Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011
Anul 2010 periodic nr. 1 2 | 3 | 4 | 6 | 7 | 8 | 9 | 10 |
Anul 2009
Articole de Viorel ROMAN, Mihai BERCA, Alin FUMURESCU, Magdalena Albu, Adrian BOTEZ, Gavril CORNUŢIU, Al. Florin ŢENE, Dona TUDOR, Dan ODAGIU- Partea I
- Partea II
Partea III
Partea IV
Partea V
Partea VI
Partea VII
Articole de Napoleon SĂVESCU, Gavril CORNUŢIU şi Sorin GOLEA - Partea I
Partea II
Partea III
Partea IV
Marin SORESCU tradus în franceză de Constantin FROSIN,
„Jocuri de cuvinte” de Dimitrie GRAMA - „Sonete erotice” de Ioan LILĂ
Valoroasa operă poetică a lui Valeriu MATEI prezentată şi comentată de Daniel CORBU şi Theodor CODREANU
Valoroasa operă poetică a lui Valeriu MATEI prezentată şi comentată de Daniel CORBU şi Theodor CODREANU- Partea II
Oportunităţi de afirmare literară prezentate de Nicolae BĂCIUŢ;
Recenzii de Adrian BOTEZ, Octavian CURPAŞ, Melania CUC, Ionuţ CARAGEA, Manole MOSCU, Eugen CRISTEA, Luminiţa ALDEA, la cărţi de Eugen EVU, Ioana STUPARU, Ionuţ CARAGEA, Theodor DAMIAN, George ROCA, Grigore AVRAM, George TĂUTAN, Al. Florin ŢENE, Paul POLIDOR, Ovidiu CREANGĂ- Partea I
Partea II
Partea III
Partea IV
Partea V
şi un „Dosar din câmpul literelor” alcătuit de Corneliu FLOREA, Florentin SMARANDACHE şi T. DUNGACIU despre: CONTROVERSĂRILE PRODUSE DE EXIBIŢIONISMUL CRITIC.- Partea I
Dosar din câmpul literelor - Partea II
Partea III
Napoleon SĂVESCU,- Radu MIHALCEA, Florentin SMARANDACHE , Zaharia BALA Prezentaţi de Gheorghe BUDEANU, Gheorghe ZIDARU, Octavian CURPAŞ- Partea I
Partea II
Partea III
Partea IV
Partea V
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI
Partea II
Partea III
Lenin a fost homosexual - Partea I
Partea II
D’ALE LUI MARDALE
Rubrica lui Ioan LILĂ
Rubrica Elisabetei IOSIF
DOUĂ NOI COMPOZIŢII ÎN IMAGINE MUZICĂ ŞI TEXT
Identitatea lui Ion Popescu
 Teheodor CODREANU
                                              Valeriu Matei
                                                UN CAZ DE
                              POSTMODERNISM PREMODERN


Apariţia volumului antologic Elegiile fiului risipitor, în prestigioasa de-acum colecţie de ediţii critice de la Princeps Edit din Iaşi, colecţie coordonată de poetul Daniel Corbu şi ieşită în lume sub concepţia grafică a lui Călin Cocora, înseamnă nu doar un eveniment personal în cariera literară a lui Valeriu Matei, ci şi o formă de înaltă consacrare între poeţii de anvergură naţională. Selecţia textelor îi aparţine autorului şi spun că a făcut-o temeinic, cu deplina conştiinţă artistică la care a ajuns. Echilibrul dinamic al masivei construcţii este dat de cele douăsprezece secţiuni ale cărţii, care constituie aproape tot atâtea volume scrise de Valeriu Matei, însă nu toate publicate la vremea lor, debutul său editorial survenind abia în 1988, cu Stâlpul de foc, la Editura Literatura artistică din Chişinău, cu o prefaţă de Grigore Vieru.
Fac o paranteză şi spun că precizarea numelui prefaţatorului are semnificaţie, deoarece arată că Grigore Vieru este cel care a sugerat continuitatea dintre generaţii, iar nu rivalitatea păguboasă pe care încă o mai afişează cei din ultimele generaţii, începând cu postmoderniştii. Valeriu Matei este ceea ce se numeşte un „optzecist”, chiar dacă a debutat editorial ceva mai târziu decât confraţii săi din Ţară. Grigore Vieru i-a recomandat cu aceeaşi generozitate şi pe Valeriu Matei, şi pe Emilian Galaicu-Păun, numai că ultimul a crezut că urmarea unei maniere la modă poate îndritui împroşcarea cu noroi a modului de a scrie al „şaizeciştilor”, cu precădere al aceluia care l-a salutat cu bucuria artistului capabil să treacă peste mode şi timp, vorba lui Ion Barbu, cel atât de „implicat” şi-n existenţa poetică a lui Valeriu Matei. Spre onoarea lui, Valeriu Matei l-a preţuit şi apărat pe Grigore Vieru până la brutala dispariţie din ianuarie 2009. Şi nu întâmplător, ultima secvenţă a cărţii sale începe cu un poem închinat lui Grigore Vieru, legat tocmai de tragicul eveniment (Cămaşa lui Grigore Vieru, scrisă duminică, 18 ianuarie 2009). Aluzie la celebra Cămăşile, căci Grigore Vieru îmbrăcase, în acea zi, cămaşa morţii:

La balconul de unde Poetul privea cerul,
ca un drapel frânt într-o luptă nedreaptă,
cămaşa lui sinilie prinsă de gerul
iernii cumplite, ca un ostaş fidel aşteaptă
s-o îmbrace Poetul; dar el a plecat de-acasă
punându-şi cămaşa morţii – grea povară
pentru inima lui rănită şi arsă
de minciuna trufaşă, de otrava barbară
aruncate asupra-ne de trişorii de farsă
ajunşi la putere – urâciunea fără suflet, fără cuget,
spân roşcat, pardosit cu lozinci patriotarde,
cu privirea-mpăroşată şi la fălci umflat şi buget,
scribul slinos în slujba hidoaselor hoarde…


Deja cu aceste versuri intrăm în atmosfera forţei retorice a lui Valeriu Matei. Dar să mai spun că am folosit adverbul aproape când am schiţat arhitectonica volumului de faţă, fiindcă aceasta evocă ceva din structura celor 11 elegii, volumul care l-a consacrat ca mare poet pe Nichita Stănescu, în 1966. Ca un cub cu un colţ sfărâmat, cele 11 elegii lăsau loc pentru o a douăsprezecea, neîncheiată, în cazul lui Valeriu Matei, căci ultima parte a cărţii sale nu cuprinde decât cinci poeme, patru dintre ele dedicate lui Grigore Vieru, Mircea Lutic, Vasile Tărâţeanu, Ioan Alexandru şi Marin Sorescu. Plus de asta, „nichitastănecismul” de care s-a vorbit în cazul lui Valeriu Matei pare confirmat şi de titlul Elegiile fiului risipitor. Adăugaţi faptul că şi Nichita Stănescu, şi Valeriu Matei şi-au recunoscut afinităţile cu Ion Barbu şi putem găsi un punct de plecare pentru abordarea liricii mateine, consonantă, prin nume, cu afinitatea binecunoscută a autorului Jocului secund cu un alt Matei(ǔ), cel din stirpea lui Caragiale.
De observat însă că descendenţa lui Valeriu Matei din cei doi mari poeţi, deşi se pot aduce argumente consonante nu doar la nivelul limbajului artistic, ne poate înşela, fiindcă el îi valorifică pe înaintaşi la modul postmodernist, fiind, din acest punct de vedere, sincronizat deja cu propria generaţie. Atitudinea lui Valeriu Matei faţă de Ion Barbu şi faţă de Nichita Stănescu este una a intertextualităţii, poetul utilizând procedeul atât la modul citării, cum deja am probat prin pasajul interacţiunii cu Eminescu în poema Cămaşa lui Grigore Vieru, dar şi prin revalorificare „parodică”, ciclul cel mai elocvent fiind Grecia imaginară, „barbiană” la modul programatic. Ceea ce mi se pare evident e că „barbianismul” lui Valeriu Matei nu este epigonic, cum se petrece cu bogatul şir de barbieni apăruţi imediat după publicarea volumului Joc secund (1930), de la Dan Botta la Emil Gulian. Valeriu Matei „barbinizează” în tonul postmoderniştilor, dar la modul cvasiparodic, fiindcă parodia lui nu coincide perfect cu aceea a colegilor de generaţie, având o dimensiune ce lipseşte textualiştilor propriu-zişi. Din acest punct de vedere, poetul urmează mai degrabă calea de a „barbianiza” a lui Nichita Stănescu, prin aceea că se desprinde esenţial prin necuvânt de model, fără a fi nevoit să epigonizeze sau să parodieze. De aceea, postmoderniştii nu se vor recunoaşte nici în Ion Barbu, nici în Nichita Stănescu. Situaţia lui Valeriu Matei devine paradoxală, fiindcă el se află parcă ancorat cu un picior în postmodernism, iar cu altul în modernism şi în neomodernism (fără a mai lua în consideraţie, deocamdată, „tradiţionalismul” său), etichete utilizate în cazul lui celor doi predecesori. Numai că Ion Barbu a refuzat intransigent să se recunoască un „modernist”, iar Nichita Stănescu a fost departe de a se conforma etichetei de „neomodernist”, el croindu-şi drum către o altă paradigmă poetică pe care a sfârşit prin a o numi poetica rupturii .
Pentru a rezolva situaţia, pe care am numit-o „paradoxală”, va trebui să revizuim conceptul de postmodernism aşa cum a făcut-o, spre exemplu, scriitorul şi savantul român din America, Constantin Virgil Negoiţă, care disociază între un postmodernism modern şi un postmodernism premodern. Textualiştii generaţiei ’80 intră perfect în prima manieră. Pentru ei, intertextualitatea e de pur procedeu parodic atunci când încearcă să recupereze trecutul şi scriitorii clasici. Levantul lui Mircea Cărtărescu este capodopera acestui fel de postmodernism. Postmoderniştii refuză, în realitate, tradiţia, sacrul, valorile naţionale, comportându-se în spiritul neoavangardei, pentru a eşua, finalmente, în neozolismul pornografic şi scatologic al „nouăzeciştilor” şi al „douămiiştilor”. Acesta este deja sfârşitul poeziei. Au simţit-o şi textualiştii generaţiei ’80. În cartea despre Bacovia, am dat exemplul lui Bogdan Ghiu care o reducea la două puncte pentru a o salva în tăcere. La această înţelepciune a lui Bogdan Ghiu ajunge şi Valeriu Matei într-o poemă concepută ad-hoc, simţind că textualismul, vorba lui Paul Goma, a devenit… textilism, inflaţie de cuvinte, echivalentul poeziei lacrimogene sămănătoriste, de unde şi nevoia de „kenoză” la adevăraţii poeţi, kenoză soluţionată de Ion Barbu prin concizia maximă, apoi prin tăcerea finală:
primăvara poeziei postmoderne prinsă-n boare
e la sânul logoreii desfăcută ca o roză,
are spinii ironiei reci înfipţi în calendare
dar în nopţile măririi mai visează la kenoză;
 
