Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011
Anul 2010 periodic nr. 1 2 | 3 | 4 | 6 | 7 | 8 | 9 | 10 |
Anul 2009
Articole de Viorel ROMAN, Mihai BERCA, Alin FUMURESCU, Magdalena Albu, Adrian BOTEZ, Gavril CORNUŢIU, Al. Florin ŢENE, Dona TUDOR, Dan ODAGIU- Partea I
- Partea II
Partea III
Partea IV
Partea V
Partea VI
Partea VII
Articole de Napoleon SĂVESCU, Gavril CORNUŢIU şi Sorin GOLEA - Partea I
Partea II
Partea III
Partea IV
Marin SORESCU tradus în franceză de Constantin FROSIN,
„Jocuri de cuvinte” de Dimitrie GRAMA - „Sonete erotice” de Ioan LILĂ
Valoroasa operă poetică a lui Valeriu MATEI prezentată şi comentată de Daniel CORBU şi Theodor CODREANU
Valoroasa operă poetică a lui Valeriu MATEI prezentată şi comentată de Daniel CORBU şi Theodor CODREANU- Partea II
Oportunităţi de afirmare literară prezentate de Nicolae BĂCIUŢ;
Recenzii de Adrian BOTEZ, Octavian CURPAŞ, Melania CUC, Ionuţ CARAGEA, Manole MOSCU, Eugen CRISTEA, Luminiţa ALDEA, la cărţi de Eugen EVU, Ioana STUPARU, Ionuţ CARAGEA, Theodor DAMIAN, George ROCA, Grigore AVRAM, George TĂUTAN, Al. Florin ŢENE, Paul POLIDOR, Ovidiu CREANGĂ- Partea I
Partea II
Partea III
Partea IV
Partea V
şi un „Dosar din câmpul literelor” alcătuit de Corneliu FLOREA, Florentin SMARANDACHE şi T. DUNGACIU despre: CONTROVERSĂRILE PRODUSE DE EXIBIŢIONISMUL CRITIC.- Partea I
Dosar din câmpul literelor - Partea II
Partea III
Napoleon SĂVESCU,- Radu MIHALCEA, Florentin SMARANDACHE , Zaharia BALA Prezentaţi de Gheorghe BUDEANU, Gheorghe ZIDARU, Octavian CURPAŞ- Partea I
Partea II
Partea III
Partea IV
Partea V
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI
Partea II
Partea III
Lenin a fost homosexual - Partea I
Partea II
D’ALE LUI MARDALE
Rubrica lui Ioan LILĂ
Rubrica Elisabetei IOSIF
DOUĂ NOI COMPOZIŢII ÎN IMAGINE MUZICĂ ŞI TEXT
Identitatea lui Ion Popescu
                    NEFERICIRILE COBAIULUI  AUTOHTON



Conform obiceiului deja înstăpânit, Paul Polidor nici nu ne mai surprinde prin noul său volum de versuri*. Nu ne mai surprinde în sensul că rămâne acelaşi glas răzvrătit - pe bună dreptate – al Cetăţii. O Cetate pe care o surprinde aproape în cele mai mici amănunte cu aceleaşi tare care o domină şi o îndurerează. Şi, o dată cu ea, e îndurerat şi glasul Poetului. Simţi în versurile lui Polidor o durere mocnită, o revoltă pe care uneori o transmite sfâşietor, alteori condeiul i-o ia înainte şi o urlă pur şi simplu. Pentru cine are urechi de auzit... Probabil că „aceia” chiar nu au urechi, lucru dovedit cu destulă prisosinţă în ultimii 20 de ani de chinuri şi de neîmpliniri.
    
Ce-şi doreşte amărâtul de românaş? Eventual, să câştige la loterie, acolo, la loteria unde se câştigă, desigur, în mod programat. Cam la şase luni o dată! Cum bine grăieşte poemul „Doar de muncă am noroc”. Ce-şi mai doreşte amărâtul de românaş? Să stea cât e ziulica de lungă la „minunatele” telenovele care, în cele din urmă, îi vor lua definitiv lumina ochilor... Poetul trăieşte cu senzaţia – poate deloc departe de adevăr!!! – că România se află sub povara unui blestem: să ne meargă totul de-a-ndoaselea, s-o ia casele la vale – la Valea Plângerii, fireşte!, cum altfel? – în ciuda unui teritoriu binecuvântat cu munţi plini de aur. Vezi „Din nou absenţi la clasă”.

