Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011
Anul 2010 periodic nr. 1 2 | 3 | 4 | 6 | 7 | 8 | 9 | 10 |
Anul 2009
Articole de Viorel ROMAN, Mihai BERCA, Alin FUMURESCU, Magdalena Albu, Adrian BOTEZ, Gavril CORNUŢIU, Al. Florin ŢENE, Dona TUDOR, Dan ODAGIU- Partea I
- Partea II
Partea III
Partea IV
Partea V
Partea VI
Partea VII
Articole de Napoleon SĂVESCU, Gavril CORNUŢIU şi Sorin GOLEA - Partea I
Partea II
Partea III
Partea IV
Marin SORESCU tradus în franceză de Constantin FROSIN,
„Jocuri de cuvinte” de Dimitrie GRAMA - „Sonete erotice” de Ioan LILĂ
Valoroasa operă poetică a lui Valeriu MATEI prezentată şi comentată de Daniel CORBU şi Theodor CODREANU
Valoroasa operă poetică a lui Valeriu MATEI prezentată şi comentată de Daniel CORBU şi Theodor CODREANU- Partea II
Oportunităţi de afirmare literară prezentate de Nicolae BĂCIUŢ;
Recenzii de Adrian BOTEZ, Octavian CURPAŞ, Melania CUC, Ionuţ CARAGEA, Manole MOSCU, Eugen CRISTEA, Luminiţa ALDEA, la cărţi de Eugen EVU, Ioana STUPARU, Ionuţ CARAGEA, Theodor DAMIAN, George ROCA, Grigore AVRAM, George TĂUTAN, Al. Florin ŢENE, Paul POLIDOR, Ovidiu CREANGĂ- Partea I
Partea II
Partea III
Partea IV
Partea V
şi un „Dosar din câmpul literelor” alcătuit de Corneliu FLOREA, Florentin SMARANDACHE şi T. DUNGACIU despre: CONTROVERSĂRILE PRODUSE DE EXIBIŢIONISMUL CRITIC.- Partea I
Dosar din câmpul literelor - Partea II
Partea III
Napoleon SĂVESCU,- Radu MIHALCEA, Florentin SMARANDACHE , Zaharia BALA Prezentaţi de Gheorghe BUDEANU, Gheorghe ZIDARU, Octavian CURPAŞ- Partea I
Partea II
Partea III
Partea IV
Partea V
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI
Partea II
Partea III
Lenin a fost homosexual - Partea I
Partea II
D’ALE LUI MARDALE
Rubrica lui Ioan LILĂ
Rubrica Elisabetei IOSIF
DOUĂ NOI COMPOZIŢII ÎN IMAGINE MUZICĂ ŞI TEXT
Identitatea lui Ion Popescu
  Prof. Univ. Florentin SMARANDACHE

                     ALEXANDRU ŞTEFĂNESCU
           ŞI TOTALITARISMUL CARE SE INSTALEAZĂ
                                                 ÎN ROMÂNIA





Mărturisesc deschis, eram preocupat cu alte cercetări, nu mă interesau - de la o perioadă - nici politica, nici critica literară (însă m-a anunţat, de la Politehnica din Timişoara, Profesorul Mircea Şelariu despre elucubraţiile obsedatului sexual Alex Ştefănescu la adresa mea:  vezi şi articolul lui Constantin Dungaciu din “Tricolorul”).
 
Îi voi răspunde polemic lui Alex Ştefănescu, pe text, la cartea sa nedocumentată, cu mediocre compuneri şcolăreşti (Adriana Stan), superficială. Cartea sa, „Cum te poţi rata ca scriitor”, publicată la Humanitas, a fost declarată „cea mai proastă carte a anului 2009” (revista "Cultura", anul V, nr.2/257, 21 ianuarie 2010), fiind neprofesională, diluată, nedocumentată. Ce gunoaie de cărţi mai public şi editura asta Humanitas! Dumnealui şi alţii din gaşca sa mă ţin în priză, mă stimulează la creaţie!  Deci… tot răul spre bine! Voi arăta şi aplicaţiile paradoxismului, nu numai în folclor, dar şi-n ştiinţă, filozofie, artă.

1) La pagina 297 Alex Ştefănescu începe cu o comparaţie între mine şi… Nicolae Ceauşescu!  Vreau să-i amintesc că pe vremea ceauşistă eu eram disident: se poate verifica, deoarece am patru dosare la Securitate, însumănd circa 880 de pagini.  Am obţinut copii după ele prin CNSAS. Am şi fugit din ţară în 1988, aşteptănd viza americană într-un lagăr de refugiaţi politici din Turcia.

Comparaţie mai potrivită ar trebui făcută între Alex Ştefănescu şi Nicolae Ceauşescu, fiindcă A. Ş. îl lingea în fund pe Ceauşescu pănă la Revoluţie, scriind pe prima pagină a revistelor literare numai apologii la adresa conducătorului. Dar, ca orice persoană machiavelică, acum A. Ş. îl critică pe dictator.  Şi-atunci, ce încredere poţi avea într-un asemenea „critic” care scrie după cum sunt timpurile, ci nu după adevăr?!  A. Ş. se contrazice singur!

Studiind puţin istoria, veţi constata că nici o stăpănire nu e permanentă, ci se suprapun: o stăpănire peste altă stăpănire, şi tot aşa. Analog, nici un imperiu, ori dictatură, ori totalitarism nu rezistă la infinit – iar abuzurile şi fărădelegile acestora vor fi scoase la iveală mai devreme sau mai tărziu. Deci, cănd o nouă stăpănire se va instala în Romănia, după cea prezentă, el va fi primul oportunist!