îşi smereşte ironia
şi îşi bate spuma-n unt,
îşi focalizează verbul
pân’ ajunge la   
un
p
u
n
c
t
 .
(Ecuaţii lirice în ultimul deceniu)
Poezia din care am citat face parte din volumul Orfeu şi singurătatea, cu poeme scrise între anii 1990 – 2002, perioada agoniei postmodernismului. Nu întâmplător, Valeriu Matei îşi schimbă imediat „maniera”, trecând spre „kenoza” de sorginte barbiană din Grecia imaginară. O „recuperare” a modernităţii printr-o afundă întoarcere în precreştinismul platonic şi medioplatonic, anticamera crerştinismului. Poemele tăiate în geometria versului „clasic”-ermetic nu vor aduce punctul final în creaţia lui Valeriu Matei, ci, dimpotrivă, vor provoca o nouă întoarcere: pe de o parte, la retorica vitalist-expresionistă a primelor volume, de suflu epopeic, iar pe de alta, la vizionarismul antropologic şi cosmologic creştin, într-un ciclu de rezonanţă homerică: Ziliada. Cu aceste metamorfoze stilistice ultime, se poate conchide că, bunăoară, barbianismul lui Valeriu Matei, cvasiparodic, cum l-am calificat, nu a intenţionat să reproducă experienţa ermetismului canonic al Jocului secund, teren pe care ar fi eşuat aidoma epigonilor lui Ion Barbu. Semnul cel mai sigur e că el nu a trecut printr-o aventură estetică menită să-l determine a părăsi poezia. Totuşi, a intuit esenţialul: anume că Ion Barbu este o şansă a ieşirii din impasul care duce la moartea poeziei – marea primejdie a postmodernităţii. Ignorarea lui Ion Barbu de către colegii de generaţie în favoarea „poeziei concretului” pe care au crezut c-o descoperă în bacovianism, a dus la desacralizarea literaturii şi la transformarea ei în fabricare de cuvinte. Valeriu Matei evită o asemenea eroare. El nu se va lepăda, în consecinţă, nici de valorile naţionale, în spiritul ideologiei political correctness. Un Mircea Cărtărescu s-a întors la Eminescu doar pentru necesităţi de parodiere, interesat de părul de pe trupul omului, recuzându-l ca valoare spirituală naţională, în conformitate cu moda „demitizărilor” postdecembriste. Valeriu Matei nu cade într-o asemenea cursă. Ziua a cincisprezecea din Ziliada îi este închinată. Ciclul cuprinde şaptesprezece ample poeme. Primele şase sunt ale creaţiei divine, a şaptea zi este a odihnei divine, iar următoarele zece sunt oglinda a ceea ce s-a întâmplat cu umanitatea după. A cincisprezecea zi pare a fi începutul demolării valorilor, înainte de Apocalipsă :
să-l atacăm pe Eminescu! să-l lovim cumplit,
                                   din toate părţile şi deodată,
fiindcă el, o! tocmai el, are prea multe păcate;
 
