Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011
Anul 2010 periodic nr. 1 2 | 3 | 4 | 6 | 7 | 8 | 9 | 10 |
Anul 2009
Articole de Viorel ROMAN, Mihai BERCA, Alin FUMURESCU, Magdalena Albu, Adrian BOTEZ, Gavril CORNUŢIU, Al. Florin ŢENE, Dona TUDOR, Dan ODAGIU- Partea I
- Partea II
Partea III
Partea IV
Partea V
Partea VI
Partea VII
Articole de Napoleon SĂVESCU, Gavril CORNUŢIU şi Sorin GOLEA - Partea I
Partea II
Partea III
Partea IV
Marin SORESCU tradus în franceză de Constantin FROSIN,
„Jocuri de cuvinte” de Dimitrie GRAMA - „Sonete erotice” de Ioan LILĂ
Valoroasa operă poetică a lui Valeriu MATEI prezentată şi comentată de Daniel CORBU şi Theodor CODREANU
Valoroasa operă poetică a lui Valeriu MATEI prezentată şi comentată de Daniel CORBU şi Theodor CODREANU- Partea II
Oportunităţi de afirmare literară prezentate de Nicolae BĂCIUŢ;
Recenzii de Adrian BOTEZ, Octavian CURPAŞ, Melania CUC, Ionuţ CARAGEA, Manole MOSCU, Eugen CRISTEA, Luminiţa ALDEA, la cărţi de Eugen EVU, Ioana STUPARU, Ionuţ CARAGEA, Theodor DAMIAN, George ROCA, Grigore AVRAM, George TĂUTAN, Al. Florin ŢENE, Paul POLIDOR, Ovidiu CREANGĂ- Partea I
Partea II
Partea III
Partea IV
Partea V
şi un „Dosar din câmpul literelor” alcătuit de Corneliu FLOREA, Florentin SMARANDACHE şi T. DUNGACIU despre: CONTROVERSĂRILE PRODUSE DE EXIBIŢIONISMUL CRITIC.- Partea I
Dosar din câmpul literelor - Partea II
Partea III
Napoleon SĂVESCU,- Radu MIHALCEA, Florentin SMARANDACHE , Zaharia BALA Prezentaţi de Gheorghe BUDEANU, Gheorghe ZIDARU, Octavian CURPAŞ- Partea I
Partea II
Partea III
Partea IV
Partea V
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI
Partea II
Partea III
Lenin a fost homosexual - Partea I
Partea II
D’ALE LUI MARDALE
Rubrica lui Ioan LILĂ
Rubrica Elisabetei IOSIF
DOUĂ NOI COMPOZIŢII ÎN IMAGINE MUZICĂ ŞI TEXT
Identitatea lui Ion Popescu
 

                       OAMENI CU CARE
                          NE MÂNDRIM


Într-o dimineaţă de mai în 1960 treceam pe lângă terenul de volei de lângă Facultatea de Drept din Bucureşti, de unde se auzea hărmălaie mare. Am intrat să văd ce se întâmplă şi am asistat la ultimele schimburi de mingii între echipa Institutului de Cultură Fizică şi Sport şi echipa Politehnicii pentru titlul de campioni republicani universitari. Meciul era echilibrat, jucătorii erau toţi obosiţi şi plini de zgură (pe atunci terenurile în aer liber aveau zgură pe jos). Din echipa Politehnicii, numai unul cu părul roşu părea încă plin de energie şi de hotărâre. În minutele următoare a făcut aproape singur ultimele puncte aşa că Politehnica a devenit campioană universitară pe 1960. „Cine-i ăsta?” întreb pe un vecin de la tribună. „Radu de la CCA (Casa Centrala  a Armatei, precursorul clubului sportiv Steaua), este student la Politehnică… A mai câştigat şi campionatul naţional din 1958! Face parte din echipa naţională de tineret!”

Pe Radu l-am cunoscut personal în 1963, pe plajă la Mamaia. Părea mai curând retras, introvertit, liniştit, nu foarte comunicativ dar… simpatic. Terminase Politehnica în 1961 – la 21 de ani – lucra la Şantierul Naval din Constanţa şi juca volei la clubul Farul… „Cel mai bun jucător de pe teren” scria adesea ziarul Dobrogea Nouă cu toate că Radu renunţase la perspectivele activităţii sportive ca să se dedice profesiei. Ne-a povestit despre problemele lui recente:  Comitetul de Partid respinsese propunerea întreprinderii de a-l numi sef de secţie – la 23 de ani! – din cauza originii nesănătoase: tatăl fusese ofiţer în Marina Militară. Acum se gândea să plece din localitate, să înceapă o nouă viaţă… Ne-a invitat a doua zi de dimineaţă în faţa Cazinoului: urma să iasă în probe pe mare cu un petrolier al cărui motor de 60.000 CP îl reparase el  cu oamenii lui… 60.000 CP! De 1000 de ori mai mult decât avea motorul unui Renault 8, care tocmai începuse atunci să se importe în România!

