Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011
Anul 2010 periodic nr. 1 2 | 3 | 4 | 6 | 7 | 8 | 9 | 10 |
Anul 2009
Articole de Viorel ROMAN, Mihai BERCA, Alin FUMURESCU, Magdalena Albu, Adrian BOTEZ, Gavril CORNUŢIU, Al. Florin ŢENE, Dona TUDOR, Dan ODAGIU- Partea I
- Partea II
Partea III
Partea IV
Partea V
Partea VI
Partea VII
Articole de Napoleon SĂVESCU, Gavril CORNUŢIU şi Sorin GOLEA - Partea I
Partea II
Partea III
Partea IV
Marin SORESCU tradus în franceză de Constantin FROSIN,
„Jocuri de cuvinte” de Dimitrie GRAMA - „Sonete erotice” de Ioan LILĂ
Valoroasa operă poetică a lui Valeriu MATEI prezentată şi comentată de Daniel CORBU şi Theodor CODREANU
Valoroasa operă poetică a lui Valeriu MATEI prezentată şi comentată de Daniel CORBU şi Theodor CODREANU- Partea II
Oportunităţi de afirmare literară prezentate de Nicolae BĂCIUŢ;
Recenzii de Adrian BOTEZ, Octavian CURPAŞ, Melania CUC, Ionuţ CARAGEA, Manole MOSCU, Eugen CRISTEA, Luminiţa ALDEA, la cărţi de Eugen EVU, Ioana STUPARU, Ionuţ CARAGEA, Theodor DAMIAN, George ROCA, Grigore AVRAM, George TĂUTAN, Al. Florin ŢENE, Paul POLIDOR, Ovidiu CREANGĂ- Partea I
Partea II
Partea III
Partea IV
Partea V
şi un „Dosar din câmpul literelor” alcătuit de Corneliu FLOREA, Florentin SMARANDACHE şi T. DUNGACIU despre: CONTROVERSĂRILE PRODUSE DE EXIBIŢIONISMUL CRITIC.- Partea I
Dosar din câmpul literelor - Partea II
Partea III
Napoleon SĂVESCU,- Radu MIHALCEA, Florentin SMARANDACHE , Zaharia BALA Prezentaţi de Gheorghe BUDEANU, Gheorghe ZIDARU, Octavian CURPAŞ- Partea I
Partea II
Partea III
Partea IV
Partea V
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI
Partea II
Partea III
Lenin a fost homosexual - Partea I
Partea II
D’ALE LUI MARDALE
Rubrica lui Ioan LILĂ
Rubrica Elisabetei IOSIF
DOUĂ NOI COMPOZIŢII ÎN IMAGINE MUZICĂ ŞI TEXT
Identitatea lui Ion Popescu
 4.9. Se ştie de la Platon că performanţele unei gândiri, conţinutul ei, depind de cuvintele limbii respective. Astăzi, în secolul limbajelor computerizate, artificiale se ştie foarte exact că performanţele depind de modelele informaţionale (aici cuvinte şi expresii) şi de algoritmizarea lor. În cazul nostru depinde de organizarea noţiunilor pentru care cuvintele sunt vectori în sisteme mitologice. Folosesc expresia sisteme mitologice în sensul de sisteme paradigmice de înţelegere. Nu e cazul să dezvolt şi să argumentez aici această idee.
4.10. Pentru a înţelege , pornind din altă parte, ceva din originea limbii române şi natura limbii dacice, să vedem, din ceea ce ştim, care sunt sensurile şi paradigmele pe care le cunoaştem ca fiind dacice. Trebuie amintită, în treacăt, aserţiunea „reromânizării” (sau relatinizarea) limbii române în primele decenii de după 1800, practic după anularea regimurilor fanariote. Această simplă aserţiune este contrazisă de Basarabia, pierdută în 1812, care n-a putut suferi reromanizarea, dar a rămas ca limbă română. Efortul de modernizarea a denominaţiei se referă la social-politicul nou care apărea şi se dezvolta şi nu la eternul uman, unde limba a rămas ceea ce a fost şi este. Atunci când a apărut un vehicul care poate să şi plutească s-a împământenit cuvântul noţiune de amfibie. Aceasta nu înseamnă mai mult, indiferent care a fost modelul imitat. Să nu uităm că ideea reromânizării nu aparţine românilor, aşa cum Rosller nu a fost român şi că ea comportă capcana ideii unei limbi pragmatice forjate, chiar dacă nimeni nu a avut curajul unei asemenea aventuri la comandă. Rosller apăruse când deja se simţea necesitatea circumscrierii spaţiilor etnice, „reromanizarea” apăruse când consecinţele războiului rece deveneau previzibile, iar intenţiile geopolitice se discutau. Fenomenul în discuţie este indiscutabil, dar nu de reromânizare, ci de împrumut al modernităţii, dacă vreţi de modernizare, care nu atingea decât o periferie a limbii şi a modului de a gândi.
5. Argumente culturale
5.0. În debutul vorbirii copiii folosesc, emit, nu sunete, ci grupuri sonore care apoi se vor maturiza, divizându-se în sunete, cuplate în silabe. Aceasta denotă importanţa antrenamentului segmentului efector muscular, mecanic. Vorbirea copilului se dezvoltă prin antrenarea concomitentă a celor două terminale: neuropsihologic (algoritmizarea efectorie şi înţelegere) şi mecanic vibrator. La fel în evoluţia limbilor intervine evoluţia „grupurilor sonore”, în funcţie de cele două segmente ale vorbirii.
