĂ/DISIPARE SEMANTICĂ: ”paharul s-a umplut/closetul s-a închis./cineva a obosit să rostească:<< acesta este trupul meu – acesta este sângele meu>>”(cf. p. 32).

...Poetul/Artistul Autentic trebuie să aibă trupul în Inimă! – şi, de aici, disputa dacă încape trupul în inimă: „e dureros domnilor/nu poate o inimă să încapă un trup de om (e cumplit oameni buni să ţipi ca un copil/în pântecele mamei că vrei afară/că ai cărţi frumoase de scris/că ai de cântat melodii inextricabile deocamdată” (cf. p. 30).

 ...Poetul este trădat, de fapt, de nebunia satanic-proteiformă a lumii, în care nu evită să „locuiască”, DIN PLIN!  (şi nu evită/nu derobează de la  responsabilitatea sa, în această Stare de Trădare Cosmică! – ci-şi asumă, ŞI PRIN ASTA SE MÂNTUIE, ÎNTRU MĂREŢIE ÎNSÂNGERATĂ! – „beţia”, „noaptea”/bezna satanică” acceptată, deci înjosirea umanului, până la rezidualitate cosmică... ) – Nebunie „devoalată” paradoxal, ca Violenţă-Război ... „de Pace” (instituţionalizat întru strivirea Cetăţii/cetăţenilor) - POLIŢIA, apoi războiul de „adâncime”, interior, în sufletul fojgăind de microorganisme/SPITALUL -  dar şi RĂZBOIUL...pur, ”cinstit” şi... direct ticălos („cei 30 de arginţi îmi vor fi buni la poliţie/la spital ori în război – aş vrea să-i spun/şi tocmai acum cineva mă culege/din şanţul unde am zăcut beat toată noaptea” – cf. p. 20).

...Poetul simte că laşitatea, decadenţa lumii păstrează, parcă,  un reziduu de conştienţă sacrală, monstruos mutilat, prin...EVITAREA FEŢEI UMANE (a „chipului şi asemănării cu Dumnezeu”...), atunci când, reiterativ parcă întru eternitate, loveşte...”ÎN SPATE”!!!: „în noaptea asta a oboselii va ţâşni brusc/de pe grafic şi mi se va înfige pentru totdeauna/în spate” – cf. p. 28; „stau cu jungherul acela înfipt acolo unde/acolo unde nici Tu nu te aşteptai să fie” – cf. p. 52, „cuţitul în spate pe o străduţă întunecată” – cf. p. 14 etc.

...Poetul nu-l depărtează pe Dumnezeu de sine, ci-i recunoaşte şi admiră (fără nicio ironie!) curajul şi mărinimia (de după blazare...!), faţă de o creaţie degradată, prin vină (decavare/ruinare moral-spirituală!) exclusiv umană: „doar acest curajos Dumnezeu/coborând o treaptă pentru mine” – cf. p. 14.

...Lumea şi spaţiul Luptei lui Ştefan Doru Dăncuş este, firesc, România. România devine, concomitent, Arheu al Salvării de Duh şi Model al Destructurării Spirituale Terestre. Fiecare va înţelege, din aceste două variante, nu dilema, ci se va înţelege pe sine: unul îşi va revela Autenticicitatea Chipului, altul, „Comodul”, se va complăcea în Masca de Claun.
1-Scufundarea normalităţii şi „ecranarea” spiritualităţii se produc, ca chip leproso-contemporan, al României: „lucrez ca sclav în românia”. Nu merită majusculă, numele ţării tale?! -  pentru că Dumnezeu, se vede clar, MERITĂ! Nu merită (actuala „faţă”-chip de ţară), pentru că NU aceasta este faţa ei SPECIFIC-IDENTITARĂ (mai ales când se supune lui „correctness political” al masonilor „europenizanţi”/dezintegratori de identitate!, „sisifizanţi” întru des-fiinţarea Mitului Viu al Creaţiei...): ca să ajungi să-i suporţi hachiţele demoniace (dictate de forţe ce nu-i aparţin, specific şi identitar), trebuie să apelezi la sângele proaspăt al jertfei de tine însuţi, jertfă numită, manolic, Cartea Poeziei Scrise din Sângele tău – Carte nu doar ca Refugiu Cosmic (de pericolele demonului „europenizant”/masacrant de Fiinţă Vie/Specifică/Identitară!), ci Carte ca Peşteră-Uter, din care se prezumă re-naşterea Fiinţei, re-învierea spirituală, transfigurarea: „(peste 30 de ani)/desigur învins/ mi-am capitonat peştera – frumoasele cărţi/de poezie scrise cu sânge/mă apără de frig şi arşiţă/mai nou, europa vine la mine în vizită/sunt interesat pe post de sisif/brusc o baricadă cedează/într-una din jugulare/şi imediat apar hoardele ce dau foc/bisericii care sunt. Nu mai fug”. De observat că Poetul, pus în faţa incendiatorilor/producătorilor/năzuitorilor de/spre obţinerea de „scrum”/neant spiritual   - ca răspuns dat Neantului în Marş DEvastator, se identifică, eroic, cu Biserica Lui Dumnezeu – şi refuză laşitatea dezertării din propria identitate SACRĂ!
...Condiţia Poetului/Scriitor, în această Românie-Lume, devine tot mai imposibilă şi mai penibilă, îţi vine să inversezi polii morali şi să cedezi/să te predai „golului” (de sub podul Trecerii Iniţiatice, spre Sacral) – cât şi tentaţiei prostituţiei morale şi irealităţii (directe sau indirecte) – tentaţiei ştergerii din catastiful fiinţei perpetuate: „uneori e bine să fii scriitor/mereu ai o sticlă goală/ sub un pod/o fiică să facă trotuarul/un fiu să-ţi fure ziua de mâine/să te întreţină cu acest vis/toată viaţa lor/şi când mori – să dispară şi ei/ca nişte vieţi ale tale/prea crunt lăsate de Dumnezeu printre noi” (cf. p. 6). Greu să accepţi condiţia echivalenţei misionare: Poet=Apostol Pavel: „nu sunt pavel Doame/cum de-ai uitat că-s doru dăncuş” (cf. p. 66). Spiritualitatea, Genialitatea (ca şi în Scrisoarea I emineasciană...în care umanitatea era creatoare de, ca şi la Ştefan Doru Dăncuş...„muşunoaie de furnici”!)  - devin, în aceste ultime veacuri de grosolană ipocrizie dezmăţată – veacuri mamonico-plutonice, atât de vulnerabile, în faţa jocului satanic -  obiect de batjocură, de „lepădare” a vulgului de Steaua sa:  „nu pot  fi poetul genial  şi mare/cât biserica/pot fi doar lepădatul în stradă/ numrătorul de furnici/câte-o lacrimă topeşte metalul/monedelor aruncate de concetăţeni//sunt singurul cerşetor din România” (cf. 10).