în pas cu moda legiferată de lichele
să aşezăm în ordine de-atac
cohortele şi tuiurile:
 
hai legiune-a scribilor ce vă schimbaţi stăpânii
precum mănuşile (ce fericire e pe capul ţării
că voi aţi învăţat să scrieţi!),
loviţi-l fără îndurare
fiindcă el nu a avut decât
un singur stăpân – adevărul; Etc.
Ieşind, aşadar, din convenţiile modei şi din obsesiile generaţiei, dar recunoscându-se, totodată postmodernist, trebuie să convenim că Valeriu Matei cultivă cealaltă formă de postmodernism, pe care Constantin Virgil Negoiţă a numit-o, prin opoziţie, postmodernism premodern, care se înscrie în noua paradigmă a transmodernităţii. Ethosul transmodern implică eliberarea de toate constrângerile ideologice şi culturale, iar în spaţiul literaturii – toleranţa pentru toate formele de expresie, fără trufia de a eticheta cu dispreţ pe cineva că este „tradiţionalist”, „paşoptist” sau din altă „specie”.
Cu aceste observaţii, ne putem întoarce la izvoarele lirismului matein. Interesant că şi ele ar putea fi coroborate cu începuturile lui Ion Barbu: vitalismul dionisiac. Într-adevăr, ceea ce izbeşte în ansamblul operei lui Valeriu Matei este vigoarea dezlănţuirilor vitaliste, avantaj şi dezavantaj deopotrivă în realizarea expresivităţii poetice. Ion Barbu şi-a surdinizat la timp excesele: în tinereţe, prin disciplinarea în formele reci parnasiene, apoi prin extraordinara voinţă a realizării ermetsimului canonic, care-l singularizează în poezia universală şi românească. Spre o îmblânzire orfică a grundului de „păgânitate” va aspira şi Valeriu Matei.
În 1941, adresându-se tinerilor poeţi, Ion Barbu le atrăgea atenţia: „La temeliile sufletului omului de astăzi zac straturi de păgânătate. De ele, făţarnicul se ruşinează, le tăinuieşte cu grijă, îngropându-le şi mai tare într-însul sau le sărăceşte înadins. Nebună ispravă! Aceste funduri sunt bogăţia, demonia naturii noastre şi greutatea e numai să le găsim adevăratul rost” . Ce-a făcut Valeriu Matei cu „straturile de păgânătate” din adâncurile fiinţei lui? Răspunsul îl găsim în operă. Nu i-a fost deloc uşor să le strunească. Uneori l-au învins crezând că le domină, într-o retorică la marginea elocvenţei în gol, cu o putere de convingere sărăcită. Cititorul se poate ciocni de ea şi-n unele pasaje din prezentul volum. Va fi însă răsplătit de reuşite, care nu sunt puţine.
„Straturile de păgânătate” se manifestă într-un temperament vulcanic, neliniştit, luptător, ceea ce, altminteri, l-a şi propulsat în avangarda luptei de renaştere naţională, într-o Basarabie ţinută sub cnutul imperial sovietic. Spre deosebire de majoritatea colegilor de generaţie, care s-au crezut „liberi” înainte de vreme să „textualizeze” postmodernist, fără griji de ceea ce se petrece în cetate, la Valeriu Matei există o constantă a implicării nu doar pragmatic-politice în destinul neamului, ci şi în textura operei poetice, fără a cădea nici în festivism, nici în transformarea poeziei în jurnalistică angajată. Prima poezie inclusă în Elegiile fiului risipitor se intitulează Şaptesprezece (cifră care coincide cu numărul poemelor din Ziliada finală, poate nu întâmplător), aluzie la vârsta tinereţii sale, în 1976, poem care se conturează ca „artă poetică” a volumului prin care ar fi trebuit să debuteze: Stea peste mare. Dionisiacul din el se manifestă mai degrabă expresionistic, blagian  (ca în Daţi-mi un trup, voi munţilor), deşi în cadenţă clasică:
În codrii seculari stejarii cad
loviţi cu îndârjire şi cu ură
şi râul suferinţei n-are vad
pentru cei daţi Siberiei de zgură.
………………………………………
Mai bine şoim să fiu – în zbor
o clipă în zenitul lumii –
decât strivit sub un picior
ce-l cântă laşii şi nebunii.
Să se observe că, acum, poetul optimist-sfidător e la antipodul nadirului latent barbian, voindu-se „şoim” „în zenitul lumii”. Cum e şi firesc, la şaptesprezece ani, şi iubirea este stelară:
Când venea de dor cuprinsă –
ca o lumânare aprinsă,
codrii înălţau pe zare
roua-n lună sclipitoare;

