Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011
Anul 2010 periodic nr. 1 2 | 3 | 4 | 6 | 7 | 8 | 9 | 10 |
Anul 2009
Articole de Viorel ROMAN, Mihai BERCA, Alin FUMURESCU, Magdalena Albu, Adrian BOTEZ, Gavril CORNUŢIU, Al. Florin ŢENE, Dona TUDOR, Dan ODAGIU- Partea I
- Partea II
Partea III
Partea IV
Partea V
Partea VI
Partea VII
Articole de Napoleon SĂVESCU, Gavril CORNUŢIU şi Sorin GOLEA - Partea I
Partea II
Partea III
Partea IV
Marin SORESCU tradus în franceză de Constantin FROSIN,
„Jocuri de cuvinte” de Dimitrie GRAMA - „Sonete erotice” de Ioan LILĂ
Valoroasa operă poetică a lui Valeriu MATEI prezentată şi comentată de Daniel CORBU şi Theodor CODREANU
Valoroasa operă poetică a lui Valeriu MATEI prezentată şi comentată de Daniel CORBU şi Theodor CODREANU- Partea II
Oportunităţi de afirmare literară prezentate de Nicolae BĂCIUŢ;
Recenzii de Adrian BOTEZ, Octavian CURPAŞ, Melania CUC, Ionuţ CARAGEA, Manole MOSCU, Eugen CRISTEA, Luminiţa ALDEA, la cărţi de Eugen EVU, Ioana STUPARU, Ionuţ CARAGEA, Theodor DAMIAN, George ROCA, Grigore AVRAM, George TĂUTAN, Al. Florin ŢENE, Paul POLIDOR, Ovidiu CREANGĂ- Partea I
Partea II
Partea III
Partea IV
Partea V
şi un „Dosar din câmpul literelor” alcătuit de Corneliu FLOREA, Florentin SMARANDACHE şi T. DUNGACIU despre: CONTROVERSĂRILE PRODUSE DE EXIBIŢIONISMUL CRITIC.- Partea I
Dosar din câmpul literelor - Partea II
Partea III
Napoleon SĂVESCU,- Radu MIHALCEA, Florentin SMARANDACHE , Zaharia BALA Prezentaţi de Gheorghe BUDEANU, Gheorghe ZIDARU, Octavian CURPAŞ- Partea I
Partea II
Partea III
Partea IV
Partea V
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI
Partea II
Partea III
Lenin a fost homosexual - Partea I
Partea II
D’ALE LUI MARDALE
Rubrica lui Ioan LILĂ
Rubrica Elisabetei IOSIF
DOUĂ NOI COMPOZIŢII ÎN IMAGINE MUZICĂ ŞI TEXT
Identitatea lui Ion Popescu
 În continuare şi întru susţinerea pe mai departe a dezbaterii noastre, aşteptând şi alte contribuţii ale colaboratorilor şi cititorilor, publicăm suita de articole de mai jos:



                « TRANSPIRAŢII LOGICE ÎN LEGĂTURĂ CU LUCRURI
                                          LA CARE NU NE PRICEPEM «
                                                  – UN STUDIU DE PROF. DR. GAVRIL CORNUŢIU



1. ZĂRI ŞI ARGUMENTE

1.0. „A străbate toate cărările care pot duce la adevăr...” (George Giuglea — Cuvinte româneşti şi romanice — pag.7 — Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Bucureşti 1983) — iată o perspectivă fabuloasă asupra adevărului, în acelaşi timp implacabil şi relativ aparent. Adevărul este unul, dar la el poţi ajunge pornind din mai multe direcţii şi astfel îţi poate apare ca diferit, în funcţie de direcţia din care priveşti, sau ca fiind vorba de mai multe adevăruri. Ce uşor te poţi înşela!

1.1. De aceea, admite acelaşi autor „Ca în orice disciplină, este şi în filologie o relativitate legată în special de insuficienţa faptelor ce-ţi stau la îndemână. ” (Ibidem — pag.168). Relativitatea se referă la gradul de cunoaştere a adevărului, nu la adevăr în sine. Aceasta înseamnă, că atunci când adevărul nu e palpabil (deci nediscutabil) fiecare argument este un pas spre zarea în care se profilează acesta.

1.2. I.P.Culianu  (Călătorii în lumea de dincolo — Ed.Nemira. Bucureşti 1994 — pag.238) analizând tematica mitologică respectivă, începând cu şamanismul şi trecând prin Divina Comedie până la Einstein, concluzionează „Cum putem explica această continuitate din acele timpuri străvechi până în zilele noastre? Este inutil, în acest caz, să căutăm un model general de difuzare istorică. Deşi, inevitabil, credinţele s-au influenţat reciproc şi au fuzionat, toate tradiţiile umanităţii s-au dezvoltat în paralel, plecând de la premize analoage” Şi continuă (Ibidem pag.240) „În acelaşi timp, nici o credinţă veche, referitoare la alte lumi nu a fost complet abandonată”...

1.3. Este surprinzătoare concluzia lui Culianu. Surprinzător de demonstrativă. Pentru că în lumina achiziţiilor ştiinţelor biologice în general, neurofiziologiei, psihiatriei şi psihologiei, specia umană,  dată fiindu-i unitatea de specie, nu are la dispoziţie decât un număr limitat de paternuri fundamentale care stau la baza algoritmizării şi procesărilor psihice. Drept urmare, rezultatele dezvoltării, a evoluţiei cunoaşterii, vor fi înrudite între ele. Nici limbile nu fac excepţie de la aceste generalităţi. Iar între ele, între limbi, există alte generalităţi care sunt valabile în cadrul domeniului specific.

1.4. Desigur, în orice domeniu, cuvântul specialistului este expresia competenţei, chiar atunci când momentul cunoaşterii sale este un falset, care ulterior va pare hilar. Nu am de gând şi este imposibil de a nega superioritatea competenţei specifice faţă de orice amatorism. Dar orice cunoaştere se poate colmata cu propriul ei munte de sterilităţi. De aceea infuzia unor moduri de gândire din domenii învecinate nu poate decât să sugereze căi care să-i fie de folos.

Dar la o analiză mai atentă se va constata cu surprindere că semnalele referitoate la o temă dată sunt asemănătoare. Noi în această lucrare ne ocupăm de comunicare, înţelegând limba ca pe un fenomen comunicaţional. Heraldica este o comunicare, chiar dacă aparent pare diferită şi este în specificul ei, dar nu în generalitatea ei. Yves Metman, citat de Maria Dogaru în „Din heraldica României”, Ed. JIF. Bucureşti 1944 la pag. 6, scrie „influenţele externe n-au putut estompa niciodată originalitatea unui fenomen”. Psihiatria se ocupă şi ea cu insistenţă de comunicare între oameni. De aceea cele ce urmează sunt aşa cum pot fi ele gândite de către un psihiatru, deci nelingvist, dar dependent în profesia sa de comunicare între oameni.

