Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011
Anul 2010 periodic nr. 1 2 | 3 | 4 | 6 | 7 | 8 | 9 | 10 |
Anul 2009
Jumulirea contribuabilului român
Cunoscuta „scrisoare către ţara sa” a regizorului Alexandru Tocilescu
Adrian Alui Gheorghe, Bedros Horasanghian şi şi Monica Sumalan în trei însemnate reviste culturale
„Actualitatea românească” – articole de prof. dr. Adrian BOTEZ - Partea I
„Actualitatea românească” – articole de prof. dr. Adrian BOTEZ - Partea II
Criza educaţiei, criza mass-mediei, criza din Basarabia – văzute de Magdalena Albu şi Vasile Şoimaru
În loc de concluzii: Mircea Eliade - "Pilotii orbi", articol publicat in ziarul Vremea, 1937
Ziua românilor de pretutindeni şi daruri de binecuvântare
Despre problema identitară de Gavril Cornuţiu
Despre numele de etnie, extrase din articole de Ion Abrudan şi I.D. Sârbu Partea I
Despre numele de etnie, extrase din articole de Ion Abrudan şi I.D. Sârbu Partea II
Versuri de LUCIAN BLAGA în traducerea lui Constantin FROSIN
Articole de Adrian Sturdza, Georgeta Resteman, Al. Fl. Ţene, Adrian Botez, Gheorghe Istrate, George Anca, Loredana Ionas, Constantin Ciubotaru, Dan Lupescu Despre: Incriminarea comunismului, Cenaclul „Lucian Blaga”, Un premiu de excelenţă „B. Fundoianu”, Marea enciclopedie a spiritualităţii româneşti, Educaţia permanentă, Remember: Gabriel Stănescu şi Ştefan Ioanid. Colocviile de marţi, Oradea interbelică, Roşiri de Vede contemporan - Partea I
Partea II
Partea III
Partea IV
Partea V
MARE CREATOR DE LIMBĂ, MIHAIL SADOVEANU A CREAT ŞI MALEFICE CONFUZII – corespondenţă între Corneliu LEU şi Dimitrie GRAMA
Avem un laureat al Premiului Nobel român, care a fost traitor în România, documentare prezentate de George ROCA
Mirodan şi cafeneaua de la nr. 88, de Roni Căciularu
o bogată selecţie de anecdote mai noi sau mai vechi (partea I) -
Partea II
Rubrici de Elisabeta Iosif, Ionuţ Caragea, Ioan Lilă
O bogată selecţie de anecdote mai noi sau mai vechi(partea a II-a)
O bogată selecţie de anecdote mai noi sau mai vechi(partea a II-a)- continuare
O bogată selecţie de anecdote mai noi sau mai vechi(partea a II-a)- continuare

Cum arata criza educatiei romanesti in cifre?
Scolile romanesti se golesc de elevi in ritm alert, numarul profesorilor este in cadere libera, rezultatele scolarilor sunt din ce in ce mai proaste, iar per ansamblu sistemul educational din Romania detine unele dintre cele mai triste recorduri din Europa, scrie Gandul.
 
speranta de viata scolara, in scadere
www.flickr.com/photos/michaelaion/3961213651/
Situatia este recunoscuta oficial de Ministerul Educatiei in Raportul privind Starea Invatamantului, document care confirma involutia din ultimii ani.
Astfel, potrivit raportul privind situatia invatamantului inaintat de Guvern Parlamentului, prezentat de cotidianul Gandul, populatia scolara din gimnaziu a scazut cu o treime in ultimii opt ani, in timp ce in invatamantul primar invata cu 20% mai putini elevi decat in anul 2002. In facultati, deficitul este si mai evident: anul universitar 2009-2010 s-a desfasurat cu peste o suta de mii de studenti mai putini decat in anul anterior, cea mai dramatica scadere fiind in cazul universitatilor private (minus 22%).
• Sistemul de educatie romanesc, departe de standardele UE
Depopularea scolilor si universitatilor vine in contextul in care Romania se afla pe ultimele locuri din Europa in privinta raportului dintre numarul de elevi si studenti cuprinsi in sistemul de invatamant si numarul total al populatiei cu varsta intre 3 si 29 de ani. Concret, rata de participare la toate nivelurile de educatie inregistrata de Romania este de numai 56%, in conditiile in care media UE este de 63%, relateaza MEDIAFAX.
Tot sub media europeana stam si in cazul sperantei de viata scolara. In timp ce in Romania este de asteptat ca, incepand cu gradinita (la varsta de trei ani), un copil sa parcurga in medie 16,3 ani de educatie, in Polonia, Estonia, sau Slovenia, speranta de viata scolara depaseste 18 ani. O alta veste proasta este ca rata de parasire timpurie a sistemului educational in randul tinerilor este in crestere, 16% dintre tineri necompletandu-si studiile gimnaziale, procent de trei ori mai mare decat cel inregistrat in Polonia, Cehia si Slovacia.


