Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011
Anul 2010 periodic nr. 1 2 | 3 | 4 | 6 | 7 | 8 | 9 | 10 |
Anul 2009
Articole de Viorel ROMAN, Mihai BERCA, Alin FUMURESCU, Magdalena Albu, Adrian BOTEZ, Gavril CORNUŢIU, Al. Florin ŢENE, Dona TUDOR, Dan ODAGIU- Partea I
- Partea II
Partea III
Partea IV
Partea V
Partea VI
Partea VII
Articole de Napoleon SĂVESCU, Gavril CORNUŢIU şi Sorin GOLEA - Partea I
Partea II
Partea III
Partea IV
Marin SORESCU tradus în franceză de Constantin FROSIN,
„Jocuri de cuvinte” de Dimitrie GRAMA - „Sonete erotice” de Ioan LILĂ
Valoroasa operă poetică a lui Valeriu MATEI prezentată şi comentată de Daniel CORBU şi Theodor CODREANU
Valoroasa operă poetică a lui Valeriu MATEI prezentată şi comentată de Daniel CORBU şi Theodor CODREANU- Partea II
Oportunităţi de afirmare literară prezentate de Nicolae BĂCIUŢ;
Recenzii de Adrian BOTEZ, Octavian CURPAŞ, Melania CUC, Ionuţ CARAGEA, Manole MOSCU, Eugen CRISTEA, Luminiţa ALDEA, la cărţi de Eugen EVU, Ioana STUPARU, Ionuţ CARAGEA, Theodor DAMIAN, George ROCA, Grigore AVRAM, George TĂUTAN, Al. Florin ŢENE, Paul POLIDOR, Ovidiu CREANGĂ- Partea I
Partea II
Partea III
Partea IV
Partea V
şi un „Dosar din câmpul literelor” alcătuit de Corneliu FLOREA, Florentin SMARANDACHE şi T. DUNGACIU despre: CONTROVERSĂRILE PRODUSE DE EXIBIŢIONISMUL CRITIC.- Partea I
Dosar din câmpul literelor - Partea II
Partea III
Napoleon SĂVESCU,- Radu MIHALCEA, Florentin SMARANDACHE , Zaharia BALA Prezentaţi de Gheorghe BUDEANU, Gheorghe ZIDARU, Octavian CURPAŞ- Partea I
Partea II
Partea III
Partea IV
Partea V
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI
Partea II
Partea III
Lenin a fost homosexual - Partea I
Partea II
D’ALE LUI MARDALE
Rubrica lui Ioan LILĂ
Rubrica Elisabetei IOSIF
DOUĂ NOI COMPOZIŢII ÎN IMAGINE MUZICĂ ŞI TEXT
Identitatea lui Ion Popescu
 DOUĂ ARTICOLE DE MAGDALENA ALBU:

                                 
              MASACRUL TIMPULUI ACTUAL ŞI

                    NOUA ORDINE MONDIALĂ

                                                                                                                                „Suntem într-un proces de transformare globală.
                                                                                                                              Mai avem nevoie doar de o criză majoră necesară
                                                                                                                        şi toate naţiunile vor accepta Noua Ordine Mondială.”
                                                                                                                                                                        David Rockefeller


Asistăm acum, în mod evident, la o schimbare fundamentală de paradigmă. Numai că noua ordine mondială vârâtă forţat pe gât omenirii astăzi este un concept eronat încă dintru început. De ordin spiritual şi economic, această schimbare se vrea a fi una ce va aşeza însă acul balanţei omenirii către un alt timp istoric, a cărui poziţie să depindă de nişte coordonate stricte, impuse, pe care ea, omenirea, să fie nevoită a le înghiţi cu orice preţ, ba încă să fie dirijată în a-şi perpetua starea de confuzie interoară precum că şi le stabileşte singură, coordonate direcţionate în mod obligat, din nefericire, către partea negativă a axei sale evolutive. Schimbarea aceasta obligatorie de paradigmă, în funcţie de interesele meschine ale conducătorilor efemeri ai acestei lumi, poate fi sau nu coincidentă cu noua ordine mondială prefigurată de cei care ţin în mâinile lor frâiele planetei Pământ la ora actuală.

