Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011
Anul 2010 periodic nr. 1 2 | 3 | 4 | 6 | 7 | 8 | 9 | 10 |
Anul 2009
Jumulirea contribuabilului român
Cunoscuta „scrisoare către ţara sa” a regizorului Alexandru Tocilescu
Adrian Alui Gheorghe, Bedros Horasanghian şi şi Monica Sumalan în trei însemnate reviste culturale
„Actualitatea românească” – articole de prof. dr. Adrian BOTEZ - Partea I
„Actualitatea românească” – articole de prof. dr. Adrian BOTEZ - Partea II
Criza educaţiei, criza mass-mediei, criza din Basarabia – văzute de Magdalena Albu şi Vasile Şoimaru
În loc de concluzii: Mircea Eliade - "Pilotii orbi", articol publicat in ziarul Vremea, 1937
Ziua românilor de pretutindeni şi daruri de binecuvântare
Despre problema identitară de Gavril Cornuţiu
Despre numele de etnie, extrase din articole de Ion Abrudan şi I.D. Sârbu Partea I
Despre numele de etnie, extrase din articole de Ion Abrudan şi I.D. Sârbu Partea II
Versuri de LUCIAN BLAGA în traducerea lui Constantin FROSIN
Articole de Adrian Sturdza, Georgeta Resteman, Al. Fl. Ţene, Adrian Botez, Gheorghe Istrate, George Anca, Loredana Ionas, Constantin Ciubotaru, Dan Lupescu Despre: Incriminarea comunismului, Cenaclul „Lucian Blaga”, Un premiu de excelenţă „B. Fundoianu”, Marea enciclopedie a spiritualităţii româneşti, Educaţia permanentă, Remember: Gabriel Stănescu şi Ştefan Ioanid. Colocviile de marţi, Oradea interbelică, Roşiri de Vede contemporan - Partea I
Partea II
Partea III
Partea IV
Partea V
MARE CREATOR DE LIMBĂ, MIHAIL SADOVEANU A CREAT ŞI MALEFICE CONFUZII – corespondenţă între Corneliu LEU şi Dimitrie GRAMA
Avem un laureat al Premiului Nobel român, care a fost traitor în România, documentare prezentate de George ROCA
Mirodan şi cafeneaua de la nr. 88, de Roni Căciularu
o bogată selecţie de anecdote mai noi sau mai vechi (partea I) -
Partea II
Rubrici de Elisabeta Iosif, Ionuţ Caragea, Ioan Lilă
O bogată selecţie de anecdote mai noi sau mai vechi(partea a II-a)
O bogată selecţie de anecdote mai noi sau mai vechi(partea a II-a)- continuare
O bogată selecţie de anecdote mai noi sau mai vechi(partea a II-a)- continuare
SURPRIZE, PRECIZĂRI ŞI EVOCĂRI DIN BIOGRAFIA UNOR PERSONALITĂŢI ROMÂNEŞTI

                  Continuă corespondenţa dintre Corneliu LEU şi Dimitrie GRAMA :

DINCOLO DE FAPTUL CĂ A FOST UN MARE CREATOR DE LIMBĂ, MIHAIL SADOVEANU A CREAT ŞI MALEFICE CONFUZII DE POLITICIANISM DUBIOS


Corneliu LEU :
Îmi permit să dau acest titlu corespondenţei noastre, dragă Dimitrie, numai datorită faptului că tu mi l-ai provocat, prin nedumerirea produsă de ultima ta scrisoare.
 Da, o dublă nedumerire : Prima tematică, pentru că noi, de comun acord, ne propusesem să facem în corespondenţa noastră un schimb de idei despre modul cum se poate redresa în prezent societatea românească, bine înţeles ne ignorând cauzele mai vechi care au condus la decăderea actuală, dar punând accentul pe realităţile contemporane pe care le cunoaşte fiecare : Eu, în materie de degradare a conceptului de democraţie care se constată astăzi în România şi chiar în gândirea unora dintre români, tu prin fericirea de a fi cunsocut şi trăit marile democraţii ale lumii civilizate, cu avatarurile dar şi succesele lor. Asta, pentru a ajunge împreună la anumite concluzii privind speranţa mea că, de vreme ce avem  un  număr deloc de neglijat de conaţionali de ai noştri care au trăit în mijlocul democraţiilor adevărate, nealterate de antinomicul concept al « democraţiei socialiste », care era o minciună sfruntată şi o sfidare pe faţă, devenind sechela ce constituie cauza principală a nereuşitelor noastre  de astăzi, putem spera în luciditatea acestor români, căpătată acolo, prin care să ne contamineze spre bine şi progres. La fel cum au făcut-o generaţiile de aur ale celor cunoscuţi mai ales sub denumirea de « paşoptişti » care, plecaţi fiind din ţară au trăit şi au simţit în conştiinţele lor efectul revoluţiilor occidentale, dar au avut şi patriotismul de a-şi aduce experienţa aici, întru asanarea de balcanisme a societăţii româneşti şi ridicarea ţării, cu demnitate, alături celor din Marea Europă.
 A doua nedumerire a fost una de modalitate, de vreme ce, în loc să continui dialogul cu mine, mi-ai pus în faţă nişte tăieturi de ziar care subliniază nefaste adevăruri despre anumite stări şi personaje ce ne-au determinat sau ne determină istoria, tăieturi cu circulaţie curentă mai ales în diaspora românească atentă la « ecourile » din ţară. Mi le-ai pus în faţă cu bună credinţă : şi ca să mă informezi despre anumite lucruri care, poate, mie mi-au scăpat, şi ca să mă-ntrebi ce părere am despre asemenea « paradoxuri ». Dar, în plus faţă de asta, eu m-am simţit ca şi cum mi-ai fi spus cu o intransigenţă bine justificată la un om care a avut şansa sa-şi ducă viaţa în adevărate democraţii: « Uite în mijlocul căror rahaturi trăieşti, fără să-ţi dai prea bine seama ! »…
 Da, cam aşa am simţit şi când mi-ai scris despre bătrânul estetician care dă lecţii astăzi amuzându-se la suspiciunea că ar fi fost o vină lucrarea lui efectivă în aparatul comitetului central comunist şi n-ar fi avut nici o însemnătate puterea sa de a cenzura sau agrea idei, ori chiar persoane putând să le susţină promovarea. La fel şi când mi-ai trimis articole despre alogenii agenţi cominternişti ajunşi la guvernarea care a condamnat la moarte două rude venerate în familia mea, iar acum, vocile care condamnă comunismul sau elogiază actuala guvernare catastrofală sunt ale urmaşilor lor direcţi, formaţi de ei şi, până la o vreme, absolut în spiritul lor. Ca şi atunci când n-ai ştiut ce să faci în faţa confuziei de valori creată de sentimentele funerare ale conducerii unui poet pe ultimul drum… Însă, când am primit din parte-ţi şi tăietura din ziarul de la Botoşani care scormoneşte în masoneria lui Sadoveanu, chiar că m-ai lăsat paf !… Da, dragă Dimitrie, demersul nostru pentru impunerea unei democraţii reale în muribunda noastră societate democratică, părea a se topi într-o formă de cancan jurnalier…
 Aşa credeam până când, iartă-mă, n-am mai gândit egocentric doar în virtutea propriilor mele amintiri şi mi-am dat seama că, de fapt, trăindu-ne viaţa în lumi diferite, desigur că şi modalităţile noastre de cunoaştere sunt diferite : Pe mine mă interesează anumite lucruri care pentru tine sunt banale, facând parte din practica unei vieţi civice de zi cu zi mai normală decât cea de la noi, în vreme ce, pe tine, te surprind şi te intrigă strâmbătăţile cu care noi, aici, ne-am obişnuit şi, în faţa cărora, ne-am tocit simţul de reacţie.