pleoapele când mi-atingea
lacul se însenina,
unde line legănând
stele-n tremur peste prund.
                           (Stele)
Nu lipseşte tentaţia „nichitizării”:
s-au lovit lucruri şi nume
până sine s-a făcut
                          (Geneză)
Însă privirea spre „râul interzis”, Prutul, nu lasă nici o speranţă:
Nici o lumină. Nici o speranţă.

Doar umbrele străjerilor
pe malurile râului interzis.
                           (Doar umbrele)
Vitalismul poetului coboară din zenit în tenebre, dezlănţuindu-se, de-acum înainte, cel mai pregnant, fie în versul liber, fie hibridat cu cel clasic, precum în Povara nopţii, primul său poem amplu, în care expresionismul se verbalizează în strigăte şi ecouri, ca leacuri împotriva tăcerii:
nu cunosc temniţă mai neagră –
noapte a bucuriei laşe,
bucurie a celor ce-şi înveşmântează pruncii
cu sârmă ghimpată în loc de faşe;


neguri prin care nu poţi desluşi

surâsul fricii de neţărmurita durere –
noapte a celor fără de nume,
        noapte a celor fără de vrere;

spaţiu fardat, gata de pus pe dric
locul unde nu se întâmplă nimic…
Poetul începe să stăpânească tot mai abil procedeele retoricii (de la interogaţia retorică şi anaforă până la repetiţie şi epitetul multiplu), cu preferinţă pentru metafora dură şi pentru comparaţia amplă. Eşti tentat chiar să vezi în Valeriu Matei un dăruit poet al comparaţiei: „unghiile se ridică în sus/ ca schiurile” (Disciplină); „ca firul din clepsidră alunec printre oameni” (Sentimentul trezirii); „viaţa se zbate/ ca o pasăre în laţ” (Deprindere); „tinereţea înfloreşte/ ca o coadă de păun în grădina Edenului” (Una – alta); „ca o lumină e numele pe care ar trebui să-l purtăm,/ ca un fluviu măreţ şi demn”; „sunt ca o strună aşteptând atingerea/ arcuşului ce va declanşa/ ultimul sunet, ca un pustiu însetat” (Întâia elegie); „sunt ca un port părăsit de toate corăbiile”; „umbrele sfâşierii/ se zbat la răscruci/ ca un clopot fără de limbă” (A doua elegie). Şi exemplele ar putea continua pe pagini întregi. Elegiile, altminteri, sunt poeme de amplă respiraţie, „fiul risipitor”  fiind deja instalat în intertextualitatea postmoderniştilor. În peregrinările sale, fiul risipitor are pentru prima oară revelaţia fiinţei licantropice, a sa şi a neamului său (A şasea elegie). Imaginarul poetic se desfăşoară în toată plenitudinea:
caleidoscopic întâmplările vieţii trecute loveau privirea
ca frunzele toamnei geamul măcinat de ploi –
zăpezile mari ale iernilor de odinioară
vălureau scânteietor peste chipul părinţilor,
peste imaginea primilor paşi şi a primei căderi,
a lupului singuratic hăituit pe câmpia cu mărăcini – (s.n.)
culorile se iluminau deodată
libertatea zborului sub bolta de-azur scânteietor
în locurile copilăriei, aici
mii de păsări intonau
sonurile tainice ale armoniei
dar nicăieri nu era loc de popas pentru sufletul
zbuciumat între două tărâmuri;
Propriu-zis – şi faptul mi se pare emblematic pentru dialectica stilului matein – întors din căutările sale, Fiul risipitor a sosit în Ithaca (alt simbol care străbate nu numai lirica lui Valeriu Matei, ci se constituie ca o constantă a literaturii basarabene, după cum a demonstrat Mihai Cimpoi ) descoperindu-şi identitatea arhaică. Altfel spus, postmodernismul său se „premodernizează” ontologic, nu parodic, prin întoarcerea la izvoare. Lupul dacic se transfigurează în arhetip al poetului, ca într-o nouă facere. Chiar Facerea se şi intitulează poemul din volumul tranzitoriu Aniversarea cuvintelor, dedicat, nu fără ironie, „texistenţei”, însă una rezonând cu lăcomia de viaţă şi de dreptate a strămoşilor:
iau toporul,
cu o foame de lup,
cu o râvnă de aprig lupan
mă arunc asupra poemului.
Deocamdată, în trecere spre unul dintre cele mai consistente volume ale lui Valeriu Matei, Somn de lup, parcursul realizându-se prin Moartea lui Zenon şi prin Stâlpul de foc. Cum am observat şi altădată, rădăcinile arheale mateine se cristalizează în două simboluri complementare: lupul şi Orfeu, ambele de provenienţă daco-tracică. I-am putea găsi afinităţi lui Valeriu Matei cu Ion Gheorghe, nu doar la nivel tematic. Dimensiunea orfică a liricii lui Valeriu Matei vine şi din harul său muzical, exersat, din păcate, numai amatoristic, prin voce şi prin fluierat: „arcanele moderne au fluierat în sus”, cum zice ironic în Ultimele ştiri. Nu numai lupului dacic, ci şi tracului Orfeu îi dedică un volum: Orfeu şi singurătatea, care singurătate e şi a lupului. De reţinut sigura intuiţie mitică a poetului: orfismul e decriptabil în legătură cu mitul lui Narcis, însinguratul vederii, care a bântuit şi imaginaţia viitorului exilat de la Tomis, Ovidiu, în Metamorfoze. În alte contexte, am atras atenţia că hermeneuţii miturilor sărăcesc nepermis bogăţia mitului oglinzii ignorând cel de al doilea protagonist, nimfa Echo, simbol al ecoului primordial şi al durerii primordiale. De altfel, tristeţea lui Narcis însuşi (Louis Lavelle) este metamorfoza în vizual a ecoului, ca pedeapsă a rupturii ontologice dintre Narcis şi Echo, dintre spaţiu şi timp, dintre vizual şi auditiv, dintre apolinic şi dionisiac. Orfeu încearcă să refacă armonia, recuperând-o pe Euridice din Infern, deşi el însuşi se trezeşte a fi un Narcis căzut în ispita privirii. Valeriu Matei trăieşte, la rându-i, la o înaltă tensiune mitică în singurătatea lui Narcis trecută în neliniştea primordială a nefericitei Echo, redusă la strigăt. Care poate deveni urletul lupului, în păduri, în pustiu sau în lumina lirei lui Orfeu. Poetul sugerează complexitatea trăirii printr-un splendid oximoron, strigătul văzului:
Scoateţi strigătul văzului vostru la drumuri
să lăcrimeze,
         să tune,
                să mă simt despicat de răbdare
şi-n cadenţa lui verde să mă-năbuş.

Nu vă fie teamă! Nu vă fie teamă!
Cel care strigă nu simte
ştreangul vorbei lui pipăindu-l,
doar el se suprapune ecoului,
da, ecoului –
singura muzică ce ne lumină.
                               (Neliniştitul)
Acum, „straturile de păgânătate” lucrează împotriva raţionalismului modern, alternant cu aporiile lui Zenon, un Zenon care moare în clipa când îşi vede spulberat raţionamentul (Moartea lui Zenon):
Se zice că Zenon ar fi murit
când a văzut săgeata străpungând
ţestoasa inocentă ce-aleargă
spre visul infantil al lui Ahile
şi visul lui era de-a se lipsi
de un călcâi – acea epilepsie
ce ne sufocă atunci când trebuie
să fim puternici.
 
O, săgeată ce mă urmăreşti,
tu n-o să mă străpungi,
doar visul după care azi alerg
se mişcă neschimbat la faţă,
şi dacă taina mea îţi spun –
te şi implor:
să treci pe-alături,
seducătoarea-mi umbră să înlături,
căci eu nu sunt decât călcâi
bun de străpuns
aşa cum e şi lumea.
Dar puritatea orfică a ecoului primordial este glasul clopotului, ca recuperare a sacralităţii spaţiului natal abandonat de Fiul rătăcitor în postmo-dernitate. Unul dintre cele mai frumoase poeme mateine, lipsit de titlu, este cel închinat mamei readuse în memoria orfică tocmai de ecoul clopotelor:
Bat clopotele, mamă, în schitul Sfintei Vineri,
bat clopotele toamnei şi noi suntem azi trişti,
de-atâtea lacrimi urcă fântânile la ceruri
şi văduvită-i casa în care mai exişti.