1.5. Nu am de gând să mă erijez într-o competenţă specifică pe care nu o am, nici să mă bălăcesc în ridicolul unor afirmaţii hilare. Dar am de gând să-mi pun nişte întrebări logice, să verific pentru mine nefalsitatea întrebărilor şi să aştept ca specialiştii să răspundă la aceste întrebări, cu competenţă, nu cu aroganţa stupidă a rutinatului.

1.6. În orice ştiinţă dincolo de certitudini există o zonă a afirmaţiilor de necesitate, adică o zonă a întrebărilor care încă nu au răspunsuri unice şi imbatabile. În materie de definire a limbii, pe unde se situează lingvistica, una din ştiinţele de vârf ale secolului? Citim de exemplu că cercetătorii francezi nu au putut determina dacă provensala este limbă separată sau dialect al limbii frenceze! (Matilda Caragiu Marioţeanu — Compendiu de dialectologie română — Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1975 pag.32). Aceasta în condiţiile în care provensala este totuşi un grai viu, vorbitorii dispunând de întregul bagaj lingvistic şi de regulile folosirii lui. Înseamnă că bazele acestui capitol al lingvisticii nu sunt suficient de complete, iar criteriile sale nu sunt suficient de sigure şi că procentul de subiectivitate ce însoţeşte consistenţa afirmaţiilor ştiinţifice permite un joc zgomotos al  angrenajelor argumentative. Deci ca nelingvist, dar ca intelectual incapabil de a nu gândi, nemulţumit de stadiul cunoaşterii şi de explicaţiile (care uneori par date de struţ) trecutului lingvistic românesc, mi-am formulat nişte nedumeriri, nişte întrebări şi mi le-am argumentat.