 Fapt pentru care recunosc şi confirm că ai dreptul să-mi pretinzi un răspuns. Aşa că îmi pun la încercare memoria, tocmai pentru că, în demersul nostru privind un act de gândire contemporan, am căzut amândoi de acord că nu e de ajuns să ne irităm şi să protestăm la ignobile acte prezente ci, dacă vrem să ajungem la nişte concluzii obiective şi, mai ales la nişte soluţii pragmatice, trebuie să analizăm şi dedesubturile altor vremuri din care vin sechelele prezente. Tot aşa cum trebuie să analizăm şi să nu preluăm drept bun tot ce a produs occidentul în aceşti ani scurşi mai mult în paralel şi foarte puţin împreună cu noi. Ţie îţi revine actul lucid al acestui din urmă deziderat, în vreme ce eu, consecvent trăitor în mijlocul necazurilor înjosirii de decenii a neamului nostru, trebuie să-mi amintesc cele « produse » înlăuntrul graniţelor statale ale lumii româneşti din care facem parte amândoi.
Dă-mi aşadar voie să aleg şi, din nesimţirile demne de evocat, sau obligatoriu de neuitat, cuprinse de toate cazurile asupra cărora mi-ai atras atenţia, să-ţi spun că puţin îmi pasă de demagogiile prin care unii se fac a condamna exact ceea ce le-a aparţinut, fiind ei de condamnat la propria lor mătrăgunoasă rădăcină. Dar « Cocostârcul albastru »  este o prea aureolată figură a literaturii noastre, ca să nu adăstăm puţin asupra lui ca fenomen tipic în care, admirând sau apreciind opera, avem  motive temeinice de a detesta comportamentul civic, demagogia interesului personal şi imoralitatea autorului ei. Tocmai pentru că în lumea artelor asemenea cazuri nu sunt prea rare, ele revin mereu sub alte aspecte manipulând cititorul spre simpatii sau antipatii exagerate. Iar sentimentalismul manipulat de anumite grupuri de interese tinde întotdeauna să ierte, pentru că aplauzele nu au niciodată adresa precisă : Către operă, sau către autor ? Către ceea ce l-a inspirat să creeze frumos pe un muritor urât mirositor, sau către, chiar, mirosurile acestuia ?
Situaţiile se repetă până la prezentul cel mai apropiat, aşa că nu ne putem referi la toate. Dar luciditatea unui act de redresare spirituală trebuie să ia în calcul asemenea racile. Şi nu neapărat pentru a le condamna, ci pentru a învăţa şi a-i învăţa pe oameni să le evite făcându-şi viaţa mai limpede şi mai nesupusă manipulărilor, aşa cum se impune într-o democraţie de fond.
Permite-mi, deci, ca dintre toate mizerele perfidii ale demagogiei umane pe care mi le-ai semnalat prin evidente documente şi aprecieri care avertizează public asupra necinstei cu care ele subminează încrederea reciprocă necesară membrilor unei societăţi care se vrea în progres, să mă refer la exemplul sadovenian cu a cărui pregnanţă, estetică sau malefică, ne-am obişnuit, în aşa fel încât, prin el, putem trage concluzii şi despre altele. De la acest mare scriitor şi mare profitor al conjuncturilor politice care afectau ţara, măcar am, printre documentele ce mă privesc, o semnătură importantă pe carnetul meu de membru juvenil al Uniunii Scriitorilor înfiinţată în 1949. În vreme ce, de la ceilalţi, poate la fel de mari profitori ai conjuncturilor de astăzi, dar mărunţi, foarte mărunţi condeieri, scăldaţi doar în aprecierea unuia de teapa lui Băsescu, nu am decât gustul amar al trădării democraţiei pe care ţara noastră, funciarmente, şi-o doreşte.
  Aşa că să începem cu ceea ce îmi (trans-) scrii tu …

Dimitrie GRAMA trimite :
Jurnalul de Botosani si Dorohoi
30 oct 2010-11-18
Misteriosul deces al scriitorului mason Sadoveanu
• un subiect „interzis” de aproape 50 de ani
Înainte ca, pe 5 noiembrie 2010, să fie marcată naşterea, cu 130 de ani în urmă, a cunoscutului scriitor Mihail Sadoveanu, lumea literară contemporană a comemorat extrem de discret, pe 19 octombrie, 49 de ani de la decesul acestui controversat reprezentant al literaturii interbelice.
Personaj cu o viaţă socială activă şi deloc liniştită, Sadoveanu a avut parte, în paralel, de o viaţă secretă extrem de zbuciumată, mai agitată chiar decât cea publică, despre care abia acum, graţie cercetărilor, graţie întâmplării, ies la iveală adevăruri şi mistere surprinzătoare.
Poate nu aş fi abordat niciodată subiectul sadovenian, colateral preocupărilor şi preferinţelor mele literare, dacă în timpul documentării la cartea dedicată scriitorului martir Dimitrie Iov nu m-aş fi intersectat de câteva ori cu incitantul subiect al trădării şi bizarei morţi a scriitorului din Paşcani. Subiectul mi-a trezit interesul, în primul rând pentru că nu l-am găsit abordat în nici o sursă oficială contemporană. Deci, care a fost cauza morţii lui Mihail Sadoveanu? Banalul atac de cord, datorat vârstei, de care se vorbeşte pe ici şi pe colo, înregistrat în Bucureştii anilor 1961? Greu de crezut, după cum vom arăta mai jos!
 
Pentru a ajunge la moartea lui Sadoveanu, trebuie urmărită, dintr-un alt punct de vedere, însă, viaţa sa, dar nu cea binecunoscută prin activitatea literară notorie, de o prolificitate calitativă ieşită din comun, şi nici cea marcată de prezenţa sa academică îndelungată (scriitorul fiind primit în prestigioasa instituţie, ca membru titular, în anul 1921, la numai 41 de ani, după ce fusese membru corespondent din 1916). Mai obscură decât controversata sa trădare, asociată pactului politic semnat cu regimul comunist care, i-a adus, din 1948 şi până la moarte, onoruri publice de mare vizibilitate, s-a dovedit existenţa, în fundătura biografiei sale, a acelei dimensiune oculte, inaccesibilă profanilor, închisă sub pecetea discreţiei şi a activităţii sale de francmason. Dacă despre participarea lui Mihail Sadoveanu la francmasoneria interbelică românească s-a vorbit decenii întregi numai cu aproximaţii, cu simplificări venite nu întotdeauna din surse autorizate şi credibile, poate şi din cauza faptului că în toată perioada comunistă francmasoneria a fost un subiect interzis, după 1990 lucrurile s-au schimbat, scriindu-se destul de mult pe acest subiect.