Ochiului atent şi plin de tristeţe al poetului nu-i scapă nici programele televiziunilor, una mai propagatoare de ,,cultură,, decât alta... Programe pline de ,,vedete”, de-o oră sau chiar mai puţin, de funduri oferite generos privirilor libidinoase ale obsedaţilor sexuali, din ce în ce mai numeroşi pe metrul pătrat... Polidor nu se opreşte însă aici, ci îşi continuă radiografia societăţii bolnave incurabil în care încă trăim. Prin vers acid, trage un nou semnal de alarmă, luând în atentul şi scrutătorul său colimator copiii de bani-gata, fiţoşii de Dorobanţi sau de oriunde altundeva. Căci, să recunoaştem, e plină ţara asta amărâtă de asemenea specimene. Dar ce poţi să faci? RĂUL a avut întotdeauna căi ciudate de a se impune. Va dispărea RĂUL după ce va fi citit versurile lui Polidor?  Cine ştie? Poate că nu, dar Paul va continua, în mod cert, să se lupte cu el.

Lui Paul nu-i este străină nici fabula, gen literar pe care îl atacă – desigur – cu acelaşi succes ca şi celelalte. „Salariu de câine” e o frumoasă şi tristă mărturie în acest sens. Dar, poate, unul dintre cele mai tulburătoare versuri rămâne, fără îndoială, cel din poemul „Pensie de supărare”. Indignat, poetul cere să ne dăm „demisia de... cetăţeni”. Dumnezeule mare, vă daţi seama unde s-a ajuns? În ce hal de nefericire suntem? Ce ne mai rămâne de făcut? Ăştia care ne conduc destinele unde „vrea” muşchii lor atrofiaţi de băutură, de răutate şi de dispreţ faţă de semeni nu ar dori să citească aceste versuri-strigăt? Aud?

Degeaba... Românii au uitat deja de aroma revoltei, cum bine zice Paul în poezia cu acelaşi nume. „Oamenilor le e frică” glăsuieşte o altă poezie. Normal, nu? Piticul chior e în stare să te ia direct din pat, exact – adică nu, nu exact! - ci,  mai rău ca în vremurile staliniste. Oricum, mai rău ca pe vremea – o, tempora! – lui „ĂL BĂTRÂN”.
 
În rest, şpaga, toaletele inexistente sau murdare, monstruoasele coaliţii, frica zilnică, nimic nu scapă analizei reci şi – repet – necruţătoare a lui Polidor. Trăim un timp tragic, un timp în care am devenit sclavii altora, o umilă piaţă de desfacere a sentimentelor inumane care ne animă din ce în ce mai tare. Ca muzician, Polidor se dezlănţuie şi împotriva „bubuielii” continue din boxele – era să zic, ale acuzaţilor, şi nu aş fi fost departe de adevăr! – discotecilor, adevărate focare ale consumului de droguri şi ale crimei declarate.

Una peste alta, volumul lui Paul ne lasă – la final – un gust amar. Şi nici măcar nu ştii cum e mai bine... Să fugi? Să te sinucizi? Să renunţi? Mai există oare o micuţă dâră de lumină pe undeva? Cine poate şti?

Eu unul, habar n-am. Dar, în adâncul sufletului meu chinuit, parcă mi-aş dori ca Polidor să vină cu un volum în care să mai întrezăresc o rază de speranţă... Ştiţi dumneavoastră, Speranţa, aia care a rămas ultima în cutia Pandorei! Dragă Paul, eu încă mai aştept!
----------------------------------------------
* „Cobai în Ţara Dezamăgirilor”

                                                                                                                                   Eugen CRISTEA



                      IMPRESII DESPRE CARTEA
                                «CU ŞI FĂRĂ SECURIŞTI»
                                DE OVIDIU CREANGĂ

