Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011
Anul 2010 periodic nr. 1 2 | 3 | 4 | 6 | 7 | 8 | 9 | 10 |
Anul 2009
Articole de Viorel ROMAN, Mihai BERCA, Alin FUMURESCU, Magdalena Albu, Adrian BOTEZ, Gavril CORNUŢIU, Al. Florin ŢENE, Dona TUDOR, Dan ODAGIU- Partea I
- Partea II
Partea III
Partea IV
Partea V
Partea VI
Partea VII
Articole de Napoleon SĂVESCU, Gavril CORNUŢIU şi Sorin GOLEA - Partea I
Partea II
Partea III
Partea IV
Marin SORESCU tradus în franceză de Constantin FROSIN,
„Jocuri de cuvinte” de Dimitrie GRAMA - „Sonete erotice” de Ioan LILĂ
Valoroasa operă poetică a lui Valeriu MATEI prezentată şi comentată de Daniel CORBU şi Theodor CODREANU
Valoroasa operă poetică a lui Valeriu MATEI prezentată şi comentată de Daniel CORBU şi Theodor CODREANU- Partea II
Oportunităţi de afirmare literară prezentate de Nicolae BĂCIUŢ;
Recenzii de Adrian BOTEZ, Octavian CURPAŞ, Melania CUC, Ionuţ CARAGEA, Manole MOSCU, Eugen CRISTEA, Luminiţa ALDEA, la cărţi de Eugen EVU, Ioana STUPARU, Ionuţ CARAGEA, Theodor DAMIAN, George ROCA, Grigore AVRAM, George TĂUTAN, Al. Florin ŢENE, Paul POLIDOR, Ovidiu CREANGĂ- Partea I
Partea II
Partea III
Partea IV
Partea V
şi un „Dosar din câmpul literelor” alcătuit de Corneliu FLOREA, Florentin SMARANDACHE şi T. DUNGACIU despre: CONTROVERSĂRILE PRODUSE DE EXIBIŢIONISMUL CRITIC.- Partea I
Dosar din câmpul literelor - Partea II
Partea III
Napoleon SĂVESCU,- Radu MIHALCEA, Florentin SMARANDACHE , Zaharia BALA Prezentaţi de Gheorghe BUDEANU, Gheorghe ZIDARU, Octavian CURPAŞ- Partea I
Partea II
Partea III
Partea IV
Partea V
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI
Partea II
Partea III
Lenin a fost homosexual - Partea I
Partea II
D’ALE LUI MARDALE
Rubrica lui Ioan LILĂ
Rubrica Elisabetei IOSIF
DOUĂ NOI COMPOZIŢII ÎN IMAGINE MUZICĂ ŞI TEXT
Identitatea lui Ion Popescu
 TREI RECENZII DE ADRIAN BOTEZ



AUTO-DECRIPTAREA ONTOLOGIC-AXIOLOGICĂ A MAESTRULUI-SIMFONIE: „DESPĂRŢIRI DE PLURAL sau IEŞIRI DIN SISTEM”, de EUGEN EVU

...După cele trei Cărţi ale Întâlnirilor – urmează, în sistemul de gândire şi, mai ales, simţire, al lui Eugen EVU – necesitatea unei cărţi a Despărţirii...  „Despărţiri de plural”, cum ţine să precizeze autorul. Să vedem de ce ar fi necesară, atât de devreme, Despărţirea, după TREI atât de frumoase şi fructuoase Întâlniri...

„Mulţumesc trădărilor, care astfel – devreme fiind, fac mai suportabil inerentul Adio al Unuia, către Celălalt...! Caut să-mi fiu aidoma mie, pur şi complex, dar nu complicat, Eugen Evu. Intră şi  uită-te, vezi ceea ce oricum vezi şi dumneta, însă altfel. Prin aceasta nefiind suprimaţi de asaltul pluralităţii, prin acesta fiind noi înşine, plurisemantic, unici, aşa cum ne este viaţa, care,  nu-i aşa? – este o moarte cu...încetinitorul...Poate...Numărătoarea este călătorie inversă, inversăm Timpul...” (cf. O dizertaţie despre Mişcare, p. 7).