*
În 1967 l-am întâlnit la Grupul de Şantiere de la Porţile de Fier 1. Condiţiile pentru lucrul pe apă, imediat în aval de cataracte, erau atât de periculoase încât Navrom – societatea de navigaţie pe Dunăre – refuzase să le execute. Atunci Grupul de Şantiere  a organizat o Secţie Navală proprie. Asta era ceva pentru Radu: unde era mai greu!  În primii doi ani reuşise să pună la punct tehnologia de lucru – o premieră pe ţară -  să angajeze oamenii şi să atingă parametrii ceruţi prin proiect. Instaurase o disciplină de fier şi chiar aşa îl şi porecliseră salariaţii: „omul cu mâna de fier!”  Cum să garantezi  altfel atât viaţa oamenilor cât şi întegritatea vapoarelor în condiţiile acelea infernale?

Dar altele erau necazurile, necazuri tipice româneşti: neacceptând că un constănţean este însărcinat să-i conducă pe oltenii localnici, mai mulţi salariaţi reclamaseră la Miliţia Economică  că Radu face contrabandă cu aur în Yugoslavia! Miliţia a emis mandat de arestare dar conducerea Grupui de Şantiere s-a opus: cine să conducă lucrările? După şase luni ancheta se terminase fără rezultat – nicio contrabandă, nicio neregulă! - şi Radu a fost invitat la Miliţia Economică unde a căpătat  permisiunea să se uite în dosarul lui! Şi-a notat numele celor care făcuseră reclamaţiile şi… a doua zi a redus personalul Sectorului Naval cu 27 de persoane, dintre care 9 erau membri de partid iar un număr necunoscut dar apreciabil erau informatori! Asta în 1967! Mare curaj trebuie să fi avut!

Din nou reclamaţii până la ceruri! O comisie a Comitetului Central al Partidului este trimisă pe şantier, ancheta continuă, şi-i dă dreptate lui Radu! Secretarul de partid al Sectorului Naval, care îi făcuse atâtea zile negre, este detaşat la Şantierul nr. 1 unde a primit o unitate de lucru mai mică şi independentă. Radu urma să plece acum cu o comisie tehnică  la Moscova ca să cumpere utilaje necesare pentru şantier.

Trei ani mai târziu citesc în ziare despre „amiralul” de la Porţile de Fier! Radu dezvoltase o tehnologie de derocare a stâncilor sub apă pentru care Dinamit Nobel  - singura companie din lume care dispunea de Know-how-ul necesar  - ceruse 600.000 $! Cum banii nu erau disponibili, Radu, în stilul lui personal, a zis „las’că facem noi!” şi vreo trei luni de zile a lucrat împreună cu minerii la foraj şi la explozii sub pământ „ca să simtă în mâini vibraţiile solului în timpul exploziilor”. A studiat o grămadă de cărţi de specialitate, a propus tehnologia - care fusese aprobată - şi acum conducea şi lucrările de derocare a stâncilor din fundul Dunării! Premieră mondială!  

Ne-am aşezat la o bere într-o gradiniţă de pe malul Dunării… „Ce-ai făcut la Moscova? îl întreb eu. „Nimic! N-am cumpărat nimic! Ruşii aştia sunt – din punct de vedere tehnologic şi  în acest domeniu - cu trei decenii în urma României!” zice el şi mă lasă cu gura căscată! „Şi mai este ceva: dacă viitorul României va arăta aşa cum am văzut eu în Rusia, atunci eu… eu prefer să trăiesc… în trecut!”

Într-o duminică din primăvara lui 1972 mă opresc din nou în Turnu Severin. Radu nu era acasă, era pe şantier. De doi ani fusese numit inginer şef, acum conducea şi fabricile de betoane şi atelierele de cofraje mecanice, ba mai avea lucrări şi pe partea iugoslavă: sârbii aveau să-i mulţumească decorându-l cu ordinul „Steagul Roşu”. Predase lucrările la şenalul navigabil, iar delegaţiile Comisiei Europene a Dunării apreciaseră calitatea acestuia ca fiind „excepţională”! Mai târziu voi afla că acesta a fost singurul calificativ de excepţional acordat la Porţile de Fier, unde lucraseră până la 20.000 de salariaţi timp de 7 ani de zile! Pentru asta urma să primească „Ordinul Muncii” clasa III.

