Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011
Anul 2010 periodic nr. 1 2 | 3 | 4 | 6 | 7 | 8 | 9 | 10 |
Anul 2009
Un motto din N. Steinhardt
Proteste, contestări şi pamflete ale scriitorilor Stefan Doru Dăncuş, Adrian Botez, Magdalena Albu, Corneliu Florea, Brăduţ Florescu, Angela Furtună, Virgil Diaconu, Ancelin Rosetti, Constantin Ciubotaru
- Partea II
- Partea III
Partea IV
„Statul la români” de Viorel Roman;
Un comentariu despre „Slujitorii care fac rău Credinţei”;
Mihai Ciubotaru despre „Ce este, de fapt, Republica Moldova”;
„F-16 cel de astăzi si Consiliul de Coroana din 1940”- un articol de V. Culiceanu;
O declaraţie a Alianţei Familiilor din România
CAZUL DACIA „ROMÂNIA MARE” - O AUTENTICĂ TEMĂ DE MEDITAŢIE sau :SĂ-I LĂSĂM PE PĂPUŞARI SĂ CREADĂ CĂ NE-AU „DUS DE NAS”!!! - Un amplu studiu de Prof. Dr. Adrian BOTEZ
CAZUL DACIA - Partea II
Partea II
Partea III
Nichita STĂNESCU în traducerea franceză a lui Constantin FROSIN;
VERSURI DE DAN LUPESCU
VERSURI DE ADRIAN BOTEZ
VERSURI DE MELANIA CUC
VERSURI DE PAUL POLIDOR
FLORENTIN SMARANDACHE A PRIMIT MEDALIA DE AUR PENTRU ŞTIINŢĂ
ION GHEORGHE ÎN COGAIONUL UITAŢILOR
VĂ INFORMĂM ÎN LEGĂTURĂ CUTREI ACTUALE OPORTUNITĂŢI DE AFIRMARE LITERARĂ: „Revista internaţională STARPRESS”, „Romeo şi Julieta la Mizil” şi „Antologiile revistei SINGUR”;
Eveniment editorial Silviu Dragomir, ;, De la regimul comunist la regimul Iliescu;, Îndreptăţite întâmpinări ale colegilor noştri de la revista „Contemporanul”;
Trei recenzii de Al. Florin ŢENE
Două recenzii de Octavian CURPAŞ
Două recenzii de Ionuţ CARAGEA
Cu George Roca de la spaţiul virtual la cel metaforic
O convorbire între Elisabeta IOSIF şi Al.Fl. ŢENE
IMPORTANŢII ROMÂNI AI STRĂINĂTĂŢII ŞI AI ŢĂRII LOR: CLAUDIU MĂTASĂ - un interviu luat de Nicolae Dima Viaţa neobişnuită a unui om de ştiinţă român refugiat în Statele Unite consemnată într-un interviu luat de Nicolae Dima, o altă personalitate importantă printre românii din străinătate.- Partea I
Partea II
Partea III
Partea IV
Partea V
INTERNETUL VĂZUT DIN MEDIA TIPĂRITĂ
Balaurul Bondoc – o nouă specie de velociraptor descoperită în România
Rubricile lui Dan GHELASE, Ioan LILĂ, Ionuţ CARAGEA, Elisabeta IOSIF
- Partea II
Alte surse de folclor internet
Va oferim spre decărcare alte producţii şi filme din folclorul internetului
SLIDE SHOW DESPRE CUM PUTEŢI UITA DE CRIZA BÂND UN PĂHĂREL
                                                                                                                                                         - continuare

ND
. Dintre personalităţile menţionate sau nemenţionate mai sus, cu cine ai fost prieten mai apropiat?   

     
CGM  Am fost coleg de grupă la facultatea de Chimia Industrială din Bucureşti cu Alexandru T. Balaban, şi am rămas până astăzi în relaţii apropiate atât cu el cât şi cu soţia sa, Nelly Florea, sora marelui actor Septimiu Sever. Când ai deaface cu un coleg apropiat, cum este Sandy, îţi vine peste mână să apreciezi detaşat cu cât acesta este mai bun decât tine. Superioritatea acestuia, devenit mai târziu vicepreşedinte al Academiei Române (şi ar fi fost sigur ales şi preşedinte, dacă nu ar fi preferat să rămână în SUA) a fost însă evidentă ...  
