Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011
Anul 2010 periodic nr. 1 2 | 3 | 4 | 6 | 7 | 8 | 9 | 10 |
Anul 2009
CE MAI ÎNSEAMNĂ, AZI, SĂ FII „PREŞEDINTE”, RESPECTIV „CETĂŢEAN” AL ROMÂNIEI...?! de Adrian Botez
FONDATORUL „STRATFOR” despre ROMÂNIA, interviu cu George Friedman
Proiectul Blue Beam (Raza Albastră) şi „salvarea” Noii Ordini Mondiale
Două articole despre Roşia Montană de Dr. Gh Funar şi Ion Longin Popescu
Un parlamentar român despre şeful delegaţiei FMI pentru România
Articol Eugen Evu
În loc de concluzii: Opinii din noua generaţie
Articole de Mircea Bunea, Gavril Cornuţiu,Viorel Roman, Demi Perparim, Cristian Neagu - partea I
Articole de Mircea Bunea, Gavril Cornuţiu, Demi Perparim, Cristian Neagu - partea II
Articole de Mircea Bunea, Gavril Cornuţiu, Demi Perparim, Cristian Neagu - partea III
Secretele din Bucegi” – un documentar al sitului „Colecţionarul”
Traducerile în franceză ale lui Constantin Frosin, din versuri de: - Vasile Voiculescu - Ion Pillat - Marin Sorescu - Ileana Malancioiu - Nicolae Labiş - Magda Isanos - Stefan Augustin Doinaş
DIMITRIE GRAMA - Poezia ca (un) ritual de depoetizare
Recenzii şi prezentări de Adrian Botez, Al.FlorinŢene, Dan Lupescu, Melania Cuc, Eugen Dorceascu - Despre Eugen Evu, Stefan Doru Dancuş, Melania Cuc, Mihai Marcu, Aurel Petrescu, Ion Barb, Slavomir Almăjan, Valentina Becart - partea I
Partea II
partea III
- partea IV
Cu prilejul apariţiei seriei complete in trei volume difuzate de librăria electronică www.corectbooks.com
partea II
partea III
partea IV
partea V
Păstorel Teodoreanu pe internet
partea II
Parodii literare sau parodia guvernării rubrici de Elisabeta Iosif, Ionuţ Caragea, Ioan Lilă
partea II
partea III
Consideraţiuni în proză din folclorul internetului
partea IV
From The London Times: A Well - Planned Retirement UN PERFECT EXEMPLU DE DESCENTRALIZARE
 - continuare-

Prin răspândirea cultului la mai toate popoarele de climă caldă, zeul care a „beneficiat” de nemurire prin substituirea mai sus amintită şi care s-a impus în perioada precreştină, s-a numit: Dionysos, Attis, Adonis, Sabazios, Tamuz, Negral, Siva, Osiris, Izanagi, însa din toată această răspândire, doar pe ramificaţia rădăcinii numită Zalmoxis, a mai rezistat prin unicitate în literaturile lumii, poemul-balada „Mioriţa”. Este foarte adevărat că, având o vechime nedeterminată, forma de transmitere de-a lungul generaţiilor fiind exclusiv cea orală, să fim puşi în faţa situaţiei de a îndepărta cu grija „sedimentele”, iar daca vom reuşi acest lucru, (ceea ce va duce la anularea teoriilor de până acum cu privire la alocarea temei mioritice tradiţionalismului pastoral) vom reuşi împreună cititorule, obţinerea recursului adresat instanţei naţiunii.