5.1. De altfel în mod intuitiv savanţii au acceptat importanţa luării, indirect, în consideraţie a grupurilor sonore. Astfel N.Iorga în Istoria românilor pentru români, Uniunea Scriitorilor. Chişinău — 1992. pag34, scrie „târgul Brăilei, a lui Brăilă, numită după un sătean Brăilă (gândiţi-vă la Brae, Brăiescu, Brăiloiu)”, În general rădăcinile cuvintelor sunt nişte grupuri sonore: Piatră, Petrani, Petrova, Petrila, Petrileni etc. Oricum există o unitate sonoră chiar mai generală până la toponimica substantivală. Astfel avem sălaş în sens de adăpost, Sălaj ca zonă, Sălişte în toate părţile ţării.
5.2. În acelaşi mod ca vorbirea, pornind de la un model nediferenţiat, vor evolua spre modele tot mai închegate specific şi paradigmele culturale. Un grup de lejeră aproximaţie ca în exemplele lexicale de la 5.1. este regăsit şi în transmiterea şi evoluţia modelelor culturale.
5.3. Specificul unei culturi, a unei spiritualităţi este conferit de către două seturi de criteii generale. Primul este cel de sens general existenţial al „discursurilor” (în sens Pamfilian) spiritualităţii respective şi care are valoare paradigmică. Al doilea este conţinutul argumentativ, exemplificat al discursului în cauză. Acest conţinut poate fi substituit, dar sensul paradigmal spiritual se poate conserva, acesta, ultimul, fiind elementul cel mai de rezistenţă al unei spiritualităţi.
5.4. Originalitatea, în sens de specificitate şi vechimea spiritualităţii româneşti este subliniată de următorul sens. În poveştile noastre Dracul (Satana, geniul răului, sau ce denumiri o fi purtat în timp), este totdeauna un caraghios, un prostovan şi un păcălit de către oameni inteligenţi şi curajoşi. Oamenii înving forţele răului, momente în care au în ei ceva zeiesc. Este similar mitologiilor foarte vechi, din tot arealul european, optimist şi securizant. În actuala mitologie Occidentală forţele răului sunt omnipotente, sunt terorizante şi totdeauna învingătoare. Omul nu le poate înfrânge, se poate doar ascunde de ele, poate cere (implora umil) protecţie împotriva lor. Nici măcar Goethe în Faust nu s-a putut elibera de această pecete.
5.5. Argumentul Zalmoxis. Cea mai interesantă problemă care se pune în legătură cu acest nume, este legătura Zal cu Moxes. Asemănarea sonoră dintre Zal şi Zeus, ca exprimând un zeu este izbitoare şi mai mult decât probabil neîntâmplătoare. Referitor la legenda periplului cultural egiptean a lui Zalmoxes trebuie să amintim că în egipteana veche Mose însemna fiu şi că forma sonoră în terminaţii explicative în formarea multor nume teofore: Ra — Mose (Ramses — copilul lui Ra), Thut — Mose (Tutmes — copilul lui Thut). Traducerea acestui nume însuşit la Pitagora conform legendei şi adus cultural din Egipt, în urma călătoriilor de iniţiere a lui Pitagora conform lui Herodot, ar veni atunci „fiul Zeului”. Istoria vorbeşte de un om istoric cultivat în Egipt şi apoi zeificat.
5.6. Este uluitoare şi tulburătoare asemănarea dintre aceste date despre Zalmoxis şi Isus „fiul D-zeului”, „fiul zeului Dumnezeu”. Isus s-a refugiat în Egipt, a crescut, a venit să predice şi apoi s-a ridicat la ceruri. Dacii implorau cerul senin, iar când se înora trăgeau cu arcul spre cer. Apare din acest punct de vedere tulburătoare asemănarea dintre creştinism şi religia dacilor. Dacii şi-au retuşat minim religia şi s-au putut considera creştini din totdeauna. Se poate ridica întrebarea dacă nu cumva variante de învăţături precreştine (sistemul de idei) era cunoscut de către preoţii egipteni cu care prin intermediul lui Pitagora a fost în contact Zalmoxis şi acesta a adus în Dacia un protocreştinism.
