Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011
Anul 2010 periodic nr. 1 2 | 3 | 4 | 6 | 7 | 8 | 9 | 10 |
Anul 2009
Articole de Viorel ROMAN, Mihai BERCA, Alin FUMURESCU, Magdalena Albu, Adrian BOTEZ, Gavril CORNUŢIU, Al. Florin ŢENE, Dona TUDOR, Dan ODAGIU- Partea I
- Partea II
Partea III
Partea IV
Partea V
Partea VI
Partea VII
Articole de Napoleon SĂVESCU, Gavril CORNUŢIU şi Sorin GOLEA - Partea I
Partea II
Partea III
Partea IV
Marin SORESCU tradus în franceză de Constantin FROSIN,
„Jocuri de cuvinte” de Dimitrie GRAMA - „Sonete erotice” de Ioan LILĂ
Valoroasa operă poetică a lui Valeriu MATEI prezentată şi comentată de Daniel CORBU şi Theodor CODREANU
Valoroasa operă poetică a lui Valeriu MATEI prezentată şi comentată de Daniel CORBU şi Theodor CODREANU- Partea II
Oportunităţi de afirmare literară prezentate de Nicolae BĂCIUŢ;
Recenzii de Adrian BOTEZ, Octavian CURPAŞ, Melania CUC, Ionuţ CARAGEA, Manole MOSCU, Eugen CRISTEA, Luminiţa ALDEA, la cărţi de Eugen EVU, Ioana STUPARU, Ionuţ CARAGEA, Theodor DAMIAN, George ROCA, Grigore AVRAM, George TĂUTAN, Al. Florin ŢENE, Paul POLIDOR, Ovidiu CREANGĂ- Partea I
Partea II
Partea III
Partea IV
Partea V
şi un „Dosar din câmpul literelor” alcătuit de Corneliu FLOREA, Florentin SMARANDACHE şi T. DUNGACIU despre: CONTROVERSĂRILE PRODUSE DE EXIBIŢIONISMUL CRITIC.- Partea I
Dosar din câmpul literelor - Partea II
Partea III
Napoleon SĂVESCU,- Radu MIHALCEA, Florentin SMARANDACHE , Zaharia BALA Prezentaţi de Gheorghe BUDEANU, Gheorghe ZIDARU, Octavian CURPAŞ- Partea I
Partea II
Partea III
Partea IV
Partea V
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI
Partea II
Partea III
Lenin a fost homosexual - Partea I
Partea II
D’ALE LUI MARDALE
Rubrica lui Ioan LILĂ
Rubrica Elisabetei IOSIF
DOUĂ NOI COMPOZIŢII ÎN IMAGINE MUZICĂ ŞI TEXT
Identitatea lui Ion Popescu
 Melania CUC
                  DINCOACE DE LUMEA DEZLĂNŢUITĂ
                           Grigore Avram: Contra răului din noi

Personalitate complexă, asociind în fişa sa de autor volume de poezie şi altele  de ştiinţă, Grigore Avram vine pe piaţa de carte cu o surpriză editorială, o carte de duminică-dimineaţa.
Apărută la Editura Eikon din Cluj  Napoca, în condiţiile grafice cu care această institutie deja ne-a obişnuit, cartea intitluată CONTRA RĂULUI DIN NOI impresionează prin abordarea  acelor faţete ale Vieţii care ne definesc ca Oameni de-a lungul întregii vieţi.
În  paginile de prefaţă, prof.dr.Vasile V. Filip notează:,, Volumul de faţă, Contra răului din noi, pare a deschide reflexivităţii sale  un câmp nou, cel al speculaţiei  moral filosofice (…),,
Speculaţie moral filosofică! Iată un punct  inedit  în opera scritorului Grigore Avram.
Cine suntem? Întrebare care transpare din fiecare eseu, un experiment pe care în general, îl evităm în confruntarea  cu propria noastră dimensiune spirituală.
Incertitudinea, meteahnă veche şi cu care noi, oamenii,  ne-am obişnuit ca şi cu o haină uzată dar suficient de confortabilă pentru a o schimba  cu una care impune şi viziune estetică, pretenţii, şi poate şi mai rău, - indiferenţa noastră în faţa oglinzii, sociologic vorbind,- fac din omul modern un soi de cobaia adaptabil la starea de stress a cotidianului , un Univers sensibil şi complex pe care  Grigore Avram a îndrăznit să-l adordeze în cartea aceasta din unghiuri diferite.
 CONTRA RĂULUI DIN NOI este un exerciţiu de rezistenţă prin noi înşine , prin Credinţă, prin  meditaţie şi Ştiinţă. Dimensiuni aparent diferite dar care converg în timpul şi spaţiul pe care autorul ( cu uneletele omului de ştiinţă şi cu harul poetului) le disecă cu luciditate dar mai ales cu milă creştină.
Numai titlul cărţii în sine şi ne-ar putea duce cu gândul la exorcizare, apoi, răsfoind paginile vom întîlni nenumărate date, fenomene şi locuri comune şi peste care noi toţi, cititorii, poate am trect fără să le dăm importanţă.

