Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011
Anul 2010 periodic nr. 1 2 | 3 | 4 | 6 | 7 | 8 | 9 | 10 |
Anul 2009
Un motto din N. Steinhardt
Proteste, contestări şi pamflete ale scriitorilor Stefan Doru Dăncuş, Adrian Botez, Magdalena Albu, Corneliu Florea, Brăduţ Florescu, Angela Furtună, Virgil Diaconu, Ancelin Rosetti, Constantin Ciubotaru
- Partea II
- Partea III
Partea IV
„Statul la români” de Viorel Roman;
Un comentariu despre „Slujitorii care fac rău Credinţei”;
Mihai Ciubotaru despre „Ce este, de fapt, Republica Moldova”;
„F-16 cel de astăzi si Consiliul de Coroana din 1940”- un articol de V. Culiceanu;
O declaraţie a Alianţei Familiilor din România
CAZUL DACIA „ROMÂNIA MARE” - O AUTENTICĂ TEMĂ DE MEDITAŢIE sau :SĂ-I LĂSĂM PE PĂPUŞARI SĂ CREADĂ CĂ NE-AU „DUS DE NAS”!!! - Un amplu studiu de Prof. Dr. Adrian BOTEZ
CAZUL DACIA - Partea II
Partea II
Partea III
Nichita STĂNESCU în traducerea franceză a lui Constantin FROSIN;
VERSURI DE DAN LUPESCU
VERSURI DE ADRIAN BOTEZ
VERSURI DE MELANIA CUC
VERSURI DE PAUL POLIDOR
FLORENTIN SMARANDACHE A PRIMIT MEDALIA DE AUR PENTRU ŞTIINŢĂ
ION GHEORGHE ÎN COGAIONUL UITAŢILOR
VĂ INFORMĂM ÎN LEGĂTURĂ CUTREI ACTUALE OPORTUNITĂŢI DE AFIRMARE LITERARĂ: „Revista internaţională STARPRESS”, „Romeo şi Julieta la Mizil” şi „Antologiile revistei SINGUR”;
Eveniment editorial Silviu Dragomir, ;, De la regimul comunist la regimul Iliescu;, Îndreptăţite întâmpinări ale colegilor noştri de la revista „Contemporanul”;
Trei recenzii de Al. Florin ŢENE
Două recenzii de Octavian CURPAŞ
Două recenzii de Ionuţ CARAGEA
Cu George Roca de la spaţiul virtual la cel metaforic
O convorbire între Elisabeta IOSIF şi Al.Fl. ŢENE
IMPORTANŢII ROMÂNI AI STRĂINĂTĂŢII ŞI AI ŢĂRII LOR: CLAUDIU MĂTASĂ - un interviu luat de Nicolae Dima Viaţa neobişnuită a unui om de ştiinţă român refugiat în Statele Unite consemnată într-un interviu luat de Nicolae Dima, o altă personalitate importantă printre românii din străinătate.- Partea I
Partea II
Partea III
Partea IV
Partea V
INTERNETUL VĂZUT DIN MEDIA TIPĂRITĂ
Balaurul Bondoc – o nouă specie de velociraptor descoperită în România
Rubricile lui Dan GHELASE, Ioan LILĂ, Ionuţ CARAGEA, Elisabeta IOSIF
- Partea II
Alte surse de folclor internet
Va oferim spre decărcare alte producţii şi filme din folclorul internetului
SLIDE SHOW DESPRE CUM PUTEŢI UITA DE CRIZA BÂND UN PĂHĂREL
                                                                                                                                                                                     - continuare
 
ACTIVITATEA ŞTIINŢIFICĂ
    
ND:  Draga Claudiu, am să abordez în continuare un aspect pe care lumea îl cunoaşte mai puţin, şi anume activitatea ta ştiinţifică. Mă voi ghida între altele după revista ”The Orthodontic Materials Insider”, în traducere liberă Revista intimă a materialelor ortodontice. Publici această revistă de specialitate de 23 de ani şi o trimiţi în multe ţări. În fiecare număr ai articole personale şi observaţii crtitice, care judecând după scrisorile pe care le primeşti sunt foarte appreciate. Personal, sunt tentat să cred că trăsătura care te caracterizează cel mai bine este cea de cercetător şi om de ştiinţă. Cred că ai ajuns om de afaceri din necesitate, nu din înclinaţie. Totuşi, sunt convins că la un moment dat a trebuit să te axezi mai mult pe business decât pe cercetare. Când ai început deci să ai suficient timp ca să pui din nou accentul pe cercetare, pe conferinţe de specialitate, şi pe publicarea rezultatelor cercetărilor tale?  
    