5.7. Din acest punct de vedere chiar Moise este acreditat de mulţi învăţaţi ca fiind egiptean, ca nume egiptean însemnând copil, care fiind de origine princiară şi în pericol pentru credinţa lui şi-a ales pe evrei ca popor, impunându-le religia unui zeu unic derivat din Aton (pe greceşte Adonai, de la sirianul Adonis). Adonis este, în evoluţia religiilor, o scurtă şi primă izbucnire a monoteismului în Egiptul antic sub Amenhotep al IV-lea (cca 1375 î.e.n. — 1318 î.e.n.). De fapt, în mod formal, înafara faptului că proclamă un singur zeu, Aton, (în egipteană), monoteismul (chiar şi Dumnezeul nostru creştin) acceptă un sistem mai ierarhizat de zeităţi, de entităţi având origină şi natură zeiască gen heruvimi, îngeri etc…
5.8. Referitor la Zalmoxis trebuie să amintim că şi Pitagora beneficiază de o legendă oarecum similară. Faptul de a fi consemnate în scris de către istorie, denotă că ele erau frecvente şi că făceau parte dintr-un model de legende care circulau şi erau credibile.
5.9. Aceste date sunt importante pentru că ele încadrează cultura dacilor în modernitatea momentului lor istoric. Ele presupun o limbă închegată şi suficient de maturizată. Cea ce este tulburător ca mărturie antică este menţiunea lui Flavius Josephus (Ant.Jud. XVIII,22), prin care referindu-se la un fel de călugări daci, (unii arheologi afirmă a avea probe pentru asemenea aşezări), pe care îi numeşte „pleistoi”, îi aseamănă cu secta iudaică a esenienilor. Raportate toate acestea la dosarul continuităţii semnele de întrebare se multiplică atunci când citim că Strabon (Vii, 3, 3) referindu-se la aceiaşi călugări daci îi numeşte „Ktistai” (adică întemeietori, numiţi şi descălecători). Noi azi le zicem ctitori. Mai mult spaţiile geografice ale acestor întemeietori sunt cele ale mănăstirilor, ale călugărilor. Nu ştim decât relativ de când. Actualele mănăstiri nu înseamnă că înaintea lor nu au existat altele de lemn, în alte locuri şi dispărute azi, dar ele corespund cu preferinţele cunoscute de teren ale dacilor. Originile legendelor cu întemeietori par a fi de dinaintea întemeierii statelor române, dar miezul lor pare a fi o comutare referenţială din religios în laic, sau o extindere a religiosului asupra laicului cu pierderea ulterioară a sensului religios.
5.10. Dumitru Stăniloaie afirmă a fi demonstrat că mare parte din termenii religioşi sunt de origină latină (noi zicem asemănători latinei n.a.), dar diferiţi de cei aparţinând Romei, deci neprovenind de la aceasta, creştinismul fiind la noi anterior prezenţei dominante a creştinismului la Roma. Nimic din punct de vedere lexical nu poate dovedi că aceşti termeni nu preexistau. Pentru a fi valabilă, negarea trebuie să fie la fel de argumentată ca şi afirmaţia. Altfel gândirea este viciată, iar rezultatul fals.
5.11. Consider ca extrem de îndrumătoare spre adâncirea cercetării şi înţelegerii afirmaţia lui Stăniloaie că Dumnezeu este o aglutinare a cuvintelor Dominus Deos (sau similare zicem noi n.a.) Această afirmaţie ar fi o sugestie pentru faptul că la români şeful statului era denumit Domnitor (chiar dacă nu unsul lui Dumnezeu pe pământ) deşi cancelariile voevodale foloseau chirilica, iar popoarele care foloseau ca limbă oficială latina nu au această dominaţie de funcţie şi statut. De fapt înafară de români nu o mai are nimeni.
5.12. Să fim mai conştienţi de nivelul predecesorilor noştri. De când Dionisie Euxinul a propus ca anul naşterii lui Isus să fie anul de referinţă, toţi creştinii îşi măsoară vârsta şi istoria pornind de la această idee, iar astăzi toţi oamenii din lume. De aceea noţiunile omenie şi ospeţie, greu de tradus în alte limbi denotă nu doar specificitate spirituală dar şi vechime.
5.13. În legătură cu ospeţia trebuie să amintim următoarele. Este sensul unui fel de a fi, sens păstrat din preistorie până astăzi. Se ştie că Dromichete şi-a primit duşmanii cu ospeţe, după ce i-a învins. Este „dreptul darului”, o justiţie ancestrală (potlach), pe care l-au avut toate popoarele vechimii şi care era consemnat ca pregnant la traci. Confruntarea prin daruri, se poate regăsi la români în celebrul vers Eminescian: „Cît sântem încă pe pace eu îţi zic bine-ai venit!”
5.14. O asemenea continuitate şi specificitate spirituală nu este posibilă peste milenii decât respectând două condiţii: stabilitatea populaţiei şi continuitatea lingvistică. O limbă nouă nu vine doar cu nişte cuvinte. Ea aduce nişte etaloane spirituale şi paradigme ce îi aparţin