Evident, discuţia pornită (întru explicarea demersului cărţii – implicând un soi de „hartă/ghid spiritual/ă”, pentru [auto-] înţelegere şi [auto-] lectură) -  încă de la începutul ei, se duce în plan cosmico-metafizic – şi pune în mişcare termeni şi arhei ai ontologiei Omului Etern.

„Unul” şi „Celălalt” aduc aminte de termenii noicieni, dar, mai cu seamă, de cei ai cărţii lui Mihail Şora -  Eu tu, el ea - sau dialogul generalizat  ( o  carte scrisă în preajma lui decembrie 1989 şi apărută abia în 1990, după ce filozoful îşi multiplicase manuscrisul şi îl difuzase prietenilor…). Acolo, în cartea filozofului Şora (ca şi în gândirea lui Eugen EVU), persoanele gramaticale jucau, de fapt, într-o dramă cosmică, a “iubirilor”/autocunoaşterilor paradisiace aflate în ek-stasis – şi a “trădărilor necesare”, adică a necesarelor perspective, cerute de statutul ontologic al Fiinţei Umano-Divine, pentru a se cunoaşte pe sine, prin autocontemplare “obiectivată”.

Eugen EVU constată că “adio” este atitudinea, gestul uman absolut necesar/ă, pentru a exista, în mod conştient. S-a întâlnit cu sine în mulţi, li s-a dăruit, până la a se dez-identifica, până la a se pierde pe sine (…din vedere şi din existenţa reală).

E timpul, afirmă multpreadăruitul/dăruitorul, să mai şi EXISTE, “să-mi fiu aidoma mie, pur şi complex, dar nu complicat, Eugen Evu”.  

Generozitatea nu trebuie să ducă  la sinucidere. Generozitatea extremă, fără “oglindire”-conştientizare -  duce la masacru, la genocid, la terricid. La pierderea Şansei Soteriologice a Umanităţii.

Hristos s-a identificat, pe Cruce, cu Păcatele Istoriei Umanităţii – dar n-ar fi putut mântui pe nimeni, dacă rămânea în non-disociere de Istorie. Mântuitorul nu este un “oarece inform”: Mântuitorul poate fi DOAR Hristos-Dumnezeu – UNU şi Unicul.

Oglinditul, pentru a putea fi Oglinditorul şi Vizionar-Obiectivat-Mântuitorul.

La fel, şi Poetul!

Să fii “suflet în sufletul neamului tău” – dar, apoi, Golgota s-o urci Singur… Moise se identifică, fireşte, cu “poporul lui Israel”, dar, pentru a-şi împlini funcţia de Călăuză spre Ţinutul Canaanului/”Pământul Făgăduinţei”, trebuie să se unicizeze: să urce SINGUR Sinaiul, să rămână SINGUR înafara Canaanului, pedepsit şi auto-pedepsit: adică, singularizat, precum Viitorul Munte Golgotic, pentru a fi ZĂRIT şi urmat – sau, după caz, de care  să se delimiteze Poporul lui Israel – să se delimiteze de păcatul Unicului Moise – pentru a-l păstra drept Călăuză, “loc de Mişcare” a Trupului şi Duhului, totdeodată!

…N-au decât “poporenii” să-l contemple, să-i ofere “pluralitatea-plurisemantismul” lor - dar el să-şi păstreze, faţă de ei,  acel “altfel”, UNICITATEA - singura modalitate de a le fi REPER! “Intră şi  uită-te, vezi ceea ce oricum vezi şi dumneta, însă altfel. Prin aceasta nefiind suprimaţi de asaltul pluralităţii, prin acesta fiind noi înşine, plurisemantic, unici, aşa cum ne este viaţa”...