De pe şoseua naţională spre Orşova dau să intru pe şantier: imposibil, totul închis! Panouri galbene anunţau „Pericol de explozie!”  De departe desluşesc  cumva părul roşu – acum cu un început de chelie - pe care-l cunoşteam atât de bine şi rog pe cineva să-l cheme. Radu vine, şi-mi zice: „Hai să asişti la ceva în premieră! Sunt două premiere!”

Mergem mai întâi la platforma plutitoare cu care făcea forajele şi exploziile în stâncă sub apă. Îmi explică: „Aici s-a lucrat la uscat, dar sub digul de protecţie au rămas câteva vârfuri de stâncă care trebuiesc eliminate. Numai că ele se află la 8 metri adincime, la 1.5 metri distanţa de zidul subţire de beton care este gata finisat. Zidul are 14 m înălţime şi nu a fost calculat să reziste la explozii! Îţi dai seama ce se poate întâmpla, nu?”. Mă uit la el, părea liniştit, cu mintea întreagă! „Dar ăia cine sunt?” îl întreb eu şi arăt spre două persoane care stăteau de o parte şi arătau cu totul altfel decât muncitorii îmbrăcaţi în salopetă. „Sunt cei doi ofiţeri de securitate care răspund de şantier” îmi spune el... „iar maşina aia neagră este aici ca să mă ia pe mine dacă se întâmplă ceva! Înţelegi, nu? Peste o lună este inaugurarea oficială a complexului hidroenergetic!” Mă uit la el… Aş fi preferat să fi venit la o săptămână după istoria asta!

„Fii liniştit, am calculat şi experimentat totul, va fi perfect!” „Foc!” îl aud comandând şi artificierul îi răspunde: „Ardeeee!”… De sub apă se aude un  bum-bum prelungit: sunt încărcăturile de dinamită dimensionate cu îndemânare şi aduse la explozie într-o anumită ordine bine precizată. Şi apoi …linişte! Fumul galben care iese din apă se împrăştie pe Dunăre, scafandrul intră sub apă şi controlează totul: perfect! Nici-o stricăciune! Poate pentru prima oară în lume!

„Hai să mai vezi ceva!” Ne suim în maşina lui de şantier şi ajungem repede la o clădire cu fundaţia şi cu pereţii de beton care servea de magazie. „Vezi asta? mă întreabă el. „Poimâine trebuie să fie rasă de pe suprafaţa pământului, dar nu pot să fac asta când sunt oameni aici. Trebuie s-o fac astăzi!” „Bine dar e plină de tot felul de lucruri!” „Ei… tocmai asta este: să distrugi structura betonului fără să dărâmi clădirea!” Scoate nişte planuri din buzunar, discută cu oamenii, aceştia lucrează încă vre-o oră şi din nou: „Foc!”… „Ardeee! “... dar de data asta numai „Prrrrr…”. De peste tot, din fundaţiie, din ziduri iese fum galben, sar bucăţele mici de  beton, geamurile se sparg dar zidurile rămân în picioare cu toate că fundaţia este ferfeniţă! “Mâine muncitorii vor goli clădirea şi pe urmă o să pună un buldozer s-o împingă puţin şi o să cadă toată ca un castel din cărţi de joc!”  Mă uit… Da, un lucru de maestru! Foarte sigur că în România nu se mai făcuse aşa ceva!

Mergem la o bere şi-mi povesteşte ce s-a mai întâmplat: „A avut loc un mare accident: fostul secretar de partid, căpitanul de vas care nu vroia să  lucreze cu mine, nu s-a mai ţinut după regulile mele decât câteva luni… Pe urmă disciplina s-a dus pe apa Dunării!  A făcut o manevră greşită şi a scufundat remorcherul Filiaşi: au murit  el, alţi 5 marinari şi o fetiţă pe care o luase la plimbare! Ce tragedie! Dar… acum am linişte, pot însfârşit să mă concentrez pe rezolvarea problemelor tehnice şi pe conducerea şantierului” „Dar cu exploziile astea, ce-i?  Tu eşti mecanic, ce te bagi în astea?” îl aţâţ eu. „Ei… dacă ai şti ce pasionant este să stăpâneşti tehnica, s-o faci să lucreze pentru oameni, pe oameni să-i organizezi în aşa fel încât treaba să mergă şnur şi să poţi să ţii şi costurile în frâu! Asta este adevarata menire a inginerului!” Spunând asta îl văd cum se aprinde, văd cum din omul puţin obosit şi destins devine din nou mânunchiul de energie şi voinţă pe care-l observasem pe terenul de volei în urmă cu 12 ani!  „Şi…în rest?” „Eh… am fost în Belgia, în concediu… Măi, ăia au construit deja socialismul, au de toate: şi case şi maşini şi… tot!” spune el fără să dea detalii. „Noi aici… nu avem nici-o şansă: ba nu avem ciment destul, ba nu avem cauciucuri pentru autocamioane, ba… Aşa nu se poate construi nimic! Nici cel puţin socialismul!” mai spune el trist. Ştiam că are paşaportul în buzunar, că urma să plece la Jocurile Olimpice de la Muenchen…