Veritabil specialist în decriptarea simbolurilor şi scenariilor francmasonice din opera sadoveniană, Radu Cernătescu a publicat mai multe studii serioase pe această temă, îndeosebi în revista „Luceafărul". Dar cum nu acest aspect, hermeneutic, era cel aşteptat de cititori, ci acela mult mai senzaţional, legat de lămurirea secvenţei biografice pro-masonice a lui Sadoveanu, a fost nevoie de apariţia volumului „Mihail Sadoveanu francmason”, semnat de Horia Nestorescu-Bălceşti (apărut în 2007 sub patronajul Centrului Naţional de Studii Francmasonice), pentru ca lucrurile să se lămurească oarecum, înlocuind vechile aproximaţii, bănuieli şi simplificări.
Conform informaţiilor din materialul citat, Sadoveanu a fost iniţiat de bunul său prieten Grigore Ghica, care l-a introdus, în ianuarie 1927, în loja „Dimitrie Cantemir", constituită la Iaşi, avându-i alături, printre alţii, pe scriitorii Mihai Codreanu şi Păstorel Teodoreanu. În anii 1928-1929 a devenit Mare Maestru al Marii Loji Naţionale din România, străbătând într-un timp foarte scurt ierarhia internă. Într-un singur an, din februarie până în mai 1929, a trecut de la gradul 18 la gradul 33, cel maxim, devenind membru activ al Supremului Consiliu de Grad 33 şi Ultim al Ritului Scoţian Antic şi Acceptat din România.
Prezenţă pregnantă în viaţa masonică din România, Sadoveanu s-a dedicat cu pasiune politicii de unificare a francmasoneriei din România, în condiţiile în care Marea Lojă Naţională din România avea în cealaltă lojă, Marele Orient al României, o concurentă de temut. În acest proces complicat s-au cheltuit multe energii şi s-au născut numeroase adversităţi, fiecare lojă având susţinătorii ei de peste hotare. În pofida aprigelor lupte interne, Sadoveanu a avut timp de trei ani (între 1934 şi 1937) satisfacţia de a conduce, ca Mare Maestru Federal, Francmasoneria Română Unită, deţinând în continuare şi demnitatea de Mare Maestru în Marea Lojă Naţională din România. Deşi în februarie 1937, toate organizaţiile politice şi masonice au fost suspendate de către guvern pentru a pregăti dictatura regală, Mihail Sadoveanu a rămas, în anumite cercuri, la fel de detestat pentru acţiunile lui de unificare sau federalizare a lojilor masonice, ajungându-se, după cum se spune, la „arderea în efigie" a portretului său de către conservatorii neobedinenţi Federaţiei. Pe fondul acestor ciocniri, nu o dată violente între liderii masoneriei româneşti, Mihail Sadoveanu, care în cartea „Baltagul” scria, cu subînţeles, că „Tot în jurul nostru sunt semne”, a început să manifeste tot mai vădit, înclinaţii socialiste, considerate în epocă „împotriva firii”. Siderată de semnalul sadovenian, presa de dreapta a declanşat o ofensivă nemiloasă împotriva ziarelor de stânga, controlate de evrei şi de francmasoni, în speţă asupra gazetelor „Dimineaţa” şi „Adevărul”, conduse chiar de Mihail Sadoveanu. Aproape pe tot parcursul anului 1937, ziarul „Porunca Vremii”, aparţinând Mişcării Legionare, a prezentat, număr de număr, câte o caricatură, în care Sadoveanu era înfăţişat ca un mason ce orientează România spre Rusia comunistă, dar şi mesaje de genul: „Mihail Sadoveanu, fruntaş între masoni, exemplu tipic de trădător al cauzei naţionale”.
Concludent se dovedea şi articolul doctorului Ilie Rădulescu, intitulat „Români şi românce, pedepsiţi trădarea lui Sadoveanu!”, în care se scria: „Nici un rând, scris de sabbasgoimul spurcatelor canalii din Sărindar, nu trebuie să mai găsească adăpost în casa voastră! Scoateţi din biblioteci toate operele sufletului de năpârcă al lui Mihail Sadoveanu şi aruncaţi-le în flăcări, care trebuie să ardă cea mai odioasă trădare ce s-a săvârşit vreodată Neamului Românesc... N-am făcut caz de francmasoneria lui Sadoveanu, azi nu numai mason, dar şi patron al veninului judeo-comunist din Sărindar”.
 Aşa cum am amintit, toate aceste frământări au condus la dizolvarea masoneriei de către regele Carol al II-lea şi la condamnarea acesteia de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în anul 1937. Subiectul condamnării a ridicat, decenii întregi, noi semne de întrebare asupra sincerităţii acestui act, ba chiar a provocat ilaritate în rândul fraţilor de aceeaşi orientare, atât regele cât şi patriarhul fiind, de fapt, vechi simpatizanţi şi susţinători ai masoneriei. Nu mai puţin interesant e faptul că, în plină epocă comunistă, imediat după evenimentele de la 23 august 1944, masoneria a ieşit din adormire. În decembrie 1945, după căderea lui Antonescu, a fost deschis primul Convent al Marii Loji Naţionale din România, iar la 11 martie 1945 a fost reconstruit Supremul Consiliu din România, a cărui activitate nu a durat prea mult, noul regim comunist neagreând masoneria. După cum remarca Dragoş Pârcălabu, „lojile masonice n-au fost desfiinţate, paradoxal, printr-o decizie politică sau în urma unei acţiuni coercitive a securităţii, aşa cum s-a întâmplat în cazul partidelor politice, ci pur şi simplu li s-a recomandat conducătorilor masoneriei româneşti să se autodizolve în linişte”, lucru realizat după ceremonialul de intrare în adormire a Supremul Consiliu de 33 din România, a Marii Loji Naţionale şi a Ordinului Masonic Român. Comuniştii, deşi nu erau interesaţi de procese şi scandaluri internaţionale, deciseseră suprimarea activităţii masonice, „iar cum cei patru şefi masoni, Mihail Sadoveanu, Mihai Ralea, N.D. Cocea şi Victor Eftimiu, trecuseră de partea comuniştilor, există posibilitatea ca aceştia să-i fi convins pe şefii securităţii şi Partidului Comunist Român, că se vor ocupa personal de stingerea masoneriei româneşti în linişte”.
Cert este că în iunie 1948, urmare a trădării venerabilului Mihail Sadoveanu, care, odată reabilitat în faţa stăpânilor sovietici prin cartea de reportaje „Lumina vine de la răsărit” şi romanul „Mitrea Cocor”, a pus la dispoziţia acestora întreaga structură şi organigramă a reţelei masonice române, controversata societate a încetat să mai existe.