Magdalena ALBU:
CHIPUL DE ZEU PĂGÂN AL MASS-MEDIEI ROMÂNEŞTI

Claude-Jean Bertrand spunea că este puţin prea sumar să se vorbească doar despre trei roluri de bază, pe care mass-media ar trebui să le deţină într-un regim de presă liberal. A informa, a educa şi a distra, preciza specialistul francez, devin, astfel, în contextul unei invazii din ce în ce mai evidente, azi, a mijloacelor de informare de masă în spaţiul societar general, nişte pârghii mult prea simpliste pentru abordarea rigoroasă a tuturor funcţiilor, pe care acestea le afişează din ce în ce mai ostentativ. De aceea, nu aş începe într-un mod abrupt dezvoltarea subiectului propus - privit din punctul de vedere a cetăţeanului-spectator care sunt şi pe care îl interesează aspectele lumii înconjurătoare cu logica sau cu formalismul lor cu tot -, ci aş face o trimitere directă, mai înainte de toate, la definiţia noţiunii de funcţie în matematică.
Acolo, funcţia reprezintă o relaţie de asociere dintre două elemente aparţinătoare aceleiaşi mulţimi sau făcând parte din două mulţimi diferite. Privind din punct de vedere analogic, putem spune că, în cadrul teritoriului intens dezbătut azi al comunicării, problema interrelaţionării celor doi factori fundamentali specifici ecuaţiei mediatice cunoscute azi - emiţător şi receptor - este una de o similaritate evidentă cu aceea conţinută în interacţiunea domeniu-codomeniu prezentă în explicitarea sus-amintită. Altfel spus, influenţa unui sistem bine articulat, denumit generic “mijloace de informare de masă”, asupra altui sistem fizic, la fel de consolidat din punctul de vedere a personalităţii sale şi cu un discernământ din ce în ce mai bine conturat, denumit “public”, reprezintă o relaţie de directă proporţionalitate exprimată prin intermediul mesajului promovat în dublu sens, dar cu multe omisiuni semnificative proliferate, din păcate, din partea primei componente specificate.
Am vrut să institui această paralelă formală, folosindu-mă de principiul complementăritǎţii diverselor stǎri sau fenomene fizice întâlnite la tot pasul în imagistica mediului înconjurător, pentru ca e necesar sǎ adǎugǎm ca o parantezǎ minorǎ, dar deosebit de relevantă, faptul cǎ mass-media si publicul său sunt, din punct de vedere conceptual, două entităţi distincte, care pot coexista şi fǎrǎ sǎ fie nevoite a se rǎni unul pe celălalt, aşa cum se întâmplă foarte frecvent astăzi, întrucât ambele conţin în substanţa proprie o serie de elemente, care le completeazǎ reciproc şi nicidecum nu le determinǎ sǎ fie disjuncte. Avem de-a face, aşadar, cu doi vectori bine individualizaţi, care, compuşi printr-un simplu paralelogram al forţelor mecanicii clasice de tip newtonian, conduc înspre o rezultantǎ esenţialǎ şi cu caracter concret: comunicarea informaţiei în sens bidirecţional evident. Sigur că e doar o analogie de ordin comparativ, dar este una supusǎ exactitǎţii şi rigorii ştiinţifice certe. Să ne amintim că şi Edgar Papu instituia, de altfel, cu ceva timp în urmă, aceastǎ paralelǎ obiectivǎ între fenomenele psihiei umane şi cele fizice – fapt pe care l-am mai amintit, de altfel, şi cu alte ocazii -, scriind, la un anumit moment dat, cam aşa: “Ca şi fenomenele naturale, care au trecut de la omogen la eterogen, fenomenele conştiinţei şi, indeobşte, ale vieţii spirituale urmeazǎ aceeaşi cale.”
Procesul de decodificare a rolurilor deţinute de către mass-media într-un regim de presă românesc de tip liberal, aşa cum se consideră el astăzi, trebuie realizat ţinând cont de referenţialul constituit din mulţimea parametrilor descriptivo-definitorii, pe care acesta îi implică. Adoptat ca normă internaţională în anul 1948 de către Organizaţia Naţiunilor Unite, regimul de presă liberal - în cadrul căruia mijloacele de informare de masă româneşti încearcă să îşi poziţioneze specificitatea intrinsecă, identitatea în sine, aşadar, cu foarte mare greutate, însă, ca să nu zic ,,scremere” sau “travaliu de facere” - şi-a  desenat conturul său ideatic iniţial pe fundamentul teoriei iluministe a secolului al XVIII-lea, teorie care avea în prim-planul său ideologic principiul dominant după care „toate faptele să fie raportate cu obiectivitate şi toate opiniile să apară pe “piaţa ideilor”.