2. INTREBARI SI ARGUMENTE  
2.0. Ştiinţele afirmă că limba română este o continuatoare a limbii latine. Ştiinţele afirmă că romanii i-au cucerit pe daci, i-au stăpânit 165 de ani şi i-au romanizat complet. În limba română nu ar fi rămas decât 50-80 de cuvinte dacice.
2.1. Limba română, constatăm, că respectă într-un mod uluitor, ca răspândire, graniţele statului dac, în timpul înfloririi lui (Burebista). Uluitor de mult, pentru 2000 de ani de vitregie istorică.
2.2. Administraţia romană a durat cca. trei generaţii. E posibil ca un bunic să-i fi văzut pe romani venind, iar nepotul lui să trăiască şi să-i vadă plecând.
2.3. Istoria admite pe baze palpabile, nespeculative, azi în primul rând arheologice, continuitatea biologică a populaţiei, dar nu pune în discuţie problema continuităţii limbii sale.
2.4. Continuitatea arhelologică este un fapt palpabil, nediscutabil pentru orice istoric cinstit. Ea este cvasiexhaustivă respectând, iarăşi graniţele lui Burebista, la fel cu cea toponimică, cu cea de costum popular, la fel cea antropomorfică. Limba română respectând aceleaşi graniţe este una din filele continuităţii noastre? Continuitatea lingvistică a fost cel mai superficial abordată. De ce? Se ştie cât de greu s-a realizat şi s-a permis realizarea românilor într-un stat al lor. În acele momente lupta se da cum se dă şi acum pe toate fronturile posibile. Astfel, Carol Davila vine în Bucureşti în 1853 având intenţia de a pune bazele unui învăţământ medical românesc. După un an ruşii îl destituie. După plecarea ruşilor în 1855 înfiinţează Şcoala secundară de chirurgie, utilizând pentru prima oară, limba română într-un domeniu specializat, punând una din bazele limbajului ştiinţific românesc. După doi ani de la înfiinţare, adversarii filoruşi şi medicii de vază din Bucureşti (în care grup nu se auzea româneşte), reuşesc să închidă Şcoala. Intervine guvernul francez, care preia şcoala pe cheltuiala sa proprie. Românii au multe motive morale de a striga Glorie Franţei! Era exact în vremea în care la Iaşi apăruse şi trebuia combătut curentul antiunionist, izvorât la graniţa de răsărit! Câţi ani au trecut de atunci şi cum stăm astăzi? (Elena General Perticari Davila — Din viaţa şi corespondenţa lui Carol Davila — Fundaţia pentru Literatură şi Artă „Regele Carol” — Bucureşti, 1935).
2.5. O toponimie consacrată de către textele istorice ca fiind dacică, nu putea fi transmisă decât de către o populaţie locuind neîntrerupt în acest spaţiu.
2.6. Cunoscute fiind tradiţiile organizării spaţiului de locuit al romanilor şi cel al dacilor, românii nu au continuat tradiţiile romane ci pe cele dacice. Gospodăria lor are aceiaşi spaţialitate, aceleaşi raporturi între elemente, ceea ce înseamnă aceleaşi rosturi, din generaţie în generaţie.
2.7. Primele cetăţi româneşti sunt de pământ, cum le construiau dacii (chiar dacă aveau piatră la dispoziţie) şi nu din piatră, cum le construiau romanii şi toţi urmaşii romanilor întru totul ai lor.
2.8. Primele biserici româneşti sunt din lemn, nu din piatră. Se construiau asemănător caselor, care erau tot din lemn.
2.9. Costumele românilor sunt asemănătoare, unele până a fi doar variante, celor de pe Columna lui Traian. De altfel, aparenţa rasială, antropometrică, a noastră este identică cu cea a dacilor de pe Columnă şi nu cu a romanilor.
2.10. Sărbătorile de iarnă sunt dominate de elemente precreştine adaptate calendarului creştin. Mitologia, la fel, este plină de elemente precreştine.
2.11. O menţiune specială pentru nume. Desigur creştinismul a internaţionalizat numele. Dar unele arhaisme se păstrează până la ultima generaţie. De exemplu pe valea Barcăului foarte mulţi bărbaţi se apelează Nuţu. Ei au fost „traduşi” din ţărănie „în limba cultă” şi trecuţi în acte Ion. Ion („cult”) pentru Nuţu („ţăran”). Este indiscutabil că suntem în prezenţa bunăvoinţei, dar groaznic de incultei birocraţii administrative rurale şi nu numai. Cei numiţi Bilă (având acest nume), sunt trecuţi în acte Gavril. Este evident că nu există corespondenţă între Bilă şi Gavril, nici între Nuţu şi Ion, în schimb sunt agasant de asemănătoare aceste nume cu Bill şi Nutt, într-o zonă în care urmele lingvistice asemănător celtice abundă. De altfel Menu-Morut, primul nume românesc consemnat în vestul românimii este aşa cum arătam în altă parte, dacic. Menu din aceiaşi familie şi cu acelaşi sens cu Man, Mann, Homo şi Manu (în sanscrită înseamnă Om bătrân, Conducător). Moruţ există şi azi ca nume de familie şi asemănarea sonoră cu Morus nu este întâmplătoare. În plus are o extindere spaţială europeană (vezi Moruzi la greci, variante la italieni ect…)
2.12. Avem până şi referinţe din zonele cele mai afective din dacică (asimilări dacice din celtică, sau paralelisme indoeuropene?). Astfel avem ca în irlandeză (limbă celtică vie) leat („cu tine”) şi pentru liom („cu mine”), avem celebrul Io… voievod.
2.13. Cele mai de casă animale pe care le are omul, câinele şi pisica se chemau în celtică (iarăşi asimilare sau paralelism) cuţu şi cat. Tot românul a chemat, a zis şi zice „cuţu, cuţu”! Sunt ceva mai puţini, dar suficienţi (milioane?), care atunci când alungă pisica spun „caţ!” în sensul de „pisică du-te!”. Interesant că numai în acest sens. În rest îi spun pisică sau mâţă.
2.14. Cum este posibil ca o populaţie să nu îşi piardă modul milenar identic de a-şi construi locuinţa, gospodăria, modul de a locui, modul de a se îmbrăca, obiceiurile şi credinţele, toponimica, dar să-şi piardă exact limba?
2.15. Romanii au ocupat ¼ din teritoriul Daciei şi e de presupus că aproximativ acelaşi număr de daci din total. Dar româna se vorbeşte pe uluitor de exact, întreg teritoriul statului dac şi fabulos este că limba română este mai unitară decât limba italiană. În dialecte italienii nu se pot înţelege toţi între ei, românii da. Deci latina nu a putut asigura (în Italia), unitatea italienei care a urmat. Să nu uităm că italienii comunicau între ei cu mult mai lejer şi mai masiv decât românii. În schimb se pretinde că latina a asigurat unitatea limbii române, când ¾ dintre daci, nici nu erau sub administraţie romană. Iar aceşti ¾ daci liberi aveau fraţi, veri, unchi, fii pe care i-au omorât romanii, duşmanii lor! Unele semne de întrebare te fac să pui la îndoială nu rezultatele demersului ştiinţific ci instrumentele sale şi intenţiile sale. Astfel, avem în latină dico, avem în română zic şi avem în subdialect moldovenesc dic. Cuvântul este mai asemănător cu latina exact într-o zonă a Daciei neromanizate. Este vorba de conservatorism, care a oprit evoluţia cuvântului? Dar unde trebuia să fie mai rezistentă influenţa latină (cuvântul în dicţionare figurează de origine latină), în Dacia romană, sau în teritoriul necucerit al Daciei? Ce demonstrează că moldovenii nu au spus dic şi înainte de venirea romanilor, la mare distanţă de ei?
2.16. Să facem comparaţii cu situaţii similare, administrative şi de dominaţie. Italia este o continuare geografică a spaţiului german. Italia a fost stăpânită şi conlocuită de către populaţii germanice între 476-493; 493-553; 568-774; apoi prin Otto I, din 936, iar sub germani; mai spre noi după 1713 revine Austriei. În raport cu 165 ani de dominaţie romană în Dacia, cea germană în Italia are aproape un înzecit număr de ani şi a avut o administraţie incomparabil mai puţin tolerantă. Ce a moştenit italiana din germană? O influenţă (doar atât ) constând în onomastică şi vocabular de tipul: balcoane, baldo (curaj), banca, palco (lojă). După aproape un mileniu de administraţie germană influenţa e caraghios de minoră,
2.17. Să vedem Spaniola. În sec.V suebii (germanii), o cuceresc în Nord-Vest, în rest o cuceresc vizigoţii (tot germani), minus nişte coaste ocupate temporar de grecii bizantini. Între 711 şi 1492 este ocupată majoritar, sau cel puţin, de către arabi. După peste 300 de ani de administraţie şi conlocuire germană şi după 750 de ani de administraţie şi conlocuire arabă, are o influenţă germană minoră, constând în nişte nume (Alfonso, Fernando) şi cuvinte, majoritatea periferice existenţial (hato—legătură, ropa — haină etc….), iar din arabă cuvinte de tipul: alcade — primar, algodon— bumbac, alfombra—covor, baladi —fleac etc… Deci abia dacă s-au agăţat de corpul limbii nişte podoabe colorate.
2.18. Se poate presupune că dacă între limbi nu există un grad de compatibilitate, ele se influenţează doar minor şi periferic. Ele se pot influenţa mult reciproc sau mai mult într-un sens doar peste un crescut grad de compatibilitate. Este de presupus că această esenţă a limbilor, cea care le conferă compatibilitatea este ceea ce moştenesc în comun din trecut. Această moştenire comună trebuie să fie congruentă fonetic şi semantic pe de o parte, gramatical pe de altă parte. Avem ca exemplu Basarabia care a fost izolată crunt timp de 178 de ani (din 1812) sub o presiune lingvistică precum poate puţine în istorie şi unde româna s-a păstrat română, absolut inteligibilă pentru orice român, cu minore împrumuturi sonore ruse.
2.19. Fără a ne extinde şi fără a epuiza argumentele, ci doar a le creiona, puteau afirma că, logic , simpla asemănare lexicală româno-latină şi simpla evoluţie lexicală nu este un argument împotriva continuităţii lingvistice daco-române. Acest unic aspect este în egală măsură şi un argument al asemănării latino-dacice. Numai această perspectivă poate da un răspuns unitar la toate întrebările de mai sus. Teoria difuziunii uniformizatoare pare cu mult mai subargumentată. De altfel demonstrat fiind că un totem comun exprimă o origine comună, atunci lupoaica romană şi steagul dacic având cap de lup, subliniază cu pregnanţă originea comună. Dintre simbolurile totemice ale antichităţii europene cele două imagini lupice sunt cele mai înrudite. Semnificaţia totemurilor exclude orice alte speculaţii. Trecând la modernitate, dacă astăzi Italia ar fi ceea ce a fost Roma şi ar ocupa 1/4 din România timp de 165 de ani, s-ar putea repeta fenomenul consemnat în istorie ca „romanizarea dacilor”?. Noi îi spunem asimilarea romanilor. Păstrându-şi o suficientă stabilitate, cele două limbi: italiana şi româna, peste două mii de ani (2000 ani), după dispariţia oricăror urme scrise despre limba română, ar putea apare generaţiilor viitoare ca o postromână de origine italiană?

