Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011
Anul 2010 periodic nr. 1 2 | 3 | 4 | 6 | 7 | 8 | 9 | 10 |
Anul 2009
Articole de Viorel ROMAN, Mihai BERCA, Alin FUMURESCU, Magdalena Albu, Adrian BOTEZ, Gavril CORNUŢIU, Al. Florin ŢENE, Dona TUDOR, Dan ODAGIU- Partea I
- Partea II
Partea III
Partea IV
Partea V
Partea VI
Partea VII
Articole de Napoleon SĂVESCU, Gavril CORNUŢIU şi Sorin GOLEA - Partea I
Partea II
Partea III
Partea IV
Marin SORESCU tradus în franceză de Constantin FROSIN,
„Jocuri de cuvinte” de Dimitrie GRAMA - „Sonete erotice” de Ioan LILĂ
Valoroasa operă poetică a lui Valeriu MATEI prezentată şi comentată de Daniel CORBU şi Theodor CODREANU
Valoroasa operă poetică a lui Valeriu MATEI prezentată şi comentată de Daniel CORBU şi Theodor CODREANU- Partea II
Oportunităţi de afirmare literară prezentate de Nicolae BĂCIUŢ;
Recenzii de Adrian BOTEZ, Octavian CURPAŞ, Melania CUC, Ionuţ CARAGEA, Manole MOSCU, Eugen CRISTEA, Luminiţa ALDEA, la cărţi de Eugen EVU, Ioana STUPARU, Ionuţ CARAGEA, Theodor DAMIAN, George ROCA, Grigore AVRAM, George TĂUTAN, Al. Florin ŢENE, Paul POLIDOR, Ovidiu CREANGĂ- Partea I
Partea II
Partea III
Partea IV
Partea V
şi un „Dosar din câmpul literelor” alcătuit de Corneliu FLOREA, Florentin SMARANDACHE şi T. DUNGACIU despre: CONTROVERSĂRILE PRODUSE DE EXIBIŢIONISMUL CRITIC.- Partea I
Dosar din câmpul literelor - Partea II
Partea III
Napoleon SĂVESCU,- Radu MIHALCEA, Florentin SMARANDACHE , Zaharia BALA Prezentaţi de Gheorghe BUDEANU, Gheorghe ZIDARU, Octavian CURPAŞ- Partea I
Partea II
Partea III
Partea IV
Partea V
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI
Partea II
Partea III
Lenin a fost homosexual - Partea I
Partea II
D’ALE LUI MARDALE
Rubrica lui Ioan LILĂ
Rubrica Elisabetei IOSIF
DOUĂ NOI COMPOZIŢII ÎN IMAGINE MUZICĂ ŞI TEXT
Identitatea lui Ion Popescu

CONCLUZIA DOSARULUI „DE LA MIERCUREA NEAGRĂ LA ZILELE NEGRE”:ANUL NEGRU AL ROMÂNIEI

 

PRINTR-O ASEMENEA CONCLUZIE, EVIDENT FAPTUL CĂ ÎNCHIDEM DOSARUL DE MAI ÎNAINTE DESCHIZÂND UNUL CU ACEST TITLU PE CARE ÎL REPETĂM:
          ANUL NEGRU AL ROMÂNIEI

 

 

 

 

UN COMENTARIU DE ULTIMA ORĂ
                               Primit de la Prof. dr. Viorel ROMAN
                                              Universitatea din Bremen



Angela Merkel: „STATELE INSOLVENTE IŞI VOR PIERDE SUVERANITATEA, fiind  forţate să accepte o guvernare externă care le va decide politica  economică …”

Citez din articolul în care Angela Merkel propune ca ţările membre UE care fac excese bugetare să-şi piardă suveranitatea:
Pentru a evita repetarea situatiei cand Germania a fost nevoita sa  plateasca pentru excesele bugetare ale Greciei, cancelarul german  Angela Merkel pregăteşte un set de reguli care ar legifera procesul de  intrare in insolvenţă a ţărilor din zona Euro care se confruntă cu  probleme bugetare. Publicatia germana Spiegel consideră că acest plan va întâmpina o rezistenţă politică  considerabila in randul politicienilor europeni.
Tot azi, Consiliul ministrilor de Finante din Uniunea Europeana  (Ecofin) a hotarat sa declanşeze procedura de deficit excesiv  împotriva Bulgariei, în vederea reducerii acestuia sub limita de 3%  admisa de Pactul de Stabilitate şi Crestere. O decizie similară a fost  luata şi in cazul Danemarcei, Ciprului si Finlandei.
Setul de reguli propus de Angela Merkel urmareste ca, în cazul  insolvenţei efective a unui stat din zona Euro, partea principală a  eforturilor de redresare a situaţiei şi consecinţele negative să  revină statului în cauză ţi investitorilor care au cumparat  obligaţiunile statului respectiv.
Investitorii vor trebui sa accepte faptul ca pierd un procent din  sumele investite în obligaţiunile statelor insolvente, iar statele  insolvente vor fi forţate să accepte o guvernare externă care le va  decide politica economică. In acest fel, Germania urmareşte ca statele  din zona Euro care nu işi rezolvă problemele legate de deficitele  bugetare să-şi piarda efectiv suveranitatea.
Ministrul german de Finante, Wolfgang Schauble, a susţinut planul  propus de Angela Merkel şi a declarat pentru Spiegel ca “trebuie sa  facem in aşa fel ca, în situaţii extreme, statele să poată fi  declarate insolvente fara a pune zona Euro in pericol”.