…A trăi, întru a te dărui -  nu înseamnă nici să-ţi oferi nemurirea, nici să le oferi altora nemurire, în sens biologic. Ci să oferi (ţie şi lor!) TOLERANŢĂ faţă de moarte! Speranţă/vizionarism în “ce este dincolo de ce vezi” …cu ochii fizici. Da, “viaţa (...) este o moarte cu...încetinitorul...Poate...Numărătoarea este călătorie inversă, inversăm Timpul...” – adică, Drumul este comun, dar dacă îţi şi le arăţi Inversul Egoismului Fiinţial/Timpul, celor pe care-i călăuzeşte preaplinul ontologic din tine -  poţi să trezeşti forţa Nebănuitului-ca-Inversare-Ontologică, INVERSAREA ONTOLOGIEI TERESTRE, pentru ONTOLOGIA CELESTĂ!

…Mai ales dacă eşti Vizionar, deci Profet, deci Poet!

…Aceasta ar fi intenţia teoretică a filozofului Eugen EVU! Dar Poetul-MAESTRUL iniţiator în vizionarism-Eugen EVU – este, mereu, generozitatea pluralizării întru “ceilalţi!”

…Şi, în definitiv, filozofia se poate dezvolta şi altfel: (tu) EŞTI cu atât mai mult cu cât (ei) SUNT. Fiinţa Maestrului este, de fapt, făptura lui hristică, etern dăruită/oferită. Dar, precum o simfonie, deşi pare o pluralitate de instrumente – prin MUZICA rezultată din armonizarea eurilor-instrumente, este, până la urmă – UNU! – tot aşa şi Poetul: cu cât rezonează cu mai multe suflete, în gestul său euharistc, cu atât (se) obţine, mai limpede, mai explicit, întru UNU – adică, întru HIPER-SINELE SĂU TRANSCENS!   

…La fel ca în toate cele TREI CĂRŢI ale ÎNTÂLNIRILOR, şi această “DESPĂRŢIRE”  este tot o trilogie: cum putea, altfel, să contrabalanseze despărţirea – întâlnirile?! Partea întâi şi a doua fuzionează, aproape – din punct de vedere tematic.

Partea întâia: Lecturi, jurnale, insomnii…

Partea a doua (p. 215): Pagini invitate, retrăiri, mărturii…

…Partea a treia: Întâmpinări, regăsiri, emoţii…(O întâmpinare: Geo Galetaru şi crinologia sa… - …şi o regăsire: Simona Gabriela Locsei – Arta mitopeică în modernitate – urmând…”O încântare a ochiului minţii…!” – picturi arheice, p. 382).

…Dar, cum deja am spus,  “despărţirea evuiană” este şi rămâne doar una pur conceptuală: Eugen EVU, cel care rezonează cu: Morris Cohen (Încercări modulare), cu Varujan Vosganian (Alte întâlniri…),  cu Elena Daniela Sgondea (De excelenţă…), cu Darie Pop, George Vulturescu etc. etc. – cu morţi  veşnic prezenţi (Ion Chichere – Un prinţ hamletian al Poeziei române) şi cu vii …”alter-ego-uri” (Ion Scorobete, Dumitru Hurubă, Mariana Zavati Gardner…Antonia Iliescu, Gabriela Goundenhooft, Marilena Rodica Chiretu, Nicola Rampin, Ştefan Erdmann … - Octavian Sărbătoare!) -  cu atât îşi poate face mai lămurite şi mai explicite şi mai relevante şi mai revelante – ale sale ALTE SCRIPTURI:

- Despre obârşia (originea) lumii, Dizertaţiile…la Apa Sargeţiei! (cf. Dizertaţii la Apa Sargeţiei, p. 242) -  …despre Ontologia Socio-Umană, despre Omul Primordial şi Omul Actual, despre Creator şi Critic  - despre Eternitate, Cunoaştere, Iubire (ceea ce duce la un regim cvasi-tautologic…!) etc. etc. !!! – şi poate  năvăli poetic, cu GNOZELE şi EPOPEILE şi “SAPIENŢIALELE” sale, ciudate, proteiforme şi superbe, precum o limbă paradisiacă, de mult pierdută / etern râvnită  - cf. Memoria sumeriană, Gnoze: Haggada, Epopeea lui Atrahasis…până la Elogiul dezordinii gândite, p. 363 (dând iama prin toate limbile  - …cea mai luminoasă, alături de româneasca Grădiştei, fiind, totuşi, italiana…!), poeseistic (Poeseul: NOUĂ SPECIA LITERARĂ ROMÂNEASCĂ, marca “Eugen EVU”! – cf. Poeseu – mic elogiu românesc după o mie de ani: Omar Khayyam, p. 287, Jurnale, pagini, fulguraţii, p. 295, Noi paradigme, sau ecclectisme?, p. 299, “Contemporan cu fluturii, cu Dumnezeu”, p. 300, Magic world…un poeseu românesc despre cosmogonia Fiinţei, p. 370) – …dar şi cu infinit mai multă şi îndreptăţită impetuozitate, prin etimologiile sale noiciene, sau, pur şi simplu, “evuiene” (cf. Sunetul Zeilor, p. 193 – dar şi Sentinţa cu schepsis, p. 321: “Specie vine de la specializare. Rostul subspeciilor ar fi acela de bază a piramidei trofice, care susţin şi tind către Vârf. Analogia cu Arborele – codificată în Piramidă, este <>…”) - sau prin false “tradiţii”, scăpate din Frâul Adevărului şi Bunului Simţ/Dreptei Măsuri a Lui Hristos (cf. Sincretisme NICICUM…sau zeităţi canibale? – cf. p. 264: “Când <> măcelărim 5 milioane de miei (de Paştile ortodoxe and catolice, 2010…), suntem tribali evrei…Când, de Crăciun, măcelărim milioane de brazi, suntem tribali nordici…Când substituim Sânzienele zeiţei romane Dians – pre-dacicei Bendis), Floriilor evreieşti, nu suntem nici dacici, nici neo-latini, nici iudei: suntem NICICUM…!!!”, p. 264)  - sau prin  ciudăţeniile sublime ale existenţei terestre, văzute cu ochi fierbinte, DE OM (cf. Despre hibrizi fosile, p. 267, Sapho kineghetikos, p. 269)  - sau prin pamfletele sale  - virile şi nostalgice, totdeodată… - cu bătaie lungă cât…LUMEA! – de fapt, îndreptate spre lumea asta nestăpânită nici de Dumnezeu, d-apoi de Adversarul…cel mult de “O Paiaţă” dementă: Pudriere din InSula Lesbos sau chibiţe de chibuţ (cf. p. 275), Raiadul vs Raiaua (cf. p. 285), Ubi Patria, ibi Matria? ( p. 307), Diafragma fier-carbon la…guguştiuci (p. 314) etc. etc. etc.


…Da, TOTUL lui Eugen EVU este o năvală întru revelarea  sinelui, prin “alţii”. De data aceasta (faţă de Întâlniri…), acest proces este mai clar şi intens conştientizat, teoretizat… – dar şi aplicat. “Iadul – sunt ceilalţi…” - mormăia Sartre… Eu – sunt ceilalţi! – pronunţă, cu foarte bună dicţie, Eugen EVU.

…Dostoievschi spunea:  “Suntem vinovaţi de păcatele întregii umanităţi!”

Eugen Evu spune, la rândul său: A fi Maestrul cuiva/tuturor, înseamnă să-i ştii şi să-i fii/să le ştii şi să le fii – întru VINĂ şi EXTAZ PARADISIAC, DEOPOTRIVĂ  -  SUFLETUL!!!

…Nu, nu se poate “ieşi din sistem”, odată ce ţi s-a dat Firea de Călăuză/Maestru şi ţi s-a “împlântat”, în această Fire - Misiunea Hristică: se poate doar “conştientiza” SISTEMUL DUMNEZEIESC al Revelaţiei! (…“revelarea Revelaţiei”…!) – …şi asta o şi face, “cu asupra de măsură”, în cartea sa “despărţitoare”/conştientizatoare de Sine întru Sinea Trans-Individuală - Maestrul Eugen EVU.