3. ALTE SEMNE DE ÎNTREBARE


3.0. Să vedem ce spun savanţii despre limba geto-dacică. În Mica Enciclopedie Limbile lumii — de M.Sala, Ioana Vintilă-Rădulescu: Ed.Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981, se afirmă la pag.436: „DACA, idiom indoeuropean dispărut, considerat limbă sau dialect al limbii trace. A fost vorbit pe teritoriul vechiului stat dac”. Mai departe la pag.723 se afirmă: „Toate aceste ramuri (indoeuropene), (sunt) grupate în 2 tipuri — Kentum (greacă, italică, celtică, germanică, iliră, toharică, hitită) şi Satem (indoiraniană, armeană, slavă, baltică, tracă, frigiană), în funcţie de reflexele diferite ale guturalelor (dorsalelor)”. La pag. 1967 citim „(Traca). Se presupune că fiind vorbită pe un teritoriu foarte întins, ar fi prezentat deosebiri dialectale — după unii se poate vorbi chiar de două limbi: daca în Nordul teritoriului ocupat de traci şi traca la Sud-Est de acest teritoriu. După toate probalităţile albanezii sunt urmaşii tracilor.” Toate acestea nu sunt găselniţele autorilor respectivei Enciclopedii. Ele sunt sinteza cercetărilor existente în literatura mondială.

3.1. Ce se poate concluziona? Că limba dacă nu a fost definită exact, încă. Că limba dacă a fost vorbită pe un teritoriu situat oarecum central în vastul teritoriu pe care se vorbeau limbi înrudite. Că gruparea limbilor indoeuropene se face pe baze fonetice, pe asemănări sonore. Conform acestui criteriu limba dacă a cărei cuvinte nu se cunosc seamănă cu limbile din răsărit? Dacă nu o cunoşti decât prin 50-80 de cuvinte, atunci cum poţi pretinde că ai clasificat-o? Româna, vorbită de urmaşii dacilor, seamănă, până la a fi variantă cu limbile din apus, de care a fost aproape două milenii despărţită, dar nu seamănă cu limbile din răsărit de care a fost înconjurată, ca o insulă într-o mare, ba a şi convieţuit. Din acest punct de vedere, rezultatele actuale, a ştiinţelor lingvistice frizează cacofonia.

3.2. Dacă nu se cunosc decât câteva cuvinte dacice, cu ce marjă de siguranţă se face încadrarea sonoră în grupul Satem, când ea este acceptată ca substrat al limbii române, limbă aparţinând sonor, în mod cert, grupului derivat din Kent. Oare limba dacă era o insulă Kent în marea Satem? Cine va fi capabil de o cantitate de muncă atât de uraişă încât să clarifice problema.

3.3. Dacii neavând continuatori decât în români este clar că limba dacă a fost configurată prin extracţia şi acumularea unor termeni lexicali din română, cărora li s-a dat o origină dacă. Aceşti termeni au fost numiţi de origină dacă, doar în cazul în care nu exista nici un corespondent în nici o altă limbă veche sau nouă. Un procedeu care nu este ştiinţific decât în momentul în care apreciezi  că printr-o asemenea excludere nu poate fi determinat decât fondul strict specific al limbii dace. Nu există logic suport pentru altă interpretare . Altfel afirmi indirect că numai unele limbi pot împrumuta altor limbi, că unele limbi nu au influenţat de loc alte limbi, într-un cuvânt se face o discriminare. Discriminarea nu a fost niciodată ştiinţifică. Ea este un procedeu politic şi ideologic. De altfel cine a început analiza limbii române şi a substraturilor ei? La comanda cui? Unde a fost publicat dicţionarul? Cine l-a continuat?

3.4. Adică orice cuvânt din română căruia i se poate găsi asemănare congruentă foneticosemantică în orice limbă, are originea raportată la asemănare şi nu aparţine în nici un caz substratului limbii. Un alt raţionament fals. Logic trebuie admis, doar din acest punct de vedere trei posibilităţi cu şanse egale: a) origină comună, cu evoluţie paralelă; b) difuziune dinspre dacă spre alte limbi şi c) difuziune spre dacă din alte limbi.

3.5. Intenţia, ideea, credinţa şi putinţa nu este de a răsturna şi rostogoli un munte al cunoaşterii. Dar referitor la limba română par mai numeroase şi mai consistente argumentele de a schimba raportul între cotele de participare a limbii dace şi a limbii latine la formarea limbii române, cu atât mai mult a schimburilor externe. Toate argumentele sunt favorabile creşterii cotei fondului autohton, a substratului în general şi în sens Eminescian, în defavoarea împrumuturilor.

3.6. Interpretările şi înţelegerea de până acum a pornit de la dominanţa teoriei difuzunii, teorie intens utiliziată în ştiinţele antropologice. În ultimul timp, în mai multe domenii, antropologice şi biologice, se configurează modelul concomitenţei. Acest model pare a deriva din unitarea, mai consistentă decât putem accepta a rasei umane şi din limitele ei, limite care i-au permis doar câteva, puţine, modele de procesare a informaţiei, modele care s-au dezvoltat concomitent, împrumutându-şi, mai mult vectori decât conţinuturi.

3.7. Difuziunea este un fenomen incontestabil, dar el este limitat de un factor de corecţie. În cazul subiectului nostru, factorul de corecţie este gradul de compatibilitate sonoră, gramaticală şi de densitate lexicală (vectori noţionali) între limbile ce urmează a se influenţa. Împrumutul trebuie să fie justificat de un beneficiu informaţional în comunicare. Orice forţare a „economiei” informaţionale va dispare în timp. Din acest punct de vedere, există cazuri în care metamorfozarea unui cuvânt existent deja, proces care se petrece prin adaptarea la grila sonoră şi semnatică dominantă, care presează, este mai în beneficiul tradiţiei. Puterea tradiţiei exprimării şi pronunţeiei depăşeşte un număr de generaţii. Trebuie să dispară factorul de corecţie şi de influenţă majoră. De aceea acest factor trebuie să fie de cel puţin patru generaţii.

3.8. Înţelegerea necesită în mod absolut, chiar dacă nu şi suficient răspuns la întrebarea „De ce?”. De ce se schimbă şi preschimbă în cursul evoluţiei vectorii lexicali purtători de noţiuni? Noţiunile, însele, sunt într-un proces continuu de apariţie, creştere, apogeu, devalorizare, schimbare şi retragere. Răspunsuri doar la întrebările „CUM” şi „PRIN CE?”, par insuficiente pentru o corectă înţelegere.