Trădător cu diplomă, răsplătit pentru „serviciile” făcute bolşevicilor cu funcţii onorante, care l-au propulsat în ierarhia comunistă până pe locul 4 al aparatului de stat, Mihail Sadovenu – cel căruia conducătorul statului, Gheorghe Gheorghiu Dej, i se adresa cu „excelenţă" - nu avea cum să scape nepedepsit de cei pe care îi vânduse cu atâta uşurinţă pe 30 de arginţi. Arginţi, vorba vine, pentru că, se pare , „tovarăşul” fugise şi cu valuta şi leii fraţilor, pe care îi avusese până atunci în păstrare, având şi funcţia de mare casier. Dar cum masoneria nu era CIA (sau cine ştie ce instituţie secretă care antrenează ucigaşi plătiţi), pedeapsa avea să vină mult mai târziu, abia în 1961, pe neaşteptate, când lucrurile păreau aşezate şi priorităţile politice erau altele (se pregătea propulsarea în prim plan a activistului comunist Nicolae Ceauşescu, viitor membru al ultrasecretei loji masonice italiene Propaganda Due, celebra P2).
Într-un material semnat de prof. dr. Dan Brudascu şi publicat în „Arhiva românească” editată de Asociaţia Română pentru Patrimoniu, este citată nemulţumirea Veturiei Goga, văduva titanicului poet Octavian Goga, la rândul său respectat mason. Ea a precizat că, prin anii ’30, în virtutea poziţiei sale de francmason, Sadoveanu i-a cerut ministrului Goga fonduri pentru editarea unei publicaţii cultural-literare, care ar fi trebuit să se numească „Comoara”. „Potrivit Veturiei Goga, Sadoveanu ar fi obţinut circa 27 de milioane de lei din fonduri ale Ministerului de Interne, sumă pe care, în marea ei majoritate, la încheierea mandatului, nemaiputând-o recupera sau justifica, Goga a fost nevoit s-o achite din propriul buzunar. Relatând această întâmplare, văduva poetului a susţinut că, personal, a fost nevoită să renunţe la multe blănuri şi bijuterii ale ei pentru ca soţul său să poată face rost de banii respectivi”, menţionează materialul citat. Dezamăgiţi de comportamentul social şi uman al proaspătului tovarăş Sadoveanu nu au fost numai publiciştii şi observatorii politici de dreapta. Somitate indiscutabilă a literaturii contemporane, medicul şi profesorul universitar C. D. Zeletin sublinia, în volumul „Gaură-n cer” (1997), că după al Doilea Război Mondial, când, confruntată cu „căpuşele roşii”, întreaga naţiune aştepta „eroism de la spiritele artistice de mare anvergură”, bolşevismul însângerând deopotrivă ţăranul român şi biserica strămoşească, „Sadoveanu cel Mare şi Mut” a împrumutat „glasul apostolilor sovietizaţi”, dezamăgind şi declasificând marea masă a condeierilor români.
    Se pare că soarta scriitorului a fost pecetluită la Paris, unde, conform istoricilor contemporani, masoneria română şi-a continuat activitatea chiar din 1948, printr-o reprezentanţă a Marii Loji Naţionale Române care a funcţionat sub obedienţa Marii Loji din Franţa. Nu lipsit de importanţă este şi faptul că în unul dintre ateliere, România Unită, condus de evreul Jean Pangal, nu fusese recunoscută niciodată autoritatea lui Mihail Sadoveanu. Se pare că, după reorganizarea, în exil, a Supremul Consiliu de 33 din România şi a Ordinului Masonic Român, a cărei conducere a fost preluată de evreul Marcel Shapira, cel care îl va iniţia pe Nicolae Ceauşescu în amintită lojă romană, s-a procedat, la fel ca în 1937, la „arderea între coloane” a (numelui / portretului) scriitorului, eveniment echivalent cu o sentinţă.
    Ipoteza legăturii dintre masonerie şi moartea (violentă) a lui Mihail Sadoveanu nu este nouă. Ea a fost avansată şi de gazetarul Ioan Rotundu, care, la 13 iulie 2009, în materialul intitulat „Coşereanu, Eminescu şi masoneria”, scria, pe blogul său: „O altă enigmă care stăruie să nu fie dezlegată este legată de moartea lui Mihail Sadoveanu. Scriitorul a fost chiar Mare Maestru al Masoneriei Române. Există însă suspiciunea că moartea sa s-ar trage de la masoni, pentru că a predat regimului comunist listele cu cei aparţinând Ordinului”. Reluând, întâmplător, subiectul într-o discuţie purtată, în acest an, cu o persoană care cunoaşte, foarte bine, se pare, aspectele masoneriei române, am aflat cu surprindere că, neoficial, însuşi Horia Nestorescu-Bălceşti, marele istoric şi cercetător al istoriei acesteia, la rândul său mason din 1994, a confirmat această ipoteză. Dacă este adevărat ceea ce nimeni nu a scris încă negru pe alb, se pare că la 19 octombrie 1961, „excelenţa sa” Mihail Sadoveanu, a fost găsit în comă în compartimentul unui tren care-l transporta spre Iaşi, lovit în cap cu o piatră învelită într-o hârtie care purta însemne masonice, la puţin timp după plecarea garniturii din gară. A decedat aproape imediat, făcând inutil efortul marilor doctori bucureşteni, semn cert că „gâdele” masonic trimis de la Paris îşi îndeplinise misiunea.
  Se pare că senzaţionala întâmplare (legendă francmasonică?) i-a fost confirmată interlocutorului meu şi de regretatul lingvist şi jurnalist român George Muntean, cercetător principal la Institutul de Istorie şi Teorie Literară "G. Călinescu" al Academiei Române, cel care, în anul 1996, a candidat la preşedinţia României, iar după anul 2000 a fost, până la moartea sa subită, din 2004, purtătorul de cuvânt al Masoneriei Române (funcţie preluată imediat de alt regretat dispărut, actorul Florian Pittiş).
Este foarte puţin probabil ca cei doi cercetători să fi susţinut, independent, aceeaşi variantă a morţii lui Mihail Sadovenu, mai ales că fiecare dintre ei utilizase informaţii diferite, dacă n-ar avea şi ceva adevăr în conţinut. Prezent mai des la Paris, George Muntean a folosit, se pare, sursele din arhiva Marelui Orient al Franţei, pe când istoricul şi scriitorul Horia Nestorescu-Bălceşti s-a folosit de informaţiile descoperite prin poziţia sa de director al Centrului Naţional de Studii Francmasonice.
   Membru marcant al masoneriei botoşănene, jurnalistul Ioan Rotundu afirmă la rândul său că, deşi a auzit discuţii pe tema teribilului sfârşit al scriitorului, rămâne sceptic în multe privinţe pentru că „masoneria nu a recunoscut niciodată, indiferent sub ce regim şi formă oficială a funcţionat, că a recurs la acte subversive extreme, cu atât mai mult cu cât cele amintite sunt „semnate” atât de stângaci, părând detaşate dintr-un roman poliţist de duzină”.Inventată sau reală, legenda morţii lui Sadoveanu mai are o variantă, nu mai puţin „excitantă”, la propriu, după cum vom vedea. Într-o discuţie purtată în luna iunie 2010 despre Dimitrie Iov, condeierul din Flămânzi al cărui stil scriitoricesc era comparat la debut cu cel al lui Sadoveanu, amintitul prof. univ. dr. C.D. Zeletin a relatat o întâmplare surprinzătoare atunci când a venit vorba despre moartea ultimului.