     De pe timpul în care eram elev am rămas prieten apropiat cu Radu Iftimovici, laureat la Premiului Kalinga (UNESCO), dramaturg, autorul al mai multor cărţi şi a unui tom neobişnuit de documentat despre Istoria Medicinei (Editura Academiei). Una din cărţile lui, şi de fapt singura de acest fel, a fost bazată pe interviurile luate lui George Emil Palade. Mă felicit şi astăzi pentru faptul că i-am făcut să se cunoască şi am fost, aşa cum se arată în dedicaţia cărţii menţionate „mecena acelei scrieri.” Tot in acea vreme m-am reîmprietenit cu scriitorul Titus Popovici care fusese cu un an mai mic decât mine la liceul Emanuil Gojdu din Oradea. Luat la rost pentru faptul ca era membru al CC, mi-a arătat „secretul” său ca scuză: era un manuscris înfierând... comunismul. La Casa de Odihnă a Scriitorilor de la Mogoşoaia, acesta mi l-a prezentat pe Ion Băieşu, autorul hazliilor conversaţii dintre Tanţa şi Costel. Am petrecut împreună clipe de neuitat, terminate de decesul cu mult prematur al lui Titus.   
           În Bucureşti am fost apropiat cu Eugen Pincovschi, coleg de an devenit şef de catedră la facultatea pe care ambii am absolvit-o. Refugiat din Basarabia, acesta a scris nu doar cărţi ştiinţifice, ci şi memoriul unei vieţi chinuite dar plină de afecţiune faţă de cei apropiaţi şi de ţară. Deasemenea, bun prieten cu Maria şi Nicolae Petrescu încă de pe timpul când eram elevi la Sibiu, ne-am vizitat reciproc, schimbând idei în tehnologie şi ştiinţe. Nu odată le-am folosit larga lor experienţă în metalurgie. Deşi i-am fost student, şi nu coleg, am avut relaţii cordiale cu Eli Ruckenstein şi cu soţia sa Velina: primul este singurul român laureat al Medaliei de Ştiinţe a SUA, echivalentul american a Premiului Nobel. Considerat de studenţi un adevărat fenomen, acesta susţinea ca vârful creionului său este la fel de ascuţit ca şi cel al oricărui savant american, ceea ce a şi demonstrat cu prisosinţă. A scris nu numai circa 600 articole ştiinţifice în chimie, performanţa incredibilă, dar tot atâtea şi în fizică, realizare neegalată. Evreu fiind, a susţinut, în  ciuda persecuţiei la care a fost supus în trecut şi dezaprobărilor oficiale de astăzi, că dacă în România ar fi fost cu adevărat un holocaust, nici el şi nici soţia sa nu ar mai fi fost astăzi în viaţă...
        Ajungând la New York, m-am împrietenit cu Ion Cârja, autor de cărţi (Întoarcerea din Infern, două volume, si Canalul Morţii). Atât el cât şi fratele său Nicolae m-au invitat să  rămân acolo şi să acţionez în cadrul Consiliului Naţional Român pe care tocmai îl fondasera.  Având promisiuni de a-mi găsi de lucru în California, am plecat dar am menţinut bune legături atât cu el cât şi cu soţia lui Ion, Valentina, care după moartea sa s’a mutat în Florida.   
  La  Saint Louis fiind, m-am împrietenit cu Anton Crihan, unul dintre făuritorii unirei Basarabiei cu România din 1918, conducător al cohortelor moldoveneşti şi autor al cărţii bine documentate şi de mare interes politic şi istoric ”Basarabia, ţinut românesc după surse ruseşti.” Puţin după ce s’a mutat în Florida, a decedat: după el au fost numite in ţară şi în R. Moldova şcoli şi străzi, iar trupul lui neînsufleţit a fost condus cu onoruri militare până la Chişinău. De soţia sa, Olivia, rămasă în Florida, ne-am îngrijit până ce şi aceasta a murit.  
 Locuind relativ aproape, lângă Palm Beach, ne-am împrietenit cu soprana Virginia Zeani cu care păstrăm relaţii cordiale. ”Campioană” la interpretat rolul Tosca pe marile scene ale lumii, aceasta este de o modestie neîntâlnită. În casa sa găseşti câteodată o celebritate: o discuţie depre marii cântăreţi, înconjuraţi fiind de numeroase fotografii cu dedicaţii, este practic de neevitat.