Comentariu succesiv:
Nu stiu daca se va aproba, insa in caz ca da, consider România  încadrabila in categoria statelor cărora li se va impune o conducere  externa. Dar poate ca asta şi urmăresc cei din conducerea actuală a  ţării: PARLAMENTUL si GUVERNUL Romaniei, marionete ale PĂPUŞARILOR planetari.
DATORIA totală a ROMÂNIEI: peste 86.000.000.000 (86 MILIARDE EURO)

 Am fi putut hrăni toată Germania, dar dăm  de mâncare la
              doar un sfert de Românie

Distrugerea AGRICULTURIIe ste un element esential al planului ROMÂNIA IN COLAPS. Cum se leaga lucrurile: conditiile aderarii Romaniei la UE, refuzul  guvernarii de a pregati un plan anti-criza, motivele reale ale  acordului de împrumut cu FMI şi iminentele masive mişcări de stradă,
Romania nu mai  are pârghii şi instrumente sa implementeze strategii …SE VINDE TOT, suntem intr-un PROGRAM DE DEZINTEGRARE NATIONALA  DIRIJAT DIN AFARA. Ce găsim cel mai des pe străzile oraşelor româneşti? FARMACII, BANCI,  CARCIUMI, CASE DE AMANET, JOCURI DE NOROC …
Ambasadorul SUA la Bucuresti, MARK GITENSTEIN, recomanda romanilor sa  inlocuiasca expresia “Asta e viata” cu motto-ul lui Barack Obama „YES,  WE CAN”, în vreme ce Basescu identifică în  CSAT, printre ameninţările la adresa SIGURANTEI  NAŢIONALE: presa, radicalizarea religioasa, terorismul cibernetic,  propaganda in mediul virtual, pandemiile şi tot felul de alte piste false, iar guvernul îi obligă pe ţăranii din pieţe să aibă case de marcat şi pe zilierii agricoli să plătească taxe, ca şi cum şi-ar face un program din alungarea oricărei iniţiative de producţie agricolă.
                                                                                                                                     Viorel ROMAN


Ţinînd seama de precizări  precum cele de mai sus, considerăm şi mai îndreptăţită afirmaţia din titlul care urmează, şi cu care ne pregătisem să începem această pagină:


 Prof.univ.dr.ing. MIHAI BERCA


                                    ROMÂNIA POATE DISPĂREA

                            CA NAŢIUNE ŞI STAT


Moto:

Istoria cunoaşte unele exemple tragice de state înfloritoare şi puternice care au pierit în mai puţin de 100 de ani fără ca nimeni să înţeleagă de ce. Oamenii erau tot atât de cumsecade, soldaţii tot atât de viteji, femeile tot atât de roditoare, holdele tot atât de bogate. Nu s-a întâmplat niciun cataclism între timp. Şi deodată statele acestea pier, dispar în istorie. În câteva sute de ani după aceea, cetăţenii fostelor state glorioase îşi pierd limba, credinţele, obiceiurile, şi sunt înghiţiţi de popoarele vecine”.

Mircea Eliade - Vremea nr. 505, 19.sept. 1937, p.3


    De la început oricine ar putea să contrazică acest moto. Afirmând că România se află aici în spaţiul carpato-dunărean de când un soldat ţâfnos şi iubăreţ din armatele romane a făcut dragoste cu o frumoasă reprezentantă a dacilor, rezultând primul român. De când au apărut aceşti rumâni, cum îi denumea Grigore Ureche în „Letopiseţul Moldovei” ...”oricâţi se află ei în ţara ungurească şi în Ardeal şi de la Maramureşu de la un loc suratu cu moldovenii şi toţi de la Rom (Roma) se trag”.

Ureche nu poate denumi deci un stat românesc, el precizează ca şi cronicar al Moldovei că şi românii sunt peste tot în teritoriile cunoscute, că se trag de la Roma, dovadă fiind latinitatea limbii române, dar nu au fost niciodată uniţi într-un stat românesc până în 1918 când s-a creat „statul naţional român” aşa cum trebuia poate să fie cu 1000 de ani înainte de a se naşte. Semnalele formării statului naţional fuseseră deja date de mica unire din 1859 când Moldova şi România îşi aleg acelaşi domn, pe Alexandru Ioan Cuza. Am putea spune că de-abia atunci şi sub coordonarea lui Kogălniceanu au început reformele pentru formarea unui stat românesc real.