VI. Nedumerirea cuvintelor

6.0. În subgraiul Bărcăuan, în satul Marginea există verbul a trifăli, care înseamnă a glumi. De fapt la români se întâlnesc pe toată aria, de la Nistru la Tisa nume ca: Trif, Trifa, Trifan. Toate numele au avut iniţial o semnificaţie. Dar în acelaşi timp la ruşi găsim numele Trifanovici, iar la englezi „to trifle” înseamnă a glumi. O asemenea extindere a unui grup sonor cu aceiaşi semnificaţie din Anglia până în Urali nu poate fi explicată  prin teoria difuziunii. Exclus ca englezii să le fi împrumutat ruşilor, ca şi invers. Este exclus ca românii să fi intermediat, sau chiar alţii în vechimea în care slavii nu existau. Singura explicaţie poate fi căutată în substratul comun, oricât de îndepărtat.

6.1. Culmea este că cei care au întocmit dicţionarele române, nici măcar nu au aprofundat limba română. Astfel D.E. al L.R. — 1984 — Bucureşti Ed. Acad. R.S.R. pag. 276 citim: „Dolmen, dolmene s.n. Monument funerar megalitic”, format dintr-o lespede mare de piatră aşezată orizontal pe altele dispuse vertical — „Din fr.dolmen”. În subgraiul Beiuşan, satul Saca, există cuvântul Dolmă. El înseamnă grămadă de pietre, de obicei lunguiaţă şi arată ca un dig de piatră, fără a fi vorba de asemenea construcţie. Interesant că grămada de pământ se numeşte simplu grămadă. Este izbitoare vecinătatea semantică referitoare la o formă dintr-un anume material, cu bretonul dolmen. În Saca nu trăiesc decât ţarani. Nici unul nu a vorbit franceza. Deci nu din franceză ci din celtă sau paralel cu celta, din acelaşi fond. Se poate argumenta onest altceva?

6.2. În graiul Bărcăuan, vorbesc în speţă de satul Marginea, în loc de sarmale s-a spus până la această generaţie, botoloţi. În latină botulus; botulus era un fel de cârnat, de mititei, de forma sarmalei. Aşadar botulus şi botoloţi sunt două cuvinte asemănătoare denumind o aceeaşi formă, dar referindu-se la conţinuturi diferite. Deşi prin unul sau altul dintre cuvinte noi înţelegem un fel de aliment, ele se referă la o formă, în acest caz a două alimente. Nu ştim dacă iniţial cuvintele acestea nu erau mai generale în înţeles. Cuvântul botoloţi este întâlnit în partea (neromană) a Daciei Magna şi lipseşte din Dacia Felix (romană). Ar fi mai mult decât stupid a pretinde că dacii liberi au luat de la romani cuvântul, iar dacii ocupaţi de romani sau romanizaţi, nu au luat cuvântul.

6.3. Avem un grup de cuvinte asemănătoare sonor şi semantic. Sica era sabia dacică, desigur în limba dacilor, un obiect tăios. Securea românească este un obiect tăios. În D.E.L.R. figurează ca provenind din latinescul securis. Sişul întâlnit în mai multe limbi indoeuropene este un cuţit, în sens de armă albă, criminală, dar şi cuţit lung pentru nadă, plante ierboase mari, un fel de pre-seceră (în D.E.L.R. figurează din latină sicilis). De asemenea avem haşiş, care la origine însemna „ucigaş”. Familie de semnificaţii, dezvoltate din aproape în aproape. De menţionat că dicţionarele semnalează existenţa în limba română a verbului a şişăi, adică zgomotul pe care îl fac obiectele de mai sus şi care este catalogat etimologic ca simplu onomatopeic, adică de-a locului şi nu se putea altfel. Exista cuvânt pentru acţiunea obiectului, pentru verb, dar după aceleaşi dicţionare nu exista cuvânt  (subiect) pentru obiectul în cauză, aşteptând mii de ani să vină turcii pentru a împrumuta un cuvânt aproape  identic ca sonoritate şi sens. Este vorba de şiş, figurând în dicţionare ca având originea în limba turcă. Cuvântul există şi în sanscrită. Au luat arienii cuvântul de la turcii care au apărut după mii de ani? Parcă nu pot face totuşi un corp explicativ unitar.