CGM: Voi răspunde începând cu dihotomia business-ştiinţă. Fără îndoială, chemarea mea a fost cercetarea, afacerile constituind doar un mijloc pentru a-mi susţine existenţa. În retrospect, pot să afirm însă că fără ultima, nu aş fi putut face ceea ce mi-am dorit în cercetare. Când eram tânăr, auzisem de un  ‘parc al inventatorilor’ în SUA, un loc în care erau invitaţi cei meritoşi. Întreţinuţi în cele mai bune condiţii, aceştia nu aveau nici o obligaţie să facă ceva: având la dispoziţie tot ce le-ar fi fost necesar, pasiunea lor pentru cercetare ar fi acoperit din plin cheltuielile...
    Aşa ceva însă nu a fost şi nu cred că o să fie vreodată. Era doar un vis al unuia care avea peste 20 de brevete, în parte aplicate, dar care nu văzuse măcar o para ca răsplată. Gandeam utopic ; ii imbinasem pe Don Quijote şi pe Sancho Panza! Altfel, relaţia mea cu Academia Româno-Americană, ARA, poate arata bine treptele prin care am trecut.  Ajungând în Los Angeles am fost repede apreciat: nu ştiu să mai fi fost cineva pe atunci cu atâtea titluri publicate şi cu cărţi şi brevete în SUA.  
        Deşi o perioadă bună am lucrat pentru alţii, am avut totuşi timp să mă consacrez şi unor activităţi paralele. La Los Angeles, am fost ales vicepreşedinte al societăţii locale Doina devenind apoi promotor al iniţiativei ARA a monseniorului Octavian Bârlea. Dându-şi seamă de capitalul intelectual românesc acumulat în străinătate şi de aservirea totală a Academiei Române comuniştilor (Elena Ceauşescu i-a devenit membră titulară din 1974, iar Alexandru Bârladeanu a fost ales fără să aibă vre-o lucrare scrisă), monseniorul şi-a folosit experienţa dobândită cu ocazia fondării ”Societaţii Academice Romane” la Roma în 1957, şi în 1975 a fondat la Los Angeles Academia Româno-Americană.  Cucerit de acest proiect, am contactat zeci de români valoroşi printre care şi pe G E Palade, ducându-mă în acest scop la New Haven.  Îi convingeam şi apoi le ceream biografia şi lucrările care trebuiau să le sprijine dorinţa de a face parte din academie.  Plecând din Los Angeles şi începând o activitate pe cont propriu, timpul liber mi-a dispărut:  mi-au trebuit mai mulţi ani ca să-mi pot relua activităţile secundare, perioadă în care întreprinderea pe care am înfiinţat-o a devenit treptat, cum ai remarcat, ”viabilă.” A pune la punct o organizaţie cum nu mai fusese alta şi care avea drept obiect, pentru prima dată în lume, refolosirea unui material medical care provenea dinăuntrul trupului altuia nu a fost uşoară. Abia după ce am avut garanţia că am spatele asigurat am putut să mă reîntorc spre alte activităţi, precum cercetarea în sens mai larg.
           Având fără să vreau deaface cu mii de aparate ortodontice de diferite tipuri şi provenienţe, a trebuit să fac generalizări şi analize: la început timid, le-am publicat în diverse articole în revistele de specialitate, ajungând, cu cele de chimie, la peste o sută.  Deosebite de lucrările medicilor, acestea au prezentat atât de mult interes încât în timp mi s-a oferit să predau la University of Illinois din Chicago şi să ţin cursuri şi conferinţe la diferite convenţii naţionale şi internaţionale. Încununarea a fost însă invitaţia de a scrie, pentru prima data în domeniu, un capitol despre materialele ortodontice, şi aceasta în ultimele ediţii ale ”Bibliei Ortodontului”, Orthodontics, Current Principles and Techniques, o adevărată enciclopedie editată de T M Graber, supranumit şi ”Papa Ortodonţiei”.  În paralel, am fost ales consultant şi referent pentru cea mai importantă revistă de specialitate, American Journal of Orthodontics.  În România am reuşit apoi o ciudăţenie: să fiu ales profesor onorific la două universităţi cu profil total diferit, Universitatea Valahia din Târgovişte (Metalurgie) şi Universitatea Carol Davila din Bucureşti (Medicină).
              
    ND:  Claudiu, ai rămas dator să descrii newsletter-ul pe care îl scoţi de peste 20 ani. Jenny, partenera ta de business, a calificat revista ”The Insider” drept copilul tău.  În ce măsură are dreptate?
         