 Alături de doctorul Jean Ţăranu m-a vizitat fostul ambasador al Canadei în România, Gilles Duguay şi Cristina, soţia sa, româncă. Cartea lui Gilles, tradusă în româneşte de Cristina, "Regina Maria şi Joe Boyle, O prietenie de suflet", descrie viaţa aventuroasă a unui mare canadian implicat în multe evenimente din ţara noastră. Cartea a fost scrisă în bună parte în casa mea din Key Largo, primul cititor fiind doctorul Ţăranu. Preşedinte al Asociaţiei Române din Canada (ARC) şi a Federaţiei Asociaţiilor Româneşti din Canada (FAR), docorul Taranu şi-a dedicat viaţa românismului, făcând comunităţii româneşti din Canada, printre altele, alături de Vasile Posteucă şi Alexandru Fonta, un cadou deosebit: ”Câmpul Românesc” dela Val David, aflat lângă Montreal.
Cu Constantin Răuţă, savant American (NASA) condamnat la moarte în România lui Ceauşescu, şi mutat în Florida de circa un an, sunt vecin şi bun prieten. Activ în două direcţii (retragerea condamnării sale prin Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi valorificarea hidrogenului sulfuros din Marea Neagră), acesta e mai mult plecat, iar noi îi simţim lipsa. Traian Golea, prieten şi vecin care a decedat în 2004, şi-a dedicat întreaga viaţă românismului, domeniu în care a realizat mai mult decât o armată. Golea a scris, publicat şi răspândit, cheltuindu-şi mai toţi banii, un mare număr de cărţi şi broşuri, în parte realizate cu tipografia pe care şi-a înjghebat-o singur acasă. Soţia sa. Nadejda, a suferit mult şi l-a secondat cu credinţă în tot ceea ce a făcut. Sunt mândru că i-am sprijinit şi că le-am fost aproape, ducându-l cu durere pe Traian la aeroport pe ultimul său drum.  
    Un om deosebit este prietenul meu Tiberiu Cunia din Syracuse, NY, cel despre care s-a scris cartea ‘Un Coresi aromân’. Statistician forestier de prim rang, considerat de cei din Canada si din ţară drept «rara avis» în domeniu, a renunţat la specialitate pentru a scrie un dicţionar aromân complet: la această oră lucrarea are deja 1200 pagini, ceea ce pentru o limbă pe care o consider aproape moartă este mult. În loc să-l facă apropiat românilor, lucrarea îl depărtează de de cei care văd aromâna drept doar un dialect. În vederea sa ‘ştiinţifică’, aromâna este o limbă aparte, nu una coruptă de o populaţie română răzleaţă, ci una vorbită de fraţi ai românilor. În mintea mea, un efort atât de substanţial merita o cauză mai bună... Aceasta ne-o va dovedi însă viitorul, când poate din tot ce am făcut pentru materialele din stomatologie nu va rămâne nimic, iar el va fi văzut drept cel care şi-a închinat viaţa unei cauze măreţe...     
    Mă laud şi cu prietenia lui Alexandru Cetăţeanu, un om al Renaşterii care este la fel de bun în electronica medicală precum este de talentat în folosirea cuvântului scris. Puţini dintre românii de peste hotare au publicat în alte limbi decât cea natală : Alex le Citoyen a îndrăznit să o facă descriindu-şi atât ţara adoptivă, Canada, cât şi SUA într-un mod nu numai captivant, dar şi corect.  Preşedinte al Asociaţiei Scriitorilor Români din Canada, el editează şi publică revista Destine care uneşte cei mai de seamă scriitori români de peste Ocean.  
     Cu ocazia răsturnării lui Ceauşescu l-am cunoscut în Hollywood pe un reporter al Vocii Americii care m-a surprins prin prezenţa sa şi claritatea expunerii: era începutul unei lungi prietenii. Doctorul Nicolae Dima nu se încadra însă acelei instituţii: era prea român ca să poată fi detaşat de cauzele româneşti, aşa cum ar fi dorit cei care îl angajaseră. Autor a mai multor cărţi, dintre care unele în engleză, Nick, un bun înţelegător al globalizării şi geopoliticei actuale, ajuta mai mult ţara în care a fost deţinut decât cea care îl pusese într-o funcţie de răspundere. Datorită lui am avut de multe ori ocazia să mă adresez celor din ţară, cum este cazul şi cu acest interviu.     

ND: Claudiu, să excludem persoanele de faţă!  În încheiere, te-aş ruga să ne spui cine au fost cei care ţi-au influenţat cel mai mult viaţa?