 

                                         VREMEA MĂRTURISITORILOR:
                           „CLIPA DE LUMINĂ”, de IOANA STUPARU


... Poetă, prozatoare, eseistă, cronicar de carte, scriitoare pentru copii – IOANA STUPARU nu-şi propune, în  prima sa apariţie editorială, Clipa de lumină  (273 de pagini – carte clasificată de critici: “roman de debut”), să atingă culmi de expresivitate estetică. Dacă ar fi făcut eforturi în acest sens – îşi rata cartea.
De ce? Foarte simplu: rolul pe care şi-l asumă în acest scurt Manual de Revelaţie (da, Revelaţie - acesta este, de fapt, numele “Clipei de Lumină”!) nu este acela de Scriitor Profesionist, ci de Mărturisitor “Popular”/Apostolic. Or, un Mărturisitor trebuie să fie, asemeni apostolilor, uluitor de simplu, în expresie – pentru a fi/deveni credibil, pentru cei care-l ascultă. Scriitorul (dacă vrea să se arate/prezinte ca atare) este, prin blestemul “profesiei” sale, artificios, deci puţin credibil. Excepţie fac Geniile, Spiritele Înalt-Ameţitoare - branşate direct la Logos-ul Planului Sacral.
Din cartea IOANEI STUPARU lipseşte, cu desăvârşire, exhibiţionismul scriitoricesc (dacă Poezia Sufletului apare - ŞI APARE, DES! - aceasta se înfăptuieşte firesc, precum Respiraţia, precum Continuitatea Luminii!) – şi este (la fiecare pagină!) prezent efortul de smerenie: uneori ratat, dar, prin re-iterarea (autentic simplu/evlavios, simplu/nerâvnitor de altceva decât de Revelaţia Dumnezeiască – dar, cu atât mai mult, stăruitor întru instinctul de Viaţă: Singura Viaţă Adevărată este CU DUMNEZEU!) gestului interior, până la urmă, acceptat de către Planul Transcendent – acceptat aşa cum este făcut, cu limite inerente condiţiei umane -  dar limite ale sincerităţii complet devotate! -  prin viziunea finală a Templului din Vârful Muntelui (cf. Templul din vârful muntelui, p. 269: “Am reuşit să urc, atât cât puteam să văd [s.n.] -  ce este în vârful muntelui. Acolo era un templu” – s.n.).
Deci, cartea IOANEI STUPARU este mai puţin şi, totdeodată, mult mai mult decât un roman. Mai mult decât “romanul regăsirii propriei fiinţe”, este o lecţie pentru Om/Umanitate: Cartea pentru Regăsirea Fiinţei Umano-Divine.
După opinia noastră, deci, nu avem de a face cu un roman propriu-zis, ci cu un Jurnal de Revelaţii – dar şi cu un Îndreptar (laic) de Revelaţii.
IOANA STUPARU este, prin această carte, un oarecare om, un laic – dar un laic obsedat de Zbor, de Setea Viziunii de DUMNEZEIRE, dar şi de Setea de Împărtăşire a Experienţelor de Duh, pentru eventuala soteriologie generală, umano-divină, prin Cuvânt-Mărturisire (ce altceva sunt Sfintele Evanghelii, “mutatis mutandis”?!)  către semeni. Dumnezeire care este, evident, cea Ortodoxă: Sfânta Treime, Mântuitorul Hristos, “Măiculiţa” /Maica Domnului/”Femeia în alb” – dar şi orice alt abur extatic de hierofanie.
Se efectuează un Dublu Pelerinaj, deci o Dublă Identificare: Pelerinajul Exterior, pe la mânăstirile din Nordul Sacru (al Moldovei) – pentru ajungerea la Pelerinajul Interior, al amintirii (dar şi invers: amintirea mediului tradiţional al copilăriei stimulează Voinţa/DORUL-Dorinţa de Pelerinajul Exterior, spre Mânăstiri-Templul din Vârful Muntelui: “De dor aş vrea să mor din nou. De prea mult dor, aş vrea să mor mereu. Mai bine mă sting de dor, decât să-mi fie sufletul pustiu!”- p. 193).