2) Despre volumul meu în engleză, „Dedicaţii” (cu o prefaţă intitulată sugestiv “Anti- Carte?”), A. Ş, scrie: “este vorba de grandomanie şi de un narcisism ritualic care amuză, dar şi sperie” (p. 297). Nu este vorba nici de «grandomanie», nici de «narcisism», ci de un experiment literar.  El nu a citit nici măcar prefaţa acestei cărţi (de o singură pagină!), unde se scrie: „Este aceasta o lucrare literară sau de artă? Nici una, nici alta, sau amăndouă în acelaşi timp (…) …arată ca o carte de cărţi, sau ca o metacarte”.  Deci, stilul de avangardă. Şi prefaţa se termină prin „Avantajul acestei cărţi este că ea poate fi citită de cei care nu citesc”, adică de unul ca A. Ş. Şi nu ştiu de ce A.Ş. se «sperie» de-o carte?  Aş vrea însă sa-l văd cum se sperie de acest răspuns?(!)
Apoi face pe glumeţul naiv: „dacă cel care se supraestimează astfel ar deveni agresiv, tot n-am fi în pericol, pentru că între el şi noi se află Oceanul Atlantic” (asta sună pueril, ca o compunere de clasa a patra). Ba ar trebui să fie în pericol, fiindcă şi răspunsurile mele polemice la adresa grăsimii sale pot circula liber prin toată lumea, chiar şi peste Oceanul Pacific - nu doar revista lui plătită din banii poporului şi unde cenzurează pe cine vrea (pentru că tot este “democraţie” – pardon de expresie!) şi publică şleahta lui şi proletcultişti precum Nina Cassian fără măcar să menţioneze apartenenţa nonagenarei dinaintea Revoluţiei (iar această autocenzură ţine tot de… democraţie)!

N-a auzit A. Ş. de experimentele colegului său de mafie literară Nicolae Manolescu Apolzan şi postmodernismul pe care ultimul şi Cenaclul său de Luni le făceau imitănd ca nişte papagali postmodernismul occidental?  De ce nu-i critică şi pe aceia, c-ar avea mai mult material!

Sau, de ce nu merge la rădăcini, criticănd chiar pe literaţii occidentali postmodernişti care l-au format (pariez că aşa ceva n-are nici curaj, nici voie!). N-a auzit de celebrul grup francez „Oulipo” [Ouvroir de littérature potentielle], ai cărui membri propuneau diverse metode tehnice de creaţie artistică? De pildă, Jacques Pérèc a compus un roman intitulat „La disparition”, roman scris în întregime fără litera “e” - cea mai frecventă literă din limba franceză, iar criticii care au recenzat romanul (de-alde Alex Ştefănescu care citesc pe sărite! – vezi şi comentariul lui Corneliu Florea citat la bibliografie) nici măcar nu au observat! Sau Raymond Quéneau cu „Zazie dans le metro”, unde aceeaşi întămplare (o scenă cotidiană) este povestită de diverse persoane, evident, în stiluri diferite. Ori versurile combinatorice ale acestui scriitor de formaţie ştiinţifică (Cent mille milliards de poèmes). Am şi fost în legătură epistolară cu unul dintre fondatori:  scriitorul şi matematicianul FranÇois Le Lionnais, prin anii ‘80. Ori cărţi ale căror pagini se citesc urmănd o schemă logică (precum se fac programele la computer), nu în ordine cronologică. Sau, există cărţi interactive: cititorul poate interveni în text. Etc. Ȋn present se fac experimente literar-artistice multi-media.

Alt experiment livresc pot aminti şi o carte cu toate paginile goale… publicată tot în Vest – asta ar fi bună pentru A. Ş. s-o citească! Literatură nu este numai ce-I place lui A. Ş., că doar nu suntem în dictatură literară (ori se-ntrevede la orizont un soi de totalitarism?). Sau mai ales: cine-i place (citeşte: cine-i ‘plăteşte’) lui! Cine e el, poliţia literară?  Sau cine se crede el? Desigur, nu toate experimentele reuşesc, sau nu toate sunt gustate (nici în ştiinţă, nici în literatură, şi nici în artă – dar fără ele nu se poate).  Avangarda îşi are şi ea cititorii ei, inţiaţi, iar A. Ş. „nu prea le are” în acest domeniu.

3) El jigneşte o serie de scriitori cănd afirmă că aceia care mi-au trimis cărţi cu dedicaţie sunt „autori minori, necunoscuţi de critica literară” (p. 298). Care critică literară, el şi clanul lui? El, care doar răsfoieşte, sau nu citeşte deloc? Sunt zeci de critici şi eseişti literari prin toată ţara, care-au scris despre toţi aceşti autori pe care-i persiflează el. “Critica literară” înseamnă toţi criticii şi eseiştii literari din toate oraşele ţării şi romănii din străinătate, nu doar MAFIA celor de la Bucureşti care vor să monopolizeze cultura romănească.