Două secole mai târziu, însă, metamorfoza, care s-a produs la nivelul mentalităţii mass-media, a înlăturat definitiv şi cu o destul de mare duritate, am putea spune, percepţia utopic-iluministă anterior menţionată, aşezând în locul său nimic altceva decât supremaţia fenomenului de comercializare a presei, deci, a profitului pecuniar imediat, dar şi a influenţei, după spusele lui Claude-Jean Bertrand, pe care un „număr tot mai restrâns de proprietari de presă” o au, prin intermediul „întreprinderilor de presă” deţinute, asupra publicului larg. Sigur că, în comparaţie cu regimurile despotice coercitive, unde „conceptul de libertate a presei nu are nici o relevanţă”, regimul liberal implică o varietate a rolurilor mass-media extrem de nuanţate azi şi care dezvoltă o influenţă multiplă deosebit de importantă la nivel societar.
Pornind, asadar, în comentariul de faţă, de la relaţia de incluziune statuată de către Claude-Jean Bertrand între mass-media şi societatea de masă, şi anume, “din moment ce nu putem vorbi despre mass-media în afara unei societăţi de masă, nici societatea de masă nu poate exista fără mass-media”, dar şi de la cele “trei ipostaze întrucâtva incompatibile”, după spusele aceluiaşi specialist francez, ale mijloacelor de informare de masă dintr-un regim liberal, adică, “o industrie, un serviciu public şi o instituţie politică”, creionarea principalelor funcţii ale mass-media româneşti actuale presupune o abordare, oarecum, simplificată din perspectiva influenţei decisive, pe care acestea o au asupra tuturor grupurilor de indivizi de diferite categorii, ce compun societatea contemporană românească în acest moment istoric temporal.
Din acest punct de vedere, în cadrul acestei interpretări sumare pe care o întreprindem aici, facem trimitere directă la primul si cel mai important rol, de altfel, deţinut de mijloacele de informare din România, anume acela care le conferă atributul de “cea de-a patra putere în stat”. Considerată a fi o funcţie definitorie şi deosebit de necesară, activitatea de “supraveghere a mediului”, aşa cum o califică Bertrand, se află în corelaţie directă cu metoda de alegere a segmentului informaţional concludent - inclusiv cu analiza intrinsecă a acestuia -, relevant pentru cetăţean şi pentru putere din multitudinea evenimentelor prezente în perimetrul limitrof la o anumită dată precisă de timp, dar şi - în ipoteza ideală a independenţei şi a profesionalismului fireşti, de altfel, ale mass-media, dar nepracticate la ora actuală decât pe paliere foarte înguste de activitate - aprecierea obiectivă prin promovarea şi prin atenţionarea opiniei publice asupra pericolelor sau asupra beneficiilor venite dinspre sfera politicului sau dinspre cea a anumitor persoane cu o un gen specific de reputaţie, pozitivă ori negativă, din vastul ansamblu deosebit de eterogen al societăţii din care facem parte acum. Această funcţie a mass-media permite, aşadar, pe acest culoar extins al evidenţierii selective a tuturor faptelor desfăşurate într-un anumit segment temporal, operaţiunea de diseminare rapidă, accelerată a acestor seturi multiple de informaţii necesare către mulţimea alcatuită din diverşii receptori conjuncturali existenţi.
Mass-media, însă, trebuie văzută astăzi nu numai în sens restrictiv, doar ca o altă „putere” în stat, ci şi ca un spaţiu amplu de dezbatere, de exprimare a feluritelor opinii fie jurnalistice, fie ale reprezentanţilor anumitor grupuri sociale cu o identitate recunoscută la nivel naţional. Este un alt rol definitoriu, am putea spune, al acestor mijloace de informare, care le înfăţişează întocmai ca pe o interfaţă comunicaţională între omul politic şi cetăţean (alegătorul în sine), unde propaganda partizană se desfăşoară, însă, cu o serie de disfuncţionalităţi total unilaterale şi deosebit de vizibile din partea primului partener de dialog, politicianul, omisiuni absorbite şi difuzate, însă, către receptor, fără discernământ, de cele mai multe ori, prin intermediul substanţei mesajului - acel filon interstiţial instaurat între cele două sisteme ale aceluiaşi organism în transformare numit “societate” - tocmai de aceste canale mediatice actuale, diversificate şi multiplicate pe zi ce trece tot mai mult în cuprinsul lumii supratehnologizate, dar dezumanizante, din ziua de azi. În acest context, „forumul mediatic joacă un rol politic crucial”, după cum afirma francezul Claude-Jean Bertrand în analiza, pe care o realizează asupra întregului complex de roluri ale mass-media contemporane.
