Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011
Anul 2010 periodic nr. 1 2 | 3 | 4 | 6 | 7 | 8 | 9 | 10 |
Anul 2009
Jumulirea contribuabilului român
Cunoscuta „scrisoare către ţara sa” a regizorului Alexandru Tocilescu
Adrian Alui Gheorghe, Bedros Horasanghian şi şi Monica Sumalan în trei însemnate reviste culturale
„Actualitatea românească” – articole de prof. dr. Adrian BOTEZ - Partea I
„Actualitatea românească” – articole de prof. dr. Adrian BOTEZ - Partea II
Criza educaţiei, criza mass-mediei, criza din Basarabia – văzute de Magdalena Albu şi Vasile Şoimaru
În loc de concluzii: Mircea Eliade - "Pilotii orbi", articol publicat in ziarul Vremea, 1937
Ziua românilor de pretutindeni şi daruri de binecuvântare
Despre problema identitară de Gavril Cornuţiu
Despre numele de etnie, extrase din articole de Ion Abrudan şi I.D. Sârbu Partea I
Despre numele de etnie, extrase din articole de Ion Abrudan şi I.D. Sârbu Partea II
Versuri de LUCIAN BLAGA în traducerea lui Constantin FROSIN
Articole de Adrian Sturdza, Georgeta Resteman, Al. Fl. Ţene, Adrian Botez, Gheorghe Istrate, George Anca, Loredana Ionas, Constantin Ciubotaru, Dan Lupescu Despre: Incriminarea comunismului, Cenaclul „Lucian Blaga”, Un premiu de excelenţă „B. Fundoianu”, Marea enciclopedie a spiritualităţii româneşti, Educaţia permanentă, Remember: Gabriel Stănescu şi Ştefan Ioanid. Colocviile de marţi, Oradea interbelică, Roşiri de Vede contemporan - Partea I
Partea II
Partea III
Partea IV
Partea V
MARE CREATOR DE LIMBĂ, MIHAIL SADOVEANU A CREAT ŞI MALEFICE CONFUZII – corespondenţă între Corneliu LEU şi Dimitrie GRAMA
Avem un laureat al Premiului Nobel român, care a fost traitor în România, documentare prezentate de George ROCA
Mirodan şi cafeneaua de la nr. 88, de Roni Căciularu
o bogată selecţie de anecdote mai noi sau mai vechi (partea I) -
Partea II
Rubrici de Elisabeta Iosif, Ionuţ Caragea, Ioan Lilă
O bogată selecţie de anecdote mai noi sau mai vechi(partea a II-a)
O bogată selecţie de anecdote mai noi sau mai vechi(partea a II-a)- continuare
O bogată selecţie de anecdote mai noi sau mai vechi(partea a II-a)- continuare
                                               O grevă a scriitorilor români…

                         un editorial de Adrian Alui Gheorghe 
                        în revista „CONTA” din Piatra Neamţ