Iată scriitori mari, sau destul de cunoscuţi, prezenţi în „Dedicaţii”: Gheorghe Tomozei, Dan Tărchilă, M. N. Rusu, Ion Rotaru (autor al unei imprtante Istorii a Literaturii Romăne),  Nicolae Rusu (cunoscut prozator basarabean), Vasile Smărăndescu (haijin), Mirela Roznoveanu (scriitoare în Statele Unite), Adrian Dinu Rachieru (renumit critic şi eseist din Timişoara), Dr. Alexandra Roceric (lingvistă care lucrează la Biblioteca Congresului din Washington D.C.), Mihai Prepeliţă (cunoscut scriitor din Cernăuţi), Dr. Titu Popescu (eseist şi scriitor exilat în Germania), Radu Bărbulescu (scriitor din München, Centrul Cultural Romănesc din München), Constantin Mateescu (cunoscut scriitor vălcean), răposatul poet Al. Lungu (din Germania, redactorul revistei de poezie Argo), Dumitru D. Ifrim (poet), Vasile Gurău (prozator din Germania), Emilian Galaicu-Păun (tănăr şi talentat poet din Chişinău), Florea Firan (autor al dicţionarului scriitorilor olteni), Radu Enescu (filozoful şi eseistul de la Madrid; dacă n-a auzit nici de R.E. înseamnă că Ştefănescu ăsta e un ignorant!), Rev. Dr. Theodor Damian (scriitor, redactor şef al revistei “Lumină lină” din New York), Constantin Cubleşan, Silvia Cinca (prozatoare în SUA), regretatul George Ciorănescu (Germania), Cornelui Florea (prozator în Canada; a scris un foarte interesant jurnal de emigrant; dar polemicile sale nu plac mai marilor zilei, şi-atunci trebuie pus la zid: nu-i aşa?), Gerge Băjenaru (SUA), Marian Barbu (Craiova-Chicago), Ioan Baba (redactor şef al revistei “Lumina” din Novi Sad, Serbia).

Probabil că unii autori din exil sunt mai puţin cunoscuţi „mărimei” sale, dar asta e şi vina lui. Un adevărat critic trebuie să se documenteze permanent, şi mai ales să citească… ceea ce nu prea e cazul cu D-l Ştefănescu. Arată căt de multe lacune are! Ȋnsă, dacă A. Ş. îi citează ca „autori minori” [expresia îi aparţine, p. 298] şi pe George Băjenaru (foarte cunoscut publicist, mereu prezent în revistele de exil), sau pe Ioan Baba care-i animatorul cultural şi scriitorul de limbă romănă premiat în Banatul Sărbesc, înseamnă că individual e afon în ceea ce priveşte literatura exilului. Halal critic! Pe majoritatea îi consideră „amatori”; probabil „profesionişti” (care trăiesc din scris; deşi mă cam îndoiesc de acest lucru fiindcă lumea nu mai citeşte şi deci nu prea cumpără, cu excepţia celor plătiţi de la buget!) sunt numai el şi mafia lui. Şi in Statele Unite, conform cifrelor oficiale, dacă trăiesc 2-3% dintre scriitori din scris. Nu am citat autorii străini şi nici pe cei din domeniul ştiinţelor exacte fiindcă A. Ş. nu este în domeniu (deci ar găsi motive de scuze).

4) Despre dedicaţia scrisă de poetul vălcean George Achim se exprimă că ar aminti de „vremea Festivalului Naţional «Căntarea Romăniei»”.  Şi asta tocmai Alex Ştefănescu, omul care era implicat pănă la găt ca slugarnic cultural regimului trecut! Pentru asta era plătit! Curat murder mai eşti, domnule Ştefănescu! ca să-l parafrazez pe Caragiale. Ȋţi negi trecutul pătat! Şi te făcuşi brusc „mare democrat” de trei parale! Căt de parşiv şi ipocrit eşti! Ȋncă o dată vreau să accentuez că publicaţia (observaţi că nu spun «cartea») „Dedicaţii” nu a fost făcută pentru a pune în evidenţă personalităţile romăne sau străine care mi-au scris sau nu dedicaţii, ci pentru a experimenta (în stil avangardist desigur), pentru a forma o lucrare care poate fi o combinaţie de literatură şi artă, dar mai ales pentru a forma: o carte de cărţi (o meta-carte).

5) Profesorul şi poetul Constantin Matei scria: „...azi România este «iadul îngerilor». Sistemul de valori este dat cu fundul în sus. Există tot mai mulţi oameni incompetenţi şi imorali cocoţaţi în diverse funcţii, care nu fac altceva decât să compromită valorile democraţiei occidentale (intenţionat sau inconştient). Iar cei cu adevărat deştepţi ştiţi ce fac? Pleacă pe capete din ţară şi nu se mai întorc, încât s-ar putea vorbi pe bună dreptate despre o «trădare a intelectualilor»”.

Sistemul de valori a fost dat, într-adevăr, cu fundul în sus: începând de la Eminescu, Caragiale, şi chiar personalităţi istorice importante precum Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazu, toţi sunt terfeliţi şi aruncaţi în fundul prăpastiei!  Aşadar, nu e de mirare apariţia unei cărţi ca a lui Alex Ştefănescu [vor apărea şi altele, commando-uri sau reglări de conturi], pentru a intimida şi descuraja de la scris pe cei care aduc critici puterii actuale, şi pentru a-i azvârli (pe cei ce nu se supun celor puternici) oprobiului public… Fiindcă lumea astazi nu mai citeşte, ci ia totul gata „citit” de vreun critic sau eseist. În felul acesta este foarte uşor demanipulat poporul împotriva celor care nu-s „cuminţi” şi îndrăznesc să aducă acuze guvernanţilor marionetă şi puterii stăpânitoare din România. Cuvântul „democraţie” a căpătat astăzi, din păcate, o denotaţie peiorativă… unii îl iau în  râs, zicând că-i doar o demagogie… alţii - în numele democraţiei - comit abuzuri, crime, încălcări elementare ale drepturilor omului şi, mai ales, caută să-şi impună dominaţia lor pretinzând că fac… democraţie!