E viaţa ca o haină de ploi ferfeniţită
şi aerul e putred de-atâtea suferinţi,
icoanele sunt şterse, altarele – surpate
şi vântul geme-n turle de poţi să-ţi ieşi din minţi.

Prin sat pustiul umblă. Cu degete de gheaţă
crucifică deliruri în case de bătrâni
şi fructe-n destrămare aruncă-n aer greaţă,
iar câinii urlă jalnic pe dealuri, pe la stâni.

Bat clopotele toamnei. Trec corbi bătrâni prin ceaţă,
înnebuneşte mustul în via părăsită,
mai fă o rugă, mamă, pentru cei duşi de-acasă
şi scaldă-n lacrimi pâinea de zile împietrită.
Altminteri, volumul care urmează, Stâlpul de foc, este închinat mamei Sevastiţa, „stâlp de foc” al casei părinteşti şi al satului, o adevărată axis mundi a lumii-ca-lumen, cum ar spune Părintele Stăniloae. Găsim aici şi poeme de iubire croite din plasma focului purificator fără de care ecourile sunt înghiţite de bezna primejdiei:
Vino, iubito, pe strada de care
stele de-argint îşi sprijină colţii,
te mai aştept seară de seară
nebun de atingerea bolţii!

Strig şi ecoul se pierde în noapte,
frunza din plopi viscoleşte pe zare,
luna, prin aşchiile norilor grei,
sabia lui Damocles îmi pare.
Elaborat în 1985, volumul Somn de lup, tipărit, într-o primă ediţie abia în 1990, ocupă un loc aparte în creaţia lui Valeriu Matei, nu doar pentru că dă măsura originalităţii imaginarului său poetic. Cartea porneşte de la două motouri, unul din Zilot Românul, de la 1818, celălalt de la un pasaj din De la Zalmoxis la Genghis-Han, de Mircea Eliade: „Din perspectiva mitologică a istoriei s-ar putea spune că acest popor s-a născut sub semnul Lupului, adică predestinat războaielor, invaziilor şi emigrărilor”. Eliade esenţializează aici, implicit, şi viziunea lui Valeriu Matei asupra destinului său şi al neamului românesc. Autorul a ţinut să ne ofere şi un Prolog în proză mărturisitoare, motivând de ce Somn de lup îi este cartea la care ţine cel mai mult. Motivaţia este estetică şi existenţială: „scrierea acestei cărţi m-a ajutat să înfrunt una dintre cele mai triste perioade ale vieţii mele – pustiul singurătăţii şi al disperării de la fosta mănăstire Noul Ierusalim, unde am ajuns la finele anului 1983, atunci când visele unei cariere universitare şi ştiinţifice s-au risipit, urmare a verdictelor de antisovietic şi naţionalist, ce mi le-au dat temuta organizaţie secretă a fostului imperiu sovietic – KGB-ul. Exclus de la doctorantură, fără acoperiş deasupra capului şi fără o sursă de existenţă, după mai bine de jumătate de an de suferinţe şi deziluzii, am reuşit să mă angajez doar în calitate de colaborator ştiinţific inferior la un muzeu de studiere a ţinutului, cu un salariu mai mult simbolic. Acolo, în iarna cu zăpezi de un metru a anului 1984, am început să scriu această carte”.
De precizat că lupul matein este nu unul al haitei, nedevenind un simbol al sălbăticiei şi barbariei, ci e unul singuratic , supravieţuind într-un secol al „menajeriei” generalizate, ca „arhi-urmă” (Jacques Derrida) a unei Dacii eroice şi tragice deopotrivă. Dimpotrivă, lupul matein are a se confrunta, în singurătatea lui, cu adevărata haită barbară descinsă din crivăţul gheţurilor Siberiei:
de ce au fost să ne iasă înainte
crivăţul de-a călare pe tundră,
tundra de-a călare pe arcul
aurorei boreale, de ce au fost să ne iasă în cale,
Doamne,
când eram lupi tineri şi cereşti
dincolo de piatră şi de frunză,
când mai eram încă dincolo
de plânsul înăbuşit al
părinţilor noştri,