El a afirmat, nici mai mult, nici mai puţin, că Mihail Sadoveanu şi-a găsit sfârşitul – atenţie!!! – într-un compartiment de tren, din cauza unei poţiuni afrodiziace pe care o îngurgitase voluntar. Se pare că „excelenţa sa”, în pofida faptului că tocmai devenise octogenar, avea un apetit sexual considerabil, motiv pentru care, pentru a putea răspunde în mod onorabil unor anumitor cereri, a solicitat un ajutor discret unor tovarăşi dintr-o ţară socialistă prietenă. „Aceştia, proveniţi probabil dintr-un stat cu cetăţeni (mai) galbeni la culoare, au răspuns cu promptitudine cererii „tovarăşului Sadoveanu” dar, după ce i-au oferit flaconul, au omis să-i specifice în amănunt „principiul de funcţionare”. Se pare că scriitorul a vrut să testeze înainte de întâlnirea galantă pentru care se pregătea efectul „viagrei” avant-la-lettre, dar luând o porţie prea mare, a făcut un stop cardiac, care i-a fost fatal”, ni s-a spus.
Cu toate că şi această ipoteză ridică destule semne de întrebare, rămâne în picioare coincidenţa compartimentului de tren, numitorul comun al ambelor variante vehiculate! Să fi fost cea de-a doua versiune plăsmuită intenţionat, pentru a o acoperi pe cea reală? Sau invers? Cu siguranţă că în istoria literaturii române mai sunt încă multe mistere de descoperit. Precum cel al morţii lui Eminescu, în care, din nou, a fost implicată, cel puţin la nivelul supoziţiilor, masoneria, şi asupra căruia, deşi s-au scris pe subiect mii de pagini, planează încă o mare enigmă.
                             (Gabi Gomboş - Frumuşica / 20-24 octombrie 2010)

Corneliu LEU:
 Bine înţeles, dragă Dimitrie, că ne-am obişnuit în anii acestei democraţii bazate pe improvizaţiile unei culturi relative să nu luăm în serios chiar orice publică un ziar; şi nici să nu luăm drept literă de Evanghelie, orice literă tipărită. Articolul acesta conţine multe explicaţii superficiale sau improvizate, iar documentarea lui este relativă. Ca să nu spun că, pentru un om de vârsta mea, care am trăit multe din momentele relatate aici ca preluate din relatările altora, capătă hilare accente de neadevăr.
Pornesc de la ideea că, într-o lume tolerantă, cum trebuie să fie democraţia, nu putem lua în consideraţie nici un fel de accente extremiste. Aşa că, şi în cazul comunismului cu exagerările sale inuman bolşevice, nu avem dreptul să perpetuăm suspiciunea la alte generaţii decât cele care le-au practicat. Şi e doar o chestiune de bun simţ dacă, chiar de la prima generaţie de după cea torţionară, cineva îşi  permite să dea lecţii anti-tăticul său. Tătic prin care a avut dreptul şi la studii în străinătate şi să se formeze în manieră occidentală. În vreme ce o masă întreagă de virtuale inteligenţe româneşti autentice, direcţionată spre umilire prin generalizarea ca „fii de chiaburi”, aveau de trecut prin rânduri şi rânduri de furci caudine la examenele de admitere chiar ale celor mai umile şcoli şi meserii din ţară.  Aşa că, de asta prefer să comentez exemplul lui Conu Mişu Sadoveanu care s-a implicat direct în practicile comuniste, fiind chiar el cel cu semnătura de Prezidiu al Marii Adunări Naţionale. Semnătură care ar fi putut parafa graţierile în cazul condamnărilor la moarte date de instanţe nelegiuite; adică legiuite doar prin minciuna legilor „luptei de clasă”. Semnătură care, dacă n-ar fi fost formală în obedienţa lui faţă de cei care-i dictau de la partid, ar fi putut da un regim mai blând de claustrare decât cele de tip „Zarca” unor fruntaşi politici ca Maniu şi Brătianu alături de care se lăudase că a făcut România Mare, cum i-au dat francezii lui Petain. Sau, măcar ca intelectual, ar fi putut interveni când toată intelectualitatea generaţiei sale era decimată, asuprită, trimisă la spălatul creierelor, când 64 de scriitori dintre cei vreo 300 câţi număra Societatea Scriitorilor (căreia îi fusese de mai multe ori preşedinte în perioada interbelică şi luase singur pensie  lăudându-se că „A obţinut pensii pentru scriitori”) erau arestaţi, implicaţi în procese de clasă sau duşi la Canal. Ba, mai mult decât atât: am şi rezerve personale faţă de el de vreme ce doi înalţi prelaţi din familia mea, cu care el dusese viaţă spirituală şi intelectuală la Iaşi, erau condamnaţi la moarte sub senina lui oblăduire care gira din cea mai înaltă poziţie a legislativului crimele sovietizării ţării. Poziţia lui de Cocostârc Albastru, cum superb-prieteneşte îi spusese Păstorel, pe care el, iarăşi, l-a lăsat să fie arestat şi bătut la securitate, această poziţie olimpiană care nu vede nimic de la înălţimea cataligelor sale, era doar aspectul formal al unei nesimţiri egoiste, de vreme ce talpa acestor catalige nu simţea noroiul sângerând pe care călca triumfător şi adulat. Dar el îşi crease masca de sfinx care scotea cuvinte foarte rare, ca-n gestica şefilor de mafii ce poruncesc prin mici schime şi, sub ea, îşi satisfăcea ca o rozătoare perseverenţa intereselor meschine. Deci, nu mă refer la lucruri care creează confuzie între generaţii, ci la acest monumental scriitor consemnat chiar şi de lojile pe care le-a condus în ţara asta, ca un exemplu tipic de trădător al cauzei şi jalnic profitor în interes propriu. După cum nu mă refer la categorii generale, cum ar fi să-i suspectez pe toţi cei din generaţia mea care au făcut studii la Moscova că au devenit agenţi năimiţi ai puterii străine, cu toate că ştim că KGB-ul făcea eforturi în acest sens. Nu pun anatema asupra întregii categorii dar, în acelaşi timp, ştiu prea bine că, dintre aceşti studenţi în URSS, unii deveniseră categoric agenţi KGB, când activi, când în adormire, când repede activaţi la aşa zisa revoluţie din 1989.