Să analizăm puţin situaţia de fapt şi de drept, aşa cum apare ea în acest moment. In primul caz, al necoincidenţei dintre cele două noţiuni, avem situaţia cea mai fericită, ideală, i-am putea spune, a noii lumi conturate biblic, echivalentă cu o propensiune spirituală mai mult decât necesară a omului în sine privit la nivel individual, dar şi colectiv, într-un tandem de o perfectă simultaneitate firească şi implicită, fapt care poate stabili de facto un alt referenţial de raportare, real, de astă dată, şi privit ca adevărata limită de contur a gândirii umane de tip evoluat.

Cel de-al doilea caz ar fi unul care ar anunţa, practic, sfârşitul programat al omenirii. „Ordine dupa haos!” este un principiu ocult devastator, dacă îl studiem din unghiul de vedere a faptului că dezordinea actuală de tip dirijat, pe care o trăim cu toţii din plin, nu a venit de la sine ca o verigă caracteristică a unui lanţ cauzal complex şi îndelungat, ci ea a fost cu anterioritate regizată de o gândire umană machiavelică şi diformă pentru satisfacerea ignobilă a unor necesităţi economico-politice conjuncturale şi distructive în genere. Prin urmare, lumea nu va avea de ales, iată, decât între două planuri mari, dar nu neapărat late, şi anume, planul infam al omului şi planul pe care-l propune acestuia Universul. Alegerea va fi doar a fiinţei umane însăşi. Şi este, practic, ultima ei şansă de a se mai naşte încă o dată din cenuşa timpului său nedefinit, retrograd şi incert.
 
Plătită cu sânge şi cu bani, după cum afirma cândva Arthur Schlesinger Jr., dar şi cu mister, adăugăm noi, noua ordine mondială exclude total din ecuaţia filozofiei sale demonice OMUL. Bineînţeles, ca orice tip de gândire se poate naşte în cuprinsul acestei lumi. Totul e ca aceasta să nu îngrădească libertatea sfântă de a fi lăsată fiinţei umane de către Creatorul său - Dumnezeu. Şi tocmai aici se află punctul slab, ahilian al acestei direcţii de gândire şi, totdeodată, precum spunea şi părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa, perfidia ei, anume în faptul că adevărata credinţă se încearcă a fi înlocuită azi cu surogatul cu forme imperfecte denumit ecumenism. „Teologii greci numesc miscarea ecumenică cea mai mare erezie a secolului nostru.”, amintea acelaşi mare preot ortodox român Calciu-Dumitreasa. Şi tot ilustrul nostru teolog îşi adresa lui însuşi următorul set de interogaţii mai mult decât fireşti: „De unde confuzia valorilor morale? De unde subminarea tradiţiilor sănătoase care au asigurat durata naţiunilor prin secole? Cine are interesul, chiar în sânul propriei naţiuni, să înceapă demolarea sănătăţii ei morale şi biologice prin proclamarea drepturilor nelimitate ale omului, în sensul libertăţii antisociale a individului?”
 
“Cred ca subiectul cel mai important (politic) este psihologia maselor... Vom arata ca familia împiedica dezvoltarea individului... Desi acestea vor fi studiate în sistemul de educatie, ele vor fi aservite obiectivelor clasei guvernante... Populatia nu va cunoaste felul în care i se inoculeaza convingerile. Când tehnica se va fi perfectat, fiecare guvern care a educat generatii de oameni în acest fel va putea sa controleze întreaga populatie în mod eficient si sigur, fara a fi nevoie de armate sau politie... Propaganda educationala, cu ajutorul guvernului, va putea sa obtina rezultate într-o singură generaţie. Exista însa doua puternice forte care se opun unei astfel de politici: una este religia, iar cealalta este patriotismul...