*
Următoarea dată l-am întâlnit din întâmplare după unsprezece ani, pe aeroportul din Stockolm. Radu venea de la Lidkoeping, din nordul Suediei unde firma Volvo avea o fabrică de automobile: lucra – în Germania - pentru SKF, o firmă suedeză, world market leader în industria de rulmenţi. După Jocurile Olimpice a rămas în Germania unde primise azil, a învăţat limba germană şi a lucrat doi ani la o fabrica de piese auto unde inventase un dispozitiv de reglare hidraulică a unei maşini unelte şi primise un patent pentru idea lui. Pe urmă terminase o maşină complexă de montat automat amortizoarele de şoc ale automobilelor: aici colaborase cu un institut de automatizari al Politehnicii  (RWTH) din Aachen şi după acesta profesorul îi propusese să vină să lucreze în institutul lui. Radu a acceptat cu plăcere neştiind că ceea ce va urma va fi cea mai grea perioadă din viaţa lui: asimilarea conceptului german despre inginerie,  trecerea de la tehnica  analogă la cea digitală (trei decenii mai târziu avea să-mi spună că tehnica română nu făcuse acest pas nici în 2010!), creşterea calificării la nivel de „Doctor Inginer neamţ” plus lucrările de cercetare pentru dispozitive de poziţionare de mare precizie: 0.01 mm! Ce mai! O revoluţie întreagă în numai patru  ani de zile!

Mă uit la el, mă uit la începutul pronunţat de chelie, la privirea foarte sigură şi parcă tăioasă, la economia la vorbă dar cu fiecare cuvânt plin de însemnătate şi greu ca de plumb. Devenise aproape un specialist neamţ aşa cum îmi închipuiam eu că arată aceştia! Anunţase încă trei patente. Între timp mai lucrase patru ani la o întreprindere minieră, mai întâi pentru coordonarea lucrărilor cu explozibil, pe urmă în cercetări: dezvoltase un dispozitiv electronic de măsurarea a parametrilor cu transmisia datelor la distanţă prin telefoanele digitale care tocmai se introduceau pe piaţă. Colaborase cu Deutsche Telekom şi acum întreprinderea lui primea automat informaţii de îndată ce ceva nu era în regulă la una din instalaţiile montate în Germania, Anglia, Belgia, Franţa… peste tot în vestul Europei! Şi asta o premieră mondială! „Măi, ce treabă ai tu cu telefoanele digitale?” îl întreb eu. „Ah, este pur şi simplu fascinant să creezi soluţii noi folosind posibilităţile tehnicii actuale: îţi umple viaţa într-un mod nemaipomenit!”

Părea absent şi n-avea chef de vorbă. Mi-a spus că firma Volvo ceruse SKF în urmă cu cinci ani să-i proiecteze şi să fabrice nişte piese necesare pentru cutiile de viteze, dar aceasta nu reuşise să rezolve problema. El a fost trimis să preia proiectul şi acum era pe cale să găsească soluţia. „Cum asta, aici pe aeroport?” îl întreb eu. „Ah, nu… Aici aştept numai legătura spre Frankfurt! Dar am delegat problema subconştientului care acum lucrează la rezolvarea ei!” „Asta este o tehnică derivată din medicina tradiţională chineză care permite să activezi conştient capacitatea uriaşă de lucru a subconştientului,  cel care dirijează automat respiraţia, bătăile inimii, digerarea şi alte funcţii vitale ale organismului. Maşina de calcul – dacă aş putea-o numi aşa - lucrează zi şi noapte pentru a asigura viaţa omului sau, dacă o foloseşti dibaci, pentru rezolvarea problemelor tehnice. Zi şi noapte, fără întrerupere! Ea stă cumva în legătură cu memoria – respectiv cu tot ce ai învăţat şi cu toată experienţa ta de viaţă - şi are o capacitate de intuiţie enormă: rămâi uluit ce idei îţi propune!” …Dar stewardesele ne cheamă la avioanele noastre şi nu putem să continuăm convorbirea.