 Ca şi confraţii mei de generaţie care s-au înfruptat uneori din funcţii girate de la Moscova ( şi fac această asemănare tocmai pentru că sunt în cunoştinţă de cauză), fiind uşor de momit cu bani şi funcţii, Sadoveanu a fost atras în mrejele lor de agenţii sovietici infiltraţi în loja de la Iaşi despre care este vorba în articolul pe care mi l-ai trimis. Şi, poate, chiar prin sprijinul acestora se explică rapida lui carieră ocultă. Poate!… Ceea ce este sigur, însă, este nemulţumirea pe care, o asemenea afiliere a lui a trezit-o chiar în rândurile  masonilor care nu se doreau conduşi pe o asemenea direcţie, aşa că actele de repudiere, de condamnare a lui şi ca persoană şi ca autor, au pornit din interior.
 Prin asta, de la cazul comunismului ajung la cazul masoneriei şi aplic acelaşi principiu al non-extremismului: Astfel, dacă nu subscriem la exagerarea că numai ea poate aduce binele, în ori ce caz trebuie respinse şi refuzate categoric exagerările negre şi obtuze cum că ea aduce tot răul. A da vina pe masonerie pentru toate relele sociale şi toate aspectele obscure ale mafiotismului contemporan, este exemplu de obtuzitate.  După părerea mea, masoneria trebuie abordată în contemporaneitate precum unul dintre componentele societăţii civile; un grup de organizaţii a căror calitate sau nocivitate, ca întotdeauna, depind de caracterele şi morala persoanelor pe care ele le întrunesc. Avem şi exemple de partide cu programe frumoase aplicate strâmb de nişte membri nedemni. Pentru că, orice organizaţie neguvernamentală cu dorinţe deschise de modelare morală, înglobează cu sau fără voie destule instincte de parvenire personală şi chiar destule practici condamnabile pe care trebuie să şi le reglementeze singură, în interiorul ei. Uneori cu rol mai mare, alteori cu rol mai mic în afirmarea unor deziderate eficiente în mersul omenirii, asemenea organizaţii se afirmă prin propriile lor fapte sau pier pe propria lor limbă. Dacă loja de la Iaşi a putut fi infiltrată producând chiar frumoşi monştri culturali de tip sadovenian, se pot trage concluzii de viitor, dar nu recurge la un oprobriu generalizat. După cum, nici impresia de veşnică vioară întâi în treburile sociale pe care o cultivă unii creduli, nu are cum fi reală.
Asistând, parcă de-o veşnicie de pălăvrăgeală miticistă în controversarea de păreri prin care, tocmai astfel, această organizaţie arată că nu poate fi indiferentă celor preocupaţi de mersul lumii, mi-am pus întotdeauna întrebarea de unde le vine unora ilogica idee de respingere a unor asemenea filosofii de acţiune, de vreme ce bine ştiut este că aproape întreaga tinerime luminată a neamului românesc, cea care a adus întru emanciparea lui idei salutare începând cu cele concretizate la 1848, 1859 şi mai târziu, se formase în carbonarism, în lojile pentru străini de la Paris şi în ecouri din lumea anglo-saxonă de pe cele două maluri ale Atlanticului? Tot aşa cum, încercând să aprofundez răscolirea ideatică a perseverentului carbonar Ion C. Brătianu, răscolire care l-a făcut să conspire, până la condamnare penală, împotriva lui Napoleon al III-lea care încerca (şi, în parte reuşise) să facă un instrument al dictaturii sale personale tocmai din masoneria în care căpătase ranguri prin discursul liberal, nu pot înclina nici către cei care laudă în această organizaţie perfecţiunea. Este, deci, o organizaţie supusă aceloraşi legi ale onestităţii sau neonestităţii componenţilor ei, cele care pot, în egală măsură, să-i prezerve valorile, sau să i le altereze. Pentru că una este o lojă în care are cuvânt un Bălcescu, Kogălniceanu, Eugen Carada sau unioniştii transilvani şi alta când se-nclină regalităţii găunoase de la Carol al doilea la Duda sau trage sfori prin masoni securişti pentru primirea lui Ceauşescu.
Şi, tocmai în legătură cu aceste realităţi obiective privind componenţa grupurilor umane, repet că nu o dată am auzit despre masonul Sadoveanu că provenea din cea mai alterată lojă masonică din România: O lojă de la Iaşi în care se infiltraseră, nici mai mult nici mai puţin decât agenţii INKVD, KGB-ul de mai târziu, care o manipulau încet spre interesele aşa zis „cominterniste” ale bolşevismului. Nu numai Sadoveanu, spunea un document pe care l-am citit în presa literară acum câţiva ani, ci şi alţi intelectuali de la Universitatea ieşeană printre care se afla şi George Călinescu şi unii dintre asistenţii săi (în mod sigur George Ivaşcu scos chiar la 23 August ,,din adormire", dar nu din adormirea masonică ci cea a agenţilor ruseşti care trebuiau să facă ziare în limba română), au căzut sub influenţa acelor intruşi ai spionajului bolşevic, de obicei oameni cu origini dubioase care o făceau pe intelectualii de stânga. Dar era vorba de o stângă care nu mai corespundea necesităţilor unei orânduiri moderne, cu mişcare sindicală şi de emancipare populară ci, direct şi provocator, ataşată spionajului statal bolşevic şi intereselor acaparator dictatoriale ale sovietelor, cel mult mascate prin aparenţe asemănătoare cu simpatica stângă democratică. Fapt care pentru mine, ca om de bibliotecă, se confirmă prin acele volume de pe raftul ruşinii editoriale pe care am ordonat cărţile proletcultiste şi pupincuriste la adresa sovietelor, începând cu „Lumina vine de la răsărit” de Mihail Sadoveanu şi continuând cu laudativele jurnale de călătorie ale lui Zaharia Stancu şi G. Călinescu. Care, nu numai că, trist completându-l pe Sahia, trebuiau să acopere demascările grave făcute de Panait Istrati în „Spovedania unui învins”, primul glas european de scriitor lucid faţă de cancerul sovietic fiind astfel al unui român. Ci, la mai bine de 15 ani de la întâmplările din acea lojă ieşeană, arătau în ce fel de grade masonice avansaseră preopinenţii: Dintre cele cu steluţe de pe epoleţii politrucilor. Pe urmele lor, cu adevărat ordinar şi agresiv, fiind un talent mult mai nesemnificativ decât al celorlalţi, vine Geo Bogza cu „Meridiane sovietice” care l-a promovat, din infantilismul pseudoavangardist direct în scaunul de academician de unde a manipulat, mereu diriguitor, dedesubturile vieţii literare în socialism.