Aduceţi-vă aminte, dragi cititori, cum a fost tratat Cuza de către politicienii vremii, câtă înverşunare, venin, conspiraţie şi şantaj s-au revărsat asupra lui, fiind obligat să abdice. Încă de atunci s-a născut cunoscutul postulat românesc: „Orice român care face cu adevărat ceva pentru România trebuie alungat sau distrus”. Politicienii au decis atunci ca ţara să fie închinată Apusului, şi astfel a fost invitat în ţară Carol din familia Hohenzolern. Devenise de-acum clar că nici românii din vremea aceea, ca de altminteri toţi politicienii de atunci şi până în prezent nu s-au dovedit vrednici să formeze şi să conducă un „stat naţional român”. Din fericire pentru fragedul stat român Carol s-a dovedit un principe mai priceput şi mai gospodar decât orice politician român. El a fost primul care a dat ţării o constituţie după modelul celei belgiene la 11 iunie 1866. Era prima dată când românilor li se spunea printr-o lege de bază a ţării că „oamenii sunt liberi şi egali în faţa legii”, legile fiind alcătuite ca şi astăzi de cele două camere, deputaţi şi senatori, aleşi, fireşte, prin vot liber. Genialul I.L. Caragiale născut în 1952, a trăit şi a creat exact în perioada înfiripării democraţiei parlamentare. Se ştie că ţara a fost guvernată predominant de PNL, dar au mai fost pe la guvernare şi PNC şi PND, aşadar cam aceleaşi partide care în mod „à la Caragiale” au condus România şi în vremurile de acum. Şi cum a fost această democraţie ne spune chiar excelentul om Caragiale în „O scrisoare pierdută”:


Farfuridi (grav): Ne ducem, dar gândeşte-te, stimabile, că suntem membrii ai aceluiaşi partid .... cum ziceam adineaori amicului Bînzovenescu. „Trădare să fie (cu oarecare emoţie) dacă o cer interesele partidului, dar să o ştim şi noi.... De aceea eu întotdeauna am repetat cu străbunii noştri, cu Mihai Bravul şi Ştefan cel Mare: iubesc trădarea (cu intenţie) dar urăsc pe trădători ...”


    România a avut parte în politică de foarte mulţi trădători. Moartea lui Ion Luca Caragiale în Germania a Schöneberg, atât de subită, pare a fi şi ea actul unei trădări. Să nu uităm că satira, cuvintele ascuţite ale lui Caragiale erau mai mortale decât gloanţele.


    Ce se întâmplă acum în politica românească seamănă până  la confundare cu ceea ce se întâmpla înainte de primul război mondial (conform lui Caragiale), dar şi înainte de al doilea zărboi mondial, conform lui Eliade şi Mareşalului Antonescu. Graţie Hozenzolernilor, armata a fost pregătită şi România s-a trezit în 1918 cu adevărat „stat naţional suveran” dar cu o clasă politică despre care Mircea Eliade spunea: „Dar cred că este o crimă care nu va putea fi niciodată uitată: aceşti aproape douăzeci de ani care s-au scurs de la Unire. Anii pe care nu numai că i-am pierdut (şi când vom mai avea înaintea noastră o epocă sigură de pace atât de îndelungată?!) dar i-am folosit cu statornică voluptate la surparea lentă a statului românesc modern. Clasa noastră conducătoare, care a avut frânele destinului românesc, de la întregire încoace, s-a făcut vinovată de cea mai gravă trădare care poate înfiera o elită politică în faţa contemporanilor şi în faţa istoriei: pierderea instinctului statal, totala incapacitate politică. Nu e vorba de o simplă găinărie politicianistă, de un milion sau o sută de milioane furate, de corupţie, de bacşişuri, demagogie şi şantaje. Este ceva infinit mai grav, care poate primejdui însăşi existenţa istorică a neamului românesc. Oamenii care ne-au condus şi ne conduc nu mai văd... instinctul statal s-a stins”.... etc. Mircea Eliade ştia bine ce scrie în acel moment. El ştia bine ca mulţi intelectuali de elită, unii care s-au jertfit inutil pentru interesul naţional, că însăşi elita politică era deranjată în fărădelegile ei de „UN PUTERNIC STAT NAŢIONAL ROMÂN” şi la fel de deranjate erau şi unele puteri străine, şi mai ales minorităţi conlocuitoare, căci la sfârşit Eliade încheie: „Că piloţi orbi s-au făcut sau nu unelte în mâna străinilor, puţin interesează deocamdată. Singurul lucru care interesează este faptul că niciun om politic român de la 1918 încoace n-a ştiut şi nu ştie ce înseamnă un STAT. Şi asta este destul ca să începi să plângi.”