O societate stiintifica nu poate fi stabila decât sub conducerea unui guvern mondial.”, spunea pe la mijlocul secolului trecut filozoful Bertrand Russell. Dar, cum memoria lumii îşi întinde trupul său fără de moarte pe secole şi secole de gândire denaturată sau nu, ei bine, în ampla sa circularitate specifică ea, memoria lumii, ştie faptul că oculta mondială nu este altceva decât „o organizaţie secretă internaţională, anticreştină şi satanică, pentru că intenţionează să stabilească o “nouă ordine mondială” (ceea ce, în parte, a şi reuşit), înlocuind adevărul divin al creştinismului cu o religie fabricată, sprijinită pe misterele egiptene ale lui Hermes Trismegistul, pe Cabala evreiască, pe secretele asiro-babiloniene, pe recunoaşterea ca adevăraţi dumnezei a tuturor zeilor păgâni”, “o organizaţie demonică, se închină lui Lucifer, are nişte secrete pe care le păstrează cu tărie, dar se descoperă lumii ca o organizaţie de binefacere, care se ocupă de săraci. …dincolo de aceste fapte nu există Duhul lui Dumnezeu şi toate faptele sunt puse pentru înşelare.” (părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa).

Cu alte cuvinte, avem de-a face aici cu o reeditare continuă a mitului faustic, am putea spune în termeni metaforici, în care sufletul vândut diavolului îşi cere tributul jertfei sale - nimbul nemuririi iluzive. De fapt, practica cea mai la îndemână astăzi a ocultei mondiale o reprezintă tehnica vânzării continue de iluzii ca „realitate foarte reală” omului (dacă facem aici analogia cu definiţia pe care filozoful de la Königsberg, Immanuel Kant, o stabilea noţiunii de timp), precum şi libertatea aparentă a acestuia ca formă de libertate concretă, o  artă a seducţiei himerice nesfârşite în plasa căreia cad zilnic foarte multe suflete cu demonul negru lipit stigmatizant de propria-le tâmplă necugetătoare şi rece.

„Vom spânzura ultimul rege cu maţele ultimului preot!” este ceea ce urlau din toţi rărunchii revoluţionarii francezi de la 1789, care urmau un plan stabilit, după cum bine se ştie, cu câţiva ani înainte, pe la 1782, la Wilhemsbaden, unde avusese loc cel de-al doilea Congres ocult. De-a lungul istoriei lumii, iată, se pare că multe sicrie şi, mai ales, numeroase gropi comune au fost umplute cu trupurile şi cu duhurile atâtor oameni nevinovaţi! Vezi cazul înfiorător al practicilor criminale din Războiul Mondial al anilor ’40 ai secolului trecut. Numai cine nu a avut în familia sa participanţi direcţi la masacrul marii conflagraţii anterioare nu cunoaşte ceea ce se numeşte moarte şi suferinţă în adevăratul lor sens denotativ.

Moarte presărată samavolnic la fiecare metru de brazdă în parte şi inhalată anevoie secundă după secundă în mădularele uscate de mizerie şi în plămânii dilataţi excesiv de emfizem - lanţ întreg de vieţi ucise în numele unui principiu abominabil şi antiuman: noua ordine mondială. Însuşi Adolf Hitler - criminalul de război cu însemnul diavolului în suflet, la fel ca şi I. V. Stalin, de altfel -  susţinea cu tărie că politica sa naţional-socialistă va fi cea care “se va folosi de propria revoluţie pentru stabilirea unei noi ordini mondiale”. Trist, dar adevărat. Şi el, şi dictatorul rus, şi atâţia alţii au adoptat aceeaşi politică mutilantă: au ucis OMUL sub diferite pretexte pentru a arunca în faţa celor rămaşi stafia schimonosită a răului spiritual maladiv.
 
Mai nou, conceptul plin de erori multiple denumit simplu „nom” îşi arată colţii săi lungi şi foarte bine ascuţiţi printr-un vădit fenomen de sclavaj la nivel uman desfăşurat pe întreg perimetrul planetar. „Negru pe plantaţie! Sclav, sclav, asta eşti!” Câţi dintre noi nu au simţit în urechi şuierul sticlos şi umilitor al unor astfel de vorbe rostite repetitiv în timp de nişte minţi întunecate ce frizau demenţa înfiorătoare, slugi pline de devotament ale entităţii luciferice cu secera morţii lugubre într-o mână şi nicidecum cu eternitatea Duhului divin în conştiinţă ?!