Considerată a fi astăzi drept „cea mai importantă” funcţie a spaţiului mediatic internaţional şi autohton, “stimularea distracţiei” individului este o altă componentă extrem de sensibil de abordat, dacă facem trimitere directă la tendinţele imprimate noţiunii de divertisment la ora actuală de către toate mijloacele de informare extrem de diversificate de acum şi la implicarea acestuia la nivel psihologic uman, implicare care trebuie abordată din perspectiva “confecţionării” unor pseudoprototipuri umane mai mult sau mai puţin acceptate de publicul larg sau din aceea a metamorfozării realităţii obiective în produs ludic, să-i spunem aşa, vârât pe gâtul spectatorului cu intenţia făţişă de a-l îndepărta cu orice preţ de logica esenţei edevărate, tragice, în mod frecvent, şi precise a evenimentelor desfăşurate în planul vieţii de zi cu zi. Tratarea aceasta supusă superficialităţii în termeni ludici a ansamblului evenemenţial înfăţişat zilnic de mass-media cetăţeanului-spectator oferă factorului de recepţie vizat un parcurs prestabilit cu semnificaţie antagonică, pe de o parte activarea emoţiilor, iar pe de alta disiparea lor, cu menţionarea unui aspect foarte important de specificat, de altfel, legat de procesul de interrelaţionare la nivel de indivizi, anume acela de anulare a contactului uman direct. Este o mentalitate generală total greşită astăzi în a impune o viziune colectivă “prefabricată”, să o numim aşa, asupra realităţii din jur într-o cheie explicită deloc exactă, definită printr-un soi de parametri “caracteristici” anterior stabiliţi de către canalele mediatice respective. Cu alte cuvinte, o altă realitate, mult îndepărtată de cea firească, un “produs” comercial, mai bine zis, cu pretenţii de obiectivitate şi corectitudine în prezentarea lui.
Pe lângă indiferenţa autorităţilor, hăţişul intereselor sumbre economico-partinice, în general, de tip ocult, şi necesităţile vitale ale zilelor noastre, omului contemporan i se aşează în faţă acum de către întreg peisajul mediatic diversificat şi complet aservit unui grup economic sau altuia un perimetru din ce în ce mai extins şi mai umplut la maximum cu aşa-zisele ”modele” ale timpului său. De fapt, se propune acum animalizarea cu orice preţ a fiinţei umane înainte de  a deveni în mod controlat nimic altceva decât un robot conectat la nişte „surse” mai mult sau mai puţin vizibile şi palpabile. Totul se întâmplă cu un scop extrem de precis, bineînţeles, anume acela de a modifica atitudini şi de a schimba comportamente umane, de a seta într-un alt fel procesele cognitive ale creierului uman actual. În sens negativ, desigur. E o direcţie de acţiune a mass-media complet revoltătoare, o latură sumbră, întunecată, pe care nu şi-o face cunoscută deloc, dar îi este conţinută în fibra sa lăuntrică, în gena pervertită de mania imoralităţii generaşzate, o latură ce necesită explicaţii clare de ordin moral firesc, dacă vreţi, din partea acestor „făcători”-emiţători de non-sensuri, de non-valoare, de antivaloare, dar şi de accente grave ale haotizării informaţionale prin proliferarea stărilor de confuzie alarmante în lăuntrul psihomentalului colectiv receptor. Cum se face acest lucru ? Nimic mai simplu. Prin repetarea constantă a tuturor faţetelor unei realităţi deformate intenţionat şi nicidecum prin promovarea celei exacte şi fireşti. Ceea ce face mass-media acum este, să-i spunem, un fel de halucinare controlată a psihomentalului colectiv, despre care aminteam puţin mai sus,  care va duce în viitorul extrem de apropiat la „formarea noului prototip uman” în ochii căruia nu prea ai vrea să te mai uiţi cu niciun chip. Şi cred că, într-un timp foarte scurt, nici mass-media nu ar mai fi capabilă să-şi dorească acest lucru, din simplul motiv că privirea „omului nou de tip mediatic” va fi un construct al său care îi va da o replică aşa cum şi-o merită din plin, adică, o privire nesigură de drogat aflat în stare de sevraj continuu şi pe care nicio minune a medicinei nu îl mai poate salva de la moartea sinelui propriu. 