Recunosc a fi partizanul teoriei uniciste în ceea ce priveşte originea culturilor răspândite pe Terra, şi constat cu tristeţe dispariţia basmelor româneşti, pentru care, nimeni nu s-a obosit să le cerceteze în plan mitologic, unde ar fi aflat, de exemplu, că cel de-al treilea ochi al Mumei-Pădurii, (aflat la ceafă) că şi ochiul aflat în fruntea lui Ochilă din Harap Alb, care putea adormi sau împietri, nu este altceva decât ochiul lui Shiva cu aceleaşi puteri asupra muritorilor, aşa cum îl descriu Vedele; (exemple de acest gen regăsindu-se absolut în orice basm, născând întrebarea: dacă spiţele culturii s-au răspândit lumii, în ce loc s-a aflat butucul?). Legat de această idee, în cultura strămoşilor ramurei trace, un Zalmoxis al vegetaţiei era numit Gebeleisis, nume care prin fragmentare însemna: Geb, (de la ghebos, în sensul de profund plecat, supus,) Ele, (cunoscute folclorului românesc, a fi dănţuitoare la miez de noapte, în număr de trei, lăsându-l orb sau olog pe muritorul care avea neşansa de a le surprinde jocul) şi Isis, unul din numele date zeiţei pământului, constituind motivaţia supunerii acestuia. Pornind de la acest Zalmoxis, descoperim că tocmai pe malurile Nilului, ca şi în Mioriţa, avem o reprezentare a hierogamei pământ-cer, unde, (atenţie cititorule), ne spune că Nut, zeiţa cerului, era fecundată de GEB, zeul pământului, în urma jertfirii acestuia. O altă descoperire privind Elele, dănţuitoare ale miezului de noapte la răspântii cu fântâna ori în zăvoaiele pădurilor carpatice, ne poartă în depărtata şi misterioasa Indie, unde sunt cunoscute ca cele trei Gune dănţuitoare. Jocul lor sacru, (spun Vedele) reprezentând în persoana fiecăreia, determinarea doăarii tendinţelor: descendentă, ascendentă, şi expansivă, în măsuri indefinit variabile, dozare ce determină cauza eficientă a tot ce există. Primenesc toată firea prin dansul lor, aparent orgiastic, care reprezintă mişcarea continuă, ce transformă întregul cosmos într-un vortex sferic universal. Hinduşii le numesc: Tamas, Rajas,şi Sattwa; La Romani, din totdeauna s-au numit: Margalina, Rujalina,şi Savatina. Ce constatăm oare, cititorule? Putem lăsa neobservate asonantele numelor? Nu cumva butucul împresurat de spiţele străvechilor culturi, va trebui declarat ca apartenenţa spaţiului carpato-dunărean? Dar dacă vor fierbe orgolii, aşa cum s-a întâmplat la evenimentul arheologic de la Tartaria?

După această amplă informare, să reluam firul Mioriţei, abordând pentru început descifrarea primelor două versuri care, după cum vom vedea, nu fac parte din cursivitatea începutului poemic, ci mai degrabă sugerează esenţa (motto-ul) urmând ca întreaga expunere să se deruleze în baza acesteia.

Pe un picior de plai/ Pe o gura de rai

În faţa marilor academicieni şi filologi, îmi atribui cu toată responsabilitatea proverbul: „gura <>, adevăr grăieşte”, atunci când atrag atenţia că numai dintr-o gravă eroare, nu ne-am gândi la similitudinea cu încă actuala expresie, „pe picior de plecare”. Forma populara veche a cuvântului „plai” referindu-se la cărarea ce traversează o culme muntoasă, echivalent cu „dincolo”, reţinând constatarii şi denumirea unei stări sufleteşti întâlnită, (conform vechilor dicţionare) în regionalismulul entologic din Carpaţi, şi anume: „plainic” însemnând resemnat; (a înceta să mai lupte).

Cel de-al doilea vers, ne solicită prudenţa de a evita confuzia dintre ceea ce ar însemna „colţul de rai”, şi un cu tot alt înţeles, exprimat în contextul mioritic al „gurii de rai”. Nu trebuie să uităm că dezbatem fenomene întâmplate către sfârşitul paleoliticului superior, când limbile semitice se raportau unui vocabular primitiv, sărăcăcios din care s-au mai păstrat totuşi ecouri lingvistice, până astăzi. În plan european, un studiu de specialitate editat la Paris (1986) considera limba română ca fiind structurată pe cele mai vechi forme orale; o serie de verbe, prezente încă în regionalismele românilor, îşi pot declina identitatea semitica, prin faptul că, determinarea acţiunii este asociată membrelor corpului uman, sesizându-se simplismul incipienţei vorbirii, după cum vom vedea în următoarele exemple: „a mâna”, „a ochi”, „a genunchi”, „a urechi”, „a obrăza”, „a gura”, (transformat ulterior în „a ura”) etc. Iată cum, neputându-se păstra în forma originala, Alecu Russo culege la mănăstirea Soveja, (1850) o Mioriţa ce traversase de cel puţin două milenii, generaţiile care au cântat-o. Totuşi, sub „decorul” transhumant, o ecuaţie cu mai multe necunoscute aştepta să fie rezolvată.

În mod special, atenţia mi-a fost atrasă de „rugăminţile” ciobanului, având inspiraţia de a le aşeza paralel, aplicând după aceea, procedeul dislocării negaţiei în urma căruia am rămas surprins de turnura pe care a luat-o „mesajul”. Cititorul s-ar întreba pe bună dreptate, „de ce dislocarea negaţiei?” iar eu îi amintesc, că întotdeauna, „să nu spui”, (atunci când este totuşi spus), exprimă un adevăr scos la lumină din umbrele acestei negaţii. Aşadar:

1)                                             2)
„Iar tu de omor „            Tu mioara mea
Să nu le spui lor            Să te-nduri de ea
Să le spui curat             Şi-i spune curat
Că m-am însurat           Că m-am însurat
Cu o mândra crăiasa    Cu o fată de crai
A lumei mireasă”           Pe o gură de rai”