    Confirmarea celor scrise de Mircea Eliade, ca şi concluziile lui se regăsesc într-un limbaj chiar mai dur 5 ani mai târziu într-o scrisoare pe care Ion Antonescu o trimite lui C.I.C. Brătianu la 29 octombrie 1942. Cităm: „Ce reprezentaţi în această ţară, dumnavoastră, toţi foşti oameni politici, în afară de interesele dumneavoastră egoiste şi un trecut politic total compromis şi dureros?” Şi în continuare: „Dumneavoastră, liberalii, mai mult ca alţii, fiind şi din opoziţie şi de la guvern, prin acţiunea dumneavoastră de dirijare şi îndrumare a vieţii noastre politice, economice, morale şi spirituale exercitată direct şi indirect de pe băncile ministeriale, din birourile băncilor şi din culisele politice, aţi dus ţara la catastrofa din 1940.” Şi mai departe: „Pentru a vă uşura munca vă reamintesc, domnule Brătianu, că împreună cu Dl. Maniu v-aţi acuzat public şi zilnic, în presă, în întruniri, în parlament de ´incapacitate´, ´tâlhărie´, ´falsificări´, ´călcarea legilor şi Constituţiei´, ´luări de comisioane la toate furniturile statului´; traficările de influenţă practicate de partizanii, deputaţii, miniştri şi preşedinţii corpurilor dumneavoastră legiuitoare; scandalurile cu contingenturile, cu grâul britanic, modul cum aţi făcut reforma agrară şi cum aţi profitat de ea, risipa avutului public, concesionările onerose ale bunurilor statului, demagogie, incorectitudine civică, etc., şi multe altele.

Citând aceste lucruri în deplină cunoştinţă de cauză, Antonescu nu ar fi putut scrie altceva.

    Să nu uităm că Antonescu a scris aceste rânduri după ce statul naţional român începuse să se dezmembreze, teritoriile de dincolo de Prut fuseseră deja cedate sub presiunea Germaniei, şi ca urmare a pactului Ribbentrop-Molotov (cunoscut şi sub denumirea de pactul Stalin-Hitler amândoi prezenţi la semnarea lui la Moscova la 23 august 1939). Acest pact, de un cinism rar, a condus ulterior la sfârşitul războiului, la apariţia cortinei de fier şi a celui mai îndelungat război rece din istoria Europei, şi poate a lumii.

Politicienii români de atunci n-au schiţat niciun gest în apărarea statului naţional, obligându-l pe Antonescu, devenit conducătorului statului (prim-ministru) din 4 septembrie 1940 şi până la 23 august 1944 să intre în război contra ruşilor. Antonescu a fost apoi ucis la Jilava la 17 mai 1946.

    El a fost acela care a dat ordinul: „Ostaşi, vă ordon să treceţi Prutul!” Şi asta pentru că Hitler îi promisese recedarea teritoriilor desprinse de statul naţional începând aşa-numitul „război sfânt, anticomunist, drept şi naţional.”

    Statul naţional nu mai era însă, iar în timpul războiului trupul lui a fost sfârtecat fiind indecis şi fără o orientare politică clară, neştiind de partea cui să lupte. Cert este faptul că inclusiv Antonescu s-a comportat ca şi politicienii, ezitant, dictator şi netolerant cu minorităţile conaţionale care împânziseră ca şi azi aparatul administrativ al statului. În testamentul său redactat de Radu Mihai Crişan, Antonescu atrage atenţia că dispariţia statului naţional vine exact de aici, el având o toleranţă aproape de „0”  faţă de intrarea „străinilor” în guvernare. Vom reveni asupra acestei atitudini mai târziu în lucrarea noastră. Oricum, reţinem faptul că românii n-au fost uniţi în faţa dictaturilor nici în momentele cele mai grele. Maniu, sperând că scapă, a avut o atitudine jignitoare ca martor în procesul lui Antonescu.

    A venit apoi dictatura comunistă. Despre care pot să spun doar următoarele: La începuturile comunismului, fără sprijinul direct al „românului de rând”, instalarea comunismului n-ar fi fost posibilă, mai ales în această formă dramatică ca cea pe care am trăit-o. Fac parte din acea generaţie, născută în timpul celui de-al doilea război mondial, şi care am trăit direct aceste evenimente. Fără trădările de atunci ale unor leaderi politici, şi mai ales fără trădările unor marcanţi leaderi politici aparţinînd minorităţilor, comunismul ar fi avut altă faţă, deşi tot comunism s-ar fi numit. Cel care mi-a omorât propria mea mamă în vârstă de 29 de ani era proaspăt comunist, recrutat însă din gaşca legionară locală, iar urmaşii lui de astăzi sunt în zonă mari reprezentanţi ai actualei puteri şi ai actualului stil de capitalism.