Cuvinte articulate apăsat de minţi setate nativ şi, ulterior, controlat, în a semăna suferinţă în jurul lor - cu preţul, bineînţeles, al unor funcţii importante, de făcători de nimic în „beneficiul” instituţiilor care îi ţin sub aripa lor protectoare, dar sub auspiciile cărora ei îşi întind tiranic şi cu nesaţul unei caracatiţe bolnave de arivism tentaculele fioroase ale şmenurilor şi ale bişnitărelilor ieftine de „mafioso stradale” în toată puterea faptei - nu trebuie privite drept nişte simple propoziţii ale unui ins prematur caracterizat de o incultură şi de o insolenţă vădite. Nu. Pentru că ele reprezintă, de fapt, diagnosticul grav al unei filozofii actuale deloc paternaliste, ci, dimpotrivă, nefaste şi furibunde, de a subjuga lumea – creaţia lui Dumnezeu, construind, prin uciderea făţisă a noţiunii complexe de OM în toată splendoarea celestă a înţelesurilor sale multiple, schelele unei elite autointitulate, pline de vanitate nemăsurabilă şi îngălate în mocirla puturoasă a desfrâului walpurgic.

De prin 1975 încoace, omenirea sălăşluieşte continuu într-o prăbuşire controlată şi tragică, de unde nu mai poate ieşi curând la Lumină decât prin breşa singulară a credinţei în Dumnezeu. Tot acest experiment eşuat încă din născare al noii ordini mondiale nu reprezintă nimic altceva decât o poziţionare efemeră a unei părţi a mentalului colectiv dominată de neînţelegerea sensului exact al existenţei umane şi de patologia disperării de a fi mai presus decât Voinţa divină - încercând, practic, să-şi autodemoleze limita efemerităţii sale prestabilite prin planul creaţionist şi să îngenunchieze inteligenţa superioară a Universului prin fel şi fel de aşa-zise tehnici specifice de decriptare a cifrajului divin (şi amintim aici de vestitele mijloace cabalistice ce vizau spargerea mesajului încifrat biblic ori de cele moderne de anagramare din prezent, care urmăresc, desigur, acelaşi lucru) - pe treapta inferioară a nedesăvârşirii sale evolutive. Un punct singular cu iz de infern în clocot continuu de pe harta istoriei zbuciumate a lumii...

A fi într-un război continuu unul cu altul este o greşeală fundamentală a tuturor organizaţiilor acestei lumi, care, iată, după atâta amar de timp scurs într-ale ascensiunii pozitiv-umane, se află mereu situate din punct de vedere topografic în acelaşi punct mort al raportului de dominare a maselor de către alte mase şi, mai nou, în cel de disoluţie a identităţii naţional-valorice a popoarelor. Axiologia fiecărei naţii în parte, aşadar, este făcută praf şi pulbere pe neaşteptate prin toată această multitudine de concepte antiumane complet străine de atitudinea unor oameni cu adevărat evoluaţi sub raport spiritualo-intelectual, concepte care sunt înşirate cu o grabă de nedescris şi cu orice preţ, cu sânge şi cu bani, pe taraba învechită a destinului omenirii. O operă de artă mistificată a lumii în care mai mult ca sigur că un om de cultură precum André Gide ar fi căutat foarte multe sensuri precise în simbolistica variată de dinaintea privirii sale profunde.   