CGM: La început, când am auzit-o, am fost revoltat: o scriam şi o trimiteam pe banii companiei, era adevărat, dar aceasta cheltuială era compensată prin a aduce  prestigiu unei activităţi pe atunci discutabile. Revista genera un ciudat transfer de credibilitate: ”cine poate elabora şi discuta la un nivel înalt, nu poate fi aşa de rău...”
          Dealungul anilor, cum pofta vine mâncând, am depăşit cu mult limitele preocupărilor companiei mele, abordând in revista nu numai subiecte de interes general, dar şi unele de viitor. Sătul de cererile de revizie pe care consultanţii revistelor de specialitate se simt obligaţi să le facă, m’am bucurat de libertatea de a scrie ce, şi cum îmi place. Trecusem şi eu prin faza în care voiam să arăt editorilor că îmi fac datoria, şi ştiam că decretarea unui articol ca fiind publicabil fără corecturi aduce un blam consultantului, şi ca atare, găsirea nodului în papură este indispensabilă. Cititorii ‘Insider’-ului mi-au încurajat iniţiativa, apreciind atât conţinutul cât şi prezentarea. În numerele mai vechi arătam comentariile acestora: astăzi, nu mai este nevoie...           
       Redau în schimb, cu plăcere, laudele celor mai importanţi specialişti din domeniu în diverse ocazii. Astfel, ‘Papa Ortodonţiei’ , profesorul T. M. Graber de care am scris mai sus, decorat până şi de împăratul Japoniei, a arătat atunci când am împlinit 75 de ani că “Professor Matasa’s activity is not limited to publishing his research and reviews în specialty journals. He launched almost twenty years ago “Phoenix without Ashes”, aptly renamed in 1994 “The Orthodontic Materials Insider”, a publication he has personally fostered for the good of the profession. This, alone, shines like a scientific beacon for the orthodontic community.”  Ce poate recompensa mai mult decât laudele acestui mare OM?
          Ani dearândul în revista ‘Insider’ au apărut atât analize ale materialelor existente cât şi diverse comentarii şi discuţii. Cei mai cunoscuţi specialişti din domeniu şi-au expus părerile şi mi-au elogiat contribuţiile. Ciudat este că pe măsură ce îmbătrânesc, în loc să-mi scadă ideile, acestea cresc. Îndrăzneţ, în numărul din primăvară al acestui an, Anno Domini 2010, cu ocazia implinirei a 80 ani, mi-am provocat cititorii cu un articol intitulat: ‘Ortho-armamentarian, or a vain octogenarian,’ adică ‘specialist în materialele ortodontice, sau un îngâmfat octogenar?’ Ca să nu risc, cum ar spune probabil unii, am alăturat însă şi părerea unor ortodonţi faimoşi.  


ACTIVITĂŢI  POLITICO-SOCIALE
       
 ND: Claudiu, ce poţi arata cititorilor despre activităţile tale social-politice? Este evident că ai fost numit consul general onorific al României în urmă unor activităţi româneşti şi că ai fost medaliat de Statele Unite pentru activităţile tale americane.  Arată-ne mai întâi despre activităţile tale româneşti.
    
CGM:  Vreau să precizez din capul locului că nu am fost vreodată membru al vreunui partid, nici din ţară şi nici din străinătate, deşi o astfel de apartenenţă este singura cale ca ceea ce spui să fie cu adevărat ascultat. Mi s-au propus poziţii înalte, în care se aveau însă în vedere nu atât contribuţia, cât girul meu. A fi înregimentat presupune a trebui să fii de acord nu numai cu linia, ci şi cu detaliile aplicării liniei la care ai aderat.  Cum am preferat să lupt cu natura şi nu cu oamenii, m-am limitat la cercetare şi acţiuni de folos oricui.
      În ţară, dacă aş fi încercat să mă alătur Partidului Comuninst, nu aş fi fost niciodată crezut ca sincer având în vedere că tatăl meu a fost Procuror General în timpurile vechi, mama fusese cetăţeană franceză, iar eu... deţinut anticomunist. La cererea mea de a mă înscrie pentru a deveni ’Candidat în Ştiinţe”, o formă copiată după Sovietici premergătoare doctoratului, organizaţia de partid locală de care trebuia să fiu sprijinit mi-a râs în nas. In schimb, la Securitate mi s’a cerut să fiu informator, promiţându-mi se un viitor strălucit deoarece puteam pătrunde în societatea înaltă, adică acolo unde securistul obişnuit nu ar fi avut credibilitate. Am fost ades ameninţat că voi fi re-arestat: tatăl meu, încrezător în ubicuitatea şi perenitatea justiţiei, mi-a arătat mereu că nu pot fi deţinut pentru multă vreme deoarece legalmente nu aveau probe concludente la adresa mea.  Îmi aduc aminte cât de amărât a fost când am fost dus la Canal, ca urmare a sfatului său că este mai bine să fiu închis pentru un timp pe care-l vedea limitat, decât să rămân compromis pentru restul vieţii.  Cât de înapoiaţi am fost în modul nostru idealist de a vedea viaţa mi-o arată însă cele ce au urmat: puteam să fi fost turnător, securist, etc. şi astăzi să dau interview-uri arătând cum mi-am apărat ţara, şi să mă bucur de o pensie mărită şi de aprecieri  pentru serviciile aduse...           
       In SUA am fost  simpatizant şi susţinător financiar al Partidului Republican; l-am sprijinit în alegeri, dar fără folos, pe senatorul de Illinois de origine română Chris Lauzen. În 2004, am fost ales Preşedinte de Onoare al unui consiliu având drept scop sfătuirea diverselor întreprinderi (Business Advisory Council).  Cea mai mare contribuţie am avut-o însă în 2000, când am contribuit substanţial la realegerea lui George W. Bush ca preşedinte al SUA. Episodul este atât de senzaţional încât prefer să-l redau ad literam, aşa cum se găseşte în organul Partidului Republican FrontPage Magazine, Sept. 27, 2007 în articolul meu ”Should the U.S. Back Down?” (http://97.74.65.51/readArticle.aspx?ARTID=28071):
        “My first direct contact with American politics inadvertently occurred at the time when George W. Bush won the presidential election with a mere 537 lead in Broward County, Florida, where I live. My involvement, as one of the leaders of the Romanian-American community, haphazard as it was, may have won over enough voters to tip the balance there. In anticipation of the elections I was asked to arrange for the Hollywood, Florida, community to hear James C. Rosapepe, at that time the U.S. ambassador to Romania, as well as a Democrat and friend of President Clinton’s. When the county’s Democratic leader, Mitch Caesar, refused to help me find an appropriate venue, I turned to his Republican counterpart. But the latter’s help did not come without a price—E. Clay Shaw, Jr. asked to be included in the encounter. While the debate remained well within the limits of civility, the Democrat’s indifference and the Republican’s desire to help the community was clear. As moderator, I reminded the public that they would soon have to show their preference.
       The event was not without its consequences, as the audience went home to tell all their friends and relatives about what had happened. A couple of months after the elections I was invited to a local Republican meeting and asked about the occasion. I learned there that many other Americans of East European descent have found out about what happened and have generally reacted negatively to the Democrat’s prestation: they wondered if they would not have been treated with the same indifference, had they been present. Even if we discount the 15,000 Romanian-Americans living in South Florida (most of them in Broward County), it should be remembered that in all of Florida only about one in every three citizens was born in the U.S., and that all of the newer arrivals show strong solidarity when it comes to a common cause. During the Cold War, hundreds used to gather every year in Miami for Captive Nations Week.
            Dorinţa de a mai susţine acest partid mi-a dispărut însă când nu ni s’a răspuns la cererea de a face parte, alături de Lia Roberts (pe atunci preşedinta Partidului Republican din Nevada), fără cheltuieli din partea altora, din delegaţia americană care a participat la Summit-ul NATO din Aprilie 2008 ţinut la Bucureşti.