În ciuda marilor valori intelectuale care au fost în egală măsură distruse de capitalismul de dinainte, de război, de comunism, sau de actuala turbonebunie capitalistă din România, non-valoarea umană s-a perpetuat mai bine decât valorile autentice, mai ales în politică şi administraţie, generând situaţii în care România n-a putut fi reprezentată în forurile europene şi nu şi-a putut conserva decât cel puţin un renume de „stat second-hand”, aşa după cum foarte frecvent afirmă azi actualul preşedinte Băsescu, fireşte şi el tot un preşedinte de mîna a doua, a treia. Există şi câteva excepţii notabile, cum ar fi Nicolae Titulescu şi poate şi alţii, dar prea puţini, pentru a da României un calificativ mai bun.

    Relaţiile interumane ale românilor au fost întotdeauna catastrofale, în perioada comunistă ele au devenit însă morbide. Deşi în general românilor nu le este frică de moarte, lucru demonstrat de exploziile teroriste din Spania unde a doua zi după explozii românii au fost primii şi singurii care s-au urcat în trenurile morţii pentru a merge la muncă, comunismul a reuşit o asemenea îndobitocire a oamenilor încât fiecare dintre ei, în speranţa că îşi va păstra un avantaj material, fie el şi mediocru, şi-a trădat părinţii, rudele, vecinii, şi nu atât pentru a se hrăni sau a avansa într-o carieră, cât pur şi simplu din plăcerea de a folosi o cale josnică pentru a se considera cineva în condiţii în care el, românul de rând, ştie bine că valorile româneşti, cele care au oarecare ţinută şi verticalitate au fost în permanenţă dispreţuite în toată istoria României, dar mai ales în epoca postcomunistă. De altminteri, actualul preşedinte, nu ezită să-şi arate şi să demonstreze ostentativ dispreţul faţă de intelectuali, deşi a încercat să şi-i apropie cândva. Unul dintre ei a fost chiar Andrei Pleşu. Mai ales după experienţa sa pe la Cotroceni, Pleşu recunoaşte fenomenul de dizolvare statală afirmând: „Neajunsurile şi rănile unui popor care nu a înţeles că excesul de adaptare (la rău) nu este un fel de supravieţuire, el, excesul acesta este o modalitate sigură de autodizolvare.” Cunoscând bine mentalitatea poporului român, el, Pleşu, afirmă că nu este un pesimist dar „am şanse minime să mă găsească în viaţă la mult aşteptata schimbare de mentalitate a conaţionalilor noştri.” (Extras din ziarul Adevărul).

    Tot Pleşu atrage atenţia că lipsa de valoare umană a ocupat centrul interesului naţional iar valorile au fost împinse spre periferie sau eliminate. Acesta este şi motivul pentru care „aşa-numitele elite politice de azi nu sunt altceva decât ´elemente ale periferiei´ plasate în centru.” În fond, spune el, „periferia este peste tot”, nu mai există un centru real şi credibil. Deci toată lumea  este marginalizată.

    Nici Pleşu nu dispune de reţete grandioase ale vindecării naţiunii, spunând: „N-am argumente solide - cel puţin deocamdată - pentru a credita resursele de solidaritate, vigoare sufletească şi dinamism civic, ale unei populaţii risipite interior, sleită de lipsuri, hărţuită de tot felul de ´zbierători şi dibaci´ preocupaţi de lupta pentru subzistenţă. Uneori, oricât m-ar întrista ceea ce simt, mă întreb  dacă nu oblăjim în fibra noastră un virus (mai vechi) al disoluţiei, dacă nu stăm sub steaua sumbră a unei ratări istorice a unei ´moşteniri de nenoroc´ cum spunea cândva Iorga” (Dilema veche).

    Aşadar, obsesia disoluţiei naţionale şi statale îl preocupă şi pe Pleşu, aşa cum i-a preocupat şi pe Mircea Eliade, Antonescu, Iorga şi mulţi alţii.

    Un comportament aparte în privinţa atitudinii faţă de români l-a avut Emil Cioran, care însă condamna românii mai ales pentru atitudinea lor subeternă, şi, fără să fiu de acord cu limbajul său, mă simt obligat să-l citez printr-un pasaj din „La tentation d'exister” publicat în 1956 la Paris:

„.... Cum poţi să fii român? - Era o întrebare la care nu puteam să răspund decât printr-o durere de fiecare clipă urându-i pe ai mei, urându-mi ţara şi ţăranii ei atemporali îndrăgostiţi de toropeală şi crăpând de stupizenie. Mă ruşinam că mă trag din ei, îi renegam, refuzam să accept subeternitatea lor, certitudinile lor de larve osificate, visarea lor geologică. În zadar le căutam pe chip frământări sau semnele revoltei. În ei, vai, murea încet maimuţa. La drept vorbind, nu aparţineam oare regnului mineral? Neştiind cum să-i scutur, cum să-i însufleţesc, îmi trece prin minte să-i extermin. Dar nu poţi masacra pietrele”.