 Grigore Avram face propria-i terorie şi îşi asumă responsabilitate pentru actul creaţiei sale fără rezerve şi pe lângă  acel ,,aşa cred  şi justific,, - semn sub care îşi începe discursul,  foloseşte mai ales propriile-i întrebări ca unelete de lucru. Uneori face paralele  într-o adevărată acrobaţie stilistică, are un gen literar împodobit cu metafore dar care deţine şi miezul incandescent al  materiei . Omul de ştiinţă, poetul, citadinul dar mai ales creştinul care compune prin tot atâtea faţete cartea de faţă, este o lume pe care  nouă nu ne rămâne decât să o identificăm.
Seva întregii respiraţii filosofice care  pare a fi coloana verebrală a cărţii, ţine de rădăcina unui Om care este conştient de răul adamic dar tinde clipă de clipă către Lumină.
Timpul ca valoare intrisecă a lucrurilor care duc la desăvârşirea umanităţii , este o altă potecă pe care, copilul pe care autorul în redecopere într-o fotografie, nu are umbre.
Grigore Avram merge, în scris ca şi în viaţă, după reguli stabilte  în consonanţă cu  divinitatea.
Cartea abundă în citate ce  vin din sfere de documentare prin care autorul a  cotrobăit ca într-un cufăr  cu zestrea  generaţiilor, scriitura este coplexă, defel facilă pentru  a fi lecturată  între două trenuri.
O astfel de lucrare nu poate fi percepută la  adevărata sa dimensiune sprituală dacă nu eşti pregătit să-ţi faci timp, să renunţi la vanitate, la decandenţa spirituală  pentru a înţelege mecanismul spovedaniei pe care autorul o face cu seninătate. Autorul a tras pagină după pagină,  a scris despre sine şi lumea care îl înconjoară cu patimă uneori, cu furie alteori dar mai ales cu dragoste şi loialitate faţă de tradiţia strămoşească.
Nu despre cartea în sine voi vorbi mai departe, pentru că ea, cartea trebuie citită cu creionul în mână.  Recitită poate, pagină cu pagină şi , de ce nu, discutată nu doar într-un cerc de lectură.
Dacă nu aş fi ştiut câte ceva despre credinţa prin care Grigore Avram ţine în echlibru balanţa personală,  cântarul pe care poverile  societăţii, şi de ce nu, dorinţa sa de a  escalada versantul cel mai dificil al profesiei sale,- dacă nu l-aş fi cunoscut ca poet aproape imberb şi ca fiu de ţăran, gata să traga brazdă în grădina părinţilor , ţărani de la Maieru, - as fi spus că… autorul volumului de faţă se află într-o etapă a vieţii  în care îşi caută cu disperare identitatea.
 Nu există simulacru în nici una din paginile cărţii sale. Cuvintele, vizualizate prin cerneală tipografică, devin Viaţă, Spiritualitate. Aspecte ale  unor timpi ce fac conjuncţia între mintea şi inima  bărbatului ajuns la maturitate.
Fiecare eseu este o rugăciune în sine, dar şi un motiv de luptă cu întunericul, cu clipa noastră de laşitate inevitabilă.
Exemplele bune abundă, pildele, originale sau preluate de pe Internet sau din Biblie, converg spe taina care a stat la baza cărţii în sine.
Clipa,  Totul sau Nimic, Rostul trecerii, Voluntariatul… sunt titlurile care , ca şi ideile, au  s-au aşezat în pagini cu  îndârjire uneori, cu melanocolie şi chiar nostalgie, ca atunci când a fost vorba de amintirile din copilărie. Cel mai adesea, gandurile s-au stratificat pe verticală, făcând legătura între pământ la cer.
Prin volumul de faţă, Grigore Avram a făcut un pas decisiv în Agora în care Umanitatea însăşi îşi dispută Istoria.  Grigore Avram nu ne oferă doar exemplul firului de iarbă, el ni se dăruieşte, făcând desecţie pe propria-i conştiinţă. Vine dinaintea  noastră cu o carte în care şi-a pus amprenta cu frenezia poetului şi  rigurozitatea  omului de ştiinţă. Iată două faţete ale aceleiaşi identităţi, deasupra cărora, Lumina Lumii rămâne singurul lucru sigur care, ne convinge autorul, că ne-a mai rămas.
 