    
CGM: Atât în timp cât şi în profunzime m’a influenţat îndeosebi tatăl meu. Dacă ne luăm după Voltaire, care a afirmat că ‘prima datorie a omului este să fie drept’,  tatăl meu şi-a îndeplinit oriunde şi cu prisosinţă această datorie.  Magistrat fiind si repet acest lucru, (judecător, procuror şi apoi procuror general la Oradea, Arad şi Tg. Mureş) el a făcut obiectul multor încercări de influenţare. Toate acestea încetau deîndată ce tatăl meu îi prezuma automat pe autorii încercărilor drept vinovaţi... Deşi toată copilăria am fost îndoctrinat cu jurisprudenţa lui Justinan şi codul lui Napoleon, spre ruşinea mea ceea ce m’a ferit de necazuri a fost afirmaţia bine întemeiată: “Fiecare răufăcător porneşte de la premiza că nu va fi prins. Cu toate acestea, închisorile sunt pline!” Când mă bătea pentru relele făcute, îmi spunea cu durere: “Nu ai idee cât de rău îmi pare, dar nu am încotro; trebue să te pedepsesc pentru că de vorba bună nu asculţi. Nu am încotro, trebue să te bat pentru că nu vreau să creşti ca o buruiană.”  
     Unde nu a reuşit a fost însă cu m ine a fost în îndrumarea studiilor, deşi aş fi dorit şi eu să mă bucur de poziţia şi respectul de care se bucura el. Ani dearândul doream să mă fac măcar avocat.  Ca atare interesul meu faţă de matematici era practic nul şi abia aşteptam să ajung în clasa VII-a literară ca să scap de ea. Pe cand invatam la cel care este astăzi Colegiul Naţional Samuil Vulcan din Beiuş, am atras atenţia unui profesor de matematici, doctorul Ştefan Musta, a doua persoană care mi-a influenţat viaţa. (Am mai vorbit despre el) Legătura a fost întâmplătoare: datorată vieţii searbede din acel orăşel, evadam din când în când din internatul în care mă consideram deţinut. Într-una din acele modeste escapade am întâlnit un binevoitor sfătos care m’a îndemnat să-i povestesc de ce eram plictisit. Mi-a plăcut să discut cu el: după mai multe ore plăcute petrecute împreună, am aflat însă că este nu numai profesor la acelaş liceu, dar şi că îi voi fi elev. Cum îi mărturisisem că urăsc matematica, la aflarea veştii am fost consternat. Mi-a propus însă un aranjament avantajos conform căruia el nu apărea că mă protejează, iar eu nu trebuia să învăţ ceea îmi displacea. Cum în ante-penultima clasă de liceu începeam trigonometria, îmi dădea de fiecare dată să învăţ pe de rost câteva formule pe care urma ca a doua zi, la lecţie, să le scriu pe tablă fără că el să mă mai întrebe ceva. Ca orice copil, la început am fost entuziasmat de aranjament şi complicitate. Cum cu timpul ceea ce îmi tot dădea de învăţat pe de rost devenea tot mai complicat, m’a constrans  să folosesc diverse « trucuri » pentru a le putea deduce.  În fapt, ceea ce aplicam erau raţionamente matematice...  
    Toate au mers satisfăcător timp de câteva luni, până în ziua în care profesorul Musta a anunţat că unul de la noi din clasă a câştigat un premiu dat de revista Numerus din Timişoara. Toţi ne aşteptam să fie premiantul clasei: când profesorul mi-a rostit numele, clasa a izbucnit în râs, ştiindu-mi aversiunea. Spre uimirea tuturor, profesorul a scos revista şi a arătat numele meu (îmi trimisese o rezolvare fără să mă întrebe). Metoda mea“leneşă” de a rezolva un determinant trigonometric fusese găsită ca fiind cea mai scurtă, şi deci şi cea mai “elegantă.” Impresionat de noua stimă arătată de colegi, am stat pe gânduri şi am decis să aleg, tocmai înainte de divizarea cursurilor pe care o aşteptam de ani, secţia ştiinţifică şi nu pe cea literară. Oricum, îmi plăcuse chimia încă din primele clase de liceu, având un laborator propriu în subsolul casei...
     A treia persoană care mi-a determinat viaţa a fost profesorul Iosif Drimuş de la Facultatea de Chimie Industrială a Politehnicii din Bucureşti. Admirându-mi probabil dârzenia cu care mi-am efectuat lucrările de laborator necesare pentru examenul de stat, m-a ajutat să întru la ICECHIM deşi calitatea de fost deţinut politic nu mă făcea un ‘element de încredere.’ Întemeietor al cursurilor de tehnologie organică în România şi laureat al Premiului de Stat, profesorul Drimuş m-a luat sub pulpana sa şi atunci când am fost dat afară de la acel institut deeoarece fusesem simpatizant al revoluţiei din 1956 din Ungaria. Cu aprobarea Ministrului Petrolului şi Chimiei, Mihail Florescu, Drimuş m-a ajutat să-mi continui cercetările în cadrul Universităţii Politehnice din Bucureşti. Sub conducerea sa am scris un bun număr de articole ştiintice şi am obţinut brevete de invenţii în mai multe ţări.  