De remarcat la aceştia faptul că nici unul nu a avut nevoie atunci, nici măcar formal, de calitatea de membru al partidului comunist român; cea de lingăi ai marii uniuni sovietice însemnând pesemne mai mult în oculta ierarhie din care făceau parte. Sadoveanu serenissim, Stancu deplângându-şi jalnic suspendarea pentru a-şi păstra scaunul de director al Naţionalului, Bogza afişând mereu pretenţii de îndrumător şi, doar Călinescu agitat şi contrariat, pentru că simţea pe pielea lui de mare literat herpesurile nefaste ale cenzurii realist-socialiste. Făceau parte, pur şi simplu, din categoria de profitori pe care generaţia mea a apucat-o  în perioada comunistă: Aceea asemănătoare cu a FIAP-iştilor, mari burghezi sadea iertaţi de naţionalizare şi de pedeapsa de clasă, primind pensii bune şi având odrasle răsfăţate de regim cu cariere fulminante, numai pentru că, aşa cum din cameleonism pariaseră pe toate partidele, cotizaseră şi la „Ajutorul roşu”, adică dăduseră bani pentru ca agenţii statului sovietic să-şi ducă acţiunile provocatoare pe teritoriul României. „Fidelitatea faţă de marea uniune sovietică” era un criteriu de apreciere uzitat pe faţă în ţările aşa zise de democraţie populară, aşa că cei care probau asta, adică trădarea intereselor naţiunii lor în slujba unor interese străine, beneficiau de cele mai mari avantaje. Aşadar, toate legăturile făcute cu agenţii cominternişti, persoane dubioase cândva, spioni şi provocatori în interiorul ţării, gazde şi călăuze de contrabandişti ideologici la vadurile Nistrului, insinuatori de „credinţe marxist-leniniste” în lumea intelectuală sau universitară, de obicei declasaţi şi alogeni, dintre care unii îi „iniţiau” pe Sadoveanu şi ai săi în cadrul lojii respective, toate aceste legături le aduceau, după cincisprezece ani, mari avantaje în România ocupată.
Revenind la cazul Sadoveanu, se demonstrează că şi masoneria, putând fi infiltrată de agenţii puterilor statale, prezintă vulnerabilităţi faţă de preceptele moral-liberale iniţiale. Vulnerabilităţi pe care oamenii de bună credinţă, precum Brătianu cândva, le mirosiseră. Deoarece, aşa cum arată şi articolul citat mai sus, din interiorul lojilor a pornit prima dată contestarea lui Sadoveanu: „… Mihail Sadoveanu a rămas, în anumite cercuri, la fel de detestat pentru acţiunile lui de unificare sau federalizare a lojilor masonice, ajungându-se, după cum se spune, la „arderea în efigie" a portretului său de către conservatorii neobedinenţi Federaţiei. Pe fondul acestor ciocniri, nu o dată violente între liderii masoneriei româneşti, Mihail Sadoveanu, care în cartea „Baltagul” scria, cu subînţeles, că „Tot în jurul nostru sunt semne”, a început să manifeste tot mai vădit, înclinaţii socialiste, considerate în epocă împotriva firii”… Apoi abia „Porunca vremii”, a cărei orientare conducea direct la sancţionarea oricărui act de probolşevism, a deschis campania care a provocat arderea cărţilor lui Sadoveanu.  Tocmai pentru că această campanie nu incita gratuit împotriva vreunui mod de a scrie literatură, nici împotriva vreunei modalităţi de a aborda literatura, ci era menită a înfiera aservirea unei persoane fizice din primul plan al vieţii publice, faţă de o putere duşmană României care, fiind şi vecină, ameninţa agresiv la hotar. Chiar dacă nu ţinem seama de idealurile şi obsesiile politice ale unor formaţiuni, ci doar de interese de scandal gazetăresc prin care se vinde şi presa de astăzi, tot ne este foarte limpede că un ziar de orientare naţionalistă nu avea cum să rateze un asemenea „subiect gras”. Dar naţionalismul nu venea numai din direcţia mişcării legionare. Acelaşi articol de mai sus arată cum, lezat în materie de „onestitate sadoveniană” este şi guvernul Goga-Cuza al cărui prim-ministru, care era şi naşul lui Sadoveanu în politică, a fost trişat financiar primind o lovitură de „Baltag”  din partea autorului acestui celebru titlu şi trebuind să plătească personal pentru a-şi salva onoarea a cărei glandă nu funcţiona la hrăpăreţul său confrate literar. Pentru că Octavian Goga a fost cel care, în idealurile sale naţionale prin care contribuise la înfăptuirea României Mari, l-a atras pe Mihail Sadoveanu în politică într-un gest de bun coleg ce-i preţuia literatura. Sadoveanu nu era, aşa cum s-a spus, prea stimat de moldovenii săi care l-ar fi ales în Parlamentele de după Marea Unire. El a intrat acolo pe uşa din dos, fiind pus pe listele candidaturii politice de Goga, într-un judeţ din nordul Ardealului, alegătorii votându-l mai degrabă datorită recomandării poetului lor de suflet, decât pentru că ar fi ştiut ceva mai mult despre autorul unor cărţi de care, poate, doar auziseră. Iar generosul mason a profitat de această frăţie cu „Poetul Pătimirii Noastre”, pentru a-i da o ţeapă mai gravă decât „Zodia Cancerului”.
Aud pentru prima dată despre această întâmplare bănească, dar o cred din experienţa mea de tânăr scriitor lucrând prin redacţii literare ale căror fonduri de colaborare se topeau în întregime când obţineam vreo trei vorbe într-un salut către Mişcarea Păcii semnat de Sadoveanu, tocmai când credeam că ni-l va da pe gratis fiindcă el era chiar preşedintele acelei Mişcări. Se îndreptau către el şi o bună parte a fondurilor Şcolii de literatură, unde generozitatea îi era adulată pentru că venea să schimbe două vorbe cu tinerii scriitori. Ca să nu mai vorbim de sinecurile consistente de la Asociaţia vânătorilor, ARLUS şi alte comitete şi comiţii, prin care se rotunjeau normalele drepturi de autor de la tirajele de masă ce i se difuzau peste tot aproape obligatoriu. Ca şi funcţiile grase în care-i împingea pe acoliţii săi cu personalitate modestă gen Demostene Botez căruia, pesemne din răzbunare pentru modul cum îl ţinea strâns în braţe mentorul său, noi îi anagramam numele în Closetene Obez.
Mentorul, Marele Mut, Sfinxul, zgârcitul şi apucătorul Conu Mişu, atunci când nu petrecea la Neamţ, în casa de retragere monahicească ce-i fusese confiscată Mitropolitului Visarion Puiu care avea o condamnare la moarte în contumacie, locuia pe strada Pitar Moş, într-o vilă cu ceva iz maur şi cu gheretă de miliţian la poartă, în faţa căreia ne strângeam în dimineţile când ni se spunea că putem veni, câte cinci şase redactoraşi de la diverse publicaţii, cu banii din casierie scoşi în avans pe care, când intram îi depuneam la o rudă care-i  asigura secretariatul particular. Sume mari pentru care el ne scria cu zgârcenie câteva cuvinte despre Stalin sau lupta pentru pace asigurată de măreţul om sovietic, sau se lăsa înregistrat pe magnetofoanele imense, cu lăzi cărate de cel puţin doi oameni. Uneori, întorcea fruntea către ai săi şi spunea, zgârcit la cuvinte: ”vreau şuncă”, „vreau tort!”; sau: „cafea!”. Atunci noi eram scoşi afară în timp ce servitorii îi aduceau tăvi cu porţii uriaşe şi aşteptam înghiţind în sec până ce, când eram rechemaţi, o ţigară fumega între degetele maestrului. Asta în situaţiile bune. În cele rele ni se luau doar plicurile cu bani şi ni se spunea să venim altă dată, fapt pentru care ne întorceam în redacţie la muştruluiala nemulţumită a şefilor care, bine-nţeles, aşteptau să se laude cu semnătura maestrului în mărunta lor publicaţie.