1.
Am fost tentat şi împins de conjuncturi să văd, recent, un spectacol de circ, într-un oraş de provincie. În cortul mare, după o publicitate zgomotoasă prin oraş, nu erau prezente mai mult de şaizeci, şaptezeci de persoane, răsfirate pe rînduri, lucru care dădea şi mai tare impresia de teatru pustiu. După ce o tobă şi un animator au anunţat începutul “maaaarelui spectacol”, un clovn a apărut ca să încălzească atmosfera. S-a rostogolit, împiedicîndu-se de umbra unui stîlp de susţinere. Şi-a scos pălăria de pe cap în faţa publicului, dar pe cap i-a rămas o pălărie asemenea; a scos-o şi pe aceasta, pe cap i-a rămas o alta, şi aşa mai departe pînă la o duzină de pălării. Scena a plăcut, aplauzele răzleţe ale publicului risipit prin arenă au subliniat reuşita şi ineditul situaţiei. A scos flăcări din buzunar, din gură, din urechi. A scăpat o bilă pe gît, a scos-o pe mînecă. Apoi, vîrf de spectacol, a simulat stoarcerea unei pleoape, vreo jumătate de litru de lacrimi s-a scurs pe rumeguşul arenei. Spectacolul mă prinsese, recunosc. Era nostim. Şi pentru că o bucurie, o uluire sau măcar o curiozitate trebuie împărtăşite, am dat un ochi spre ceilalţi participanţi la “taina spectacolului”. Erau mai mult puşti, unii însoţiţi de bunici sau părinţi. Şi, în general, se ocupau cu altceva decît cu “absorbirea” spectacolului. Unii scriau mesaje pe telefon; alţii ascultau muzică la căşti, bîţîindu-se în ritmul muzicii, privind absenţi spre măscăriciul care îşi forţa limitele artei sale; alţii priveau fără pic de amuzament pe faţă, de parcă ar fi aşteptat să treacă timpul; iar alţii căscau de-a dreptul. Puţini erau cei care priveau cu interes spectacolul, imberbii şi cei cărora secvenţele prezente le reanimau amintiri. Un soi de autism plutea peste sală. Era un spectacol trist iar tristeţea aceasta mi s-a impregnat în carne, a făcut întuneric în inimă. M-am întrebat dacă şi clovnul ştia asta, dacă o simţea. Cînd a sunat primul telefon mobil, îndelung şi cînd a început o conversaţie destul de sonoră despre o întîlnire ratată, am părăsit arena. Afară, mai mult, era o lume care habar nu avea că în cort un clovn stoarce lacrimi dintr-o pleoapă searbădă. M-am întrebat, apoi, dacă scriitorul român (şi de aiurea?) nu e în postura acelui clovn, într-o arenă cu autişti. Pentru cine mai scrie autorul român? Pentru cititori? Cititorii au devenit un orizont îndepărtat, rarefiat, inconsistent. O dovedesc tirajele cărţilor, chiar ale celor considerate „sigure”, care nu depăşesc ordinul sutelor. Scrie, în acest caz, scriitorul român pentru susţinerea culturii naţionale vii? Dar politicile culturale naţionale nu iau în calcul nici cît negru sub unghie promovarea culturii de azi, promovarea literaturii originale, slabele semnale care se mai dau pe ici, colo nu fac decît să demonstreze indiferenţa şi dispreţul. Poate îşi asumă scriitorul român o predestinare, o misiune în pustiu, precum un călugăr care părăseşte gălăgia socială pentru a dialoga cu vocile sale interioare? Poate scriu scriitorii români pentru o glorie postumă care să le demonstreze că „au avut dreptate”? Dar asta nu-i decît pariul pentru o întîlnire fizică cu o „fata morgana” care se iţeşte în deşertul societar.
2.
Scriitorul român a ieşit din comunism cu un oarecare prestigiu. Şi asta datorită faptului că într-o perioadă concentraţionară, de dictatură, părea să poată simula destul de convingător libertatea. Pentru că o simulare a fost şi nu libertate! Atîta timp cît erai liber doar în pat, cînd visai parţial color sau la masa de scris în care cenzorul din tine veghea ca să nu depăşeşti prea mult limitele permise de sistem, nu poţi vorbi de libertate. Liberi au fost, poate, doar cei care nu au scris nimic, care au însăilat cu degetul pe luciul apei propriile viziuni. Deşi şi ratarea destinului celor care au încercat nesupunerea făcea parte din planul de controlare a culturii. Şi cei care au scris, fără să facă ideologie făţişă şi cei care nu au scris nimic, încercînd să se apere, au fost parte în planul de supunere a culturii vii, de manipulare, de sufocare a libertăţii. Dar prestigiul scriitorului român s-a pierdut în hăţişurile „democraţiei originale”, în jungla intereselor, a falselor valorizări din societate. Dacă m-ar întreba cineva, rapid, de ce au dispărut civilizaţiile maya sau altele la fel de celebre, alături de naţii glorioase altă dată, aş răspunde rapid că au dispărut datorită faptului că au lăsat propria cultură să piară. Dacă sufletul unei societăţi e cultura acelei societăţi, e clar că un trup decerebrat şi fără sensibilitate dispare iremediabil. Naţia română pare să fie pe această pantă, a pierderii identităţii culturale, a „aneantizării” propriului suflet. Se motivează (de către „politicieni”) constant că „e criză” şi în vreme de criză toţi trebuie să fim tinichigii, salahori, agricultori, să lăsăm deoparte fanteziile şi visele alambicate, să ne înfigem piciorele adînc în pămînt, să tragem aer în piept şi să ne dumirim pe ce lume trăim. Şi în vreme de criză primul lucru pe care trebuie să-l tăiem dintre priorităţi e visul. Sau cultura. Tăiem din banii pentru cărţi, pentru spectacole, pentru muzică, pentru pictură. Să ne întoarcem în peşteri, că e criză. Să ne sfîşiem unii pe alţii, că e criză. Să ne spălăm creierele, că e criză. Să ne dispreţuim propria istorie, că e criză. Să ne fie ruşine că sîntem normali, că e criză. Eventual am putea să spunem chiar că din cauza culturii, a sentimentului naţional agăţat de creier şi inimă patinăm acum în gol, că dacă nu ne pierdeam vremea cu visatul, cu înmuiatul inimilor cu păguboasa artă, cu patriotismul bine izolat în cartea de istorie, acum eram mai graşi, mai plini de bani, mai prosperi, ca orice fiinţă decerebrată care emană fericire din plin. Şi care e scopul vieţii de azi pe mîine, dacă nu fericirea? Politicile şi politicienii noştri ar putea considera talentul o boală, o infirmitate, consemnate în „nomenclatorul bolilor” şi i-ar trece pe artişti la ajutoare sociale minime, ca pe orice olog şi în felul acesta le-ar închide gura. Pictură? Dar avem în muzee, ce ne mai trebuie alta. Literatură? Dar avem din plin în biblioteci, ce ne mai trebuie cărţi noi. Muzică? De ce ne trebuie orchestre cu treizeci de violonişti, cînd o vioară şi un ţambal sau o orgă electronică pot să acopere efortul a zeci de artişti ai sunetelor? Nu avem autostrăzi în România pentru că artiştii nu se implică. Nu avem o justiţie în România pentru că scriitorii inventează lumi care se interferează cu lumea noastră reală şi o conturbă. Nu avem industrie în România pentru că pictorii au deturnat exporturile României din cele cu produse practice, în cel cu opere de artă. E greu să fii politician „pragmatic” în România de azi cînd ai de a face cu „elemente” care ţin cu tot dinadinsul să promoveze „nebuniile” lor, să creadă că societatea mai are nevoie de artă, cînd „nostalgicii cititului”stau cu ochii ţintă pe o pagină de carte, în loc să scruteze cu ochii în zare cotaţiile de la bursă.