          Ultimele două personalităţi care mi-au determinat viaţa au fost americane. Profesorul universitar şi savantul Henri B. Haas (1902-1987) mi-a apreciat intr’atât contribuţiile în domeniul unei ramuri a chimiei pe care practic el o înfiinţase, şi anume nitrarea hidrocarburilor în fază gazoasă, încât mi-a încurajat şi înlesnit venirea în SUA.  Cu acest fost participant de seamă la faimosul Proiect Manhattan (bomba atomică) şi descoperitor al răspânditei analize prin cromatografie gazoasă (a fost laureat al Medaliei Perkins şi al Medaliei de Aur a Societăţii Chimiştilor Americani), ne-am vizitat acasă reciproc. Mai mult, am scris împreună un articol ştiinţific asupra mecanismului de reacţie în nitrarea ciclohexanului apărut în 1971 în publicaţia de specialitate Canadian Journal of Chemistry. Tot el mi-a prefaţat ediţia americană a cărţii “Basic Nitrogen Compounds,” aparuta la New York in 1973.
     Profesorului Thomas M. Graber, 1917- 2007, ale cărui titluri au fost DMD, MSD, PhD, Odont. Dr. hc., DSc, ScD, MD, FRCS, University of Illinois, Chicago, îi sunt recunoscător pentru ca m-a redat cercetării. În calitate de editor al celei mai importante reviste de specialitate din ortodonţie, m-a îndrumat spre analiza şi discuţia aparatelor folosite în acest domeniu din punctul de vedere al inginerului. Aceasta m-a scos din procupările zilnice legate de promovarea companiei Ortho-Cycle şi m-a lansat în conferinţe naţionale şi internaţionale care s-au soldat cu alegerea mea drept Referent şi Consultant pentru American Journal of Orthodontics precum şi ca Profesor de Biomateriale la University of Illinois, Chicago. Încununarea eforturilor mele ştiinţifice a constat în faptul că mi s-a încredinţat capitolele privind materialele de domeniu din tratatul ”Orthodontics, Current Principles and Techniques,” supranumit şi “Biblia Ortodontului.” Ediţiile succesive ale acestui tratat unic în lume sunt traduse în numeroase limbi, între altele si în asemenea limbi ca portugheză şi chineză... O onoare deosebită pentru mine a fost deasemeni faptul că am scris împreună cu doctorul Graber un articol de referinţă adeseori citat de către specialişti.      

ND : Claudiu, nu văd nici o femee printre cei care ţi-au influenţat viaţa. Fiind căsătorit de patru ori, nu pot să cred că nu a trebuit să joci şi cum ţi s-a cântat. Ce poţi să arăţi despre cele care te-au ajutat, sau nu, să devii cel care eşti astăzi ?
    
 CGM : Soţiile mele au avut un puternic impact asupra mea. Repetată, picătura de apă, oricât de lin ar curge,  poate perfora şi stânca cea mai dură. Spre deosebire de mişcările tectonice care influenţează scoarţa pământului şi pot fi determinate cu precizie, fenomenele de eroziune care o pot modifica în egală măsură au loc in timp. Femeilor din viaţa mea, şi nu vorbesc de mama mea, le datoresc până şi viaţa...
        Prietenilor care afirmă că am avut noroc le aduc aminte că am fost închis şi chinuit, urmărit şi persecutat, şi mai nou lovit de o boală groaznică. Destinul a vrut însă să-mi compenseze ghinioanele legându-mă de femei care au fost excepţionale fiecare în felul ei.
        Dealungul anilor, m-am comportat ca un îndrăgostit, chiar dacă o pasiune mi-a fost învinsă mai târziu de o alta sau de împrejurări. Afirm răspicat, spre deosebire de atâţia dezamăgiţi, că fiecare din femeile cu care am avut deaface mi-au dorit doar binele şi s-au comportat pe măsură, adeseori împotriva intereselor lor. De la fiecare am avut înţelegere şi ajutor chiar când nu le meritam.