Ca în logicile moderne (fuzzy şi neutrosofică), nu există o graniţă clară între sfera naţională «democraţie» şi opusa ei «nedemocraţie».  Avem de-a face cu o zonă tampon (ambiguă, neutră/nedeterminată precum în neutrosofie) între «democraţie» şi «nedemocraţie», interpretată în ambele feluri – depinzând, desigur, de interese şi propagandă. De exemplu: ascultarea/interceptarea convorbirilor telefonice şi a mesajelor electronice ale cetăţenilor este considerată de către oficiali ca o masură „democratică” pentru a preveni atacurile teroriste - chipurile (ce-or face aşa-zişii terorişti în România… eu nu pricep!), iar de către omul obişnuit ca „nedemocrată” deoarece nu respectă dreptul privat al cetăţenilor. Curios că în perioada comunistă aceeaşi ascultare/interceptare a convorbirilor telefonice era condamnată de către vestici ca „nedemocratică”! Nu contează ce ştii, ce creezi, ci contează doar dacă le cânţi în strună celor puternici!

Dacă pe vremea comunistă era o cenzură dură, pe faţă, astăzi cenzura e mai voalată, ascunsă, pretinsă a fi îndreptare... De fapt sintagma „corect politic” a lui H. R. Patapievici (preluată din vest) este noua formă de cenzură (modernă!). Mulţi intelectuali sunt oportunişti, în special cei care trăiesc din scris la comandă, iar altora le e frică… Se încearcă intimidarea, pedepsirea, şi stigmatizarea non-conformiştilor. Treptat, treptat se instaurează un nou totalitarism. Se vorbeşte şi de o democraţie a fricii (în sensul că autocenzura este foarte mare; oamenii se tem să spună public ceea ce gândesc; de aceea pe Internet multe mesaje - acuzatoare ale stărilor de lucru – circulă nesemnate…;  autorii lor ştiu că există şi o spionare electronică).

La conducerea ţării au fost puşi un preşedinte-paiaţă şi un guvern-marionetă prin alegeri fraudate la nivel central (contează cine numără=măsluieşte voturile!). Iar pregătirea psihologică a populaţiei înaintea votărilor, pentru a accepta marionetele la conducere, se face prin publicarea de false „rapoarte de statistică Gallup” în care chipurile se arată că aceste marionette ar fi favorizate de majoritatea populaţiei. Totu-i o mascaradă bine regizată cu ajutorul unor servicii secrete… Se încearcă distrugerea naţiunilor mici. Prima etapă, a demolării industriei şi agriculturii, în România s-a încheiat „victorios”. Urmează acum distrugerea culturii, istoriei ţării - distrugere diabolic organizată. Ştergându-se, astfel, memoria colectivă a unui popor (şi, implicit, conştiinţa colectivă), va fi transformat din popor în populaţie – dispărând de pe hartă. Tinerii români care, în ziua de azi, conştient sau inconştient, detractează valorile naţionale din literatură, istorie, etc. ar trebui să ia aminte că aceeaşi soartă le va fi hărăzită şi lor de către generaţiile care urmează după ei (fiindcă învaţă unii de la alţii!): adică şi opera/ creaţia lor va fi în mod analog batjocorită de urmaşi (satisfăcându-se astfel dorinţele stăpânitorilor care promulgă autodistrugerile successive, şi „învaţă” poporul să se auto-umilească – multe mesaje antiromâneşti am primit de la români prin e-mail: de unde sunt ele şi cine în realitate le fabrică?)…

Unii spun că s-ar efectua chiar experimente sociale şi un război psihologic în România (să vadă cum se poate destrăma o ţară prin învrăjbirea generaţiilor şi, bineînţeles, prin „ajutoare” externe).

Distrugerea culturilor mici se efectuează şi în alte ţări din Europa de Est (după cum îmi mărturiseau nişte cercetători bulgari, sârbi, şi polonezi pe care i-am întâlnit pe la diverse conferinţe internaţionale). În timp ce la naţiunile mari se ridică în slăvi cele mai neânsemnate realizări (făcându-se chiar un cult internaţional al personalităţilor acestora), la naţiunile mici se defăimează totul (ignorându-se, sau mai pervers, boicotându-se personalităţile acestora din urmă). Chiar şi limba este îmburuienată şi invadată brutal şi cu lăcomie cu sintagme şi cuvinte ne-necesare (adică al căror corespondent semantic denotativ exista deja în limba română, deci nu mai era nevoie de dubluri) - şi asta doar din dorinţa de dominare lingvistică… [o paranteză: nu mă refer aici la neologismele necesare, vreau să zic: cele care nu aveau corespondent românesc]. În mod analog, îmi destăinuia Dr. Albena Tchamova de la Academia de Ştiinţe Bulgare: toate personalităţile bulgare (scriitori, luptători, etc.) din trecut sunt supuse unui tir nemilos de defăimare/ desfiinţare!

Îndatorarea internaţională nu are ca scop decât ducerea la înrobire {vezi şi discursul cancelarului german, doamna Angela Merkel, despre ţările „insolvente” [adică: incapabile să-şi plătească datoriile – conform dicţionarului Webster], care trebuiesc conduse din afară!}.  Orchestrarea a fost bine planificată. Dar, conform libertaţii de exprimare, oricine trebuie să aibă dreptul să-şi expună părerea.