ND: Si câteva cuvinte despre activitatea ta româneasca…
    
CGM: În sudul Floridei se află ca mărime a patra concentrare de români din SUA.  După puţini ani dela venirea mea acolo, am fost ales preşedinte de onoare a Asociaţiei Culturale Româno-Americane din Florida. Câţiva ani am avut întâlniri şi acţiuni lăudabile cu participarea unor artişti faimoşi din ţară:  din pacate, rămânerea la putere a cripto-comuniştilor a făcut ca interesul nostru faţă de o organizaţie de legătură cu ţară să scadă. S-a confirmat încă o dată că diaspora este o reflecţie a ţării. Ca atare, atunci când am închiriat o sală şi am procurat cu greu două filme documentare, ‘Columna lui Traian’ şi ‘Roma în timpul lui Augustus,’ şi nu au venit decât 20 de oameni, am decis disolvarea tacită a asociaţiei. Interesant este că primesc şi astăzi, din când în când, reviste din ţară nu pe adresa mea de Consul General al ţării, ci pe cea de Preşedinte al asociaţiei menţionate....
        Altfel, an de an am paticipat la reuniuni precum ROMFEST, România şi Românii în Ştiinţa Contemporană, Forumul Presei Române de Pretutindeni… Mai sunt încă Director pentru SUA şi Canada al Fundaţiei Naţionale a Românilor de Pretutindeni care scoate Romanian Global News şi care m’a sărbătorit recent cu ocazia implinirei a 80 ani. (http://www.rgnpress.ro/content/view/42533/27)
            Din păcate, în afară de câte o conferinţa sau articol ţinut cu o anumită ocazie, colaborarea celor din România cu cei de peste Ocean lasă de dorit. În ceea ce priveşte colaborarea între româno-americani, lucrurile stau mai bine deşi pluteşte mereu acuzaţia de desbinare.  Astfel, pe când trăia părintele Gheorghe Calciu- Dumitreasa am făcut parte din organizaţia creată de el, Uniunea Română pentru Credinţa şi Libertate. Observând că dorea să mă folosească doar ca nume m-a făcut să mă retrag. În prezent am rămas activ (prim vice preşedinte) doar în Comitetul Româno-American pentru Basarabia careia părintele Calciu i-a fost preşedinte de onoare, dar care a fost înfiinţat de cel care îmi ia acest interviu. Sunt convins că activitatea acestui comitet va deveni cu atât mai utilă cu cât ne vom apropia de momentul în care va avea loc reunificarea.     
           In ceea ce priveşte ajutorul pe care l-am dat compatrioţilor mei, în timp a fost descris după cum urmează în cartea «Ingerii emigratiei» de Ioan Barbu (Editură Conphis, Râmnicu Vâlcea, 2005) : «Am ajutat peste o sută de români, unii aduși de soartă în Florida, alții aduși de mine de prin alte state. Tinerii care vin din România sunt bine pregătiți și dornici de muncă. Nu e mare scofală să le dai o mână de ajutor. În dese cazuri, ei se ajută singuri: le trebuie doar o platformă de pe care să se lanseze. O astfel de platformă le-am oferit-o cu mare plăcere pe parcursul a zeci de ani. Sunt mândru de aceasta și bucuros că unii își mai aduc aminte de acest ajutor. Nu știu vreun tânăr român care să nu fi fost mulțumit cu ceea ce am făcut pentru el....
        Bunăoară, unora le-am întocmit gratis actele de rămânere în Statele Unite sau de întregire a familiei, sacrificându-mi multe dimineți făcând pe interpretul la serviciul american de emigrație. Să nu mai amintesc că le-am oferit multora casă și masă. Și nu o zi, două, ci săptămâni la rând... Consider doar că mi-am făcut datoria față de compatriotiii mei. Dacă cei mai mulți dintre ei m-au răsplătit sufletește prin faptele și realizările lor, am întâlnit și persoane care doreau totul de-a gata, adică fără să facă nici un efort pentru asta »      