Eram intoxicată şi oarecum scârbită de valul de cărţi de memorii apărut după revoluţie în care toată lumea se plângea cât de victimă a fost şi cât a suferit. Toţi năpârliseră peste noapte, s-au dezbrăcat de funcţia pe care au avut-o şi de privilegii şi dacă era la modă să strigi: Am fost victimă! Am suferit! strigau toţi ca nebunii. Cel mai tare cântau la corul acesta cei ce le-a fost bine în vechiul regim – adevăratele victime tăceau dintr-un sentiment de jenă şi pudoare: nu poţi să arăţi orice rană – căci voiau să prindă noul val şi să fie tot sus. Victime erau toţi cei pe care eu îi percepusem pe val în perioada comunistă şi nu mai înţelegeam nimic sau mă făceam că nu înţeleg. Victimă… victimă… victimă… peste tot pe unde mă uitam. Şi călăii!?... Şi cei ce le-au fost bine unde sunt? mă întrebam ca prostul citind, căci prea era lumea plină de victime şi de niciun călău. Pricepând ce se întâmplă şi cum năpârlesc cameleonii am renunţat să mai citesc memorii ale aşa-zişilor persecutaţi. Ultimul val de scârbă a venit peste mine cu condamnarea comunismului făcută de Tismăneanu – care a uitat cine a fost taică-su – şi apoi m-am lămurit definitiv: ruşinea nu există pentru unii oameni pe pământ.

Am primit cartea “Cu şi fără securişti” de Ovidiu Creangă cu îndoieli. Altă victimă… mi-am spus şi am deschis cartea… totuşi.

De la primele pagini am avut o revelaţie. Cartea conţine memorii adevărate scrise de un om onest ce nu îşi fabrică imagine de dezident sau victimă şi timpurile trăite de el sunt descrise cu realism şi obiectivitate, aşa cum le-a simţit autorul ce a fost “când sus, când jos… când pe cele mai înalte culmi, când la pământ” aşa cum e în viaţă şi aşa cum îmi mărturisea Ovidiu Creangă într-o convorbire telefonică. El nu încearcă să se ascundă, să se fardeze pentru a părea mai bun sau altceva decât a fost: “Aşadar, după cum vedeţi, şi eu am mâncat puţin caca că nu aveam încotro”. Mărturisirea lui amară, dar şi realist-dureroasă: “Acum toţi se cred eroi şi se bat cu cărămida în piept că ei nu au mâncat nicio picătură de caca. Să ştiţi că cei, ce se bat acum cel mai abitir cu cărămida în piept, sunt cei ce au hăpăit cel mai tare cu polonicul, de le curgea şi pe la colţul gurii. Avem asemenea exemplare şi printre noi şi cine mai e ca ei de patrioţi şi de anti comunişti” a rezonat perfect cu ceea ce gândeam şi eu.

Descrise cu umor ce pare desprins din povestirile lui Ion Creangă – Ce coincidenţă de nume! – unele pasaje te fac să râzi cu lacrimi. Mie mi-au plăcut în mod deosebit două. Capitolul Brigitte Bardot în care autorul face haz de necaz că nu a reuşit să petreacă puţin timp cu actriţa de a cărei vizită în România s-a ocupat personal şi deja fiind în al nouălea cer visând. Dar de visul lui “s-a ales praful şi pulberea” după ce a aflat Elena Ceauşescu de plănuita vizită, programul şi cine o va însoţi în permanenţă şi nu i-a dat viză de intrare: “Ce faceţi, nebunilor? Aruncaţi ştoarfa asta în nădragii lui curvaru de Creangă? Să nu o văd că are curajul să calce în România, putoarea dracului!” Altul care mi-a plăcut mult este cel în care secretara lui Ovidiu Creangă, Ingrid Orendi de la ISCE CHIMIMPORT îi dă două palme straşnice securistului ce îi cere să se culce cu el şi îi răspunde: “Mai bine mă omor decât să mă culc cu un securist”. Am admirat-o din toată inima mea pe acea femeie şi mă întreb câte din aşa-zisele victime ar fi avut curajul ei.

“Cu şi fără securişti” este una din cele mai bune cărţi de memorii scrise de un cercetător chimist ce a lucrat cu Elena Ceauşescu pe care autorul o descrie: “avea un vocabular vulgar, de mahala. Când era nervoasă înjura ca un birjar. Era invidioasă pe soţiile potentaţilor zilei care erau mai frumoase şi mai elegante decât ea. Din acest motiv l-a mazilit pe Mănescu, care era ministru de externe şi avea o nevastă inteligentă, frumoasă şi cochetă”, dar cel mai şocant lucru e că spunea cu scârbă când vedea oameni la cozi: “Au ieşit şobolanii după mâncare”, dar şi ca director, mai apoi, în ministerul de externe de unde pleacă pentru că „avea balamalele politice mai slabe şi se luase în beţe cu şefa”. Cartea este o mărturie în slove a timpurilor pe care le-a trăit cu bunele şi cu relele lor. În ea sunt portrete de oameni: oneşti şi hoţi, lingăi şi verticali, buni şi răi – exact cum sunt oamenii. Nu face greşeala să se autovictimizeze şi de a împărţi lumea în tabere albe şi negre şi nici nu cade în tentaţia de a spune: Securiştii au fost toţi răi! ci îi descrie cât mai corect cu putinţă; unii râme, alţii vulturi, unii hiene, alţii lupi singuratici.