6.4. Toponimia şi onomastica veche sunt un capitol imens, insuficient analizat, de o importanţă majoră în privinţa acestui subiect, dar necesitând o abordare, mai mult decât cazuistică, dusă până în fundamentele sonore ale limbii.

6.5. Astfel este vehiculat ca numele de Radu şi de Rodica ar fi de origină slavă. Dar cu mii de ani înainte de a exista slavii pe lume, în religia vechilor arieni exista Radha (se citeşte exact ca Rada românească şi tot nume de femeie). Radha era păstoriţa iubită de către Krishna şi semnifica unirea naturii zeităţii cu natura perisabilă. Aşadar Radha sanscrită acum patru mii de ani şi româneştile actuale Rada, Radu, Rodica, Radna, Rodna, Rădăuţi etc.... Au impus ruşii în sanscrită pe Radha? Să fim serioşi. Cu cel puţin o mie de ani înaintea slavilor existau dacii care făceau parte din aceiaşi familie cu arienii vorbind sanscrita. Lingviştii sunt influenţaţi de curentele geopolitice? Nu e vorba de acelaşi fond comun pe care l-au avut dacii şi preslavii?

6.6. În aceiaşi sanscrită exista cuvântul Bakti, care însemna devoţiune. Noi avem ca expresie Bogda-proste, care este la ora actuală închinare de mulţumire. Dar mai avem şi numele de Bogdan. Este propovăduită de dinainte de închegarea statului român modern teoria conform căreia tot ce e bun la noi e de origină străină, tot ce nu e strigător la cer să fie împrumutat, chiar dacă e sângele nostru. Ca exemplu în ţările române nu exista în 1855 învăţământ medical în limba română. Nu a fost posibil. Nu uitaţi că în 1271 e decretat pentru Transilvania că românii nu au voie să-şi construiască biserici de piatră, care nu doar că lasă urme, dar creează şi alţi meşteri. Aşadar nu sunt lucruri noi. Limba a făcut parte din aceleaşi obiective. Nefericirea face ca neputinţa de a ne apăra urmele este de dinainte ca românii să se poată regrupa statal după valurile pustiitoare ale triburilor migratoare. Aceste valuri s-au spart în noi, în prima stâncă, ajungând atenuate spre interiorul ingratei Europe.

6.7. Privind harta Europei vedem mulţime de familii fonetice toponimice, care iarăşi nu pot avea altă explicaţie decât continuarea unui substrat precedent actualelor popoare. Astfel Buda (în România), Buda-Kosel (în Rusia), Buda-Pest (Ungaria), Bude (Anglia), Budeşti (România), Budingen (Germania) etc... Nici o teorie a difuziunii din timpurile istorice nu poate explica unitatea unei asemenea extinderi geografice. Pe de altă parte, popoare care nu au existat, apărând extrem de recent în istorie şi venind prin violenţă pe actualele lor pământuri, ca ungurii, e clar că au preluat toponimic ce au găsit la populaţiile pe care apoi le-au asimilat. Dar românii, care îi continuă pe daci pot în mod logic afirma că acest toponim face parte din zestrea preistorică.

6.8. Prima impresie pentru un nelingvist, doar ca degustare intelectuală a fost că nodurile sonore, rostogolirile şi articulările sunetelor din română par a avea o mare asemănare, cu mare frecvenţă, cu cele din sanscrită. Surpriza a fost mare la compararea fondului lexical.

6.9. Să luăm două expresii. Tat tuam a si (sanscrită) înseamnă Tu eşti acesta (în unele graiuri aista). Do ut des (latină) =Dadami se dehi me (sanscrită); Dâ din sanscrită este mai aproape de românescul Da decât de latinul Do. Acest Dâ în sanscrită are şi antagonicul Âdâ, care înseamnă a lua. Dar noi românii când vrem să luăm ceva zicem Adă-mi! În primul exemplu Tu sanscrit este Tu românesc, Me sanscrit este Mie, pentru a fi al meu, pe româneşte. Deci referinţe fundamentale autodefinind individual. Precizez, aceste referinţe, privesc cuvintele nu doar fonetico semnatic ci şi ca sens general motivaţie.