*
Mai trec câţiva ani… Eu sunt mare amator de muzică iar Leonid Bernstein – renumitul compozitor şi om de arte american - dădea  în New York un concert omagial cu ocazia împlinirii a 70 de ani. Cu mare greutate făcusem rost de bilete la Carnegie Hall, Meca muzicii simfonice mondiale. În pauză, încă ameţit de avalanşa copleşitoare de sunete minunate produse de New York Symphony Orchestra, ies pe culoar să mă liniştesc puţin şi… dau nas în nas cu Radu! Radu Mihalcea! „Măi, ce faci tu aici?” „Ce faci şi tu!”  „Bine, dar tu eşti un… mecanic!” „În primul rând că nu sunt un mecanic ci un motorist, şi asta este ceva cu totul altceva! Şi pe urmă… ştii tu ce simfonie minunată desfăşoară motorul automobilului tău atunci când tu te sui nepăsător la volan şi apeşi pe pedala de  acceleraţie? Un motor are ceva mai mult de 100 de parametri care trebuiesc supravegheaţi şi reglaţi continuu şi puşi în armonie unul cu celălalt; o orchestră simfonică are cam 100 de instrumente care şi ele… Cei mai mulţi oameni aud numai zgomotul motorului, dar dacă asculţi cu atenţie distingi în spatele acestuia o simfonie nemaipomenită, cuceritoare şi răscolitoare, aşa cum n-a fost compusă încă de nici-un compozitor, dar a fost creată de ingineri! Este formidabil de frumoasă când motorul funcţionează perfect şi-ţi permite să distingi nu numai melodia ci chiar armonia din spatele creaţiei inginereşti!” Mă uit lung la el…

După concert ne retragem în restaurantul rusesc de lângă Carnegie Hall. „Ce-ai făcut cu suedezii?” îl întreb. „Ah… directorul general a convocat o şedinţa şi eu le-am expus conceptul meu. Toţi colegii au protestat spunând că aşa ceva nu se poate face, că au încercat şi ei, că nu este cazul să ne aventurăm şi să ne compromitem! M-am ridicat şi le-am spus că dacă vor să aibă piesele, mă găsesc în biroul meu” „Şi…?” „Directorul general m-a chemat la el şi m-a întrebat de ce am nevoie. I-am spus că am nevoie mai întâi de linişte: cu temerile colegilor nu pot face nimic. Pe urmă îmi trebuie personal, o clădire unde să montez instalaţia şi bani ca s-o fac – banii urmau să vină de la Volvo - şi dacă se mişcă repede pot să aibă totul gata în nouă luni de zile: ştii tu, sunt multe lucruri bune care apar după nouă luni!”  „…şi?” „Directorul general mi-a spus că-mi acordă tot sprijinul lui, dar dacă treaba nu reuşeşte… să-l înţeleg... ori merge el… ori merg eu… în afara întreprinderii!” „Şi ce ai făcut?” „Ah, nimic, totul numai rutină: am angajat câţiva ingineri buni şi i-am introdus mai întâi în tehnicile mele de meditaţie chinezeşti. Pe urmă am dezvoltat conceptul pentru măsurătoarea şi sortarea pieselor şi i-am lăsat pe cei din Lidkoping să-l aprobe. După opt luni şi jumătate instalaţia complect automată a intrat în funcţie, suedezii au făcut receptia după nouă luni iar întreprinderea mea a mai avut nevoie de încă trei luni ca să priceapă că au un nou produs care era deja vândut pentru următorii doi ani!”

Ciocnim un pahar de bere, îl dăm pe gât! „Şi...?” „Păi m-au chemat la sediul concernului la Goeteborg, mi-au dat SKF Innovation Award „in recognition of outstanding individual achievement beyond and above normal expectations” şi… m-au numit director tehnic al unui grup de întreprinderi din Anglia, Brazilia, Germania şi SUA. Fabrica americană este în Quens aşa că am ocazia să ascult câte un concert fantastic din când în când”.

Zece ani mai târziu eram în delegaţie în Düsseldorf. Zi geroasă de iarnă. Pe panourile de afiţaj citesc: „Recital Extraordinar de Pian dat de…” şi urmează două nume ale unor tineri pianişti români! N-am stat  pe gânduri, m-am dus direct  acolo, intru în sala mare minunat împodobită şi aştept să înceapă. Când colo… pe scenă vine Radu (!!) şi mulţumeşte publicului!
 
Începe concertul: primul solist, o fetiţă de 10-12 ani cântă formidabil, publicul german atât de educat şi de pretenţios este entuziasmat şi aplaudă frenetic. În pauză îl caut pe Radu şi-l găsesc stând de vorbă cu Dr. Teodor Ionescu, un muzician pasionat, pe care-l aud spunând: „Radule, ce faci tu pentru muzica românească este extraordinar!” „Ei aşi, nu-i nimic deosebit! Uită-te la copii aştia, uită-te ce talente extraordinare naşte acest popor român! Asta este într-adevăr extraordinar! Dacă nu-i ajut eu, cine să-i ajute?”  Câţiva ani mai târziu fetiţa avea să câştige - la numai 14 ani - Olimpiada Mondială a Tinerilor Pianişti din Cincinatti, SUA şi să debuteze în 2004 la Carnegie Hall în New York. Dar acum îl întreb pe Radu: „Te ştiam în New York şi inginer, acum te întâlnesc în Duesselorf ca impresar, ce ai păţit?”

