Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011
Anul 2010 periodic nr. 1 2 | 3 | 4 | 6 | 7 | 8 | 9 | 10 |
Anul 2009
Un motto din N. Steinhardt
Proteste, contestări şi pamflete ale scriitorilor Stefan Doru Dăncuş, Adrian Botez, Magdalena Albu, Corneliu Florea, Brăduţ Florescu, Angela Furtună, Virgil Diaconu, Ancelin Rosetti, Constantin Ciubotaru
- Partea II
- Partea III
Partea IV
„Statul la români” de Viorel Roman;
Un comentariu despre „Slujitorii care fac rău Credinţei”;
Mihai Ciubotaru despre „Ce este, de fapt, Republica Moldova”;
„F-16 cel de astăzi si Consiliul de Coroana din 1940”- un articol de V. Culiceanu;
O declaraţie a Alianţei Familiilor din România
CAZUL DACIA „ROMÂNIA MARE” - O AUTENTICĂ TEMĂ DE MEDITAŢIE sau :SĂ-I LĂSĂM PE PĂPUŞARI SĂ CREADĂ CĂ NE-AU „DUS DE NAS”!!! - Un amplu studiu de Prof. Dr. Adrian BOTEZ
CAZUL DACIA - Partea II
Partea II
Partea III
Nichita STĂNESCU în traducerea franceză a lui Constantin FROSIN;
VERSURI DE DAN LUPESCU
VERSURI DE ADRIAN BOTEZ
VERSURI DE MELANIA CUC
VERSURI DE PAUL POLIDOR
FLORENTIN SMARANDACHE A PRIMIT MEDALIA DE AUR PENTRU ŞTIINŢĂ
ION GHEORGHE ÎN COGAIONUL UITAŢILOR
VĂ INFORMĂM ÎN LEGĂTURĂ CUTREI ACTUALE OPORTUNITĂŢI DE AFIRMARE LITERARĂ: „Revista internaţională STARPRESS”, „Romeo şi Julieta la Mizil” şi „Antologiile revistei SINGUR”;
Eveniment editorial Silviu Dragomir, ;, De la regimul comunist la regimul Iliescu;, Îndreptăţite întâmpinări ale colegilor noştri de la revista „Contemporanul”;
Trei recenzii de Al. Florin ŢENE
Două recenzii de Octavian CURPAŞ
Două recenzii de Ionuţ CARAGEA
Cu George Roca de la spaţiul virtual la cel metaforic
O convorbire între Elisabeta IOSIF şi Al.Fl. ŢENE
IMPORTANŢII ROMÂNI AI STRĂINĂTĂŢII ŞI AI ŢĂRII LOR: CLAUDIU MĂTASĂ - un interviu luat de Nicolae Dima Viaţa neobişnuită a unui om de ştiinţă român refugiat în Statele Unite consemnată într-un interviu luat de Nicolae Dima, o altă personalitate importantă printre românii din străinătate.- Partea I
Partea II
Partea III
Partea IV
Partea V
INTERNETUL VĂZUT DIN MEDIA TIPĂRITĂ
Balaurul Bondoc – o nouă specie de velociraptor descoperită în România
Rubricile lui Dan GHELASE, Ioan LILĂ, Ionuţ CARAGEA, Elisabeta IOSIF
- Partea II
Alte surse de folclor internet
Va oferim spre decărcare alte producţii şi filme din folclorul internetului
SLIDE SHOW DESPRE CUM PUTEŢI UITA DE CRIZA BÂND UN PĂHĂREL
                                                                                                                                                                                         - continuare

ND. Nu ai explicat totuşi cum de ai putut să-ţi faci cel de-al doilea doctorat la Viena, la o universitate despre care se ştie că la data aceea avusese deja 18 laureaţi ai Premiului Nobel ca profesori sau foşti studenţi. Pretenţiile lor trebuiau să fie pe măsură....    
   