În acest timp, fără nici o legătură cu scriitorii legionari de la „Porunca vremii”, de multă vreme arestaţi dacă mai erau în viaţă, confraţii lui din masonerie îl „ardeau din nou în efigie”, după cum relatează şi respectivul articol: „Se pare că soarta scriitorului a fost pecetluită la Paris, unde, conform istoricilor contemporani, masoneria română şi-a continuat activitatea chiar din 1948, printr-o reprezentanţă a Marii Loji Naţionale Române care a funcţionat sub obedienţa Marii Loji din Franţa. Nu lipsit de importanţă este şi faptul că în unul dintre ateliere, România Unită, condus de evreul Jean Pangal, nu fusese recunoscută niciodată autoritatea lui Mihail Sadoveanu. Se pare că, după reorganizarea, în exil, a Supremul Consiliu de 33 din România şi a Ordinului Masonic Român, a cărei conducere a fost preluată de evreul Marcel Shapira, cel care îl va iniţia pe Nicolae Ceauşescu în amintita lojă romană, s-a procedat, la fel ca în 1937, la „arderea între coloane” a (numelui / portretului) scriitorului, eveniment echivalent cu o sentinţă.”…
Dar, de aici, dragă Dimitrie, şi până la povestea celor care fac o sperietoare din orice nu le convine, povestea cu ucigaşul plătit de masonerie ca să-i spargă capul cu un pietroi într-un compartiment de tren, (iar asta, şi sub ochii miliţienilor şi securiştilor pe care-i avea drept pază ca demnitar al statului comunist, şi ca o crimă perfectă căreia organele criminaliste nu i-au prins autorul) pare o neîndemânatecă improvizaţie cusută cu aţă albă. Ca şi cea cu afrodisiacul chinezesc venit din gazetăria incultă şi lipsită de imaginaţie a tabloidelor sexuale de astăzi. Simple invenţii!… Sadoveanu a zăcut bine mersi în patul său – dacă ne putem exprima astfel. A zăcut damblagit după un atac cerebral, vreme de mai mulţi ani. Ba, mai mult decât atât: atunci când efectul hemiplegic a mai trecut şi s-a început obişnuita recuperare, de la mişcarea membrelor lovite de paralizie la reînvăţarea, precum pruncii, a rostirii anumitor cuvinte, l-am văzut de mai multe ori adus la plimbare la Mogoşoaia. Ba, odată sau de două ori, l-am văzut chiar pus pe un scaun în prezidiul unor scurte întruniri. Făcea faţă onorabil chiar şi în starea de legumă în care se afla, deoarece eram obişnuiţi cu ascunzişurile şi perfidia tradiţionalei lui tăceri de sfinx.
A trecut, deci, şi prin această fază a degenerescenţei senile, prezidând în continuare Uniunea scriitorilor a cărei conducere efectivă o acapara un om făţiş declarat al Moscovei: Mihai Beniuc. Există, din această perioadă, chiar o întâmplare hazoasă când Gheorghiu-Dej l-a vizitat la vila de la Neamţ: Luată prin surprindere de înalta vizită, familia s-a gândit să cultive în continuare bunăvoinţa conducătorului comunist şi, la plecare, i-au oferit o puşcă de vânătoare din rastelul existent. Domnule secretar general - au încercat Profira şi Valeria Sadoveanu o mică solemnitate chiar în faţa ochilor damblagitului, punând arma frumos încrustată în mâinile lui Dej – e o onoare deosebită pentru noi să ne vizitaţi şi trebuie să vă spunem că Maestrul, chiar dacă acum e obosit, a fost emoţionat şi ne-a cerut neapărat să vă facem cadou această puşcă la care el ţine foarte mult... A cerut insistent, tocmai ca semn de preţuire pentru Domnia Voastră - au mai adăugat ele arătând chiar spre generosul donator ale cărui priviri se holbau spre a înţelege ceva prin conexiunile întrerupte din creierul său; şi au folosit retorica: Uitati-vă, expresia lui confirmă această mare dorinţă!… La care minunea s-a produs, buzele nesigure au început să caute să muşte vreun cuvânt, degetele au zvâcnit cât le permitea paraplegia şi leguma s-a animat puţin scoţând sunete separate. Până la urmă, expresia ochilor holbaţi s-a făcut înţeleasă pe deplin: „Nu dau puca… Nu dau puca!!!”… - scâncea Sadoveanu ca un copil, neputând da din picioarele paralizate.
A trăit vreme îndelungă prezidându-ne vegetativ şi, ca să folosim din nou expresia, a murit bine mersi în patul său înconjurat de onorurile statului socialist. La funeralii, care au început de la Ateneul Român întinzându-se pe toată Calea Victoriei şi Calea Şerban Vodă, eu şi cu Dinu Săraru am dus tabloul care deschidea cortegiul, iar Titus Popovici şi alţii din generaţia jună, pernele cu decoraţii. Noi, cei din faţa afetului mortuar eram, ca să zic aşa, tinerii nevinovaţi care formam decorul. Tăutu, Deşliu, Tulbure şi un reprezentant al filialei din Iaşi ţineau de panglicile abandonate după câteva intersecţii de reprezentanţii Biroului Politic şi ai Prezidiului Marii Adunări. În urma afetului, la căpătâiul celui care mergea cu picioarele înainte, generaţia în forţă, a celor puşi pe mare carieră după exemplul răposatului, îşi căutau în cortegiu locuri pe lângă şefii de la partid, gudurându-se pentru vreo funcţie cum apar de obicei la schimbarea grangurilor. Arghezi aştepta calm la Mărţişor, ca să fie el înscăunat preşedinte al Uniunii scriitorilor, fiind asigurat de Beniuc care trăgea sforile în ciuda lui Bogza şi Jebeleanu, veşnic râvnitori la posturi de conducere.
În rest, nu mai avem de pomenit nume sonore care se despărţeau de binefăcătorul lor sub pulpana căruia se organizaseră provocări pentru a putea fi arestaţi. Unii muriseră în închisoare, alţii mai aveau de zăcut acolo până în 1964, când i-au lăsat ceva mai liberi, dar şi mai nehrăniţi, în domiciliile acelea forţate din Bărăgan.
La Bellu, după terminarea onorurilor şi discursurilor, am fost rugaţi discret de către un tip cu ochi albaştri care se ocupa de protocol, să părăsim cimitirul  lăsând doar familia la mormânt. Coborându-l în pământul ţării pe care atât de frumos l-a descris şi atât de urât l-a trădat, îi făceau pe şest o slujbă religioasă. Desigur, cu voie de la stăpânire, dar şi cu indicaţie de discreţie. Ca la tot păcătosul care se vrea şi cu … şi cu sufletu-n cer. 
                                                                                                                &n
Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971