Ca şi experimentul eşuat de la Geneva a lui Stephen Hawking, conceptul de nouă ordine mondială este unul eronat încă de la naşterea sa şi condamnat, astfel, la ratare sigură în timp. Filozofia sa este una a întunericului şi a despiritualizării complete a fiinţei umane, iar din această stare de înapoiere şi de incultură nu se va putea prea lesne ieşi, se pare, spre Lumina cea adevărată decât cu o singură condiţie, anume aceea ca OMUL să creadă cu adevărat, la fel ca şi Sfinţii Părinţi Mărturisitori creştini, în unicul său Dumnezeu creator şi în măreţia constructului său identitar axiologic ridicat în vreme de întreaga pleiadă a înaintaşilor săi remarcabili. „Noi trăim într-o mare unitate, toată creaţia lui Dumnezeu este o unitate. Daca ne despărţim de marea unitate, suntem pe poziţie de anulare, de auto anulare. Deci, recomand o poziţie de trăire. Pentru că tragedia întregii lumi trebuie plânsă ca propriile noastre păcate.”, spunea mult înduhovnicitul părinte Arsenie Papacioc. Şi tot el continua: „Pentru că fiinţa umană - aşa cum zice şi Sfântul Grigorie de Nyssa - este copleşitoare, de neînţeles.

Dumnezeu are încă taine ascunse cu privire la om, pe care nu le cunosc nici îngerii. Omul este cu totul superior în creaţie. Lupta Satanei, asiduă şi chiar finală, este să nu recunoaştem că putem fi în asemănare cu Dumnezeu. Da, suntem creaţi aşa. Recunoaştem, nu recunoaştem, aşa suntem creaţi. Nimeni din creaţie nu-i ca omul. El este singura verigă posibilă de legătură între Dumnezeu şi creaţie.

Omul! Lui i s-a încredinţat marea răspundere să supravegheze întreaga creaţie, el este stăpânul creaţiei.” Să veghem, aşadar, ca sfânta creaţie divină, OMUL, să rămână până la finalul destinului său lumesc în starea în care a fost concepută iniţial, iară nu într-aceea transformată, a iluziei că este ceea ce nu este, de fapt, şi că poate gândi altfel de cum este îngăduit şi firesc, totdeodată ! De asemenea metamorfoze demonice nu are nevoie nici măcar noua ordine mondială în sine. De ce? Pentru simplul motiv  că s-ar autodistruge definitiv, înfigându-şi singură piroanele răstignirii lui Hristos în palmele mânjite de sânge şi mirosind puternic a moarte ale propriului său trup putregăit şi rânced.








                         ORATORIUL MORŢII
 
     
Revoluţia română,
     între sânge şi haos…





                                                                                    „Trebuie să ai sufletul deschis,
                                                                                      ca să intre în el Cuvântul.”


Mijloc şi sfârşit de decembrie al anului 1989 d. Chr. Decor de film istoric. Sânge hrănind pământul. Cadavre goale de haine şi îngrămădite unele peste altele la morga destinului. Viaţă înecată în clocotul gâlgâit al unui final, ce anunţa o altfel de istorie. Gloanţe şfichiuind tencuiala zidurilor şi împingând în uitare fiinţe. Conducători despotici cu creierii împrăştiaţi în maldărul de sânge din praful ţărânii îngheţate. Potop de speranţe născute din dezlănţuirea lipsită de limite a raţiunii, care visa, dintr-o dată, frumos, neputându-şi prevesti viitorul sumbru şi profund inuman. Statornicie a unui timp înroşit de crime comuniste topindu-se, brusc, în aceeaşi culoare istorică a morţii şi cu acelasi gust acru al pătruns în toţi porii existenţei strivite de o ideologie impusă. Zvon de libertate iluzorie proiectată absurd într-o variabilă a unui viitor închipuit, dar gata mortificat. Prea multă tăcere şi prea putine cuvinte îngrămădite în umbrele frigului şi în ţipătul foamei din ungherele morţii. Nomenclatură pestriţă pândind de după garduri o altă preselecţie a sorţii. Oroare, minciună, felii de viaţă trăite cu teamă nejustificată a terorii totalitare. Moarte…