6) Zice despre mine că „îşi imaginează că e scriitor” (p. 298). Pentru cunoştinţa lui îl informez că sunt membru al USR (dar şi al unor asociaţii de scriitori din alte ţări; n-am avut prea mare încredere în USR, de aceea m-am înrolat şi altora). însă acest lucru nu mă interesează. Eu scriu pentru că-mi place, şi fiindcă simt că am ceva de spus. Nu am nevoie nici de aprobarea lui A. Ş. sau a altora, şi nici de apologia lor.

7) Apoi continuă la pagina 299: că textele mele sunt „excentrice şi naive” dar recunoaşte că „totuşi, unii le iau în serios” (se referă la scriitorul şi slavonistul Ion Soare din Rm. Vâlcea - el are impresia că scriitori se “fac” numai la Bucureşti; provincia o dispreţuieste şi discrimnează), şi bineînţeles sare la cei care îndrăznesc să aibă vreo părere diferită de-a lui. Se crede, probabil, un dictator literar (numai el are dreptul la cuvânt). Ce combinaţie ciudată: excentrice şi naive! A devenit si el „paradoxist” fără să-şi dea seama (sic!). Îl felicit!  Excentrice = ieşite din limitele obişnuitului; Naive = lipsite de experienţă (conform DEX); etc.

În primul rând vreau să menţionez că el ca critic (cacofonia e binevenită) nu are nici o valoare în străinătate, este pur şi simplu un zerΦ barat. Iar în ţară face critică literară politică (i-a atras atenţia şi Eugen Simion), la fel cum e şi revista lui şi-a Apolzanului – tot pe bază politică şi de haită (vezi şi cartea de mare success a lui Puşi Dinulescu:  Gaşca şi Diavolul. Istoria bolnavă a domnului Manolescu), nu literar-artistică. A făcut şi o „istorie literară” pe criterii politice, reflectând MAFIA literară actuală. Se observă traficul de influenţă practicat de cei doi şi cultul personalităţii pe care-l fac celor care denigrează Romania şi sunt aserviţi (vezi Gh. Văduva) intereselor antiromâneşti… Aşadar, se merge din ce în ce mai bine… spre mai rău! [pentru a folosi o sintagmă paradoxistă folclorică]. Se mai cunosc cazuri în literatura română de abuzuri critice (nepotisme literare):  de exempla Eugen Lovinescu îl dispreţuia pe poetul George Topârceanu, dar bineînţeles îl gudura pe nepotul său, prozatorul Anton Hoban; însă astăzi Topârceanu este mai citit şi mai apreciat decât amândoi la un loc! Cel mai bun critic literar va fi… TIMPUL (când va trece perioada aceasta tulbure)…

După cum am scris şi-n Helluo Librorum: La urma urmei, o adevărată istorie literară/ştiinţifică/artistică în orice domeniu ar trebui scrisă de un colectiv redacţional (nu de o singură persoană, şi aceea coruptă, neonestă, cu ochii doar după bani!), format din specialişti de orientări politice şi ideologice diverse, din grupări literare/ştiinţifice/artistice diverse care să expună din toate punctele de vedere o operă şi un creator – nu din punctul de vedere totalitarist al celor de la putere...
 
8) Tinerii se plângeau pe Internet într-un forum la LiterNet că Alex Ştefănescu cere 100$ pentru a scrie o cronică literară despre ei! Corupţia din România a atins toate nivelele societaţii: de la cultură, literatură, poezie, ştiinţă, până la economie – ca să nu mai vorbim de politică unde e dezastru!
 
9) Ceea ce-i necorect este faptul că istoriile acestea bolnave ale domnilor Manolescu şi Ştefănescu au fost finanţate din bugetul de stat – aşa ceva nu există în America, de exemplu. Trebuie să se gestioneze singuri, nu pe banii oamenilor de rând, când maoritatea pe la ţară nici n-au ce mânca, nici n-au unde lucra - trăind într-o sărăcie lucie, mai rău ca înainte de ’89 din păcate!

10) Pe deasupra, aceste istorii bolnave mai sunt băgate şi pe gâtul bibliotecilor (biblioteci obligate să cumpere maculaturile celor doi domni mafioţi, pe lângă faptul că s-au tipărit cu bani de la buget! - vezi, doamne, fără de ele nu se poate!), unde ele să ţină loc de îndoctrinare, ăsta e scopul lor: în sensul că lumea să asimileze ceea ce vor şi pe cine vor stăpânii de astăzi (reflectate în scrierile celor doi domni bolnavi, că altfel nu le-ar fi fost sponsorizate maculaturile). Apoi, el n-a citit nici o carte de-a mea. Punct! Are datoria de commando să-njure, şi o face cât mai simplu (necitind, ci doar din auzite, ori pe sărite). Din cele peste 60 de cărţi literare ale mele el a răsfoit decât „Dedicaţii”, o meta-carte care… nu se citeşte!

11) Mai scrie că: „În stilul său impetuos şi hilariant, Florentin Smarandache a trimis la un moment dat pe adresa a numeroase reviste din România un fel de manifest prin care încerca să lanseze un nou curent literar inventat de el: paradoxismul” (p. 299). Nu specifică la ce perioadă se referă, fiindcă asa cum am explicat la început eu eram pus la index de Securitate (mi s-au confiscat şi manuscrise, nerestituite de CNSAS nici acum)… eu nu puteam publica nici măcar nevinovate articole de matematică (vreau să spun, articole nepolitice).