            Prima mea dragoste a fost o evreică din Arad, Bebi: era deşteptă, nostimă şi plină de humor. Când dorea să se despartă de rest, se trăgea de ureche, striga «afară cu jidanii», şi pleca prima. De la ea am rămas un antirasist convins şi un admirator al realizărilor neamului ei. Puţin după terminarea facultăţii m-am căsătorit cu o frumuseţe de tip nordic, Elena, care fugită cu părinţii din Basarabia rămăsese cu frica de a fi deportată în URSS.  La zbuciumul ei i l-am adăugat pe al meu, acela de fost deţinut urmărit în continuare de Securitate....Cei opt ani cât am fost împreună au fost vitregi, în ciuda sentimentelor noastre: locuiam într-o cămăruţă la subsol, cu closetul la capătul unui coridor.
    Cât mai era încă studentă, ne aduceam mâncare în sufertaş de la cantina Ministerului Chimiei. Nechibzuit (aveam doar un răcitor cu ghiaţă), cumpăram câte un sfert de porc cu speranţa că odată preparat fiind, să ne ia mai puţin timp cu aprovizionarea. Resemnată, trebuia să plece la fabrica Sintofarm, unde era inginer de tură, la ora 6 dimineata ca să se întoarcă, sfârşită de oboseală, târziu când se făcuse deja noaptea.  Maliţios, încercam să o fac sa ia lucrurile mai uşor : îmi reproşez şi astăzi gluma de a vopsi cu culori diferite tacâmurile noastre, sub pretext ca să le evităm spălarea.... De o curăţenie sufletească exemplară, lua lucrurile aşa cum sunt, pe când eu mocneam. Spre deosebire de ea, care nu ar fi vrut pentru nimic în lume să plece din ţară, eu îmi construiam înciudat capital intelectual publicând în străinătate. În cele din urmă ne-am explicat şi ne-am înţeles: ne-am despărţit ca prieteni şi aşa am rămas şi astăzi. Divorţul nostru nu a fost însoţit de resentimente ci de înţelegere reciprocă, lucru rar astăzi.  Aşa se face că recent i-am scris Elenei o scrisoare întrebând-o dacă, basarabeancă fiind, cunoştea cazul masacrului de la Fântâna Albă. Răspunsul ei, care m-a răscolit profund, şi este prea dramatic si informativ ca să nu-l redau :
     
 «  Recunosc şi mi-e ruşine că am aflat abea după 1989 despre acest masacru. Am aflat de altfel şi despre  alte multe orori, şi am trăit şi eu cu familia mea destule nedreptăţi şi opresiuni.  În 1940  în iunie sute de avioane sovietice au survolat teritoriul Basarabiei la mică înălţime îngrozind populaţia. Aveam 8 ani şi am fost speriată de moarte când tata ne-a anunţat că nimeni din Bravicea nu avea voie să plece peste Prut. După câteva zile ofiţerii sovietici ne-au ocupat jumătate din casă lăsându-ne în două camere şi o mică bucătărie. Toată perioada ocupaţiei am vorbit numai în şoaptă şi am fost extrem de speriaţi. Pe mama au obligat-o să lucreze la telefoane şi mereu îi spuneau că e  fiică de chiabur. În iunie 1941 fratele mamei cu soţia au fost deportaţi, George, fiul lor, era la liceu şi a scăpat. La telefoane mama a aflat că vom fi şi noi deportaţi cu vitorul convoi. Noroc că armatele române au venit şi ne-au eliberat. Înainte ca ruşii să părăsească comuna, au adunat bărbaţii tineri şi i-au obligat să-i însoţească. Tata avea 39 ani şi a fost printre ei. Înainte de a trece Nistrul, tata cu alţi consăteni au reuşit să fugă şi au trăit prin păduri până au fost siguri că autorităţile române au preluat puterea. Acele zece zile fără tata au fost groaznice. Aflasem că cei prinşi erau împuşcaţi pe loc...