După concert mergem într-un restaurant de pe Konigsallee (Aleea Regilor) din Duesseldorf şi, după al treilea pahar de bere băut cu sete, Radu începe să-mi povestească istoria ultimilor zece ani: „Ştii că mă ocupam de automatizări, de ceea ce mai este denumit şi inteligenţă artificială. După ce puneam maşinile în funcţie, trebuia să instruiesc personalul să lucreze cu ele, cu aceste creaţii ultime ale inventivităţii  umane. După ani de experienţă am ajuns la concluzia că numai omul este cel care poartă inteligenţa (desigur, umană!) şi că a lucra cu acesta, a-i modela personalitatea, a-l adapta la cerinţele mereu crescânde ale societăţii  în plină evoluţie poate fi mult mai pasionant decât să dai viaţă unor maşini care pe urmă nu fac altceva decât să-ţi execute ordinele. Aşa că… am început cu mine: am lucrat mai departe ca director tehnic pentru SKF şi am acumulat o experienţă de conducere şi de creaţie de nepreţuit şi asta în mai multe ţări. În acelaş timp am făcut şi cursurile de Executiv MBA la Graduate School of Business Administration în Zürich: vroiam să stăpânesc nu numai maşinile, creaţia imaginaţiei mele, ci şi procesele economice, cele care duc la obţinerea valorii din aceste maşini. După absolvire, GSBA mi-a oferit să rămân la ei ca profesor pentru Managementul Calităţii, dar eu am preferat să fac ambele activităţi în paralel.  Aşa am avut ocazia să lucrez cu oameni cu experienţă profesională deosebită, deja cadre consacrate în diferite întreprinderi din toată lumea, care veneau la GSBA să-şi ia ultima şlefuire înainte de a fi promovaţi încă şi mai sus. A fost o perioadă de viaţă fascinantă şi mai ales extrem de variată: după ce terminam programul la Zürich, mă întorceam la maşinile mele din Frankfurt, Sao Paolo, New York, Manchester…O nebunie!  Elveţienii mi-au acordat în 1995 - Outstanding Achievement Award - pentru «the most outstanding achievement in transfer of academic theory in management practice». M-a bucurat această recunoaştere, fiindcă mi-a confirmat realizarea visurilor mele: să pot face inginerie pe personalitatea oamenilor, modelând-o, dezvoltând-o, adăogându-i sensibilitate, forţă şi capacitatea de creaţie. Este minunat, nu-i aşa?”

„După 1989 am revenit şi în România, am co-fondat o universitate particulară şi am ţinut cursuri de «Conducerea Întreprinderilor» şi de «Managementul Calităţii», am scos şi un manual de management în limba română, alte nouă manuale le-am scris în germană. Am ţinut cursuri la ASE, la Universitatea Politehnica din Bucureşti, şi la alte câteva: acolo am întâlnit copii ăştia extraordinari: cum să nu-i ajut? Aşa că…i ată-mă şi impresar!”

Mai bem o bere… Radu continuă: „Pe urmă m-am gândit că ar fi mai bine să mă dedic total lucrului cu  personalitatea  oamenilor. Am participat la un concurs pentru ocuparea postului  de profesor de «Conducerea Întreprinderilor» şi l-am câştigat: nu au participat decât alţi 42 de doctori în economie germani iar eu… nu aveam doctoratul în economie! Le-am făcut-o! Vezi tu cum se schimbă soarta omului!”

*
Mai 2010: cobor din metrou la staţia Eroilor din Bucureşti şi mă îndrept spre Universitatea Naţională de Apărare (fostă Academia Militară). Clădirea impozantă, placată cu marmoră albă, se ridică măreţ pe un vârf de deal iar monumentul Eroilor din faţa ei punctează decisiv istoria atât de dramatică a României. Urc pe treptele largi împreună cu vizitatorii veniţi să participe la lucrările congresului al XXXIV-lea al Academiei Româno-Americane de Ştiinţe şi Arte. Lume multă, profesori universitari, militari, mulţi epoleţi auriţi de general… Intru înăuntru şi îl recunosc pe… Radu! Este îmbrăcat la „patru ace” cu un costum bleumarin cu dungi subţiri, cămaşă albă scrobită, cravată roşie cu un desen modern şi pare încă foarte tânăr cu toată chelia deasă, cu tot părul alb de pe tâmple şi cu toată rotunjimea din jurul mijlocului… Silueta lui este tot cea a unui sportiv, iar el se mişcă atât de neaşteptat de repede şi de elastic încât ceea ce văd contrastează puternic cu prima impresie, cea dată de părul alb: totuşi se apropie de 70! Aşteaptă pe cineva şi faţa lui exprimă concentrare: trăsături tăiate în piatră, imobile, privire oţelită aţintită în depărtare… Aşa or fi arătând profesorii nemţi?