Douăzeci de ani mai târziu. Decembrie 2009 d. Chr. Decor de film istoric. Sărăcie sticloasă ca gerul împânzind de la un capăt la altul spaţiul geografic cuprins între limite teritoriale stricte. Muribunzi alergaţi cu targa într-o bălăngăneală continuă a trupului aproape rece şi lăsaţi, apoi, în voia soartei pe marginea caldarâmului străzii sau a refuzului de a primi dreptul la încă o felie subţire de viaţă. Camarile arghirofile şi hămesite de desfrâu mocirlos, care apucă în gheare, iterativ, firimitură cu firimitură din ceea ce a mai rămas ca să nu mai fie. Hale cu geamuri atârnând într-o rână peste scheletul scorojit al clădirii părăsite de multă vreme. Şobolani lacomi mâncând din gunoaie laolaltă cu fiinţa umană devenită umbră. Nadejdi spulberate una dupa alta în vântul tăios al disperării pentru cohortele de suflete rămase, deocamdată, vii. Panorama de haos împroşcat din toate părţile cu lava unui infern patronat de conştiinţe fără conţinut, dar cu forme exterioare sexy-bombate. Copii aruncaţi în braţele nimănui la tomberonul murdar al sorţii amare. În general, al morţii, bineînţeles. Tineri ucişi în vise de cizma cruntă a lipsei de viitor.

Groază, nesiguranţă, inconştienţă, minciună, boală, singuratate ostoită în cabluri subţiri de fibră optică. Straturi de manipulare mediatică grosolană din toate părţile şi în toate zilele. Secunde de viaţă aburcate una peste alta cu viziunea tristă a sfărâmării concretului firesc în mii şi mii de cioburi la bursa damnabilă a banilor prespălaţi în întunericul cotropitor şi demonic. Funii aruncate peste gâtlejuri şi corpuri sinucigaşe plonjând prin aerul tare al mizeriei zilei de la înălţimea locuinţei sale de câine comunitar-alegător. Minciună, debusolare, propagandă stearpă în spaţii publicitare vaste şi în timpi de emisie, care acoperă o tăcere arhaică, ce alungă cu nesimţire liniştea din sufletele descumpănite şi aproape moarte. Avalanşă de cuvinte sterpe de miezuri adânci – diluţie bine contrafăcută şi întreţinută de spaţii mediatice, care execută nemilos politica unui grup de interese şi pe cea a profitului imediat (omul lipseşte total din această ecuaţie a mortificării, deopotrivă, a cuvântului şi a tăcerii). Reducere la absurdul obedienţei colective şi despuiere de sensuri a cuvintelor limbii. Teroare mirosind a crimă. Spaimă sfâşiind spiritul şi trântindu-i acestuia în faţă mizeria cruzimii fără de margini. Aceeaşi teroare, dar un alt fel de moarte…

Năpădită azi de forţa uriaşă a şuvoiului continuu de vorbe, societatea contemporană a  milioanelor de homo communicans actuali este un răspuns elocvent la ceea ce regimul totalitar, prin ideologia lui specifică, a delimitat ca spaţiu comunicaţional în perioada istorică precedentă. Poziţionat pe un segment temporal de mai mică sau de mai mare întindere pe palierul istoriei lumii, totalitarismul a impus un soi de tăcere de tip non-voliţional, ucigând sensul ei viu şi complex, încărcat de sacralitate, prin destrucurarea semanticii largi a cuvântului rostit. Cu o libertate personală a cărei limită tindea cu precădere către o valoare nulă, individul, definit nativ de complementaritatea tăcere-cuvânt, îşi trăia, într-o spaţialitate a spiritului său bine îngrădită, de altfel, propria umilinţă existenţială impusă cu forţa prin filozofia unică a groazei şi a căluşului.

Tandemul tăcere-cuvânt, în acest context, capătă, dintr-o dată, alte valenţe caracteristice. Dacă tăcerea avea la baza un suport emoţional conturat în mod strict de aparatul ideologic totalitar pe teamă şi pe suspiciune continuă, cuvântul îşi clădea un singur rost specific cu sensuri foarte îndepărtate de menirea lui primordială şi sacră, anume acela de a fi folosit drept instrument caracteristic de delaţiune interumană, o trăsătură devenită funciară a rolului său extrem de restrictiv. De fapt, cuvântul era despuiat de propriile-i forme în mod violent, era îndepărtat de propria-i viaţă sau, cum spunea David Le Breton, “ucis” în sinele lui, “strivit” pe toate laturile sale semantice şi alungat la periferia gândirii umane de chipul deloc himeric al tăcerii, ca expresie elocventă a anulării impuse a tuturor gradelor sale de libertate firească.