George Tăutan-Cermeianu, un apărător al adevărului istoric


Majoritatea românilor din România trăiesc cu impresia că emigranţii sunt un fel de dezertori aflaţi într-o goană nebună după avuţie. Că nu le mai pasă de locul unde s-au născut şi că s-au înstrăinat complet de patria mamă. Se uită că, de fapt, cei mai importanţi oameni de cultură români au trăit afară, au murit afară, au promovat cu dragoste şi dăruire ceea ce avem mai bun ca naţie. Imaginea României se datorează în mare parte unor personalităţi precum Cioran, Eliade, Brâncuşi, Enescu şi mulţi alţii.
Desigur, în cazul majorităţii emigranţilor, recunoaşterea a venit numai după ce străinii au evidenţiat meritele şi calităţile unor oameni de geniu. Să spunem lucrurilor pe nume. Mai avem mult de învăţat despre cum să ne preţuim valorile. Iar dacă vine vorba de cultură... abia aşteptăm să dărâmăm statuile simbolurilor noastre, căutând identităţi de împrumut prin zonele obscure ale libertăţii. Cine este de vină pentru toate astea? Anii de comunism sau democraţia prost înţeleasă în care ne-am bătut joc de valorile incontestabile? Anii de sărăcie şi tupeu verbal în care ne-am ascuţit umorul jalnic pentru a înjunghia perfidia la paştele cailor? Să-i întrebăm pe tineri ce ştiu despre valorile româneşti. Să-i întrebăm, cu ce se mândresc ei în faţa străinilor?
George Tăutan-Cermeianu, locuitor de peste două decenii în diaspora canadiană, pe teritoriul insulei Bizard, la o oră de mers cu maşina de Montréal, se luptă cu morile de vânt. „Eu, Dracula, Prinţul Valahiei”, volum apărut iniţial în limba franceză, la editura purtând numele autorului, vine să zdruncine din temelii preconcepţiile celor care cred că România este un popor de vampiri care îşi arată colţii doar când „foametea” îi împinge la consumul de sânge. Eşti român? Arată-ţi colţii! Gluma e glumă dar unii chiar cred în vrăjitoriile scriitorului irlandez, Bram Stoker. Cel care împrumuta caracterul criminalei Elisabeth Bathory pentru a inventa un monstru capabil să trăiască la răcoarea sicriului său umbros, aşteptând sosirea nopţii pentru a înţepa jugulara tinerelor fete cu rochii transparente...!
Vlad Ţepeş, un monument al istoriei româneşti, un adversar de temut al Imperiului Otoman şi un apărător magnific al creştinităţii, s-a bătut toată viaţa sa pentru un petec de libertate şi o cauză nobilă. George Tăutan-Cermeianu se transpune cu dibăcie în pielea acestui personaj de legendă pentru a ne prezenta o tragedie umană. Vlad Ţepeş apare ca un suflet nobil, plin de sensibilitate. Un copil exilat cu forţa la Poartă Otomană, trăindu-şi adolescenţa alături de prietenul său şi viitorul duşman de moarte, Mahomed al II-lea. Un tânăr îndrăgostit căruia i se interzice să-şi împlinească destinul alături de „Curcubeul” ochilor săi, frumoasa armeniană, Gök Kusagi. Un familist care este neputincios în faţa convertirii fratelui său mai mic, naivul Radu cel Frumos. Un copil exilat ce află pierderea tatălui său şi a fratelui mai mare, Mircea, ucişi mişeleşte de Vladislav al II-lea. Un iubitor al naturii şi al plaiurilor mitice româneşti. Îndrăgostit de pădure, de munţi, de izvoare şi de bătrâna Dunăre. Un adolescent călit în instrucţii dure, un poliglot şi un luptător desăvârşit. Un strateg neîntrecut şi un geniu al situaţiilor imposibile. Turcii l-au botezat Kazaklî (diavolul), după o noapte în care 35 000 de-ai lor şi-au pierdut viaţa omorându-se unii pe alţii, într-o confuzie generală în care valahii au purtat straie turceşti. Dar agresorii au fost mereu la sud de Dunăre. Şi tot turcii au fost cei care l-au inspirat pe domnitorul valah cu trasul în ţeapă. Vlad Ţepeş s-a folosit de psihologia adversarului pentru a-i reîntoarce înzecit teroarea!