N-ar fi posibilă Revelaţia, fără Mediul Revelator Restaurat: Mediul Tradiţional, al Casei Părinteşti, Al Mamei Cosmice şi al Tatălui-Complement Sacru-Iosif – dar, mai ales, al VETREI FOCULUI/MATRICEA ORIGINARĂ A FIINŢEI/FIINŢĂRII (ca “nuntire” a Vieţii cu Moartea – cele două feţe ale Existenţei): “La vatră, în jurul focului, se adună oamenii (…). La vatră se fac colacii pentru pomeni, sau pentru împărţit la anumite sărbători. La vatră se fierbe grâul pentru colivă. Vatra ştie numele tuturor” (s.n. – cf. Vatra Focului, p. 48).
Orice, în acest univers pe care-l pângărim, clipă de clipă, cu existenţa noastră păcătoasă, este MINUNE DUMNEZEIASCĂ, dar orbii de noi nu văd, sau întârzie să vadă…şi întârzierea poate să le fie fatală, din punct de vedere spiritual, al Mânturii (a se vedea cazul Tatălui, care “a murit cu ţuica în gură” – cf. p. 38; “ţuica din gură” poate fi, însă, şi simbolul Focului/Sabie a Logos-ului… - depinde de…”grade”!).
“Minunile Dumnezeieşti le trăim la tot pasul. Dar trecem nepăsători pe lângă ele, fără să le observăm” (cf. Clipa de fericire, p. 193). Vina este exclusiv umană: “Plâng şi mă rog la Dumnezeu, ca să nu ne piardă (…) . Ce vină are pământul? Ce vină au pomii? Ce vină are iarba? Vina este numai a noastră, a oamenilor. Noi putem să fim pedepsiţi, fiecare după păcatele nostre, iar puterea de a cântări şi de a pedepsi stă numai în mâna Domnului. El este Cel Mare şi Cel Drept”.
Cum, atunci, să credem că Dumnezeu nu şi-a întors, definitiv, faţa de la ne-recunoaşterea/nerecunoştinţa noastră?
Există, în primul rând, dovada “semnelor” (totul, în lume şi în existenţa umană, este un sistem de semne dumnezeieşti/avertizări/hierofanii, pe lângă care numai orbii trec nepăsători), dar şi permanenta tentaţie a Zborului/Sete de Regăsire a Transcendenţei din noi/Regăsire a Locului-Origine/”illo tempore” (de fapt, Pelerinajul Exterior acest scop îl are: de a o regăsi, prin Mânăstire/Casa/Templul Domnului - pe Fiinţa Rătăcită Istoric! - metaforizată în “puful de păpădie”...). Şi, prin Pelerinajul Descoperitor de Drum spre Sine, metaforizat prin “pantoful” din mâna Lui Dumnezeu, dar şi prin “căluţul negru” din Rombul de Lumină/Sfântă TreimeMistică – cf. p. 235, respectiv p. 249 (Pelerinaj ca “plecare în SUS” – spre Bine-Fericire/Regăsire a Drumului de Eliberare/Mântuire a Duhului – cf. p. 233: “În pelerinajul acesta am fost mai mult singură. Şi aceasta, pentru faptul că am fost mai mult plecată. Unde? Pe undeva, pe sus, unde îmi pare bine” – s.n.) – omul singur şi vinovat descoperă Mila Lui Dumnezeu (tot în semne de avertizare, dar şi în Miracolul Incomunicabil/Inefabil al Frumuseţii!: “Mânăstirea Voroneţ este un adevărat miracol. Pentru a-l trăi, trebuie să te duci să vezi mânăstirea” – cf. p. 222) - se descoperă pe sine, în cei ce-l învaţă să lupte contra păcatului/înverşunării întru păcat (“îndrăciţii”, tip Sorana…cea veşnic “arţăgoasă”, care nu înţelege NIMIC, refuză totul - din sacralitatea căutării de sine…) - de fapt, ei înşişi fiind “aleşii” Lui Dumnezeu întru Misiune Soteriologică, ei înşişi trăind întru/luându-şi minunata Misiune a Lui Hristos, Misiunea Cosmico-soteriologică – ei devenind “aripile” REALITĂŢII zborurilor noastre parţiale sau ratate