3.
Propun, în consecinţă, o grevă a scriitorilor din România care să se desfăşoare timp de o lună. Ce ar presupune o asemenea grevă? O lună fără manifestări literare, fără apariţia revistelor de cultură, fără tipărirea cărţilor autorilor români în viaţă. O lună măcar! Dacă nu va fi observată lipsa cărţilor de pe piaţă şi a scriitorilor din viaţa publică, înseamnă că şi aşa prezenţa lor era inutilă. Pentru că scriitorul român e în postura legendarului muncitor japonez care munceşte la un moment dat fără salariu, fără normă, doar ca fabrica în care trudeşte să supravieţuiască. Adică scriitorul român îşi pierde nopţile, zilele, viaţa scriind fără nici un fel de plată din partea Culturii Naţionale pe care o serveşte, revistele de cultură nu plătesc nici un sfanţ pentru rezultatele insomniilor creatoare. Ca şi revista noastră, de altfel, care se face prin eroic voluntariat. Premiile literare, cu titulatura de “naţionale”, sînt nişte biete sume care nu acoperă mai nimic din cheltuielile de supravieţuire ale unui om. Dar pe cînd japonezul (legendar) harnic şi darnic face munca de pomană un sezon, scriitorul român o face de bune decenii încoace cu un eroism care, de la un moment încolo, frizează, în accepţia comună, patologicul.