Într-un regim totalitar, adevarata faţă a tăcerii era una de tip antagonic fată de ceea ce reprezintă ea, de fapt, într-o societate, unde regulile democratice îi stabilesc cu totul şi cu totul alte valenţe, multiple de această dată, nu unisensuale. Dacă stăm să asezăm cap la cap parametrii specifici ai sistemului politic anterior amintit, atunci putem afirma faptul că avem de-a face cu un răsturnat al sensurilor proprii ale celor două entităţi lingvistice comentate aici, tăcere şi cuvânt. Această stare antitetică în raport cu cea reală, pe care o propunea totalitarismul, releva concreteţea unui concept de gândire bazat pe nimic altceva decât pe violenţă şi pe atitudine dictatorială feroce.

Culoarul de mişcare a tăcerii era, în acest caz, trasat cu rigoare matematică, fiindcă ea, tăcerea, devenea, astfel, un organism cu limite prestabilite, o mască a neputinţei sau a complicităţii individului în faţa despotismului fără de margini al regimului politic respectiv. Cuvântul, în schimb, în ciuda terciuirii sale comandate ideologic, apărea ca o fiinţă care dezmărginea individul, oferindu-i-se acestuia drept mijloc de luptă împotriva anihilării gândirii proprii, împotriva stării de sufocare a acestuia cauzate de neputinţa propriei sale exprimări interioare. Şi asta, deoarece cuvântul era pus în valoare la un nivel superior de înseşi limitele de comunicare instituite dictatorial. „A nu vorbi ar însemna să consimţi, să te reduci pe tine însuţi la mutism.”, scria David Le Breton în cartea sa intitulată „Despre tăcere”, însemna să devii un microspaţiu dominat până la cel din urma interstiţiu al tău de sensurile seci urlate în fată de despoţi asimetrici mental şi obedienţi până la maximum-ul  posibil.

“Vorba este un fir subţire care vibrează pe imensitatea tăcerii.”, scria acelaşi remarcabil autor francez David Le Breton. Revoluţia din 1989 a ucis oameni ca să reînvie cuvinte. Cei douăzeci de ani postrevoluţionari ucid, la rândul lor, oameni, strivindu-le tăcerea şi golindu-le de sensuri destinul. Moartea a devenit, se pare, în această trecere scurtă de timp din ’89 încoace, laitmotivul istoriei unui popor, care şi-a fixat filosofic eternitatea la sat şi credinta pe zidul învechit al unei biserici străvechi. Tăcerea abia se mai aude în clocotul năvalnic al vorbelor nemiloase şi reci. Cuvântul se destratifică singur, se descărnează, de astă dată, treptizat-concentric, la alte comenzi ideologice ale altor dictaturi deloc închipuite, care seamănă libertate aparentă pe solul inviforat de esenţa unei altfel de terori induse - spaima pentru ziua de mâine.

Democraţia română, astăzi?!... O baltă de sânge închegat, în care plutesc vechile cadavre şi unde cad secerate alte noi vieţi măcinate de deziluzie şi de plânset înăbuşit… Aude cineva zgomotul crud al acestei dureri?!... Desigur. Cei care l-au născut cu bună ştiinţă. Şi, care râd în hohote de el, cu gurile lăbărţate până la urechi şi cu dintii înşiraţi pe gingia umedă şi, încă, roz, ca într-o sală de cinematograf prăfuit, unde se mişcă clovneşte pe întinderea palidă de celuloid un Chaplin mut şi trist cu faţa plină de frişcă, dar cu ochi înecaţi în lacrimi…

Astăzi, cuvintele vin în avalanşă peste noi si se mortifică în non-sensuri. Tăcerea nu îşi mai găseşte rostul ei sacru şi bucuria de a exista proliferând, la rândul ei, cuvinte. Cuvintele Vietii, care să acopere cu miezul lor tăcerea atotprezentă a mortii…

                                                                                                                              MAGDALENA ALBU
Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971