ND: Claudiu, la un moment dat ai participat la repatrierea în ţară a unor tablouri celebre care fuseseră sustrase de la muzeul Bruckenthal din Sibiu. Ce ne poţi spune despre acel episod care a dovedit o foarte bună colaborare între ţară şi exil?
    
CGM:  Episodul este redat pe larg într-un articol intitulat “The return of artwork will bring relief" apărut în ziarul "The Herald" din Miami în ziua de 10 Iulie 1998.  În articol se arată (şi traduc ad literam) "Guvernul Român este bucuros că patru picturi de mari maeştri, care fuseseră furate, au fost recuperate după 30 ani. U.S. Customs Service (Serviciul vamal american) este bucuros că a jucat un rol pivotal în această acţiune. Tablourile vor fi repatriate către Guvernul Român săptămâna viitoare la sediul băncii World Bank din Washington unde Preşedintele Emil Constantinescu le va accepta personal." În articol se mai arată că acestea valorează între 300.000 şi un million de dolari şi că între picturi se află şi ‘Ecce Homo,’ tablou atribuit cebrului Tiţian. În calitate de chimist, am fost solicitat să examinez autenticitatea cernelei cu care era scris, pe spatele tabloului, proprietarul unora dintre ele, anume însuşi baronul Bruckenthal. Oricum, am fost bucuros să ajut la returnarea către ţară a unor piese de artă care aparţineau patrimoniului naţional al României.  

 PASIUNI, SPORT ŞI DESTINDERE

ND: Vorbeşte-ne puţin despre sport, destindere, pasiuni şi recreiere. De câte ori te-am vizitat şi am mers împreună la reşedinţa ta din Key Largo, te-am admirat văzând cât de abil eşti la pescuitul subacvatic. Ce te-a pasionat cel mai mult în viaţă?
    
CGM: Sunt un ergomaniac sau workaholic; îmi place să lucrez şi această mă absoarbe. De unde eram un bun sportiv, astăzi fac eforturi fizice doar să mă menţin ca să mă pot consacra altor activităţi. Dintre pasiuni, mi-au rămas vânătoarea sub apă şi înotul, şi când întreprind călătorii, mersul îndelungat pe jos. Alte pasiuni sunt conferinţele şi călătoriile pe mapamond. Fiind invitat să ţin conferinţe în lumea întreagă şi având mijloace, am călătorit mult, putându-mi alege locurile de vizitat. Pe continente, pot arata în fiecare din acestea puţinele ţări în care nu am fost.  Ultima călătorie mai lungă a fost în Singapore şi Tailanda, unde mai fusesem în prealabil, urmate de Cambogia şi Vietnam. Ultimele ţări mi-au făcut o impresie deosebită, prima prin complexul Angkor Vat, iar a două prin golful Ha Long, care prin fenomenele carstice deosebite merită clasificarea ca una dintre minunile lumii moderne. Aş mai adăuga subteranele Cu Chi de lângă Saigon (Ho Chi Min City), o imensă încrengătură de tunele de unde membrii Vietcongului ii ataca pe americani. O altă călătorie reuşită am organizat-o în jurul Capului Horn. Am plecat cu un grup de 12 români la Buenos Aires, Argentina, unde am fost primiţi şi răsfăţaţi de ambasada Romana de acolo. După vizitarea împrejurimilor (Montevideo, Gato Negro, etc.) am luat un vas şi am trecut printre Antartica şi America de Sud pentru a ajunge în Chile, la Valparaiso, şi apoi la Santiago. Pe vas, bucuria ne-a fost sporită de numărul mare de români care serveau şi care nu mai văzuseră vreodată atâţia pasageri din ţara lor...    
    A locui între Fort Lauderdale şi Miami înseamnă să vezi cele mai mari vase şi să fii mereu invitat in multe croaziere, ceea ce te face vrând-nevrând blazat. Visul multora, o călătorie în Antile (Caraibe), care celor mai mulţi li se pare ceva deosebit, este pentru noi… o simplă deplasare în ”balta locală.” Legat de aceasta, nu înţeleg dece românii, aflaţi la doi paşi de Turcia, nu vizitează Capadocia, zonă care mi-a lăsat impresii cu totul deosebite...   