Ce se întîmplă în România ?
de Bedros Horasangian
din revista ACUM
www.acum.tv

Trăim în România. Bine, rău, fiecăruia cum i-a fost dat. Cum şi-a aşternut, cum i s-au aşternut paşii pe cărările vieţii. Unii pe jos, alţii cu căruţa, unii cu teleguţa, alţii cu 4 ori 4. Noua obsesie a românului, după ce pune mîna pe ceva parale. Dar dincolo de bogaţia afişată, deseori reală, alteori bine pitită, există o anume realitate. Nu neapărat cea de la televizor, declaraţiile din Parlamentul României sau culegerile de texte despre anatomia resentimentului. Sună bine, dă bine pe ecran, dar avem mari rezerve că acoperă şi o realitate scăpată de sub control.
De către instituţiile statului. De către comentatori şi analişti care tot taie firul în patru cînd nu mai e nimic de tăiat. Ci de acţionat. Ni se cere solidaritate ca să depăşim o situaţia economico-financiară ( criză mare, ce mai…) mondială.OK, să ne solidarizăm. Cu cine ? Cine are nevoie de solidaritatea cui ?
Greu de răspuns. Ni se cere răbdare şi înţelegere, ţara şi poporul trec prin momente grele.OK, să avem răbdare. Pentru cine? Cine are nevoie de răbdarea şI toleranţa noastră? O minoritate cocoţată la putere şi pusă pe jaf şi jecmăneală. Ce nu ar fi clar ? Vedem cum se schimbă bordurile şi asfaltul se topeşte în voioşie an de an. Vedem cum se plantează bănci şi cutii de gunoaie cu nemiluita,ţepuşe peste tot, care nu folosesc la nimic. Banii se risipesc cu voioşie cu totul aiurea. Şi auzim melodia-şlagăr nu sunt bani! Sunt exemple multe, mari sau mici, dar vizibile. Ni se cere să strîngem cureaua şi să acceptăm ce de multă vreme nu mai este de aşteptat.
Nimic bun şi bine, doar vorbe străpezite de un Guvern incompetent şi un Prim Ministru ajuns de pomină prin lipsa de ruşine ridicată cu ţîfnă la rang de lege. Ruşinea Ardealului, aşa cum muierea lui Octavian Goga era supranumită privighetoarea lui. Nu a fost nici ea uşă de biserică. Nici Boc nu e stîlp de universitate, cu toate decoraţiile primite. Ni se cere să ne batem capul cu tot ce zice, face şi drege FMI-ul, care se joacă cu guvernul României precum I.V.Stalin cu trenuleţele lui. Poporul e descumpănit şi nu mai ştie ce să creadă. In cine să creadă. Şi de ce. Lipsa de autoritate şi încredere în instituţiile statului produce efecte perverse. Las-că-ne-descurcăm-noi este stadiul maxim al incompetenţei ajunsă lege votată şi promulgată. Ce-o-fi-o-fi ne aminteşte de lipsa totală de speranţă şi iluzii din ultimii ani ai regimului comunist din România. Nu ştiam ce va fi, traiam de pe o zi pe alta. Acum, nu ştim ce va fi, trăim de pe o zi pe alta.
Că aderăm la Spaţiul Schengen ar fi grozav. Nici nu realizăm ce mare bucurie ar fi să circulăm prin toate ţările membre ale UE fără să mai efectuăm vreun control vamal. Trai pe vătrai, neneacă, vom dormi prin trenuri, precum homeless prin tramvaiele iernii. Ce se întîmplă în România? Greu să ma convingă cineva că se ştie exact ce se întîmplă şi ce măsuri sunt necesare ca să ajungem întregi pînă în primăvară. Vorba unui hîtru scriitor, Paul Georgescu, inteligent şi cinic pe alocuri, “Vom muri şi vom vedea!”
A murit, dar nu se întrevede nimic. Totul e la nimereală. Merge? Merge, de ce să nu meargă. Ne descurcăm. Nu e bine.



Din revista NOI NU
                    Aceşti oameni care ne conduc...
                                                                                                                                Monica Sumalan

Aceşti oameni care ne conduc au graţia minciunii şi vocaţia nepăsării.
Ei sunt România de care noi ne-am săturat să auzim. 
Aceşti oameni conduc o Românie tristă.  Dar  nu au observat asta. Ei merg mai departe surâzători şi enigmatici.
Cuvintele lor nu transmit nimic sunt goale pe dinăuntru şi pe dinafară. Nu au simţit o Românie tristă, nu au simţit tulburarea românului  care s-a aşezat la rând să mai prindă o speranţă. O speranţă fără chip, o anonimă.
De câte ori au privit în ochii înlăcrimaţi ai oamenilor?
De câte ori au simţit remuşcarea?
Ei sunt România pe care noi nu o cunoaştem, de care ne ferim să vorbim, când nimic nu merge. Ei sunt frumoşii eleganţi, care nu-şi permit să se aplece la colţ de stradă, să dea de pomană.
Şi-au construit imagini de carton, care nu rezistă, imagini care nu reprezintă decât o mare minciună.
Această ţară are oameni extraordinari, pe care nimeni nu i-a văzut sau i-a auzit.
Această Românie tristă are oameni de valoare.
Această Românie nu se sprijină pe politicieni, ci pe noi.
Ei sunt cei care au nevoie de votul nostru, de încrederea noastră –ei sunt cei care cerşesc.
Şi-au pierdut onoarea, şi iubirea. Orgoliul lor nemăsurat  a atins undeva baierele cerului şi a ajuns  la Dumnezeu.
Sufletul le este pustiu ca o gară.
Aceşti oameni care ne conduc reprezintă interese care nu au nici o legătură cu dăruirea cu generozitatea ,cu respectul, cu sufletul românesc.
Dincolo de tot o ţară are destine de condus, nu are nevoie de campanii electorale în care se nasc promisiuni deşarte sau discursuri spectaculoase cu mult zgomot şi un mare nimic.
De cate ori le-a păsat sau au întors capul sau au crezut în cuvintele lor?
Un film cu şi despre ei, doar pentru ei şi  o incredibilă  neputinţă.
Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971