întru “închipuire”: “Nu mai ştiam cum să-i mulţumesc  lui Dumnezeu, pentru că există pe pământ şi astfel de oameni, precum călugărul acesta şi alţii pe care i-am întâlnit prin mânăstiri. Cuvintele nu credeam că sunt de ajuns. Pentru astfel de oameni şi pentru rugăciunile lor, ne ţine Dumnezeu pe pământ şi pe noi, cei  mulţi şi păcătoşi. Faţă de măreţia unor astfel de oameni, mă simţeam mică şi lipsită de importanţă. Îmi era ruşine că trăiesc pe acelaşi pământ cu ei. (…) Ce mică sunt! Oare ce caut eu pe acest pământ, atâta timp cât sunt oameni care merită să trăiască?”
…IOANA STUPARU, prin această dezlănţuire de sinceritate liminară, dă răspuns la veşnicele şi sâcâitoarele întrebări ale zilelor noastre: “Cum poate Dumnezeu să ne mântuie? Cum poate Dumnezeu răbda păcatele noastre, fără de capăt şi fără de conştientizare? Cum să sperăm la Bine şi la Mântuirea Lui Dumnezeu, când se înmulţeşte, zilnic, Păcatul – şi, tot zilnic, scade Credinţa? ” etc. etc.
IOANA STUPARU spune/mărturiseşte  răspicat: Lumea Lui Dumnezeu nu este cantitativă, ci calitativă. Adam Protogonos se va reface nu prin toţi (“se va alege grâul de neghină, iar neghina arde-se-va în foc”), ci prin aleşi, prin cei, de fapt, care au ales! Şi care pot devein, cu acceptul nostru de Duh – Modele de Recuperare a Sinelui Pierdut în Istorie…
…Da, de fapt, ei, “aleşii”, L-au ales, ca act volitiv suprem, întru Liberul Arbitru – L-au ales, fără şovăire şi întru TOTAL Martiriu, pe Hristos-Dumnezeu – şi, deci, implicit, au ales să poarte Crucea Misiunii Soteriologice, de Restaurare a Fiinţei Umane, întru Rai/Paradis.
…Ce ni se pare cu adevărat de excepţie, în această carte despre Revelaţie, este faptul că aceea care o scrie este o “orăşeancă” (e drept, aflată la prima generaţie…) – deci (s-ar zice…), o “dezertoare” din mediul tradiţional-ortodox. Dar cât de greu se desprind “orăşenii” (fie şi de prima generaţie…!), de “câştigul” (de fapt, pierderea sufletului!) comodităţii spirituale, al “ieşirii din Ritual”. Satul/Mediul Tradiţional IMPUNE Ritualul – orăşeanul trebuie să facă, însă, un efort suplimentar (rarissim!), de a-şi re-construi/re-găsi, prin “Pelerinaj” (exterior sau interior – DAR ASUMAT CU LIMINARĂ SINCERITATE ŞI AUTENTICITATE DE DUH!), Ritualul.  De a izbuti “apostazia apostaziei”! Negarea negării. Să se “lepede” de…”lepădare”!
Deci, să-şi conştientizeze, în modul suprem autentic! -  necesitatea restaurării Temeliei:  Re-întemeierea de/întru Rai a Fiinţei Esenţiale, cea de Duh -  Templul de pe Munte, pe care, în finalul cărţii, IOANA STUPARU îl regăseşte, în urma trudei golgotice a ascensiunii spre  SINELE  TRANSINDIVIDUAL.

…Recuperarea Sinei Cosmice, noiciano-ortodoxe.

…Şi IOANA STUPARU întrupează, prin cartea pe care o citim, cu degetul între pagini, spre a relua pasaje revelatorii -  tocmai expresia ŞANSEI omului “urban” (de fapt, urbanizato-manelizat-mahalagizat! – Centrul devenind, prin pierderea Duhului – PERIFERIE SPIRITUALĂ!) -  făcând demonstraţia clară că pierzania lui NU este, cu necesitate -  definitivă şi ireversibilă, întru uitarea Duhului/Negarea Necesităţii Pelerinajului.
Depinde, EXCLUSIV, de el, de “poziţia”/relaţia în care-şi pune Duhul, faţă de Dumnezeu-Logos-ul Sacru.

Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971