Putem afirma, astfel, că mass-media româneşti s-au îndepartat în mod extrem de clar de la menirea lor iniţială, încercând să-şi creioneze în linii mari propriul traiect funciar într-un regim de presă aşa-zis liberal, având la bază, de fapt, o analiză de detaliu gândită doar din perspectiva influenţei decisive, pe care ele o exercită asupra tuturor grupurilor de indivizi, de homo communicans din ce în ce mai confuzi, ce compun şi definesc organismul complex al societăţii româneşti din acest moment dat al evoluţiei sale istorice. „Primejdia de ordin moral a unei atari atitudini rezidă în riscul de a cultiva la receptor o anume ‘’detaşare estetică’’ în raport cu problemele grave ale realităţii”, aşa cum menţionează renumitul profesor al Universităţii din Bucureşti, Mihai Dinu, în cartea sa “Comunicarea – repere fundamentale”. Practic, această funcţie dominantă a mass-media se distinge printr-o esenţă eterogenă, unde temelia sa fundamentală nu este reprezentată doar de divertismentul în sine sau de “divertismentul pur”, cum îl denumeşte Bertrand, ci, putem spune că este dublată această ecuaţie mediatică dezbătută aici, deloc atipică, de altfel, de un substrat cu frecvenţă joasă, patologizant în esenţa sa atât la nivelul individului, cât şi al societăţii umane în sine.
Ca suport instructiv-culturalizator, mass-media româneşti îndeplinesc astăzi un rol destul de limitat. Acesta încearcă să îşi delimiteze arealul său restrâns prin intermediul câtorva produse prezentate în mod constant publicului său: filme documentare, unele dintre ele remarcabile, de altfel, varii articole de popularizare a noilor descoperiri ştiinţifice necunoscute, încă, publicului larg, producţii de televiziune cu diverse nuanţe, unde apar înfăţişate modele umane ce cuprind toate sferele culturii şi ale ştiinţei şi care încearcă să-i stabilească societăţii, prin valoarea lor personală aparte, norme, conturându-i, astfel, o serie de coordonate specifice neoaxiologiei modern - e-adevarat, mai mult sau mai puţin acceptate de către publicul receptor, de cele mai multe ori, extrem de avizat şi de critic pe bună dreptate şi într-un mod ce respectă cu precizie canoanele unei obiectivităţi bine conturate. După cum se poate constata, acest al rol al mijloacelor de informare de masă se desfăşoară pe un segment de dreaptă cu o dimensiune destul de limitată. Ceea ce nu este normal deloc, cutezăm a zice.
Spatiu de intermediere între ceea ce numim “modelul societar uman” şi cetăţean – „libertarul”, vorba lui Marcel Moreau, de foarte multe ori, înlănţuit de tarele vădit negative ale realităţii înconjurătoare contrafăcute sau nu -, tărâm al prezentării artelor şi corpusurilor ştiinţifice valoroase, mass-media, ca factor important de instruire şi de culturalizare, nu prezintă astăzi un ecart al disfuncţionalităţilor unilaterale, atât de vizibile, ca atunci când vine vorba despre funcţia de informare sau despre cea de interpretare specifice mijloacelor de informare într-un regim de presă liberal. În cazul acestor două funcţii, mass-media nasc voit omisiuni, stabilind ierarhii de importanţă în raport cu propriile interese, care sunt, mai apoi, difuzate înspre receptor prin intermediul mesajului şi absorbite de către acesta din urmă total diferenţiat, în acord, bineînţeles, cu gradele sale extrem de variabile de discernământ şi de înţelegere a realităţii faptelor, aşa cum sunt ele, de fapt, şi nu cu înfăţişarea lor trucată complet intenţionat. În acest context, „forumul mediatic joacă un rol politic crucial”, dupa cum afirma francezul Claude-Jean Bertrand în analiza sa. Rolul instructiv-culturalizator riscă, însă, în atari condiţii de explozie informaţională diversă şi totdeauna controvesată şi interpretabilă, care creează panică şi confuzie în mod controlat şi repetat, să rămână un segment marginalizat pe nedrept, cu o pondere destul de neînsemnată ca posibilitate de alegere pentru public, în sistemul sufocant de tip colivie de interese ale mijloacelor de informare actuale.
Două dintre emisiunile care aduc bucurie în sufletele spectatorilor prin modul lor de concepere şi prin cel de prezentare, este vorba despre “Profesioniştii” (TVR1) şi „Grantat 100%” (TVR1), sunt emblematice pentru definirea funcţiei culturalizatoare a mass-media. Dacă „Profesioniştii” Eugeniei Vodă - acest „“Jacques-Yves Cousteau” al sufletului omenesc - retrasează albia destinului personalităţilor invitate, recompunând, pe tronsoane de viaţă, din amintirile şi din relatările personale ale fiecăruia în parte, drumul profesional-uman al acestora, „“Garantat 100%” sfredeleşte fondul ideatic personal al fiecărui participant la emisiune, stoarce concluzii din experienţe trăite şi conturează valori individuale remarcabile (vezi cazul academicianului Solomon Marcus), care pot constitui piedestalul, până la urmă, a ceea ce se vrea a fi şi este, indubitabil, pilda culturală a societăţii actuale.