12) Citează din versurile mele paradoxiste, trunchiate! - bineînţeles (eu voi reda poemul în întregime), pe care le numeşte “versuri caraghioase”:

            AUDIENŢĂ LA DUMNEZEU
    ...Intru.     – Ieşi, zice.
        (Domnul nostru mă ştia
        credincios în necredinţa mea.)
    Eu îi cer o mână de ajutor,
    el îmi dă un picior.
        (Porcu’ ăsta face numai măgării.
        este un individ complicat şi impur,
            pur şi simplu.
            Foloseşte stilul „fără stil”.)

    Intru.        – Ieşi, zice.
    – Dar daţi-mi şi mie...
    – N-am!
    – Aş dori totuşi...
    – Nu am!
    – Nici măcar...
    – Nici!
       
            (Măgarul ăsta va ajunge cal
            de bătaie pentru sarcastici.)


Are într-un fel dreptate; dar nu ştiu de ce „caraghiosul” şi „hilariantul” nu şi-ar avea loc în literatură? Să citească “Cântecele de mahala” ale mele, care-s chiar distractive (zic eu)!
Poemul de mai sus este de natură lingvistică, şi se bazează pe multiple contradicţii (asta privind cu lupa, pe părţi), exact în stilul paradoxist. Doar că nu e numai atât. La nivel de întreg, poemul este o parabolă: audienţele la secretarii de partid, care întotdeauna se terminau prin scoaterea afară a celui care se plângea de câte ceva.  Simbolizează, dacă vreţi, şi soarta omului în faţa destinului: în sensul că destinul face cu omul ce pofteşte… Eu credeam că domnul Ştefănescu e şi el mai isteţ, vede şi sub înţelesurile unor opere literare – dar dumnealui le ia numai sub formă plată, la mintea lui.

Apoi, se face şi demontajul clişeelor lingvistice (locuţiuni în speţă), prin interpretări opuse (este unul din proceedele paradoxismului): de la figurativ la propriu. Dacă „marele” critic A. Ş. nu le înţelege, îl sfătuiesc să mai studieze (chiar mă ofer să-l ajut). Un astfel de volum mi-a apărut în anul 1983, intitulat Le sens du nonsens (conţinând şi Primul Manifest Paradoxist), bazat pe luarea în răspăr a clişeelor limbii franceze, volum apreciat de însuşi Eugène Ionesco.  Am impresia că Ionesco e un pic mai mare decât A. Ş. şi chiar la nivel internaţional dacă nu mă înşel…! A .Ş. nu s-a prins, cât se crede el de mare „mahăr” literar. Fiindcă A. Ş, atunci când (mai) lecturează, lecturează superficial.

Poemele-mi trebuiesc privite din două unghiuri: în spaţiul mic (la nivel de fiecare vers ori sintagmă, ori câteva versuri/sintagme împreună – unde se poate studia ‘tehnica’), dar şi în spaţiul mare (la nivelul întregului poem:  descoperând cheia lui, parabola, simbolul său). Eu nu scriu poezii „naive”, cum m-acuză el (şi acesta, ales chiar de dânsul, este o dovadă), dar „exotice”: poate să aibă dreptate. Ar putea să compună o carte întreagă de critici la adresa volumului meu în care este inclus poemul paradoxist de deasupra: “Legi de compoziţie internă. Poeme cu… probleme!”, care-i şi pe Internet:  http://fs.gallup.unm.edu/Legi.pdf . Sunt sigur că stăpânirea va sponsoriza „efortul” lui sau al vreunui grangure aparţinând poliţiei culturale actuale, mai ales că vor fi înjurături la adresa mea!  Iar eu voi muri de plăcere să răspund!  M-aş profila pe pamflete!

13) La pagina 299, adaugă: „“Să sperăm că Dumnezeu nu are timp să citească versurile lui Florentin Smarandache”.  Asta se vrea ironie. Numai că, uite, Dumnezeul nu ţine cont de un asemenea mare criticăcat, şi citeşte cărţile mele. De unde ştiu? Pentru că statisticile electronice oficiale ale universitaţii mele mi-arată în fiecare lună pe Internet între 200.000-300.000 hits din peste 100 de ţări (deci pe an 2-3 milioane citiri) şi între 50.000-70.000 descărcări de fişiere (deci pe an 600.000-800.000), referitoare la toate cărţile şi articolele mele: ştiinţifice, literare, sau de artă. Statisticile sunt şi individuale, pe titluri. De exemplu, cele mai citite cărţi literare ale mele sunt memoriile de călătorii (scrise în limba română), iar dintre ele volumul „India magică” (între 2.000-3.000 hits pe lună). Poezie, ce e drept, se citeşte foarte puţin astăzi, iar volumul meu de versuri în română cel mai frecventat pe Internet este (sic!) „Legi de compoziţie internă. Poeme cu… probleme!” cu 400-600 hits pe lună (adică acela din care citează el negativ).