Încă o calitate remarcabilă a lui Vlad-Ţepeş, cel care moşteneşte numele tatălui său, membru al Ordinului Dragonul, a fost respectul pentru Coran, chiar dacă această carte sfântă cade în mâna unor sultani avizi de putere ce interpretau cuvântul lui Allah în favoarea propriilor interese cuceritoare şi meschine. Chiar şi în anii de detenţie cruntă de la Vişegrad, în care Matei Corvin încerca să-l convertească la catolicism, Vlad Ţepeş vorbeşte despre aspectele pozitive ale Coranului. Lucru pe care, chiar şi unealta lui Matei Corvin şi a Papei, părintele Bartolini, este nevoit să-l recunoască. În ciuda acestui respect pentru „Dumnezeul Universal”, domnitorul valah refuză pentru mai mulţi ani renunţarea la ortodoxism şi convertirea la catolicism, chiar dacă dincolo de ziduri îl aşteptau copiii săi, Mihnea şi Vlad, alături de scumpa sa soţie, Maria. Cu ei a trăit şi avea să trăiască cele mai minunate clipe ale existenţei sale. Chiar dacă a avut mai multe iubiri, amintindu-le pe Cornelia şi Gök Kusagi, dragostea sa pentru Maria i-a dat forţa şi curajul de a reveni la viaţa de familie şi, mai mult de atât, de a recuceri tronul Valahiei. Vlad Ţepeş a trăit erosul perfect şi a fost un tată model, în ciuda anilor de detenţie şi a luptelor care l-au ţinut departe de copii pentru o perioadă lungă de timp. Marele său regret a fost drama lui Radu cel Frumos, fratele său mai mic ce a fost impus ca domnitor de către Mahomed al II-lea în Ţara Românescă. Un conflict interior pentru Vlad Ţepeş ce are ca deznodământ uciderea lui Radu cel Frumos într-una din bătăliile pe care turcii le purtau împotriva lui Ştefan cel Mare, la Vodnău.    
Vlad Ţepeş a fost iubit de popor, de omul simplu, de ţăran şi de soldaţi. Dar minţile viclene ale boierilor şi ale pretinşilor prieteni i-au lăsat un gol imens în suflet. Singurul care nu l-a trădat niciodată a fost Ştefan cel Mare, cel mai bun prieten al său şi camarad de luptă împotriva turcilor. Domnitorul moldav l-a ajutat la recucerirea tronului Valahiei pentru ultima oară. Instalat la Bucureşti pentru o scurtă perioadă, Vlad Ţepeş piere într-o bătălie eroică pentru apărarea tronului, în care, alături de cei mai fideli cavalerişti împrumutaţi de Ştefan cel Mare, îşi varsă sângele pe glia pământului străbun.
George Tăutan-Cermeianu este o enciclopedie vie şi un apărător al adevărului istoric. Volumul „Eu, Dracula, Prinţul Valahiei” este şi va fi una dintre cărţile de referinţă ale românilor şi francofonilor din America de Nord în ceea ce priveşte personalitatea şi imaginea lui Vlad Ţepeş. Mai mult de atât, am avut satisfacţia să fiu primul care pipăie manuscrisul în limba română şi sper ca această avancronică să fie preludiul unui moment special. Dracula se întoarce la origini, după ce a restabilit ordinea în gândurile ignoranţilor. Dar fără să-i tragă în ţeapă şi fără să le producă nenumărate coşmaruri. A făcut-o printr-o metaforă, a propriei sale existenţe, sădită în sufletul unui scriitor devotat României şi valorilor sale nemuritoare.