Să ne concentrăm atenţia asupra primei rugăminţi, unde va trebui stabilit mai întâi, ce înseamnă „a spune curat”. Orice sens am căuta să dăm interpretării, nu rezultă decât îndemnul de a spune ADEVĂRUL. De ce ar fi fost necesar acest îndemn? Ce disciplină impusă nu acceptă a i se spune curat, determinând totodată comportamentul ciobanului la resemnare necondiţionată? Cumva sentinţa unei instanţe religioase? Acum cititorule, binevoieşte a disloca negaţia indicată; putem sesiza uşor recomandarea: /Iar tu de omor/ lor /Să le spui curat/ Afirmăm aşadar, că rugămintea numărul unu este predominată de îndemnul mărturisirii adevărului, dar cui? Lor. Care lor? Şi de aici încolo, răspunsul aşează Mioriţa în grupa celor mai străvechi mărturii ale primitivismului religios. Pare că evenimentul se petrece în perioada deconspirării mitului. Nu se ştie cât timp zeiţa pământului a fost “peţită” prin jertfe umane, dar în Mioriţa îl avem pe unul din acei anonimi substituit numelui, unui zeu al pământului, pentru care „tabu-ul” nu mai reprezintă convingerea de sacru; mai mult ca sigur aflând ce s-a întâmplat în realitate cu „mesagerul” de dinaintea sa, urmând chiar el să fie protagonistul aceleiaşi situaţii, a înţeles brusc mecanismul substituirii în baza căruia funcţiona “nemurirea” zeului. Presupunând că după el, vor mai fi aleşi destui care să susţină un nonsens prin sacrificiul suprem, îndemnul mărturisirii adevărului, prin intermediul mioarei, LOR trebuia spus.

Privind dintr-un alt unghi al interpretării, ultimele trei versuri din rugămintea a doua, îşi modifica substanţial referinţa datorita prepoziţiei „pe” care capătă sensul de „preţ“. Să ne amintim forma uzanţelor: „am dat-o pe nimic”, „am muncit pe degeaba” sau, (cazul de faţă) „m-am însurat… ..pe o gura de rai”. A gura de rai, în contextul mioritic, este echivalent cu, „a ura”, „a comunica” ceva cu totul special. Raiul, nu era la vremea aceea nici pe departe, imaginat ca o pajişte a veşniciei, unde nu-i suspin nici întristare; referirea se face la abisul ceresc, (spaţiul în care locuiau zeii) stăpânit de zeiţa Rajas, nimeni alta decât „Rujalina” folclorului strămoşilor noştri.

Pe finalul celor două rugăminţi, este remarcata dualitatea feminină, la actul căsătoriei. Ne amintim de un conţinut asemănător al etapelor ritualului, unde zeul pământean se împreuna mai întâi cu virgina, pentru ca sămânţa să fie lăsată pământului, iar după jertfirea acestuia, -în plan spiritual- să fie lăsată trupului “Mumei divine”. Aceiaşi dualitate. Dacă prin fata de crai am putea înţelege juna, virgină, prin mândra crăiasă, având în plus şi calitatea de mireasa a lumii, nu ne putem gândi decât la o reprezentare a hierogamei. Surprinzător este faptul că acest geniu popular anonim, care ne-a lăsat Mioriţa, prea cunoaşte îndeaproape practicile rituale aparţinând unui cult religios menţionat în scrierile lexicotecii antice (după cum, şi vestigiile arheologice îl confirmă) ca să mai putem crede că tema poemului, este un conflict între ciobani.

Tragedia antică s-a dezvoltat din reprezentările misterelor dionisiace, (însoţitorii lui Dionisos se numeau tragoi) urmând ca în misterele medievale creştine, patimile lui Dionisos, (jertfa umana periodică) să fie înlocuite cu PATIMILE LUI IISUS, (jertfa unică, transmisă spiritual) învierea devenind un reper superlativ moral, iar însoţitorii, numiţi discipoli, prin propovăduirea învăţăturii pildelor, devin primii educatori (după singularul IISUS) ce răspândesc cultul purificării prin credinţă, iubirea aproapelui, etc. Se ştie că în regiunile dunărene, cultul lui Sabazios şi al Cibelei, au opus rezistenţă creştinismului până la finele secolului al patrulea d. Ch. Trecerea acestui prag, este de fapt momentul acţiunii din Mioriţa.
---------------------------------------------
BIBLIOGRAFIE

*- Dictionnaire de la Mithologie et des Antiquités grecques et roumaines. – Paris 1931
*- Govinda Lama Anagarika; Les fondements de la mystique tibétaine, - Paris 1960
*- Kakouri Katerina; Dionisiaka, Aspects of the Popular Thracian Religion of today; Atena 1963
----------------------------------------------
                                                                                                                            Cristian NEAGU


Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971