14) Încheie, privind o carte a profesorului Ion Soare, prin expresia: „dându-ne posibilitatea să mai şi aţipim din când în când în timpul lecturii”. Eu am impresia că în aşa fel aţipeşte dumnealui cam la toate cărţile… s-a dat de gol!  Desigur, m-aştept acum la noi invective din partea clanului mafiot al său şi al acoliţilor săi (călăii de serviciu).  Cu cât înjură mai tare, cu atât îi plătesc noii lor stăpâni mai bine. Dar îmi va face o deosebită plăcere să le răspund! Provocându-mă, ei îmi menţin verva creatoare. Doar că aceste publicaţii sunt plătite din bugetul poporului pentru aceşti şarlatani. Românii ar trebui să se revolte în toată ţara contra acestei umilinţe naţionale la care sunt supuşi.

15) Tot la p. 299 adaugă despre Ion Soare că: «Autorul monografiei crede cu candoare că paradoxismul chiar există».  Cum îndrăzneşte în democraţie un autor să creadă altceva decât Alex Ştefănescu?!  Ştefănescu (fotbalistul sau criticul?) ăsta este a-toate-ştiutor, nimeni n-are voie să aibă vreo opinie diferită. Dacă nu acceptă paradoxismul, în schimb nici vorbă să nu accepte „fracturismul”, pentru că sunt oamenii găştii lui! Dar nu-l obligă nimeni să-l accepte, paradoxismul există de la sine. Dar, are curaj - de exemplu - să nu accepte dadaismul? Deoarece contează din ce naţie sunt cei care formează un curent, şi cât de servili sunt sau nu actualei puteri. Dadaismul, care-nseamnă scoaterea cuvintelor din pălarie pentru a forma un text, n-a adus nici o capodoperă şi n-are nici o aplicaţie şi nici o importanţă…

Dar sutele de literaţi de prin toată lumea (incluzând România, Statele Unite, India, China, etc.) care au contribuit la cele cinci Antologii Paradoxiste Internaţionale (1993-2006) cu texte în variate limbi [se pot descărca din site-ul http://fs.gallup.unm.edu/a/paradoxism.htm ], ăştia sunt toţi nişte proşti, numai el e deştept?! Unele naţii au voie să înfiinţeze curente literare, altele nu! Asta-i “democraţie”, bineînţeles!

Cum observa scriitorul Corneliu Florea: critica de astăzi se bazează pe simpatii sau antipatii… şi pe interese… Voilà!

16) Nu voi pierde timpul cu obtuzimea sa să-i explic aplicaţiile paradoxismului în ştiinţă [În Fuziunea Informaţiei (vezi Teoria Dezert-Smarandache de combinare a informaţiilor conflictuale: http://fs.gallup.unm.edu//DSmT.htm - folosită în medicină, robotică, aviaţie, cercetarea militară, logică, teoria mulţimilor, probabilităţi şi statistică, geometrie, teoria multispaţială şi multistructurală, transdisciplinaritate, fizică], în filozofie (neutrosofia ca generalizare a dialecticii), lingvictică, artă… Este vorba de peste o sută de articole, cărţi, prezentări la conferinţe internaţionale, teze de doctorat şi masterat la universităţi din diverse ţări, etc. îi dau acest link unde se poate documenta: http://fs.gallup.unm.edu//a/FifthParadoxistManifesto.htm şi poate trimite gorilele literare de serviciu să găsească motive de denigrare.

17) De ce n-ar exista paradoxismul? Fiindcă nu vrea el, sau fiindcă deranjează noua putere? Ei bine, uite că paradoxismul există chiar în folclor: independent de mine şi de găunoşenia domniei sale.  Mesajul de mai jos a circulat prin e-mail, ajungând şi la mine pe data de 21 iunie 2010. Îl redau în intregime fiindcă reflectă starea de lucruri din România, văzută de cetăţeanul obişnuit, nu de către cel corupt cu bani din visteria ţării pentru a satisface (culmea paradoxismului !) interese antiromâneşti. O să critice A. Ş. acum şi poporul: cum de-a-ndrăznit să scrie aşa ceva? Lucrarea era intitulată «România este o ţară de poveste. O ţară în care nimic nu este ceea ce pare a fi. Credeţi-ne pe cuvânt!»