3.9. O noţiune conţine un sens major, dar şi sensuri minore, adiacente, de conexiune cu alte noţiuni. Dezvoltarea unei limbi este în primul rând dezvoltarea exprimării în funcţie de evoluţia necesităţilor. Raportul cu necesităţile se face prin intermediul noţiunilor. Întâi există câmpul semantic noţional şi abia apoi se forjează într-o devenire continuă cuvântul care să-l exprime. În acest fel evoluţia limbilor este în primul rând o evoluţie noţională şi abia apoi lexicală şi gramaticală. Cuvintele nu sunt decât semne sonore. O afirmase deja Augustin (Aurelius Augustinus - De Magistro, Ed.. Humanitas. Bucureşti 1994. pag. 69-73).

3.10. Dezvoltarea noţională a unei încrengături lingvistice (de ex.două limbi pornind din aceiaşi sursă), prin dezvoltarea lexicală, utilizând sensuri minore, sau metamorfozând sensul major, va putea duce la cuvinte cu înţeles mai mult sau mai puţin apropiat noţional, dar asemănătoare sonor.

3.11 Punând astfel problema zonelor de intersecţie a două limbi, mai ales când e vorba de limbi unele cu mulţi, altele cu puţini vorbitori, se pot developa şi alte adevăruri decât cele acceptate până acum.

3.12. Originile „CUM DE” ale unui nou cuvânt pot fi: a) apariţia unei noi necesităţi (un câmp semantic nou), precum o nouă îndeletnicire, o nouă unealtă etc.. Este creat un nou cuvânt, sau este împrumutat de acolo de unde e. b) Un cuvânt mai „prestigios”, mai impresionat, dintr-o limbă dominantă, care presează, care poate prinde rădăcini dacă există compatibilitate. c) Dezvoltarea unui sens minor al unui cuvânt existent deja până este substituit fostul sens major. Nici în limbile moderne cuvintele nu stau pe loc şi nu au stat niciodată în nici o limbă.

3.13. Problema extrem de spinoasă este cât din ceea ce se cheamă împrumut, înseamnă în cazul limbii române doar o modificare a învelişului sonor, sau a terminaţiilor unui fond preexistent, păstrând o rădăcină neîmprumutată. Există argumente de ordin cultural extralingvistic, care fac necesară corijarea cantităţii de împrumut a limbii române din latină şi din limbile migratoare care i-au venit ulterior în preajmă, în favoarea moştenii daco getice, ca limbă indoeurepeană, înrudită apropiat cu latina.

3.14. Potenţialitatea ordonatoare, speculativă şi imaginativă a omului a permis iniţial elaborarea unui număr limitat de modele mitologice (vezi mitologia popoarelor primitive şi antice, de la Frazier la Eliade). Ele sunt asemănătoare, indiferent cât de îndepărtate erau grupurile de populaţii, sau cât de izolate (australienii care infirmă teoria difuziunii, ipoteza împrumutului). În acelaşi fel potenţialialitatea umană a fost capabilă de a oferi un număr limitat de modele lingvistice, care apoi s-au diversificat prin dezvoltare.

3.15. Una din căile iniţiale ale devenirii ontogenetice este copierea. Din acest mecanism psihologic a rămas ca achiziţie definitivă tendinţa de raportare continuă la un „top” de competenţă şi strălucire. Această tendinţă satisface nevoia de siguranţă a punctului de referinţă. Sunt foarte puţini oamenii care sunt în stare să se refere pe ei înşişi doar la idei. Dar să revenim la subiectul nostru şi voi da ca exemplu Egiptul antic. Toate popoarele contemporane lui ţineau să se refere la ştiinţa teologică a egiptenilor. Moise este revendicat ca fiind un produs spiritual egiptean, uneori, chiar biologic. Se poate deduce că psihic, evreii înainte de a ajunge la ideea lor messianică, prin care îşi arogau dreptul de superioritate şi tot ce derivă din aceasta, au trecut prin faza culturală depresivă de umilinţă şi autodispreţ când aveau, terapeutic, nevoie de un egiptean care să-i scoată din dobitocie şi să-i ilumineze. Grecii, înşişi, îl revendicau pe Pitagora ca fiind un produs spiritual egiptean. Zalmoxis este revendicat de către autorii antici ca un om istoric forjat spiritual către egipteni. Nu ştim dacă legenda a fost culeasă într- răspândită.

3.16. Paradigma gândirii mitologice pretindea necesitatea originii superioare. Chiar poveştile, înafara celor derivate din subiecte totemice, se ţes în jurul unor personaje care sunt fii şi fiice de împăraţi. Toţi trebuiau să se tragă de undeva, dar nu de oriunde.
Toţi trebuiau să se tragă din ceva, dar nu din orice. Iniţial toţi se trăgeau din Totem-uri apoi dintr-un personaj legendar cu calităţi supraumane, dintr-o încarnare, dintr-un loc sacru sau dintr-o gintă celebră. De aceea originea nu era doar acceptată, ea era căutată şi era referită la ceva strălucitor şi demn. De fapt acest simptom de gândire preraţională se poate constata cu surprindere şi astăzi, în mod ubicuitar, la cunoscuţii noştrii, fiecare la ai lui. Incitaţii pe cei care vor să pară. Întotdeauna  realitatea imediată este banală şi nedemnă de investire.Cu cât mai îndepărtată în timp şi spaţiu, cu atât mai încărcată de mister, mai atrăgătoare, iar în final mai credibilă, tocmai pentru că e mai puţin probatorie. Nu ai decât să crezi. În ceva oricum trebuie să crezi, altfel se tulbură orizonturile.

3.17. Sublinierea referenţială este un mod primordial de algoritmizare informaţională psihologică, de procesare. În vorbire, iar din vorbire în toponimie, avem la îndemână un model puţin analizat. Interbelic România se chema şi România Mare, Oradea se chema Oradea Mare, avem şi Baia Mare, Satu Mare, Calea Mare, Almaşul Mare. Acest apelativ referenţial de Mare se folosea şi acolo unde nu era nevoie de comparaţie, pentru a apare o distincţie. Oradea nu avea de ce fi deosebită. România nu avea de ce fi deosebită. Din ceea ce ştim, un asemenea model mai este folosit frecvent doar în indiană: Maharajah, Mahatma-Gandhi etc... Un asemenea model lingvistic care să facă legătura între români şi indieni nu poate fi înţeles decât ca moştenire comună din fondul arhaic indoeuropean.