    Acest text din perioada de tinereţe a lui Cioran, care ulterior l-a şi regretat, a fost aspru criticat de regimul comunist şi oameni de seamă ca Nechifor Crainic sau chiar Al. Paleologu, care a avut însă şansa să nu i se publice articolul scris în puşcărie. Singurul lucru de subliniat este „subeternitatea” care conduce spre aceeaşi concluzie a disoluţiei naţionale, tocmai datorită faptului că românii nu au în ei „freamătul revoltei împotriva dictaturilor şi a propriilor lor neîmpliniri”. Ca şi Columna lui Traian, suntem unde am fost şi rămânem unde suntem (Antonescu). Ideea aceasta a încremenirii neamului, a lipsei de progres şi dezvoltare bazată pe dezvoltarea subvalorii politice, reiese şi din alte texte ale lui Cioran. Căci subnutriţia poporului conduce sau la pietrificarea lui, sau la revoltă. Ori, se vede clar că românii au ales  reducerea metabolismului naţional până la împietrire, ceea ce convine de minune guvernelor actuale şi marelui Băsescu în mod special.

    Este interesant să vedem în continuare de ce România nu are nicio şansă să rămână o naţiune unită şi să aibă un viitor propriu. Nu cred foarte tare în teoriile conspiraţiei, dar cred că din toate relele pământului câte ceva a fost preluat în fiinţa naţională şi speculat de către alţii  pentru a ne slăbi ceea ce noi numim „statul naţional” condus astăzi de un guvern umilit şi de un preşedinte total erodat de vicii greu de pus pe hârtie.

    CORUPŢIA. Între cele două războaie corupţia a fost întruchipată de Carol al II-lea, care face posibilă apariţia degringoladei politice interbelice în România (Gabriel Liiceanu - Despre minciună). Aceste evenimente au creat de altminteri şi conflictele dintre casa regală şi Antonescu. Despre corupţia în comunism nu mai vorbim pentru că pe atunci mai toţi românii furau echitabil unii de la alţii, iar statul îi fura echitabil pe toţi, în beneficiul dictatorului şi a servituţii lui. Corupţia comunistă ar fi putut fi întreruptă de o revoluţie fie ea şi mai puţin sângeroasă, aşa cum s-a întâmplat în celelalte ţări europene, dacă ea, revoluţia, ar fi fost dusă la bun sfârşit şi conform  principiului machiavelic al răpunerii răului suprem, ar fi fost necesar acel act de pedepsire a celor care au creat corupţia comunistă ajunsă la paroxism în ajunul revoluţiei. Cu teama în sân şi-au aşteptat servanţii şi agenţii majori ai corupţiei „pedeapsa” pe care o meritau. Şi ştiau acest lucru. Cei care au luat puterea după revoluţie s-au grăbit în mod nejustificat să „omoare Tiranul” dar nu să pedepsească corupţii şi constructorii Răului cel mai Rău (R2). În aceste condiţii, atât Liiceanu cât şi alţi intelectuali vorbesc despre un fenomen groaznic, acela al „furării revoluţiei”. România este, în fond, singura ţară din toate câte au trecut de la comunism spre alte zone necomuniste care nici până în ziua de astăzi nu a condamnat comunismul. Dimpotrivă, nepedepsiţii revoluţiei furate au scos capul, au prins curaj, şi dispunând de mulţi bani prin practicarea corupţiei comuniste au pus mâna pe partide şi pe noile posturi administrative în toate guvernele postdecembriste. Corupţia s-a reinstaurat imediat, direct la vârful puterii, minciuna a redevenit repede instrument de stat şi politică a puterii, iar statul a devenit un „STAT SPÂN” (Liiceanu - Despre minciună). Se prefigurează deci o nouă dictatură datorită revoluţiei ratate . Acest fenomen s-a putut întâmpla uşor în România din cauza acceptării de către puteri ca America, Franţa, Germania, etc. a nefinalizării revoluţiei, întocmai pentru a se creia acolo un stat slab, capabil oricând să fie dezmembrat, şi negociat pentru interese regionale ale marilor puteri. (Vezi şi cazul Iugoslaviei). Că este aşa o dovedeşte faptul că oricâtă corupţie există, principele cunoscut în popor ca Harap-Alb (din nou Liiceanu) a fost şi el confiscat, şi nu va mai apărea probabil decât atunci când puterile lumii vor permite „o nouă revoluţie” care să finalizeze pe cea neterminată şi furată. Ea va fi finalizată, repet, dacă ni s-ar permite decizii în spaţiul românesc de către oameni responsabili. Corupţia a ajuns deja în faza ei ultimă. Dacă acest lucru nu se va întâmpla, şi poporului i se va servi în continuare SPÂNUL pe post de Harap-Alb, atunci corupţia începută şi dezvoltată atât de mult la vârful puterii va conduce nemijlocit la moartea socială, la disoluţia instituţiilor deja aflate în moarte clinică şi la dispariţia statului naţional.