PERSOANE ŞI PERSONALITĂŢI


ND: Claudiu, ce personalităţi ai avut prilejul să cunoşti în cei 80 de ani de viaţă trăiţi pe două continente?
  CGM:  Personalităţi am avut chiar în familie. Tatăl meu a fost Procuror General, având în jurisdicţie un sfert din ţară. În acelaşi timp, a fost co-autor al unei cărţi de mare tiraj pe care nimeni nu o citea de plăcere, şi anume Codul Penal Adnotat Carol al ÎI-lea.  Fratele său şi unchiul meu Constantin Matasă, a fost protopop şi mare arheolog amator. El a înfiinţat muzeul de istorie de la Piatra Neamţ (cultura Cucuteni, de curând declarată că cea mai importantă din neolitic a fost expusă la New York, Oxford, etc.). Datorită lui l-am l-văzut îndeaproape pe Nicolae Iorga care îi vizita săpăturile. Iorga i-a făcut şi o epigramă: “Pe când ceilalţi popi îngroapă, părintele Matasă tot desgroapă.” Fiica sa, Elena Matasă a fost membră a Uniunii Scriitorilor: cărţile sale pot fi găsite pe Internet. Nepoată mea, Liliana Matasă, artistă plastică, poate fi uşor găsită pe Internet datorită expoziţiilor sale de succes.  Din partea mamei, vara mea Helene (Marily) Le Nir i-a tradus în franceză pe N. Steinhardt, A. Buzura,  N. Manea,  G. Adamesteanu,  F. Ilis şi alţi români, fiind decorată de statul român cu Ordinul Meritul Cultural în grad de Comandor. Prin re-căsătoria tatălui meu, am devenit rudă şi cu faimoasa mezzo-soprană Viorica Cortez a cărei carieră a făcut obiectul unei cărţi.
 Copil fiind, am stat pe genunchii lui Corneliu Zelea Codreanu, care s’a întâmplat să fie coleg de bancă cu tatăl meu pe vremea când amândoi erau studenţi la facultatea de drept din Iaşi. Deşi atras de unele idealuri legionare, tatăl meu nu le-a aprobat violenţa. S-a ţinut departe şi de colegul său Alexandru Voitinovici, cunoscut şi sub pseudonimul literar de Alexandru Voitin, fost jurist şi dramaturg.  Acesta a ajuns preşedinte al Tribunalului Poporului, prezidând numeroase procese politice (Ion Antonescu (1946), Iuliu Maniu (1947).  În timp ce tatăl meu era persecutat şi a trebuit să se ascundă, acest coleg al său a devenit Procuror General al RPR (1948-1952) şi Preşedinte al Tribunalului Suprem (1954-1967).  O altă personalitate a fost un nemţean, prieten al unchiului meu Constantin Matasă, care atunci când a devenit patriarh, Nicodim Munteanu, mă tachina cerându-mi să mă fac... călugăr. Mult mai târziu, in vara anului 2000, pe când eram conferenţiar şi moderator la cursurile Universităţii de Vară Izvorul Mureşului, am auzit că Preafericitul Teoctist, care venise la sfinţirea mănăstirei, ar dori să mă cunoască. M-am dus, şi spre mirarea mea, acesta mi-a arătat cât de mult ii datoreşte aceluiaş unchi de pe timpul in care ii fusese diacon la Mănăstirea Neamţului...
 Ca student-translator amestecat printre străini, la Băneasa, la 23 August 1952 am dat mâna cu Hewlet Johnson, decanul de Canterbury şi cu Nicolai Bulganin, mareşal şi prim-ministru adjunct al Uniunii Sovietice. La o „Periniţă”, am fost ales dintre cei din horă şi apoi pupat de...Ana Pauker. În aceiaşi calitate, la Eforie, vila Filimon Sârbu, i-am admirat şi m-am apropiat de câţiva mari actori români; cu Madeleine Voicu, soţia violonistului care era plecat în turneu, jucam interminabile partide de ping pong. Așa cum am menționat deja, fiind închis la Ghencea i-am îndulcit puțin bătrânețea și boala lui Nicolae Batzaria, alias Moș Nae.  La Jilava, l-am avut drept „coleg” pe C. Vicol, procuror și acuzator public în procesul mareșalului Ion Antonescu: nu știu cu ce greșise, dar trimiterea lui printre “bandiți”, cum eram numiți, i-a înzecit pedeapsa. La Canal, la Capul Midia, l-am întâlnit, spre bucuria mea, pe actorul Ovid Teodorescu. Spre deosebire de scenă, unde era mereu plăcut și vesel, acolo era continuu posomorât.  
   La Capul Midia m-am împrietenit cu Mihai Moța, fiul lui Ion Moța, adjunctul lui Corneliu Codreanu. Deși nu avusese când și cum să facă ceva care putea să fie dăunător, originea sa era suficientă ca să fie arestat. Administrați închisorii îl chinuia și înfometa  pentru a-și arăta atașamentul față de regim. Când ne-am reîntâlnit după eliberare, m-am făcut mesagerul lui către Viorel/Valerian Trifa, episcopul uneia dintre cele două episcopii ortodoxe românești din America. Mihai dorea să fie scos din țara, pretext fiind reîntregirea familiei cu o mătușă din RDG, Zita Riemer.  În 1990, am reușit să-l aduc la mine în Florida și apoi la părintele G. Calciu. În primăvară anului următor a murit însă de un cancer netratat pe care i l-a cauzat detenția.   