3.18. În ceea ce priveşte perspectiva asupra existenţei avem o magnifică paradigmă, desfăşurată pe toată suprafaţa geografică a unui arhaism comun. La vechii indieni Vişnu (zeul vieţii) o are de soţie pe Soartă. Influenţa pe care viaţa o are asupra sorţii le naşte pe toate. Fragmente din această libertate umană pot fi găsite în unele variante ale Sînzienelor româneşti. Ele pot fi comparate cu independenţa demnă faţă de zei din vechile legende germane. Specificul principal al fondului spiritual indoeuropean, faţă de alte spaţii spirituale, are ca formă libertatea şi demnitatea umană. Zeii sunt mai mari între cele ce fiinţează, dar nu eşti umil în raport cu ei. Ba chiar, în unele variante Zeii se pot încarna în oameni, iar oamenii se pot zeifica. Comparaţi mitologiile greacă şi latină, unde zeii şi oamenii aproape se amestecau, oricum se simpatizau, se şicanau, îşi permiteau relaţii între ei şi Zeii Egiptului, ori ai Orientului apropiat antic, care aveau cu oamenii relaţii tiranice, imposibil de conceput în sens de negociere afectivă sau simbolică.

3.19. Fragmente ale unor substraturi spirituale primordiale pot fi găsite, desigur metamorfozate, la românii de astăzi. Astfel dintre vechile populaţii europene, pare poporul care astăzi se raportează cel mai insistent la spiritul vegetal. Avem Teiul lui Eminescu, Gorunul lui Horea, era Stejarul din Borzeşti. În zorii istoriei, din pădurile Europei până în cele ale Indiei copacii primeau rugăciuni. Fără a lungi foarte mult, spiritualitatea populară românească este o fereastră spre fondul spiritual ancestral al unei relativ unitare culturi indoeuropene. Este extrem de important, pentru că o continuitate spirituală completă nu este posibilă decât la o populaţia stabilă, care poate transmite acest lucru din generaţie în generaţie, în condiţiile unei constante raporturi la mediul său de viaţă. De aceea apare că între straturile spiritualităţii româneşti, cel dacic este dominant şi definitoriu, iar acesta are sub el straturi care îl continuă în imemorialitate, straturile fiiind toate formate din acelaşi material uman şi spiritual, în diferitele sale faze de devenire.

O magistrală idee a avut Adrian Şuştea în cartea „Sphaera Maudi” — „Paradigma filosofică a cosmogoniei poporane româneşti” — Editura Meta — Bucureşti — 1994, prin compararea conţinutului unor legende româneşti cu texte ale filosofiei antice greceşti. Asemănarea este intrigantă. Se impun automat întrebările: A respectat filosofia greacă antică scrisă, idei cosmogonice folclorice, adâncindu-le şi înscriindu-le în sisteme, sau s-a folclorizat în două milenii filosofia greacă antică? Fac parte aceste idei dintr-un fond comun de cunoştinţe sau sunt rezultatele asemănătoare ale unor demersuri intelective paralele?

3.20. Pentru digresiune voi aminti că pare caraghios, dar un român, locuind astăzi în Abram, sau Abrămuţ (sate din Bihor) îşi spune că are NUME, aşa cum latini aveau NOMEN, dar tot la fel precum vechii indieni locuind în satul Bihar (fiind şi Bra(h)mani), îşi spuneau că au NAMA (în sanscrită). Deci e posibil ca în spaţiul indoeuropean, între India şi Italia să existe un pustiu lingvistic, iar dacii să împrumute neapărat din latină termenul, sau este mai logic faptul ca acest cuvânt în variante sonore apropiate să fi existat din India până în Italia? Indiferent de răspuns, eu cred că există şi oameni capabili să gândească mai cu capul decât alţii şi atunci nu pot scăpa de următoarea întrebare. Oare fondul vechi al limbii, fond comun unei arii geografice europene largi nu este cumva confundat cu împrumuturi ale limbilor între ele? Acest fond lingvistic comun ar face parte dintr-o moştenire spirituală comună mai generală. Astfel M. Eliade demonstrează în lucrarea „De la Zalmoxis la Genghis-Han” (Ed.Humanitas, Bucureşti, 1995 — pag. 11-20) o trăsătură comună totemică, iniţiatică şi comportamental războinică, adică a unui fel de a fi comun în segmente esenţiale, la germani, traci şi iranieni. „O solidaritate mai accentuată se dezvăluie între iranieni, traci şi germani,” (pag.20), după ce la pag. 13 aminteşte că până şi în Irlanda, Anglia şi Spania existau triburi cu nume de lup, iar la pag.14 afirmaţiile lui Servius despre Romulus şi Remus. Obiceiuri identice într-un spaţiu geografic dat înseamnă şi o origine cândva comună a lor, cu o denumire iniţial unică, evoluţia putând da variante.

3.21. Un exemplu hilar. Citim în cartea zvonurilor de Jean Noel Kepferer — Bucureşti, Ed. Humanitas 1994, la pag.116 la subsol „Deşi se consideră adesea că formele româneşti cumătru şi cumătră provin dintr-un cuvânt slav kumatra, în realitate, fapt acceptat de către slavişti, cuvântul slav este împrumutat dintr-o formă de latină populară — cumatra, în latină clasică — cummater. Foarte probabil, forma slavă este împrumutată dintr-o formă veche românească (protoromâna sau străromâna). Etimologie sugerată de către Sorin Palaga.” Deci slavii împrumutând din latină! Şase sute de ani după ce au dispărut latinii? Cuvântul a migrat în răsărit printr-un pustiu uman şi s-a întors apoi spre apus când i-au găsit pe români care neapărat au împrumutat de la slavi. Ceea ce slavii au luat de la latinii pe care nu i-au cunoscut! Acestea cică ar fi date ştiinţifice. Neavând decât pretenţii de bun simţ şi logică, întreb: Oare nu fondul comun indoeuropean justifică mai plauzibil prezenţa cuvântului în cele trei limbi: română (prin limba dacă), latină şi slavă? Nu este vorba doar despre demnitatea noastră de a fi, în aceiaşi măsură este vorba despre demnitatea ştiinţei.