Stabilitatea acestei paradigme culturale trebuie să devină azi unul dintre factorii deosebit de importanţi, fundamentali, am putea spune, la care aportul tuturor canalelor mediatice trebuie să tindă a deveni unul major. Mai ales, în contextul actual al metamorfozelor de gândire şi de comportament uman, pe care tot mass-media le generează prin articulaţiile sale conceptuale negative, ce vizează interesul economic şi politic evident al grupurilor existente în spatele lor. Iar acest lucru rezidă tocmai în ponderea diferenţiată conferită tuturor funcţiilor sale de către  chiar mass-media în sine, pentru că, aşa cum scrie acelaşi Claude-Jean Bertrand în cartea sa intitulată “O introducere în presa scrisă şi vorbită”, “puterea de a informa (sau de a nu informa), puterea de a defini marile teme de dezbatere naţională, de a stabili “ordinea de zi” a ţării” se află “în mâinile unui grup tot mai restrâns de proprietari de presă”, a căror tendinţă, după spusele aceluiaşi specialist francez, este aceea de a concentra totul în jurul profitului imediat şi a intereselor politico-economice tot mai uşor desluşibile de către receptorii mai mult sau mai puţin constanţi ai mass-media.
De aceea, putem afirma faptul că funcţia instructiv-culturalizatoare, în atari condiţii mediatice bulversante şi deloc pline de bune intenţii, ar trebui să fie singura capabilă a aduce fiinţa umană mai aproape de ea însăşi şi de tot ceea ce înseamnă valoare reală în jurul său, desetând, astfel, tipologiile repetabile propuse de mass-media în mod constant. Pentru că, rotunditatea intelectuală a unei naţii, aşa cum am afirmat nu de mult, spaţiile ei de circulaţie valorică intrinsecă se regăsesc zăbovind latent şi predestinat, parcă, în “sâmburul” viu şi fascinant al “coexistenţei contrariilor” omului universal, modelul uman desăvârşit, în speţă, nu cel animalizat şi supratehnologizat propus cu ostentaţie azi, iar paşii definirii ample a acestei noţiuni, oricâţi ai număra în şirul istoriei vremilor, se ating ca o curgere lină în geometria lor fixă, proiectând cu o spectaculozitate rar întâlnită dansul ziditor al expresiei înalte şi plină de profunzimi, care fluidizează unic şi major adevărul despre existenţa în sine şi rolul oricărei fiinţe umane pe acest pământ.
Transmiterea culturii trebuie să devină, astfel, în accepţia mijloacelor de informare de astăzi, un culoar pe care să se păşească fără a te izola tu ca receptor într-un “conservatorism paralizant” şi fără ca zestrea culturală străveche moştenită să fie înmânată mai departe noilor generaţii cu omisiuni ori cu distorsiuni de tot felul în mod vădit intenţionat. Abordarea simbiotică şi netrunchiată dintre nou şi ceea ce este vechi şi plin de valoare, cu alte cuvinte, interacţiunea dintre “normele tradiţionale ale societăţii” şi “noile norme în curs de formare“, conform gândirii lui Claude-Jean Bertrand, dar şi conform concepţiei lansate cu ani în urmă de către poetul indian Rabindranath Tagore – „sufletul Bengalului şi poetul Indiei moderne”-, reprezintă temeiul solid, pe care mass-media actuale ar fi necesar să îşi aşeze fundamnetul filosofiei sale atât de controversate în ziua de azi de către omul contemporan.  
Nu ştiu dacă, pe baza obscenităţilor prezente la tot pasul – vezi articularea constant a modei “mitului antifemeii, a femeii-animal, prostituate şi imbecile”, ca fiind emblema singulară a noţiunii de femeie în general -, a proiectelor vulgare de tot soiul, ce invadează distructiv societatea românească în tot ansamblul ei, şi a informaţiilor aduse din condei pe tărâmul sexualizării cu orice preţ a fiinţei umane, al inculturii şi al violenţei fără margini în detrimentul adevăratelor norme ce guvernează noţiunea de OM în sine, mass-media câştigă altceva în afară de bani murdari imediaţi şi deformarea opticii asupra lumii la nivel mental individual şi colectiv, ceea ce este un fapt extrem de grav.