6.10. Ne limităm la exemple puţine, dar exemplificăm din diferite domenii. Numărarea. Trika în sanscrită înseamnă Triadă. Dar noi zicem Trei. Pentru Şase în sanscrită se spune Sats. Spuneau şi latinii asemănător. Dacii erau contemporani atât cu latinii cât şi cu arienii sanscritei. Dacă se spunea Sats la 2000 km spre răsărit, iar latinii spuneau Six şi Sess la 1000 km spre apus, atunci dacii aflaţi la mijloc şi fiind din aceeaşi familie atât cu primii cât şi cu ultimii de ce nu ar fi putut spune asemănător, mai asemănător cu arienii, când noi, urmaşii dacilor, spunem şase.

6.11. Aceiaşi arieni aveau Vac (sanscrită) însemnând vorbire, iar noi avem Voce, chiar dacă latinii au Vox. Tot arienii aveau Medhă, iar noi Mintea. Ei spuneau Neti, noi spunem Nu aşa. Ei mergeau pe Carya lor (calea în sens de conduită), dar noi mergem pe Cărarea sau Calea noastră, şi dacă ei aveau Vedena (senzaţii), noi avem Vedenii. Evoluţia conţinuturilor semantice ale noţiunilor prin intermediul semnificaţiilor minore, care apoi ajung dominate, este o problemă interesantă încă nepusă la punct de către psiholingvistică.

6.12. Dar dacă arienii beau Apas, noi bem Apa. Îi bătea un Vayn, pe noi ne bate un Vânt. Focul lor (Agni) producea Tejas, căreia noi îi zicem Scânteia. Atunci când înfierau pe cineva scoţându-l dintre ceilalţi, acela era pentru ei Anumiti (sanscrită), iar pentru noi Anumit. Pe acela îl supunea unei Jalpa (însemnând Controversa), care la noi a ajuns Jalba, fără Şala (însemnând înşelătorie), adică fără a-l Înşela. Dacă îl găseau Doşa (însemnând greşeli), îl supuneau la ceea ce noi zicem Dojană, dacă era nevinovat el era Phala (însemnând fructul faptelor), aşa cum pentru noi faptele sunt Fala. Şi toate acestea arienii le obţineau prin Paramars’a (însemnând deducţie), după care noi avem o Părere. Toate acestea sub conducerea unui Râja, noi zicem Rege. Oare cu ce seamănă mai mult cuvântul Rege românesc, cu Râja arienilor sau cu Rex al latinilor? Dacii ştim că aveau regi. Au aşteptat să vină latinii să le denumească instituţia pe care romanii au desfiinţat-o? Romanii aveau deja imperator. Nu e mai logic că între Râja în răsărit şi Rex în apus, au avut şi dacii un fel de Rege? Îi întreb numai pe cei cu simţul realităţii şi pe cei capabili de a merge cu logica până la capăt.

6.13. Dar vom Vyakta (sanscrită), adică Vedea, ce fel de Manas sanscrită —Esenţă), adică Mană (cerească), atunci când Tanmatra (în sanscrită ceea ce este, doar aceea) adică Taman, Mahant (în sanscrită Marele), adică Ma(ha)re-le, care este Parinama (Brahman în sens de Părinte), adică Părintele, care are Prasada (în sanscrită îndurare), adică îi Pasă şi ne dă Pane (în sanscrită monedă), adică ne dă Plata.

6.14. Altfel fără Prana (suflu) adică Prihană, mergem Akasa (spaţiu), adică Acasă (Casa), unde Mokşa (eliberare finală), adică Moaşa aduce pe lume un Atman (prezent în sine), adică un Ortoman (sigur de sine), având Lingat (vorbind — acţiunea), adică Limba (organul acţiunii), fără a avea Abhava (absenţă), adică Habar, fără Sabda (zgomot), adică fără Şoaptă. Aceasta n-ar fi o Varagya (pasiune) adică o Bandă. Dacă nu Jna (cunoaştere), adică a Şti, atunci nu-i Guna (calitate), adică Bună, Buna, ci doar o Adhyasa (suprapunere), adică Adăugare.