de ce a fost să ne iasă în cale
aisbergul neted ca oglinda
care, strivindu-ne şi topindu-se
lasă în juru-i
lacul de sânge
în care
o să mă înec?
              (Întrebare fără sfârşit)
În faţa monstrului din tundră, poetul trebuie să îmbrace pielea de lup a strămoşilor săi şi să reziste, dezvelind colţii verbului (Ritual):
Va trebui curând să-mbraci şi tu
pielea de lup şi să ieşi noaptea-n câmp
să fii hăitaşul umbrelor şi-a lunii
şi ţinta vechilor heralzi
        descinşi din întuneric.
Lupul matein devine un arheu eminescian, precum ciobanul mioritic în nuvela lui Ion Druţă, Toiagul păstoriei. De aceea, este vorba de o „trezire” ca dintr-un somn de lup:
Dorm cu tâmpla pe-ntinsul zăpezii,
aruncat în departe, gonit ca un lup
şi sunt din neam ce purtase lupul pe flamuri,
şi sunt din neam ce-şi sacrifică aezii,
şi cu tâmplă de lup dorm pe-ntinsul zăpezii.

Lup singuratic,
        stăpân în codrul umbros,
prin mine mai murmură durerea străbună
şi gloanţele atâtor hăitaşi
                         îmi stăruie-n piept dureros,
şi-n sunet de corn, în sunet duios,
mă cuprinde omătul vălurat sub lună.

Pustiul, noaptea,
                              noaptea, pustiul
bântuie prin noi, neamul de lupi,
rătăcind, despărţind pre tata de fiul,
acoperind masa, lampa, sicriul –
 ziduri,
ziduri înalte din care nu poţi să te rupi…
                                (Somn de lup)
Întrucât lupul dacic de pe flamuri a supravieţuit în aed, poetul crede că ar putea îmblânzi fiarele aidoma lui Orfeu, chiar dacă reîntors din Infern el însuşi ar putea fi ameninţat cu sfâşierea (Tânăr aed):
Tânăr aed – nu vreau s-ascult preziceri
că dragostea-mi voi pierde în curând
şi din Infern re’ntors, rănit şi-nfrânt,
voi fi eu însumi pradă sfâşierii.
Vibraţia orfică pentru plaiul mioritic, atât de ameninţat, capătă accente din Cântarea României lui Alecu Russo:
ţară a câmpiilor ce se-nchină mării
şi a munţilor ce iau forma unei palme
în care Dumnezeu ţine inima pământului,
ţară a colinelor,
urcate spre ceruri de ciocârlii,
pe unde în seri de vară trece umbra lui Orfeu,
leagăn de aur al bătrânului Istru
purtându-i nesomnul
spre marea cea neprimitoare; Etc.
                      (Descriptio patriae)
Orfeu, ca lup singuratic, este ultimul războinic din burgul modern devenit „menajerie”. Ruga lui Orfeu e pentru ocrotirea lupilor:
Sfinte Petru, ocroteşte lupii
să nu moară la răscrucea iernii,
du-i în peştera din munte, unde luna
printre brazi luminile îşi cerne.
                        (Rugă)
Cartea se încheie optimist, cu o Epistolă de la Sarmizegetusa:
În seara asta plouă la Sarmizegetusa
şi grâul din hambarele regeşti
răsare-n fire verzi purtând pe creştet
nisipul auriu. El este rodul
comorilor ascunse în adâncuri.

Războiul încă nu s-a încheiat,
mărite Decebal.
Dimineaţa marelui oraş este deplângerea orfic-apocaliptică a degradării burgului-menajerie, în care lupul a devenit câine (Fugă). Un burg de plastic, devastat, lipsit de memorie, care „trage să moară” (Presimţire):
oraşul şi-a pierdut memoria,
e ramolit şi sclerozat
ca bătrânii care de zile mari
se adună în piaţă…
(oraşul a uitat cum se numeşte piaţa)
                         (Argument)
Aidoma lupului matein, Orfeu devine la fel de singur, cum suntem preveniţi de titlul volumului care cuprinde poeme scrise între 1990 – 2002: Orfeu şi singurătatea. Crivăţul siberian este departe de a se fi stins, în pofida „îngulerării” lui:
ursul siberian ne suflă mereu în ceafă;
 în arşiţele sudului, când ne sufocăm
de atâtea îmbrăţişări calde,
brusc ni se face frig –
e suflarea de gheaţă
strecurată abil după guler;
                           (Ursul siberian)
Într-adevăr, războiul lui Decebal nu s-a încheiat, nici pentru Basarabia, nici pentru Ţară. Meritul lui Valeriu Matei este de a-l fi continuat alături de „lupii” renăscuţi ai Basarabiei, nu doar la modul pragmatic, ca politician, ci şi printr-o poezie vizionară, plină de vigoarea „straturilor de păgânătate” pe care el a ştiut să le strunească la modul orfic al fiinţei.









Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971