2-Dar Poetul, tocmai pentru că este Veghetorul Comorii Mistice a Spiritualităţii Terestre, nu va abdica, niciodată, cu adevărat, de la Misiunea Sa de Ocrotitor şi Paznic al Sublimului Creaţiei Lui Dumnezeu. Poetul, ieşit, până la brâu, din moleşeala şi colcăiala lui Prakrti/Borborosul Materiei, este Revelatorul Naturii Dumnezeieşti, Originare, deci de o Puritate desăvârşită; numai că acest Chip Autentic al Lui Dumnezeu nu poate fi înţeles decât de ceilalţi iniţiaţi/Paznici ai Misterelor! De aceea, abia în penultimul poem al volumului, Poetul  dezvăluie Muntele, adică rezultatul iniţiatic al efortului spiritual de a se sustrage tentaţiilor borborosului infernal, destructurant de identitate şi degradant (pentru cine şi-a mai păstrat identitatea Sacrală de Românie!), Misterele Sublimului:”vino în munţi pe-nserate când/călugării dorm/şi numai clopotul unei singure stele singuratice bate/pe pământ” (cf. p. 104). „Steaua singuratică” a Poetului Ştefan Doru Dăncuş este echivalentul Paradisului eminescian, şi el sugerat prin Stea...

...Iar Iubirea Autentică se dobândeşte prin renunţarea (reciprocă, a celor două emisfere ale Re-Proiectatului Androgin!) la Sinele Terestru: „acum aruncă tot mapamondul cu pământ în mine/pe ochii mei pe orbitele mele/ei îţi distrug sfioasa alcătuire/abia acum eşti a mea! ce mult eşti a mea!”

...Dincolo de frazările zvârcolite, dincolo de imaginile apocaliptice şi de înfruntările exasperate, „pe viaţă şi pe moarte”, din jurul, parcă, a unei gropi de gunoi terestru – este disimulat Cavalerul. Poetul Ştefan Doru Dăncuş este chiar mai eminescian decât îşi doreşte...

...N-o să ne hazardăm să-l etichetăm/înregimentăm, unui curent culturalo-literar anume. El este, PUR ŞI SIMPLU, Poetul. Da, PUR! De aceea, şi poate / îndrăzneşte, printre munţii fumegând de gunoaie şi scrum ai lumii terestre (cu gândul şi năzuinţa de Duh, însă, spre Muntele Exasperant şi Deschizător de Cer, totdeodată - al Golgotei! – ...şi, de acolo, spre Muntele-Empireu...!),  să se adreseze, cu smerenie luminată, către Sfânta Maria, implorând-o pentru...Mântuitorul Cuvânt-Rugăciune (nu pentru „eul/sine gâtuit”, ci pentru NOI/SINEA ELIBERATOARE, întru Neam şi Androginitate!): „Sfântă Marie pentru noi roagă-te!”

... Poate că e transmodernist. Poaste că mistic-clasicist. Poate un preasfios-romantic...şi, de aceea, cu măşti postmoderniste, care se descuamează, cu o viteză ameţitoare, rând pe rând...Puţin ne interesează aceste clasificări de şoarece de bibliotecă. Poetul acesta, cu un curaj absolut, parcă mai viu decât ostenitul (de amărăciune) Dumnezeu – Poetul acesta, intrat, precum Orfeu, până în fundul infernului, la Tronul lui Hades – şi întors, apoi, să cânte, din Pisc de Munte, tot precum Orfeu, Viersul Iniţiatic al Mântuirii/IZBĂVIRII/ÎMBLÂNZIRII Celeste – este discipolul şi chiar emulul Zeilor Armoniei.

...Între Apocalipsă şi Speranţă Inspirat-Vizionară, ŞTEFAN DORU DĂNCUŞ este Călăuza (una dintre...) de care oamenii istorici au nevoie, ca de apă în deşert, pentru a ieşi din istorie, spre Paradis. Adică, spre ei înşişi, cei AUTENTICI...!

                                                                                                                                 prof. dr. Adrian Botez


 

Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971