6.15. În fine ei au Nir (fără, inexistent), noi avem  Nici, deşi tot ei au şi pe Nirvi care înseamnă Nici. Dacă spun Recaka la Golire, tot ei spun Abhyasa (antrenament), iar noi Obicei. Jiva este viaţă, iar noi avem Jivină. Mai mult în zona Bistriţa Năsăud, la viţă în sens genealogic se spune Jiţă. Încă o dată dacii existau  cu cel puţin 1000 de ani înaintea slavilor, oricât de postasşi se vreau slavii. Arienii aveau Bohi (Trezirea), iar noi avem „A boii ochii”, după cum Aparanta (Devenire) îl regăsim în A Apare. Şi asta nu-i Mrtym, adică Moartea (în unele graiuri Moartya), pentru că Duhka (Suferinţa), adică Durerea, nu-i Sukha (Plăcerea), adică Suca (în grai bărcăuan însemnând obicei în sensul de plăcere), chiar dacă arienii erau Dis (spaţiul ca distanţă), adică Departe, Distanţă. Şi pentru ce Upasana (adoraţie), adică Osanele, pentru că până şi Yad (a ucide), poate fi pus în legătură cu Iad.

6.16. Această interesantă sanscrită foloseşte A — în sens de Non, aşa precum şi alte popoare spun A-social, A-biotic etc... Dar avea şi un Up ca Pre, avea tot pentru Non pe Exaccam, cam cum avea latina pe Ex, Exa. Pentru a face şi comparaţii de cuvinte care par a nu avea legătură, voi aminti pe Anu (atom, unitate de materie), iar popoarele latine au An (ca unitate de timp), Cuvântul are aceeaşi formă fonetică, respectă sensul general de unitate, dar se referă la realităţi diferite.

6.17. Relaţii fonetico-semantice care să ridice semne de întrebare se pot da multe. În genul Bahula, Bahlui. Bahula în sanscrită înseamnă lată, grasă. Bahlui este un râu meandric, lat când inundă, cu lunci mocirloase. Înţelesurile nu pot fi raportate decât la un înţeles iniţial cu mult mai general.


7. Deci?

7.0. Ia uitaţi-vă şi dincolo de gard! E tot grădina noastră! Încă o dată afirm că nici nu vreau să neg înrudirea limbii române cu latinitatea, nici nu am competenţa să o fac. Dar, date fiind toate cele de mai sus, cât este de complet ceea ce ştim noi astăzi?

7.1. Ştim că preoţii (învăţaţii) dacilor se comportau ca druizii. Adică nu îşi împărtăşeau cunoştinţele decât iniţiaţilor şi le transmiteau oral. Această tradiţie a anulat şansa expunerii limbii în scrieri şi inscripţii. Ştim însă că orice limbă este în primul rând un fenomen oral şi că scrisul nu este decât un artificiu, un semn al semnului. Aceste realităţi nu înseamnă dispariţia cvasicompletă a limbii dacilor, ci necesitatea altor criterii pentru recunoaştere.

7.2. Se acceptă puţine cuvinte ca fiind de origine dacică. Toponimia recunoscută şi consemnată istoric ca fiind dacică are sonoritatea limbilor romanice. Românii vorbind o limbă indubitabil din aceeaşi familie cu latina şi fiind continuatorii dacilor, de ce limba dacă este considerată ca aparţinând grupului Satem, pe când limbile latine aparţin grupului Kent. Nu e logic ca limba dacă să fi aparţinut grupului Kent?

7.3. Dată fiind unitatea dialectelor româneşti teoria difuziunii lingvistice devine imposibilă. Prin difuziune ea trebuia să fie mai accentuat latină în unele dialecte. Unitatea nu putea veni decât din interiorul ei. Altfel e greu să argumentezi că moldovenii sunt mai latini decât istro-românii şi decât aromânii. De fapt singur acest aspect esenţial desfiinţează orice tendenţiozitate de tip Roslerian.

7.4. Este interesant de amintit un aspect al cunoştiinţei europene referitor la spaţiul geografic al românităţii şi deci şi la românitate de-a lungul timpului istoric postantic. Astfel până în secolul XVII când la fruntariile românităţii se confruntă trei imperii: rus, habsburgic şi otoman, ele se limitează la „blocul dacic”, ele încearcă fiecare să înghită cât mai mult din „Dacii, adică din Transilvania, Moldova şi Valachia”. În acelaşi secol, ţarina Rusiei visa un regat al Daciei. Nici un interes geopolitic şi nici o vitregie a istoriei nu au putut şterge din conştiinţe realitatea unui spaţiu geografic şi uman particular, cel al Daciei. Perenitatea şi extinderea acestui fapt de cunoştiinţă geografică şi istorică, de continuitate a dacităţii unei populaţii şi unui teritoriu este argumentată de următorul exemplu. În secolul XIII, înainte de moartea Sfântului Toma d’Aquino (1274), la cea mai performantă Universitate europeană a secolului, cea din Paris, la Facultatea de Arte preda Boetius Dacul (Jacques Le Goff — Intelectualii în evul mediu — Ed. Meridiane, Buc., 1994, p.128) Deci în secolul XIII încă mai exista noţiunea etnică de dac, la 1000 de ani după părăsirea Daciei de către romani. Mai mult un dac preda la Paris, când apăreau primele formaţiuni statale româneşti consemnate. Desigur aceste universităţi aveau pretenţii de universalitate creştină situate deasupra curentelor şi schismelor. Dar se pare că până la apariţia ţarcului turcesc relaţia culturală a românilor nu era doar bizantină, poate chiar gravitau egal între cei doi poli. Vlad Ţepeş participa la turniruri în Apus nu în Orient. Arhivele perioadelor de început ale Universităţilor ne-ar putea oferi surprize. Numele mari apar unul la sute sau mii.