                                                                                                                                                 Ionuţ Caragea

               

                         “ Ochiul magic al metaforei “- o carte surpriză


    Cartea  ”Ochiul magic al metaforei “ de Al.Florin Ţene, apărută la Editura Semănătorul, 2010, ne dezvăluie adevărata capacitate a criticului ( poetului, prozatorului şi eseistului )  de a îmbina cercetarea fenomenului cultural, cu critica literară, din unghiul manifestării lui originale, cu speculaţia filosofică a fondului spiritual pe care aceasta îl presupune.
    Volumul cuprinde peste 80 de eseuri de fenomenologie filosofică şi  cronici de carte în care, prin critica de artă, hermeneutică filologică, filosofie  ţintesc către o viziune coerentă şi globală asupra dinamicii spirituale prefigurate în cadrele culturii naţionale şi universale.
    Autorul are capacitatea de a se ridica uşor  deasupra obiectului investigat, să-l analizeze în şiruri de conexiuni care iluminează o epocă, opera  unui scriitor din literatura universală, un şir de spectacole de teatu la Petroşani sau Cluj, o carte, o mentalitate, un fenomen. Al.Florin Ţene are înzestrare pentru analogia rapidă şi pentru scenariul de idei, iubeşte coerenţa şi armonia teoretică. Adăstând asupra unor cărţi de Artur Silvestri, Dumitru Velea, George Baciu, C. Zărnescu, Emil Istocescu şi alţii, autorul, prin inteligenţa sa disociativă, dublează observaţia asupra amănuntului cu fine consideraţii teoretice prilejuite de adâncimea textului.
    Analizând peripeţiile eului în metafizic, criticând elogiul crimei în baladele româneşti sau egoismul criticii asupra unor opere,  eseistul aduce argumente  în sprijinul afirmaţiilor sale. Cercetând operele lui Hegel, Bergson ca ”maşină de făurit zei “ , Byron, autorul face, în acelaşi timp, şi un efort spiritual de a sesiza subtextul filosofic al unei practice artistice.
    Criticând pe unii scriitori care au colaborat cu securitatea şi în urma acestor trădări, destui confraţi au făcut ani grei de puşcărie, Al.Florin Ţene , făcând aluzie la “Jurnalul fericirii “ este” fericit” pentru fericirea de a fi condamnat de unii dintre confraţi.
    Emblemele literaturii universale sunt indentificate prin operele marilor scriitori: efortul cristalizării, prin trecerea de la filosofia lui Hegel la cea eminesciană, coagularea “sacral-filosofică “ sub forma neoplatonismului, este o metodă de exploatare a totalităţii prin carte şi text.
    Volumul “Ochiul magic al metaforei “( ce inspirit titlu!) este o sinteză exemplară de instrucţie şi talent, deopotrivă prilej de încântare şi de iluminare culturală.

                                                                                                                                                 Manole Moscu

Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971