        În luna aprilie 1943 când frontul rusesc se apropia, aveam deacuma 11 ani şi eram elevă la liceul Regina Mama Elena din Chişinău. Ni s-au dat actele, ne-au făcut bagajele şi ne-au trimis acasă sau la rude apropiate. Pe mine şi pe Valer ne-au trimis la Tighina la sora mamei, unde unchiul nostru era şef de gară. După câteva zile, împreună cu sora unchiului în vârstă de 60 ani, am plecat în două vagoane de marfă spre gara Buzoieşti din Argeş. Acolo autorităţile române ne-au repartizat o casă spaţioasă cu anexe. Aveam cu noi şi 3 vaci cu lapte (le-am luat din Căinari, erau vacile unchiului), care au fost salvarea noastră. Valer era considerat bărbatul familiei, deşi avea doar 13 ani. Din aprilie până în iunie nu am ştiut nimic de părinţii noştri. Ne consideram pierduţi. Valer îşi făcea planuri de angajare ca argat la conacul unui boier din localitate. Frontul era aproape de Nistru. Mătuşa Teodora, sora mamei, a venit şi ea la Buzoieşti; era disperată de soarta fiul ei, vărul nostru, ofiţer pe front, care îşi pierduse un ochi. Unchiul era mobilizat la Căinari ca să asigure transportul armatei. Nici o veste de la ai mei: noi la Buzoieşti nu citeam nici un ziar. Tata şi mama erau la Sibiu, conform ordinului de repatriere dat de Ministerul Invăţământului. Ca învăţător, fusese repartizat în comuna Sadu. Acolo mama făcuse o psihoză:  ne visa mereu pierduţi, ea purtând doliu. Tata s-a încumetat însă şi a plecat în iunie in Basarabia. Prin unităţile militare şi cu sprijinul acestora a ajuns la unchiul nostru din Căinari. Aşa a aflat ca suntem la Buzoieşti...
        Era o dimineaţă caldă de iunie. Sculaţi de dimineaţă ca să plecăm cu vacile la păscut, am văzut pe drumul prăfos care venea de la gară un punct mic care se apropia. Am ştiut că este tata şi am alergat cu picioarele goale să-l întâmpin. Valer alerga şi el în urma mea. A fost un miracol! Tata a căzut în genunchi şi ne-a îmbrăţişat; toţi plângeam. Erau lacrimi de mare bucurie. Ne-am regăsit. A doua zi am plecat la Sadu. Pe drum, ne-a prins un bombardament; tata ne-a pus să stăm la orizontală, sub un tufiş, apoi am plecat mai departe. Mama, care avusese şi ea un vis premonitoriu, ne aştepta: era în ziua de Rusalii. Din păcate, nici mai târziu, la Sibiu fiind, nu am fost prea liniştiţi. Autorităţile române făceau hatârul ruşilor şi ne chemau mereu să ne ameninţe pentru că nu mai plecăm odată înapoi în Basarabia. Tata era foarte marcat de insistenţa lor. Îmi amintesc că eram atentă la fiecare maşină care trecea pe stradă. Dacă se va opri în faţa porţii noastre?  Cât de greu şi cât de mult ne-a trebuit ca să reuşim ca în fine să scăpam de acel coşmar...»  
          
 Deşi recăsătorindu-ne fiecare a trebuit să păstrăm ”distanta legală”, am rămas buni prieteni dealungul anilor, aşa cum o dovedeşte şi împărtăşirea recentă a amintirei de mai sus. După această căsătorie care s-a desfăcut în bună înţelegere, şi anume tocmai când plănuiam să mă căsătoresc cu Jenny,  atrăgătoarea mea colegă de an, mi-a apărut ocazia mult visată de a pleca din ţara prin Marinka, despre care am scris anterior. M’am spovedit deîndată lui Jenny, arătându-i situaţia în amănunt.  Ca şi tatăl meu, care pe vremuri mă îndemnase să prefer puşcăria delaţiunei,  Jenny nu a ezitat o clipă ca să mă îndemne să plec, arătând că dacă voi mai avea de gând să fiu cu ea şi mai târziu, mă va urma...       
       Căsătoria mea (aprobată de Marea Adunare Naţională şi trecută in Monitorul Oficial !) cu o femee care putea să-mi fie uşor mamă, a durat practic câteva luni, şi aceasta până când, la Viena fiind, am găsit un serviciu. În acel moment i-am amintit de înţelegerea pe care am avut-o cu ea în ţară, şi anume ca această căsătorie să fie fictivă.  Aceasta pentru că, în ciuda nepotrivirei noastre, Marinkă-i îi făcea plăcere să se afişeze cu mine în societatea vieneză. O parte din vină am purtat-o şi eu, deoarece perioada de convieţuire dinainte convenită a fost mai lungă decât anticipasem.  
            De îndată ce am primit ca refugiat politic aprobarea de a pleca în SUA, am început acolo demersurile pentru a-mi obţine rezidenţa şi dreptul de a-mi aduce logodnica. După o strădanie îndelungată, am reuşit să o aducpe Jenny plătind din greu avocatului Jacober, omul de încredere al Guvernului Român din Londra (cititi http://www.adevărul.ro/societate/sănătate/Consulul-României-Florida-logodnică-Ceauşescu_0_46796788.html). Deoarece Jenny nu era evreică, a trebuit să obţin o derogare din partea lui Henry Jackson, senator democrat al statului Washington devenit celebru prin Amendamentul Jackson-Vanik care ajuta evreii să plece din blocul sovietic.  