La noi, în România:
- Salariile cresc, scăzând;
- Pensiile sunt tot mai mari, fiind reduse;
- Medicamentele  gratuite  trebuie  cumpărate;
- La robinet, apa caldă curge rece, iar apa potabilă nu e bună de băut;
- Trăim în frig plătind tot mai multă căldură;
- Plătim asistenţa medicală gratuită;
- Avem un preşedinte care spune mereu adevărul dar fiecare promisiune a lui se dovedeşte a fi o minciună. Culmea, la fel se întâmplă şi cu primul ministru!
- Premierul  ştie totdeauna ce vrea “românul” fără să-l întrebe niciodată;
- Banii ţării sunt tot mai putini şi avem tot mai multi miliardari;
- Poporul primeşte tot mai mult iar numărul  săracilor sporeşte în fiecare zi;
- Trăim într-o ţară liberă, aflată sub ocupaţie străină;
- Sîntem suverani, dar ne închinăm la două Porţi;
- Avem democraţie, dar alegerile sînt fraudate;
- Dezvoltăm cultura, dar denigrăm scriitorii clasici în frunte cu poetul naţional;
- Trecutul nostru este important, de aceea desfiinţăm toate personalităţile istorice;
- Limba noastră-i o comoară, şi de aceea o îmburuienăm cu cuvinte străine nenecesare;
- Plătim elemente halogene ca să ne persifleze pe noi şi ţara;
- Cel mai performant guvern ales de parlament este acela care tocmai  fusese destituit pentru incompetenţă;
- Fiecare ministru jură azi, cu mâna pe biblie, că doreşte binele poporului şi de a doua zi porneşte un program menit să-l distrugă;
- Salariile profesorilor au crescut cu 50%, prin reducerea  cu 15%;
- Într-un singur an au fost create 200 000 locuri de muncă şi ca urmare  numărul  şomerilor a crescut  cu 300 000;
- Este garantată libertatea  de exprimare a cetăţeanului  datorită efortului serviciilor speciale de a le asculta,  în fiecare clipă,  telefonu;l
- Libertatea presei este sfântă, de aceea ajung în stare de faliment tot mai multe ziare; antiguvernamentale;
- S-a redus cu peste 60% numărul taxelor şi impozitelor, dar plătim cu 20% mai mult taxe şi impozite;
- S-au desfiinţat peste 100 agenţii guvernamentale, prin creşterea numărului angajaţilor în plată al acestora cu circa 10%;
- Cabinetul premierului a fost micşorat, desfiinţat chiar,  prin angajarea în plus a  câtorva zeci de consilieri personali ai primului-ministru;
- Constituţia  este respectată de guvernanţi prin încălcarea  fiecărui paragraf al ei,  sub îndrumarea atentă a primului  ministru care este doctor în drept constituţional. Din nou, culmea, la fel  procedează şi preşedintele!
- Legile cele mai bune în România sunt cele care nemulţumesc pe toată lumea;
- Avem  şi o instituţie denumită Direcţia Naţională Anticorupţie care a obţinut rezultate remarcabile în lupta împotriva corupţilor,  fără să  fie condamnat  vreun corupt. Ca urmare, fără nici un corupt, am devenit ţara cea mai coruptă din Europa;
- Deşi 60% din alegătorii cu drept de vot au optat  pentru un preşedinte sau altul, adevăratul şef al statului  a fost desemnat  de “flacăra violet”;
- O campanie electorală de câteva sute de milioane de euro a fost plătită cu numai circa cinci milioane;
- Am fost o ţară fără premier două luni, având concomitent în funcţie  trei  prim-miniştri: unul demis, unul interimar şi unul desemnat;
- Împrumuturile externe împovărătoare, menite să scoată ţara din criză, adâncesc şi mai grav criza;
- Avem o armată tot mai puternică cu o dotare tot mai precară;
- Am intrat în Uniunea Europeană, trăim mai bine dar o ducem de două ori mai prost;
- Speranţa de viaţă este tot mai mare prin creşterea fără precedent a mortalităţii;
- Şcoala este gratuiă pentru toţi copiii, plătindu-se taxe scolare tot mai mari;
- Pentru copiii preşcolari s-au infiinţat mai multe grădiniţe datorită reducerii drastice a numărului celor existente;
- Analfabeţii nu numai că pot citi, ei chiar învaţă legea circulaţiei şi obţin permisul de conducere;
- Turismul a cunoscut o creştere nemaiîntâlnită, ca urmare a  scăderii  numărului turiştilor cu peste 50% faţă de anul precedent;
- S-au luat măsuri hotărâte de întărire a economiei prin desfiinţarea a câte 20 000 de intreprinderi lunar;
- Deşi, prin străduinţa guvernului,  se produc  anual  10 pâini pe cap de locuitor,  fiecare cetăţean are asigurată cel puţin o pâine în fiecare zi;  
- Agricultura noastră poate hrăni  80 de milioane de oameni, ca urmare  peste 80% din mâncarea zilnică a românului este  adusă din alte ţări;
- Petrolul produs de noi este cel mai ieftin din lume. Cum reuşim?  Îl plătim cu preţul cel mai mare din Europa. Cu gazele se întâmplă la fel;
- Construim  în fiecare an sute de kilometri de autostradă şi ca urmare avem autostrăzi tot mai puţine;
 - Şi gropile din carosabil devin tot mai numeroase întrucât le astupăm continuu cu asfalt;
- Oricare altă ţară cu atâtea minuni adunate laolată ar fi dispărut demult. Noi existăm!
Mai sunt şi alte minuni  în ţara asta. În România, minunile nu se sfârşesc niciodată! Şi asta fiindcă şi noi, românii, suntem un popor de poveste. Alegem mereu şi  mereu conducătorii cei mai capabili de minunăţii!
------------------------------------------------------------
Bibliografie:

Alex Ştefănescu, Cum te poţi rata ca scriitor, 2009.
Corneliu FLOREA, POLEMOS: CUM SE RATEAZĂ UN CRITIC LEFEGIU, „Romania VIP”, 17 septembrie 2010, http://www.romanianvip.com/2010/09/corneliu-florea-polemos-cum/
Prof. dr. Adrian BOTEZ,  ACTUALITATEA ROMÂNEASCĂ sau „SUNTEŢI INVITATE/INVITAŢI LA TRĂDARE, DOAMNELOR ŞI DOMNILOR!”, „Romania VIP”, 26 august 2010,  http://www.romanianvip.com/2010/08/adrian-botez-actualitatea-romaneasca/
TEODOR DUNGACIU, Jurnalul unui obsedat sexual sau Cum te poţi rata ca scriitor, Tricolorul, Nr. 1963, sept. 2010.
General de brigadă (r) dr. Gheorghe Văduva, Scrisoare deschisă: Liderilor partidelor politice din Romania, Presedintiei, Parlamentului, Guvernului Romaniei si Justitiei Romane,  Sindicatul Militarilor.
Puşi Dinulescu, “Gaşca şi diavolul. Istoria bolnavă a domului Manolescu”, 2009.





Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971