  Cu episcopul Trifa am avut o relaţie cordială din momentul în care s-a convins că nu vin din partea Securităţii. La Vatra fiind, mi-a prezentat un călugăr ce mi s-a părut înalt şi slab, arătându-mi că acesta îi va fi succesorul: nu avea altă alegere, deoarece era singurul născut în SUA. Cum membra congresului SUA Elisabeth Holtzman denunţase Vatra ca pe un focar nazist, continuatorul lui Trifa  trebuia să fie în afară de orice bănuială. Calomnia a fost  transpusa şi în filmul ”Descending Angel” cu marele actor George C. Scott în rolul principal. Călugărul menţionat mai sus era considerat aparte deoarece nu fusesese înainte ortodox şi abia vorbea româneşte: mai a târziu a fost hirotonit episcop sub numele Natanail.   
     La Viena i-am cunoscut deaproape pe faimoşii cântăreţi de operă Nicola Ghiaurov şi Ljuba Velitsch, care spre uimirea mea erau aplaudaţi pe stradă de trecătorii care îi recunoşteau. La cererea mea, chimişti cunoscuţi, G. Pannetier, Secretar al Societé Chimique de France şi Shigeru Oae, din Tokyo, m-au invitat să lucrez cu ei. Acesta din urmă mi-a atras însă atenţia că în Japonia voi câştiga bine, dar nu mă voi putea integra vreodată în societatea lor.  
      Cu puţin înainte să plec din ţară l-am găzduit pe H. B. Haas, ”tatăl nitroalcanilor”, savant de renume mondial care mi-a prefaţat cartea în ediţia engleză. Acesta  m-a recomandat să dau consultaţii firmei Celanese în Corpus Christi, Texas (vezi mai sus). Prin el l-am cunoscut îndeaproape pe Donald Othmer, profesor de inginerie chimică, faimos ca inventator, multimilionar şi filantrop care a co-editat mult utilizata lucrare ”Kirk-Othmer Encyclopedia of Chemical Technology.”  Nici astăzi nu pot să uit priveliştea New York-ului din casa sa aşezată vis-à-vis de port, în Brooklyn.  
   În Los Angeles l-am cunoscut pe monseniorul O. Bârlea, fondatorul Academiei Româno-Americane, despre care am mai vorbit. La sfatul acestuia, am plecat la Yale ca să-l conving pe G.E Palade să devină preşedinte de onoare al academiei: am rămas prieteni, eu devenind mai târziu contribuitor pentru catedra (Endowed Chair) care îi poartă numele la University of California, San Diego, facultatea de ştiinţe medicale. In 1997, acesta mă felicitase atât pentru cea de a zecea aniversare a publicaţiei mele ”The Insider” cât şi pentru un studiu privind bracketii apărut în ”Orthodontics and Maxilar Orthopedics”.  Laureatul Premiului Nobel 1974 a arătat acolo că ”mă bucur de înalta apreciere a cercetătorilor lucrând în acelaşi domeniu.” Tot în Los Angeles, în casa Soniei Rossetti, le-am cunoscut pe sora şi mama regelui Farouq al Egiptului care abdicase în 1952.  În El Monte, partea din Los Angeles unde locuiam, am fost vizitat de Dan Iordăchescu pe care l-am admirat pentru voce dar nu şi pentru bancuri.  
Dintre străini, la New Orleans am schimbat câteva cuvinte cu Jacques Cousteau, venit să exploreze fluviul Missisippi: cum m-am adresat în franceză, m-a luat cu plăcere drept acadian (cajun), adică fâcănd parte dintre francezii exilaţi din Canada de englezi: în jur de 1770 acestia au coborât pe Mississippi pâna’n Louisiana. Ajuns în Florida, am fost imersat în miile de români aflaţi acolo. In Florida mi-au fost oaspeţi Benone Sinulescu, Arşinel, Vâcoveanca şi mulţi alţi actori care au dat spectacole aici. I-am plimbat prin împrejurimi pe Dem Rădulescu,”Bibanul”, pe Ştefan Hruşcă şi alţii.  M’am vizitat reciproc (la Buies Creek, NC şi Key Largo, FL) cu Betty şi David Funderburk, ambasador al SUA în România între 1981 şi 1985, cel care a demascat regimul lui Ceauşescu în cartea”Pinstripes and Reds.”
  Invitat să conferenţiez în Tunis, l-am vizitat acasă pe Gelu Voican Voiculescu în timp ce acesta era ambasador al României; am înregistrat cu atenţie versiunea sa privind moartea Ceauşeştilor… Sunt în relaţii bune cu jurnalista Sheila Kast şi cu soţul acesteia, J. C. Rosapepe, ambasador al SUA în România între 1998 şi 2001, deşi cu ocazia venirei ultimului în Florida am arătat public ca democraţii lui nu sprijină imigranţii din estul Europei.  
 