3.22. Este mai mult decât ciudată obtuzitatea lingviştilor care au căutat originea cuvintelor în limba română. Un exemplu: a răsădi. În dicţionare figurează de origine bulgară (rasadi). Dar, şi în sancrită — care e limba de referinţă a fondului indoeuropean se spune rasaditi. Bulgarii care erau de origină turcică, nu indoeuropeni, erau migratori şi crescători de animale. Abia în ultimele secole, mult după sedentarizarea pe actualul teritoriu, s-au apucat de grădinărit (de fapt preluând, asimilând substratul tracic, întâi slavizat, apoi bulgarizat). Bulgarii nu aveau nevoie de răsădire pentru căţei, mânji, ori iezi. În schimb dacii erau popor sedentar şi grădinăreau. Deci bulgarii, venind la secole după metamorfozarea substratului trac, îl puteau prelua de la aceştia, în schimb românii care îi continuau pe daci nu puteau prelua de la aceştia cuvântul? Atunci, date fiind toate cele de mai sus, argumentele cele mai serioase sunt pentru originea dacică a cuvântului răsădit în română, sau pentru originea lui bulgară? Să fie orice, numai de la noi să nu fie! De ce bulgar? Doar pentru că seamănă şi noi neapărat am împrumutat de la cine nu putea avea? Doar pentru că e la cererea unui imperiu?

2.23. Un alt exemplu. Am întâlnit în zona Beiuşului, în satul Saca, com. Budureasa verbul „a urla”, în sensul de „a se dărâma”, „a cădea cu zgomot”. În dicţionare există, referitor la animale, verbul comun cu sensul cunoscut de sunet animalic, „a urla”. Acesta, ultimul, este explicat ca derivând din latină, din „ululare”, care înseamnă a vâjâi, a vui, zgomotele pe care le produc căderile mari de orice fel, dărâmările. Saca este aşezat în zona Daciei libere. Sensul lui „a urla” prezent în Saca este absent în fosta Dacie romană.

Sensul latin şi sensul de la Saca par paralele. Istoric, şi la modul general, întâi a apărut cuvântul referitor la acţiune şi abia apoi cuvântul referitor la descrierea adjectivală a acţiunii. La fel se întâmplă în apariţia şi dezvoltarea limbajului la copii. Sensul de la Saca pare prin acest criteriu mai vechi decât cel latin. Cred că avem dicţionare şi explicaţii comode, de complezenţă şi mai ales politice, cu tendenţiozităţi abil mascate şi nefavorabile adevărului, singurul care ne este favorabil, nouă românilor.

3.24. De altfel o variantă a acestei politici cea de operare a unor aparente „corecţii” toponimice. Aceste operaţii au început de mai bine de 100 de ani, şi continuă până în zilele noastre tocmai în zone în care s-au depus eforturi de ştergere a oricăror urme ale românilor. Astfel de câţiva ani în Bihor au fost anulate nume de sate cu denumiri având sonorităţi arhaice dacice sau asemănător latine (Spurcani-daci; Păţăluşa-asemănător cu „pat” latin; Moara de râturi (moara fig. În dicţ. Din latină). Ele au fost schimbate doar în denumiri de origină slavă: Bistra, Poiana, Izvoarele. Abilitatea a putut să înşele până şi vigilenţa ceauşistă. Nimeni nu s-a apucat să analizeze ce au făcut acele penibile comisii. Peste câteva generaţii se va putea ieşi pe piaţă cu obrăznicia că toponimia are de fapt o origine slavă! Câte asemenea operaţii toponimice s-au făcut în ţară, unde şi când? Cine le va recorecta? Aceste lucruri se gândesc în timp lung. Pentru un simplu gest politico-militar, de forţă brutală şi pe faţă, Stalin a afirmat în 1924 că trebuie pregătită propaganda, în Basarabia, pentru a o putea apoi ocupa şi alipi lejer. Ceea ce a reuşit în termen scurt, 1941 (17 ani). Acţiunile de învăluire propagandistică de acest gen au continuitate şi lungime de generaţii.

3.24. Dar revenind la subiect, observăm că există lucruri care se cunosc, dar se ignoră. Este vorba despre unitatea paleostratului lingvistic european. Astfel încă în 1893, A. Dietrich-Nekyia asociază numele lui Apollon, cu Abalo, iar pe acesta cu aple — măr (engl.), abal (irlandeză), afal (galeză). De aceea Abalo, sau Aballon, sau Avallon este Insula Merelor. Suntem în prezenţa unui grup de cuvinte şi de nominaţii derivate: Apollon, Abalo, Aballon, Avallon, abal, afal, aple, toate în legătură cu noţiunea de măr. Deci un conţinut semantic aproape identic, sau identic, exprimat în cuvinte asemănătoare, neidentice, dar evident din aceiaşi familie sonoră. Ele sunt prezente din Hiperboreea şi din Grecia, până în Irlanda. Acest fapt sugerează evoluţia unui paleostrat comun spre un relativ specific zonal, evoluţie dictată de o relativă izolare lingvistică, în cazul insulelor.

3.25. De altfel este interesant de urmărit formarea etniilor dintr-un trunchi comun. Astfel în Grecia antică exista tendinţa de a face o asemenea diferenţă între dialectele doric şi ionic, cert dialectele unei singure limbi, încât în alte condiţii istorice ar fi dus la două limbi diferite. A. M. Snodgrass în lucrarea „Grecia epocii întunecate ” — Ed.Meridiane, Bucureşti, 1994. — pag.372-374, notează „Antiteza dintre doric şi ironic a ajuns să capete în Grecia clasică dimensiuni aproape etnice, dar analiza situaţiilor politice şi a poziţiilor statelor greceşti în sec.al VIII-lea, al VII-lea şi al VI-lea (a.C.), atât cât ştim despre ele, vădeşte inexistenţa acestui antagonism,...., în aceiaşi măsură, dezvoltarea gândirii (n.n. aici intră şi limba), a artei şi chiar a arhitecturii (în ciuda denumirii ordinelor clasice), vădeşte, cu rare excepţii, refuzul de a progresa pe făgaşele indicate de diferenţa dialectală....Creşterea marii antiteze doric/ionic pare a fi într-o măsură considerabilă rezultatul climatului politic din Grecia de după războaiele persane.”