    Algoritmul prin care s-a planificat şi se derulează distrugerea statului prin dezvoltarea şi amplificarea corupţiei a început încă din anul 1990, şi anume:

-    Se fură pe scheme şi inginerii de tip piramidal. Cei care au furat atunci au fost tot agenţi ieşiţi din burta lui Ceauşescu şi care au format apoi elita societăţii „oamenilor de afaceri”.

-    Următorul pas al algoritmului prezent mai ales în anii 1996-2000 a fost acela al marilor comisioane şi furturi generate de privatizări, în care retrocedările de terenuri au jucat un rol important. Au fost împroprietăriţi nu numai cei îndreptăţiţi ci şi mulţi alţii, unii chiar străini de ţară. În felul acesta, bunul naţional furat a sărăcit statul şi ţara cu circa 1 milion hectare, suprafeţe care până atunci erau exclusiv ale statului. Furtul major a fost dublat de furturile CAP-urilor, IAS-urilor cât şi a numeroaselor întreprinderi mai mici şi eficace din domeniul industriei petrolului, chimiei, metalurgiei, etc. Se nasc totodată şi marii industriaşi ai ţării, cei mai mulţi societăţi străine care niciodată nu şi-au respectat contractele încheiate, statul sărăcind în continuare. Nimeni n-a fost vinovat şi nimeni n-a fost pedepsit pentru aceasta, nepedepsiţii fiind aceia care au fentat pedeapsa şi după revoluţie.

-    Urmează marile privatizări (bănci, petrol, gaze, curent electric) derulate mai ales în perioada 2000-2004, asociate cu retrocedări şi derogări masive de la plata taxelor şi impozitelor. Aceştia au fost în special „investitori străini” cărora li s-au făcut aceste concesii, după ce au plătit comisioane grase atât funcţionarilor corupţi din România cât şi guvernelor investitorilor, care au promis sprijin  nemeritat României pentru integrarea în Uniunea Europeană. Fiecare ţară mare şi puternică, membră a Uniunii Europene a primit ceva - de fiecare dată la actul corupţiei adăugându-se încă un postament. Precizez că România a fost singura ţară a Europei care şi-a permis să vândă pământuri şi ramurile economiei strategice prin încălcarea constituţiei şi a dreptului românilor la bunul lor naţional.

-    În perioada 2004-2008 se fură masiv prin investiţii şi contracte cu statul. S-a anunţat construcţia a o serie de autostrăzi şi alte obiective energetice şi s-a născut clasa „băieţilor deştepţi”, şi ei descendenţi ai Spânului. Statul, ţara, naţiunea continuă să sărăcească, iar populaţia ajunge şi ea la un grad de sărăcire care însă nu îngrijorează deloc politicul, mai ales în ERA BĂSESCU, SPÂNUL SPÂNILOR.

-    O dată cu apariţia crizei, o criză confecţionată parcă special pentru România, nu se mai poate face nimic. Corupţia continuă până la epuizarea completă a bugetului 2008-2010, iar în prezent în absenţa bugetului, este atacat buzunarul populaţiei prin tăierea salariilor, a pensiilor, prin desfiinţarea sănătăţii, a învăţământului, a tuturor instituţiilor statului, inclusiv a poliţiei. Au rămas pe poziţie serviciile secrete, cu destinaţia precisă să-l apere pe Spânul spânilor. Dictatura se reinstalează. Harap-Alb nu mai poate apărea, iar despre pedepsirea vinovaţilor nici vorbă. Umile arestări şi eliberări la fel de umile vor să ofere populaţiei un spectacol jalnic cu iz de „succes justiţiar”. Statul român este deja în faliment. Şi tocmai în acest moment SPÂNUL este ajutat de exact cine nu te aştepţi, adică de Fondul Monetar Internaţional şi Uniunea Europeană. Fără apariţia acestor monştri ai conservării lui R2 revoluţia furată s-ar fi putut finaliza şi Harap-Alb ar fi putut apărea. Ne împrumutăm masiv pentru pensii şi lefuri, distrugem tot ce mai înseamnă economie locală pentru a face loc importurilor de la stăpânii Europei. Spânul măreşte taxele şi crează altele noi, unele după altele, dar nu schiţează niciun gest împotriva  agenţilor ceauşişti care continuă împreună cu Spânul ce Rău şi Mare o operă lentă de genocid asupra populaţiei ţării. Ţara cu cele mai multe taxe şi impozite din lume este de neegalat la capitolul inovaţie a unor noi taxe. Se trece de-acum ca pe lângă corupţie să se instaleze şi PROSTIA, pornind de la principiul că aceasta este eternă şi invincibilă. La această muncă sunt trimişi pe post de perceptori ai tâmpeniei, eşalonul 2 al puterii bine coordonate de SPÂN. Intelectualii noştri anunţă URA, ca un nou element strecurat în algoritm pentru evaluarea corupţiei. Confruntarea devine acerbă, URA devine şi ea instrument clar de comunicare. În timp ce femeile încep să plângă, bărbaţii încep să arunce cu orice în Spânul spânilor, confruntarea este aproape. Fondul monetar mai trimite alte 900 milioane Euro ca şi calmant, dar genocidul a început şi e greu de oprit. Poliţia iese la manifestări şi marşuri, iar Spânul cel rău anunţă distrugerea siguranţei statului, comploturi, după care tace.