Mă îndrept către el şi el mă observă: dintr-o dată se transformă total, re-devine prietenul meu din tinereţe, cald şi deschis, cel  pe care-l cunoşteam de atâtea decenii şi care acum, vâzându-mă, râde cu gura până la urechi. Deschide braţele largi şi eu dispar în îmbrăţişarea lui totală dar în momentul următor suntem despărţiţi de mulţime şi luăm loc în rânduri diferite în sala de conferinţe pavoazată festiv. Începe deschiderea oficială la care nu sunt prea atent, oficialităţile coboară de la tribună, generalul Frunzeti, comandantul Universităţii de Apărare, anunţă pe key note speaker prof. dr. dr. dr.h.c… Vecinul din dreapta mă întreabă ceva şi eu nu aud cine urmează acum dar mai apuc să aud „…din Chicago!” şi pe urmă la tribună se urcă… Radu! Îşi aranjează hârtiile şi pe ecranul din faţă apare scris cu litere mari „Economia Mondială la Începutul Deceniului II” Ei, na! Nu mă aşteptam!

Radu salută mai întâi pe cei câţiva colegi veniţi să-l întâlnească şi vocea îi tremură uşor: nu-i mai văzuse de mult! Apoi intră în tema care îşi propunea să trateze ultimii 30 de ani de istorie economică şi asta începând cu SUA şi terminând cu România. Toate astea într-o oră? Mi-e teamă că o să iasă o varză…

Dar Radu o ia metodic, evită detaliile şi prezintă clar aspecte atât de complexe, despre care eu nu mai auzisem niciodată! Încet, încet toate problemele care  s-au discutat zilnic la televizor în ultimii 20 de ani cu comentarii care pe mine mai mult m-au dezamăgit şi înfuriat decât le-am înţeles, se ordonează într-o evoluţie logică a economiei mondiale, devin consecinţe ale unor schimbări care ar fi trebuit să aducă numai bunăstare dar – din păcate – au şi o latură negativă iar aceasta se face simţită la sfârşitul deceniului al II… Ascult, încerc să memorez totul, dar este prea mult, este o colosală avalanşă de informaţii de prima calitate, ordonate şi sistematizate… Încerc să memorez cel puţin legăturile logice dintre fenomenele economice atât de diferite, atât de necunoscute mie şi cu care Radu jongla la pupitrul conferinţei cu atâta dexteritate. Îmi aduc aminte ce-mi spusese un cunoscut comun, prof. dr. dr. Nicolae Filipescu: „He present complex and controversial subjects with authority and clarity!”… Aşa este!

Mă deslipesc cu greu de atracţia irezistibilă a conferenţiarului şi mă uit prin sală: toţi ascultau concentraţi, fără să se mişte, ba unii chiar şi uitaseră să închidă gura! Nu-mi venea să cred ce trăiam, dar mi-am amintit din nou de cunoştinţa noastră comună: „(It) is a fascinating public speaker!” Da, într-adevăr, Radu domina sala total, atât prin prezenţăi cât şi prin calitatea inedită a informaţiilor pe care le punea  la dispoziţie.

Pentru seara, Radu şi-a invitat colegii să mai stea la un pahar de vorbă. A căutat şi a găsit un loc aşa de romantic, cum nici nu ştiam că există în Bucureşti: o cârciumioară sub un pod din Parcul Carol, chiar la intrarea din strada Lânăriei. Câteva mese de lemn sunt aranjate sub sălcii pletoase, de o parte şi de alta se intinde luciul lacului, mai departe se văd arcadele zvelte ale unui alt  pod  peste ape: ce delicateţe neaşteptată într-un oraş inundat de maşini negre! Soarele coboară spre apus şi lăsa o tentă aurie pe lac, pe mese, pe scaune, pe crengile sălciilor şi… pe faţa lui Radu care venise mai devreme şi-şi aştepta colegii. Mă uit mai atent şi deosebesc nişte pete mai deschise… „Ce-s astea?” îl întreb. „Stres, stres total, dărâmător şi cumplit de care am avut parte între 1995 şi 1998... Din fericire a trecut şi astea sunt singurele semne care au rămas: pe urmă am avut cei mai productivi ani din viaţa mea!”.