4. Criterii
4.0. Istoria, una dintre gândirile specializate, nu îşi poate permite să abordeze problemele specifice decât cu „banul obiectiv şi specific” (cu proba palpabilă) în mână. Gândirea generală nespecifică, logica, respectând criteriile şi specificul datelor obiective, le poate aborda altfel, încadrându-le în sensuri generale. Poate apoi reconstituit un ipotetic întreg, aşa cum fac arheologia şi paleontologia cu fragmentele lor, urmând să aştepte descoperiri noi de fragmente întregitoare.
4.1. Pe de altă parte, în abordarea unui domeniu, există şi alte criterii decât cele utilizate în prezent, criterii care în nici un caz nu le contrazic pe primele, dar le corectează şi le completează. Ele pot fi şi de ordin psihologic, pentru că tot ce face şi vorbeşte un om porneşte de la o motivaţie. Nici un adevăr din ştiinţele antropologice nu este adevăr până când nu poate răspunde la întrebarea: „omeneşte de ce?”
4.2. Întorcându-ne la subiectul nostru, lingvistica recunoaşte, de vreo sută de ani, o „etimologie folclorică”, care se referă şi la segmentul aşa zis cult al limbii. Astfel, astăzi, cuvântul fortuit, împrumut cult din latină, la origină însemnând întîmplător, este tot mai frecvent folosit în sens de forţat, prin marea asemănare sonoră a două noţiuni diferite.. Adică valoarea „de piaţă”, „la zi” a Se poate astfel ca sonorităţi suficient de asemănătoare, având conţinut semantic total diferit să facă transfer semantic cuvântului să îl impună, în defavoarea unui cuvânt şi invers. Fenomenele de clivaj semantico-fonetic în favoarea limbii dominaţiei (fie ea politică, economică, religioasă, culturală etc…), poate să aducă la o derutantă evoluţie lexicală, căreia pierzându-i-se motivaţia slăbiciunii umane fireşti, să i se piardă înţelegerea, să ducă la confuzii.
4.3. Suntem în faţa unui subiect care duce lipsă de prea multe răspunsuri ferme şi clarificări, iar atunci când lipsa de răspunsuri şi clarificări se organizează coerent se simte indirect nevoia unui alt sistem explicativ. Repet, un asemenea sistem nu poate fi elaborat decât de specialişti. Îi avem? Eu îmi voi exprima în continuare nedumeririle.
4.4. Verbul „a băga” este explicat etimologic ca fiind de origină germană, ajuns la noi pe cale latină. El este aproape identic fonetic şi semantic în toate dialectele româneşti. Este sensibil diferit faţă de limbile din jur. La fel este sensibil diferit de verbul corespondent din italiană şi din germană. Atunci cum e posibil ca în atât de izolatele dialecte istroromân şi aromân, mai apropiate geografic de limba italiană, de centrul latin, verbul să fie mai aproape fonetic şi şemantic de dialectul dacoromân, decât de italiană? Această unitate a limbii române se explică mai logic printr-un substrat getodac şi tracic, care erau înrudite cu latina şi germana. Toate erau desprinse din fondul comun indoeuropean.
4.5. Continuăm cu cuvântul Stână. Cuvântul a fost strălucitor analizat etimologic de către G. Giuglea, dar au mai rămas argumente neetalate. Slaviştii afirmă a fi derivat din slavă. Romaniştii afirmă a fi derivat din latină. Aşadar cuvântul exista la latini şi la slavi. Este cel puţin exclus ca slavii să le fi dat cuvântul latinilor, pentru simplul motiv că pe acea vreme slavii nu existau. Latinii nu le-au putut da cuvântul slavilor, pentru că latinii dispăruseră deja de secole când au apărut slavii. Dacii au crescut oi. Deci aveau termenii necesari creşterii lor. Erau stabili. Având termenii, nu erau nevoiţi să-i împrumute. Latinii, soldaţii romani care au venit la noi erau orice, numai ciobani nu. Atunci nu este mai simplu a presupune că acest cuvânt, având aproximativ aceiaşi formă sonoră şi acest înţeles să fi existat în fundalul preistoric al celor trei limbi (latină, preromână getodacă în altă parte? În D.E.R. figurează de origină necunoscută. Decât dacic, măcar de origină necunoscută să fie?
4.6. Următorul ar fi Strungă. Avem o familie întreagă: strungă de oi, strungăreaţă referitor la dinţi, strungă în sens geografic de strâmtoare, strungă toponimic derivat din primul. Cuvintele au evoluat în diversificare fonetico-semantică, pornind de la înţelesul mai general de strâmtoare, aşa cum frumos demonstrează prof. Giuglea. El poate fi regăsit asemănător pe toată aria romantică. De asemenea se găsesc referinţe, ca sens şi sonoritate la Herodot, deci înaintea ivirii romanilor în Grecia. Ar fi culmea să se afirme că dacii care creşteau oi, nu aveau cuvântul, iar soldaţii romani au venit în Dacia cu ciobănitul, împrumutându-le dacilor strunga. În D.E.R. figurează de origină albaneză.
Dar albanezii nu erau oieri. Oierii erau aromânii din zonă şi întotdeauna oierii carpatini, cunoscuţi pentru transhumanţă încă din antichitate. Albanezii, foştii iliri, erau apropiaţi ca origină de daci şi de traci. Iată ce scrie N. Iorga: „Între Traci şi Iliri sunt fără îndoială legături de sânge… şi vorbire, o limbă întrucâtva asemănătoare, ştiinţa nu le poate hotărî pe deplin.”. (Istoria Românilor pentru poporul român pag. 11 Chişinău-Uniunea Scriitorilor — 1992). Atunci de ce origină albaneză?
4.7. Să vedem mai departe. În Odiseea citim că unul din cele patru fluvii ale Infernului se chema Pyriphlegethon, care în română înseamnă „Cel care arde în flăcări”. Deci găsim în greaca veche phlegethon însemnând flăcări. Dar cuvântul românesc flăcări este explicat în dicţionare ca derivând din latinescul Flaculla. Deci Phlegethnon = Flăcări=Flaculla. Dar grecii l-au luat din latină? Când a trăit Homer şi când s-a înfiinţat Roma? Dacii erau în contact cu grecii cu secole înainte de a veni romanii. Deci puteau lua cuvântul de la greci. Dar oare dacii nu au văzut flacără şi nu au avut termen pentru ea până nu au venit romanii? Termenul românesc seamănă mai mult cu cel latin? Strict logic aceasta înseamnă doar că este un cuvânt care seamănă în greacă, latină şi română. Atât şi nimic mai mult. Cu ce argument pot infirma că acest cuvânt a existat dintru început în cele trei limbi (greacă, latină, preromână dacică), evoluând cu o minimă modificare sonoră, în sensul alunecării unui substat sonor spre o mai mare apropiere de latină?
4.8 Tot în greaca veche a existat stygos, însemnând „obiect de spaimă”. Dar în română avem cuvântul strigoi, care este un exemplar obiect de spaimă. Acum cca 2000 (două mii) de ani existenţa strigoilor nu era pusă la îndoială. În dicţionare românescul strigoi este explicat ca derivând din latinescul striga. Dar dacă grecii antici puteau avea un cuvânt asemănător, ba chiar mai asemănător cu cuvântul dac din aceiaşi moştenire? Cine le poate exclude dreptul la moştenire şi cum justifică excluderea?

Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971