Admir la Ovidiu Creangă cel mai mult onestitatea şi aceasta este trăsătura dominantă a memoriilor lui. El nu se plasează în afara scenei şi arată cu degetul la alţii: Uite ce au făcut! Uite ce răi au fost! Nu. El este chiar pe scenă şi între personaje şi îşi joacă rolul împlinindu-şi destinul.

Bineînţeles că sunt şi situaţii dureroase şi care îţi lasă un gust amar cum este cea cu pâra la securitate a profesorului de istorie ce îi era prieten. Acesta este atât de ticălos încât raportează şi ceea ce nu a spus. Cel care îl previne de turnătorie şi îl salvează rupând hârtiile primite este un securist!!! Lecţia este extrem de dură: „M-am descotorosit de dragostea lui Călinescu încet, cu prudenţă şi tact, ca să nu se prindă că ştiu măgăria lui. Şi era ditamai profesorul de istorie, cu un aer de conte scăpătat, ai fi jurat că este un adevărat gentleman”. Există multe astfel de lecţii în cartea şi printre cuvinte răzbate sentimentul de frică şi neîncredere trăit atunci. Nu ştiai niciodată dacă poţi să te bazezi pe cineva sau nu, dacă este prieten cinstit sau nu.

Discursul către salariaţi la numirea lui ca director în Ministerul de Externe este uman, cinstit, de om ce îşi recunoaşte limitele şi asta în condiţiile în care toţi se credeau atoateştiutori, multilaterali dezvoltaţi: „Dragii mei! Eu până mai deunăzi, am fost cercetător în tainele chimiei. Noi, cercetătorii, suntem cu capul în nori. Toţi ne credem Einstein sau Teofrastus Bombastus Paracelsius. Toţi vrem să descoperim „Piatra Filosofală” sau, cel puţin, să facem din rahat bici. Dar soarta m-a aruncat în groapa cu şopârle şi trebuie să mă descurc cum oi putea. Dar nu mă voi putea descurca decât dacă mă ajutaţi voi, ca să vă spun un adevăr dureros, sunt tufă în comerţ internaţional”.

Faptul că povesteşte cum i-a furat dividendele un englez, foarte bun prieten şi director la o companie prestigioasă din Anglia mi-a confirmat ceea ce ştiam deja că hoţi sunt peste tot.

Cu un curaj ce se apropie de nebunie Ovidiu Creangă pleacă din România după multe şicane şi nedreptăţi „Lucica m-a ronţăit continuu, discret şi cu migală, ca o furnicuţă harnică..... Murgu şi Turcu mă lucrau la nivel înalt şi totul a mers până la celebra şedinţă din 25 noiembrie 1969 la Comitetul Central, când Ceauşescu a dat cu toată conducerea dela Chimimport de pământ” şi la 62 de ni ia viaţa de la capăt în Canada.

Copilăria, viaţa în Basarabia sunt descrise înduioşător în capitolul „Începuturi/ Aspecte din Basarabia românească”. Se simte iubirea de locul natal şi dorul după acel loc. În numele acelui dor şi a acelui cântec ce te cheamă mereu spre leagănul unde te-ai născut Ovidiu Creangă susţine astăzi cu burse de studii elevi de liceu eminenţi din Republica Moldova. E modul lui de a-şi ajuta ţara şi a nu uita de unde a plecat. Bravo, domnule Ovidiu Creangă! Sunteţi un OM şi ROMÂN minunat!

Mi-au plăcut memoriile domnului Ovidiu. Am lăcrimat în Basarabia, am simţit „otrava” de a lucra alături de Elena Ceauşescu, am văzut lumea prin ochii dvs cât aţi cutreierat-o ca director la Ministerul de Comerţ Exterior, am simţit trădarea, şicanele, viermuiala şi minciuna acelor vremi.
    
                                                                                                                      Luminiţa ALDEA


Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971