    Căsătoriţi la Las Vegas cu ocazia unui congres, Jenny şi cu mine am continuat conlucrarea pe care o avusesem în ţară atât în Los Angeles cât şi în St. Louis. Deşi eram bine văzut acolo unde lucram (fusesem invitat sa mut in Elvetia, odata cu Centrul de Cercetari), am continuat cu ardoare eforturile de a deschide propria noastra întreprindere.
    Rămas fără lucru in SUA şi insuficient de pregătit să încep o întreprindere pe cont propriu, am plecat la New Orleans, Jenny ramânand cu casa şi serviciul ei la St. Louis. Deşi în Louisiana mi s-a oferit un post de cercetare interesant, eram mânat mereu de gândul să fac orice să nu mai depind de alţii. După o pregătire care am crezut-o meticuloasă, am deschis un laborator pe lângă casa pe care o cumpărasem si în care trebuia să conduc şi supraveghez peste 20 de vietnameze. Având o afecţiune încă din Los Angeles pentru Netuţa (Netty), care tocmai divorţase, şi cum efortul pe care trebuia să-l depun în New Orleans m’a depăşit, i-am cerut să mă ajute cu administrarea companiei. Deşi după standardele de astăzi modul în care aceasta mergea pe atunci lăsa mult de dorit, succesul nu a întârziat să apară. Netuţa nu s-a dovedit doar un  un bun organizator, ci a şi urmat cursuri universitare care ne-au ajutat. Muncind impreuna, ne-am apropiat: aprecierea reciprocă a declanşat sentimente care m-au făcut să o amărăsc pe Jenny care mi-a răspuns: ”If you love something, set it free. If it comes back to you, it's yours. If it doesn't, it never was." Ultima parte a zicalei era cu totul nedreaptă în cazul meu, pentru că nu încetasem să ţin foarte mult la ea. După o perioadă dureroasă pentru toţi, ne-am adaptat la noua situaţie: ca gest suprem de înţelegere, a rămas prietenă bună cu Netty şi a continuat să aibă grijă faţă de tot ce mă priveste… După câţiva ani petrecuţi împreună, m’am căsătorit cu Netty şi ne-am mutat în Florida, paradisul bătrânilor. Mutarea a fost înţeleaptă din punctul meu de vedere, treptat lăsându-mă ‘balamalele’, grijile trecand în sarcina lui Netty.
    Nici nu ştiu cum au trecut de atunci aproape treizeci de ani. Dacă la început eram mândru de Netty pentru că rezolva problemele locale legate de întreprindere, călătorii sau întâlniri cu un număr mare de prieteni, acum mă bazez pe devotamentul ei care mă face să trec mai uşor peste încercările pricinuite de vârstă şi sănătate.  De cel puţin două ori, în pofida voinţei mele, Netty a avut intervenţii datorită cărora mai trăesc şi astăzi.  
    Nu pot să apreciez cât de bun sau rău am fost ca prieten sau ca soţ:  ştiu doar că m’am bucurat şi am suferit din cauza partenerelor pe care mi le-a dăruit viaţă. Fapt este că am rămas bun prieten cu soţiile mele, fiind şi astăzi în legătură apropiată şi corespondenţa cu ele şi sfătuindu-ne reciproc. Pentru un ‘macho man’, aceasta nu este de natură să-l avantajeze, fiind probabil o dovadă că nu a putut inspira pasiuni puternice, ci doar prietenii trainice, ceea ce în ultimă instanţă este cu mult mai mult.
      Concluzia pe care aş vrea să o desprindă din cele de mai sus cei interesaţi este că fără a-ţi atrage înţelegerea şi cooperarea oamenilor apropiaţi şi a personalităţilor este greu să răzbaţi, mai ales după ce ţi-ai lăsat în urmă o ţară, prieteni şi rezultatul eforturilor depuse în cea mai activa parte a vieţii...    

ND: Mulţumesc domnule profesor doctor inginer Matasă ;  mulţumesc dragă Claudiu.  Ai avut o viaţă plină de încercări şi peripeţii, dar marcată de mari realizări. Sper că cel puţin unii din ţinerii de azi să-ţi urmeze exemplul şi să împingă şi ei prestigiul României pe culmi noi şi mai puţin explorate.
 
                                                                                                                                                                                      Nicolae DIMA
                                                                                                                                                                                   septembrie 2010

Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971