Se poate observa în mod clar, însă, la toate nivelele „politicii sale de interese” efemere, dominanţa unei lipsei de gândire bine structurată - precum este cea franceză, bunăoară, creionată în baza unei logici exemplare de către Claude-Jean Bertrand, Rémy Rieffel si ceilalţi colaboratori ai lor -, care să sublinieze identitatea de sine a sa ca segment societar omniprezent, care îşi vâră nasul peste tot doar pentru a manipula, pentru a crea panică şi confuzie în rândul populaţiei receptoare, pentru a modifica decisiv atitudini şi, implicit, ceea ce este foarte de-a dreptul înfiorător, comportamente umane în lanţ.
Dacă trecerea, în cazul mass-media româneşti, de la regimul de presă comunist la cel liberal înseamnă doar echivalentul restrictiv al unui câmp de linii de forţă trasate de diferitele grupări de interese actuale, atunci, concluzia care se poate stabili aici este una pe cât de simplă, pe atât de dureroasă în esenţa ei, anume aceea că se poate vorbi în mod obiectiv, privind din punctul de vedere a configuratiei locului, doar despre o modificare a poziţiei centrului de greutate al unei epoci, cea totalitară, cu poziţia centrului de greutate al alteia, respectiv, a grupurilor de interese a proprietarilor de presă, aşa cum preciza însuşi Claude-Jean Bertrand. Cu alte cuvinte, avem de-a face cu a schimba un model de haină ideologică cu un altul sau, altcumva zis, cu o permutare de elemente deloc imaginare, cu un alt tip de structurare a mijloacelor de informare comparativ cu perioada comunistă, dar care, din nefericire, implică o categorie de scopuri, în general, ascunse, bine disimulate chiar de către cortina activităţii lor de „suprafaţă”, exercitate, chipurile, deontologic şi justiţiar. Întâlnim, desigur, alte făgaşe de desfăşurare a activităţii profesionale, alte culoare de acţiune, cum e şi firesc, a căror chip real stă, însă, de cele mai multe ori, în spatele semanticii  generoase a ceea ce denumim constant „libertate de expresie” şi libertate personală, în general.
Sigur, nu luăm în discuţie aici rolurile pozitive ale mass-media, „jurnalismul drept”, aşa cum corect îl categorisea de curând Cristian Tudor Popescu, şi profesioniştii oneşti, câţi încă mai sunt ei astăzi, care urmează o cale liniară a activităţii lor de zi cu zi, desprinsă de logica matematică a număratului banilor făcuţi în fel şi chip de către „escrocii de presă”, după spusele aceluiaşi jurnalist, ci facem aici referire strictă doar la complexul de disfuncţionalităţi existente la ora actuală în arealul mediatic românesc (şi repet încă o dată, realizez aceste aprecieri numai din postura spectatorului-cetăţean interesat de logica şi de iraţionalitatea lumii în care gândeşte şi respiră zilnic), care, sprijinit pe fondul teoriei deterministe, generează, aşadar, un lung şir de efecte negative ca răspuns implicit la impulsurile multiple născute de mijloacele de informare de masă, azi, la umbra servilismului lor uşor de remarcat de orişicine în contextul economico-politic actual.
Cu cele două feţe ale sale, una orientată înspre trecut şi alta înnămolită în prezentul mlăştinos şi viciat al vremurilor de acum, pe care suntem nevoiţi să le parcurgem după un traiect prestabilit de alţii la mesele mai mult sau mai puţin rotunde ale intereselor lor colţuroase, mă tem că viitorul mass-media româneşti este cufundat în bezna, pe care ele însele au semănat-o în toţi anii scurşi de după epoca totalitară şi până în prezentul discontinuu al zilei de azi. Ele au devenit, astfel, aidoma unei divinităţi păgâne a mitologiei romane, cu chipul de dinainte învăluit în ceaţa chipului de dinapoi într-un timp asimetric şi bolovănit constant cu arma potrivnică, de această dată, a cuvântului. Un cuvânt care ascunde în lăuntrul semanticii sale bogate adevărul, trunchiind fatal conştiinţe şi îndoind şiruri întregi de coloane vertebrale la cea mai mică adiere de vânt... 




 
Dr. Vasile ŞOIMARU
„Timpul” Chişinău
19 martie 2010

CELE ŞAPTE MINUNI ALE COMUNIŞTILOR MOLDOVENI
Ultimii comunişti ai Europei au asigurat în timpul guvernării lor o creştere economică „durabilă şi stabilă” ca un balon de săpun…
Aproape zilnic trec pe lângă extrema de sud a CC-ului (cimitirul central) din Chişinău, unde, după renovarea Memorialului „eliberatorilor”, au crescut ca ciupercile după ploaie zeci de cavouri, adevărate mausolee din beton, granit şi marmură pentru viitoarele înhumări ale răposaţilor aleşi. De fiecare dată, mă întreb care să fie oare rostul unor investiţii de zeci de mii de dolari, dacă alături de aceşti investitori mor oamenii ca în timpul Holodomorului moldovenesc. În satul meu natal, Cornova, de exemplu, în această iarnă au decedat de frig, boli şi foame 13 oameni şi s-a născut doar un singur copil.