7.5. Există o mulţime derutantă de informaţii privind vechimea fonetică şi semantică a multe cuvinte româneşti asemănătoare cu cele ale arienilor, vorbitori de sanscrită. Acea vechime se referea la vremea când Roma nu exista, când latinii, ca atare, nu ştim dacă existau. Atunci de ce nu putem accepta autohtonicitatea şi vechimea astfel atestată a rădăcinilor lingvistice româneşti?

7.6. Este incontestabil extrem de important rolul jucat de către limba latină în devenirea limbii române. Dar cât din meritul major al substratului limbii dacice este atribuit pe nedrept latinei şi limbilor din jur? El ar putea fi cunoscut şi demonstrat obiectiv, cel puţin un segment din acest aport, prin compararea tuturor elementelor de fond al substratului indoeuropean.

7.7. O comparare a întregului spaţiu indoeuropean ce ne priveşte de la est la vest: sanscrită, română, latină, celtă, ar releva prin elementele comune ceea ce cu foarte multă siguranţă aparţinea şi limbii dacice. Tot atât de important ar fi cunoaşterea exhaustivă a toponimicei actuale şi a celei consemnate de toponimie comparată, mai ales a celei consemnate istoric şi la fel de la estul la vestul indoerupenităţii.

7.8. Se sugerează, logic, o continuitate lingvistică dinspre estul spre vestul vechimii indoeuropene, ca ce înseamnă o asemănare mare între limba dacă şi latină. În acest caz o minimă influenţare a limbii dace dinspre latină a putut determina o evoluţie congruentă cu cea a tuturor limbilor latine. Cam în felul în care în condiţii similare româna şi italiana ar putea evolua convergent. Atunci, ca şi acum, asemănări şi posibilităţi.

7.9. Condiţiile iniţiale ale limbii române sunt constituite din fundalul arhaic indoeuropean, regional getodacic. Acest spaţiu getodacic era la mare distanţă de latini şi de arienii vorbitori de sanscrită, fără continuitate geografică propriu-zisă, dar cu ceva mai apropiat de latini. La ora actuală româna, care ocupă exact acelaşi spaţiu geografic cu limba getodacică, pare a corespunde foarte mult cu latina şi mult cu sanscrita (nu ştim exact cât), destul de întrebător cu ceea ce ştim din celtă, cu unele vechi germanisme, slavisme, chiar grecisme. Închipuiţi-vă următoarea relaţie:
         

                                         

Este modelul cel mai simplu al condiţiei iniţiale a limbii române şi a relaţiei sale cu originile. El poate fi completat cu date pe care le avem despre celelalte limbi indoeuropene, în forma lor veche şi actuală. Modelul permite matematizarea relaţiilor. Matematic va apare că limba getodacică este pivot al limbii române. Este posibilă absenţa asemănării românei cu getodacica? Care este suportul de raţionalităţi care cvasiexclude rolul getodacicei în formarea limbii române? Ce lipseşte din cunoaşterea noastră? Cu ce trebuie să o completăm? Trebuie să răspundem la aceste întrebări cu ceea ce ştim noi până acum şi cu ceea ce acceptă lumea ca adevăr la ora actuală, chiar dacă va accepta foarte greu că adevărul nostru este cu mult mai mare. Toate limbile europene sunt verişoare de gradul III – IV. Mai mult, în cazul tuturor limbilor trebuie să se poată vorbi despre o continuitate lingvistică în sensul în care în biologie continuitatea generaţiilor de vieţuitoate poate fi urmărită genetic. De altfel de o continuitate genetică am putea vorbi şi în cazul culturilor. În cazul limbilor materialul genetic ar consta în noţiuni şi suportul lor sonor. În cazul culturilor materialul genetic ar consta în credinţe, fel de a fi şi fel de a vieţui (construi, îmbrăca, înmormânta etc...).

                                                                                                         
Prof. Univ. Dr. Gavril CORNUŢIU
                                                                                                                 Universitatea Oradea


Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971