  ND.  Lista e impresionantă şi aş fi tentat să te întreb despre fiecare dintre aceste personalitâţi pe care le-ai întâlnit.  Mă voi rezumă însă la liderii politici români sau legaţi de România pe care i-ai cunoscut...   

 CGM: În timpul unei consultanţe privind lipirea aluminiului la Mcdonnell Douglas, faimoasa firmă producătoare de avioane din Long Beach, California, am fost întrebat dacă doresc să vorbesc cu un alt consultant care se întâmpla să fie acolo şi să fie român. Răspunzând că mi-ar face plăcere, nu mică mi-a fost supriza să constat că acesta era regele Mihai I. Ulterior, am crezut că m-a uitat, dar după aproape 15 ani, în Florida fiind, am primit un telefon din Palm Beach în care cineva din cercul lui m’a rugat să fac un raport cu ceea ce îi reproşează emigraţia română. M’am adresat deîndată d-lor Nicolae Chirani şi Stelian Stănicel, foşti legionari, care mi-au umplut foi întregi cu detalii. Le-am trimis în două plicuri separate ca nu cumva să se piardă, dar nu am primit nici o confirmare de primire. Cu toate acestea, raportul a fost primit: aceasta s’a văzut la adunarea de la Soultzmatt, Franţa, unde se află cimitirul ostaşilor români din timpul Primului Război Mondial.     
         La prima sa întâlnire din exil cu... talpa ţării”, fostul monarh şi s-a dovedit bine pregătit să răspundă la întrebările şi acuzaţiile care i s-au adus.  Tot din cercul lui, dar mai târziu, am primit un telefon în care mi se cerea ca fostul ambasador al SUA în România, David B Funderburk, să-l întâlnească pe majestatea să pe aeroportul din Palm Beach. Cum programasem o întâlnire a ambasadorului cu românii baptişti din zonă, el urmând să-şi prezinte o carte, invitaţia nu a putut fi onorată.  
    În Florida l-am reîntâlnit pe colegul meu de facultate Ion Mihai Pacepa cu ocazia unui interviu luat în Hollywood de Lucia Hossu Longin.  Potrivit agenţiei Agerpress, se consideră că acesta a contribuit la demolarea imperiului sovietic şi a lui Ceauşescu mai mult decât Walesa, Havel şi chiar Papa Ion Paul al II-lea. (Interesant, s-a propus ca ”Testul Pacepa” să fie folosit pentru determinarea gradului de anticomunism). Un mare român pe care l-am cunoscut prin familia Fonta, la Alba Iulia, a fost Ion Gavrilă Ogoranu, conducător al rezistenţei anticomuniste în Făgăraş şi autorul volumelor de memorii ”Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc". L-am reîntâlnit cu plăcere şi în SUA, în cadrul unor manifestări Romfest.
      Dintre politicienii români actuali am avut discuţii cu Victor Ciorbea la Val David în Canada şi cu ”candidatul” pe atunci la preşidentia României, Emil Constantinescu, la Washington. Atât cu ultimul cât şi cu Traian Băsescu m-am fotografiat: erau nădejdea mea într-o Românie ieşită de sub comunism. În ambele cazuri m-am inşelat....
          Pe primul am putut să-l critic aspru cu ocazia întâlnirei cu românii care a avut loc la World Bank, în Washington DC.  M-a ţinut minte, şi peste zece ani mi-a făcut cadou cartea sa de uz restrâns (exemplar de uz intern) ”Adevărul despre România,”cu dedicaţia ”d-lui Profesor Matasă în semn de caldă preţuire şi amintire a unor momente din trecut”.  La Sinaia, cu ocazia primei întâlniri „România şi românii în ştiinţa contemporană”, am refuzat să-i dau mâna lui Ion Iliescu care mi-o întinsese: venise neanunţat, în scopuri politice, la o conferinţă cu caracter strict ştiinţific ţinută sub egida UNESCO.  Încă speriat de Securitate, am fost bucuros să plec din ţară nevătămat.  Au trecut anii şi speranţa mea într-o Românie prosperă şi lipsită de comunişti s’a spulberat. Cum se spune ”ia-i omului speranţa şi-l transformi în animal...”  
          Nu pot să cred totuşi că redresarea ţării este departe. Din păcate, nu cred că o voi mai prinde...  
 
    


Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971