O familie din trei persoane, care n-a avut bani să procure măcar un lighean de cărbuni, a îngheţat toată într-o noapte de ger cumplit. Este satul, care nu i-a lăsat să moară de foame pe Voronin şi familia sa în anii când erau în „ilegalitate şi săraci, lipiţi pământului”. În fruntea gospodăriei colective de atunci se afla un comunist venit din alt sat, pe care Voronin, preşedintele de mai târziu, l-a trimis ambasador în CSI, având o pregătire diplomatică de gradul zero.
În aceste condiţii de genocid au fost aduse mai toate satele noastre, iar liderii kominternişti ai PCRM zilnic fac declaraţii cu care te năucesc despre aşa-zisele „minuni economice şi sociale”, realizate de ei în aproape nouă ani de aflare la putere, criticând vehement primele rezultate - mai mult decât vizibile şi pozitive - ale actualei guvernări democratice.
Am numărat şapte astfel de „minuni”, cărora comuniştii le fac publicitate pe toate căile, sperând să revină la putere, ca să scape de puşcăriile plângăreţe după ei...
Mult trâmbiţata de ei creştere economică doar economiştilor de factură comunistă li se pare un progres: în ultimii nouă ani, Produsul Intern Brut al R. Moldova a crescut cu 48,2% sau 4,5% anual. Numai în nouă luni ale lui 2009 - primul an de criză mondială şi la noi -, cât economia s-a mai aflat sub presiunea comuniştilor, acest indicator s-a diminuat cu 9%. În 2001, comuniştilor le-a revenit o economie care asigura un volum al PIB-ului, în preţuri comparabile, egal cu cel din anul 1965 şi de aproape trei ori mai mic faţă de anul 1990. După creşterea de 48,2%, biata noastră economie naţională, în mari chinuri, a avansat cu cinci ani, de la 1965 la 1970! Adică lozinca de ieri a comuniştilor sovietici „Cincinalul în patru ani!” ei au înlocuit-o cu „Cincinalul în... nouă ani!”.
Cu ritmurile numite mai sus, comuniştii trebuiau să ne mai fericească încă 15 ani, ca să atingem şi nivelul anului 1990. De aici, putem deduce şi secolul în care Republica  Moldova va atinge nivelul economic mediu european, dacă astfel de forţe moldo- româno-fobe, retrograde şi mincinoase nu vor fi aruncate la groapa de gunoi politic.
Totodată, constatăm că, dacă neocomuniştii asigurau economiei moldoveneşti ritmurile de creştere cu care au crescut economiile Familiei Voronin, poate că şi moldoveni trăiau astăzi ca această familie aleasă... Conform estimărilor noastre, bazate pe dinamica cheltuielilor efectuate de Oleg şi publicate în TIMPUL, veniturile lor au crescut de cel puţin 1.500 de ori, adică anual cu 150 la sută. Asemenea ritmuri, demne de Cartea recordurilor Guinness, nu a cunoscut până acum niciunul din miliardarii lumii... Dar şi ritmurile de pauperizare a moldovenilor care au ajuns în scurt timp la cel mai scăzut nivel de trai de pe continentul european sunt demne de Cartea Guinness!
Este anecdotică şi stabilitatea economică lăudată de comunişti. Comuniştii iau ca argument al stabilităţii cele câteva procente de creştere economică în comparaţie cu anul 2000, când PIB-ul alcătuia doar 34 la sută din cel al anului 1990. Dar, dacă am lua ca argument al stabilităţii alt indicator, aplicat în întreaga Europă - PIB per locuitor - şi comparat cu media Uniunii Europene, chiar şi orbii ar vedea ce stabilitate de beton am avut noi în aproape nouă ani de neocomunism.
Conform calculelor economiştilor Gr. Belostecinic şi C. Guţu, raportul dintre mărimea PIB per locuitor în R. Moldova raportată la media UE a crescut, în opt ani, de la 9,6% în 2001 până la 9,7% în 2008 (pentru comparaţie: în Bulgaria şi România acest raport a crescut în perioada dată de la 28 la 40 la sută). Posibil, doar manualele de teorie economică marxist-leninistă mai pot defini asemenea rezultate ca stabilitate economică... Deocamdată însă, la noi se dezvoltă stabil şi accelerat doar economiile Familiei Voronin şi economiile altor câtorva kominternişti din fruntea PCRM... 
 
Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971