Fireşte că omul de rând nu înţelege aproape deloc ce i se întâmplă. Atunci când o femeie plânge pe ecran că nu mai poate trăi, dl. deputat Sever Voinescu o terorizează cu o voce ameninţătoare: Femeie, crezi că de problemele tale şi ale altora ca tine am eu chef? Noi trebuie să salvăm România. Da, în capul acestui tânăr deputat România este o ţară golită de români şi de problemele lor, căreia el, Sever Voinescu îi caută soluţii, numai de el cunoscute, căci oricât de multe taxe ar pune, aplicate la venituri egale cu „0” tot „0” înseamnă. Oare ştiţi treaba asta, domnule Voinescu?

    Şi în vremea asta, geniul rău al feminităţii româneşti ajunsă pe post de ministru la industrie, împarte încă patinoare prin sate şi ameninţă ţăranii cu combaterea corupţiei. Şi pentru dumneavoastră, doamna ministru blond

    De corupţia la vârf şi de pedepsirea vinovaţilor nu se ocupă în continuare nimeni.

Cu toate că de-abia mai respiră, Spânul nu vrea să atace propriile lui rezerve financiare, adunate prin corupţie acolo sus. Ura şi crima se dezvoltă. Consider deja că unii din actualii politicieni au demisionat deja din rândul speciei umane, transformându-se într-un soi de criminali ce întreţin un genocid în plină dezvoltare. Au tăiat medicaţia bolnavilor de HIV, au tăiat asistenţa socială a handicapaţilor, au tăiat banii spitalelor şi ai serviciilor de urgenţă, mortalitatea a crescut şi creşte îngrijorător. Dacă cuiva îi reuşeşte ceva, URA are grijă să-l desfiinţeze imediat. Autorul acestor rânduri este victima unei asemenea URI. Mai aştept şi altele.

    Populaţia şi-a pierdut încrederea în Spân, dar Harap-Alb continuă să nu apară, iar Machiavelli se zvârcoleşte în mormântul lui. Avem nevoie urgentă de un Principe care să suprime răul (R2) atât de mare ... Românii nu se văd încă ca semeni, ca oameni după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu; continuă să se războiască între ei, să se ucidă după modelul „Cain” frate pe frate, fiu pe tată sau invers, ceea ce amână o nouă revoluţie şi distrugerea răului. Corupţia continuă.

    Ura puterii ca nou instrument împotriva populaţiei este foarte evidentă.  Batjocura prezidenţială faţă de populaţie, şi mai ales faţă de intelectuali este evidentă şi UMILITOARE. Aceştia sunt primii care trebuie  distruşi prin noul genocid (modelul Stalin). În momentul de faţă nu admiraţia faţă de cel care crează ceva este măsura evaluării pozitive, ci URA. Priviţi la ei cum fură, cum mint, cum dezinformează, cu o nonşalanţă criminală. Totul pentru conservarea puterii. Şi dacă în momentul de faţă colegii unguri deţin 30% din puterea politică în România, iar alţi 1/3 sunt la fel de trădători, vă puteţi imagina, dragi cititori, că este doar o problemă de timp până ce statul naţional român va dispărea iar pronosticurile celor citaţi în această lucrare se vor adeveri. Şi să nu uităm că bunii noştri colegi unguri au fost aproape în permanenţă la guvernare, indiferent de partidele cu care au făcut alianţă. Ei sunt de fapt singurul partid etnic din lume. Şi asta pentru că dintre politicienii români nimeni nu este în măsură să se bată pentru România şi poporul ei. Conspiraţia e mult prea mare, iar trădătorii au făcut deja pactul definitiv cu diavolul pentru un mic pumn de arginţi, sau poate pe mult mai mult. (Rog cititorul să-şi aducă aminte şi de ultimile declaraţii ale lui Lásló Tökes. Dacă le-ar fi făcut în America, ar fi fost de mult încarcerat).

    Te rog, Harap-Alb, întoarce-te cât mai repede şi distruge tu, principe exigent, dar cumsecade, Răul cel mare după algoritmul √R2 = R : √R = normalitate. Taie capul Balaurului, tu Principe al exigenţei şi responsabilităţii, şi salvează această naţiune, acest popor, această ţară greu încercată.




 

Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971