Îl ascult şi nu-mi vine să cred câte-mi înşiră: şi-a luat doctoratul în «Conducerea Întreprinderilor», a fost  concomitent profesor pentru «Conducerea Întreprinderilor» şi pentru Managementul Calităţii» la două diferite universităţi din Germania, s-a angajat politic preluând poziţia de vicepreşedinte al Sindicatului Profesorilor Universitari din Nordrhein-Westfalen, a scris manuale pentru studenţii germani, a publicat câteva zeci de articole, a înfiinţat o întreprindere de consultanţă şi a dat consultanţă la mai multe întreprinderi româneşti şi la altele din orientul îndepărtat, a propus un plan de relansare a cercetării în România, a organizat proiectul NEUT cu fonduri europene, aducând 2 milioane DM în ţară, a ţinut cursuri la mai multe universităţi româneşti de prim rang… Pentru activitatea în România şi pentru contribuţia adusă la dezvoltarea relaţiilor româno – germane a fost decorat în 2004 cu Ordinul pentru Merit în clasa Comandor. Asta n-a fost de ajuns: a mers patru ani la rând la Chişinău şi şi-a adus contribuţia din plin la dezvoltarea acestui petec de pământ românesc!  Academia de Ştiinţe Economice a Republicii Moldova i-a acordat titlul de doctor honoris cauza… „Stai aşa! Când le-ai făcut pe toate? Şi…ce cauţi în Chicago?”

„Ei, tu ştii, ţi-am mai spus: organizarea nemţească a timpului, alegerea ţelurilor, pe urmă tehnicile mele chinezeşti de creştere a creativităţii, toate astea creează o plăcere şi o uşurinţă nemaipomenită în rezolvarea problemelor! Este un deliciu asemănător unui drog de care nu pot să scap! Asta m-a făcut ca atunci când s-a apropiat timpul de pensionare să-mi pun întrebarea unde mai pot să-mi folosesc restul de forţe creative care mi-au rămas. Am căutat o universitate care ar avea nevoie de mine şi m-am dus peste tot în afara Europei pe unde mai fusesem şi pe unde mai aveam legături: Bangkok, Brunei, Hong Kong, Singapore, Shanghai, Cape Town, Rio… România? Nu! Nu este atât de pregătită ca să mă pot întoarce...!”

„Tot căutând un post pentru anii de după 2005… am întâlnit-o pe Rodica, colega mea de facultate pe care n-o mai văzusem de peste 40 de ani.” „Şi?” „Ea avea un post liber lângă ea – soţul îi murise de câţiva ani, eu eram divorţat  - şi locuia în Chicago... I-am propus să vină cu mine în Africa de Sud, dar ea mi-a atras atenţia că acolo nu ninge şi deci nu se poate schia!” „Ei şi?” „Păi… eu dacă nu petrec două săptămâni pe skiuri în fiecare an… nu mă simt în forţă în anul următor!” „Dar ea… ştia să schieze?” „Nuuu!  Dar am învăţat-o în primul concediu petrecut împreună: n-avea decât  64 de ani, cum să nu înveţe? Ne-am căsătorit în 2004!” „Şi University of Illinois at Chicago?”  „Rodica este profesor la universitatea asta: puteam s-o las singură? M-am băgat şi eu şi am ţinut ce cursuri au avut nevoie: logistică, conducerea întreprinderilor, dezvoltarea produselor… Cum să-mi las tânăra nevastă fără asistenţă!?”

Da, aşa este Radu, mereu pus pe glumă, sau… cum spune prietenul lui „is a warm, personable and charming individual, who inspires others through his openness and integrity”. Îi savurez prezenţa până vin şi ceilalţi colegi invitaţi, pe urmă bem o bere,  mâncăm nişte mici… iar el ne povesteşte despre revenirea lui în rândurile diasporei române după ce a trăit atâţia ani printre străini, despre articolele de specialitate pe care le scrie, despre informaţiile inaccesibile publicului larg pe care el le pune la dispoziţia cititorilor ziarelor româneşti din SUA pentru a-i ajuta să înţeleagă realitatea americană şi să poată folosi avantajele acestei societăţi în interesul personal al fiecăruia… Mă uit la el: a rămas tot aşa de dinamic şi de pasionat cum l-am văzut pe terenul de volei în urmă cu cinci decenii! Este exact aşa cum l-a caracterizat un alt prieten, prof. dr. James Schrager de la University of Chicago: „…an exceptional unusual individual… His personal character and drive is… the most amazing part of Radu!”

Se înserase bine când unul dintre colegi a ridicat paharul şi i-a urat: „La mulţi ani, pentru cei 70 pe care o să-i  împlineşti în curând, măi Radule!”                

                                                                                                                           Prof. dr. George ZIDARU
                                                                                                                           Hochschule, Bochum
                                                                                                                                            Germania, 2010


Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971