CGM. De îndată ce m-am pus pe picioare financiar, am cerut o audienţă la profesorul din specialitatea tehnologiilor chimice de la universitatea care se numeşte astăzi Techniche Universität Wien.  Înţelegând că vreau să-mi dau doctoratul la el (pentru cel luat în ţară nu mi s-a mai dat diploma, deoarece chipurile… nu s’a găsit hârtie corespunzătoare), onorabilul profesor Pasche s-a adresat asistentului său şoptind:  ‘Eine andere Osten’ (încă unul din Răsărit). Descumpănit, am avut norocul să văd pe biroul lui o carte nouă de Friedrich Asinger privind chimizarea hidrocarburilor. Mi-am luat inima în dinţi, şi deşi nu mai văzusem cartea, am îndrăznit să-i spun că autorul mă citează. (Intr’adevăr, profesorul Asinger mă consultase înainte în probleme legate de nitrarea hidrocaburilor). Intrigat, profesorul mi-a înmânat cartea, iar eu i-am arătat cu bucurie pasaje întregi citate după mine. Atitudinea profesorului s-a schimbat deîndată: mi-a răsfoit cu atenţie volumul cu teza de doctorat din ţară, ca apoi să-mi arate că faţă de aceasta, în Vest temele sunt mai restrânse dar mai adâncite. Mi-a propus apoi un subiect diferit, dar în acelaş domeniu şi folosind aceleaşi mijloace, fiind de fapt bazat pe aceiaş invenţie a mea care era aplicată industrial la Combinatul Chimic din Craiova şi brevetata în mai multe ţări cu industrie chimică avansată.

       
ND:  Înţeleg că la Viena i-ai cunoscut pe cancelarul Austriei Bruno Kreisky, pe cel care ulterior a devenit Secretar General al ONU, Kurt Waldheim, şi ai stat la masă cu Elisabeth Taylor, Richard Burton şi cu Topol, interpretul principal din “Fiedler on the Roof,” şi alţii. Cum s-a întâmplat?
        
CGM: D-na Dr. Kyrle, care fusese captivată de povestea de dragoste pentru care intervenise, făcea parte din spuma societăţii vieneze care pe atunci se comporta, cel puţin întru cultură, ca şi cum încă ar mai fi fost capitala uriaşului imperiu Austro-Ungar. Prezentându-mă acceptabil, arătând interes pentru viaţa intens culturală a oraşului, şi vorbind o germană şvăbească nostimă dar arătând că pe linia mamei mă trag din familia nobiliarăVon Wilpert, descendentă a Cavalerilor Teutoni, i-am devenit chiar simpatic, desigur până în momentul în care m-am separat de Marinka. (Acesteia începuse să-i convină situaţia de căsătoriţi, nesocotind astfel înţelegerea pe care o făcuserăm la Bucureşti).  
    Ca invitaţi ai d-nei Kyrle, am participat la mai multe evenimente sociale, printre care şi Balul Operei din 1970 la care am stat la aceiaşi masă cu cei citaţi mai sus, desigur respectând la început poziţia scaunului. În timpul petrecerii însă lumea s’a relaxat, iar eu nefiind băutor mi-am păstrat firea şi mi-am putut alege interlocuitorii preferaţi. Dintre aceştia, preşedintele Indoneziei, Suharto, m-a invitat la el în ţară, cu toate cheltuielile plătite, ca să refer asupra industriei petrochimice Indoneziene în curs de desvoltare   

ND: De unde şi până unde vorbeai o germană şvăbească: nu cred că în familie, sau bona cu care ai crescut vorbeau dialectul şvab.
   
CGM. Este vorba de perioada de inchisoare! Cum anchetatorul de la Securitate mi-a arătat că voi sta la ei “până îmi vor putrezi oasele”, am căutat sa-mi folosesc timpul (“condamnarea administrativă” era de fapt de 24 luni, aşa cum se arată în “Biletul de eliberare” pe care, aşa cum ştii, îl afişez cu mândrie). Aici voi face o paranteză şi îţi voi răspunde la o întrebare anterioară, redând un moment ilustrativ din detenţie.  Mi-am propus să învăţ limbi străine: căutam astfel de vorbitori încă de pe la Ghencea, lagăr de triere de lângă Bucureşti, ocazie cu care l-am cunoscut în ianuarie 1952 pe Nicolae Batzaria, cel care îmi luminase copilăria cu poveştile sale. Fost senator şi ministru în Imperiul Otoman, ‘Moş Nae’, creatorul lui Haplea, era un om de o cultură deosebită. Bolnav de stomac, mi-a murit, aş zice, în braţe, eu îngrijindu-l după putinţă...
     La Canal (Capul Midia, cunoscut ca “lagăr de exterminare”), am găsit deîndată vorbitori de germană: ambasadorul României în Germania din 1937-40, profesorul şi germanistul Virgil Tempeanu şi mulţi alţii. Binevoitori la început, mai toţi mi-au arătat puţin după aceea diferenţa între a conversa în germană şi de a învăţa pe cineva această limbă. Ca să-mi ajung cu toate acestea scopul, a trebuit să-mi plătesc lecţiile cu pâine, singura monedă din închisoare. După ce am slăbit şi pierdut din putere, am fost forţat să caut o cale mai bună, aceea de a folosi şvabii care fuseseră alungaţi de pe proprietăţile lor din jurul Timişoarei. Aceştia, apăsaţi după război de originea şi afinitatea lor germană, s-au simţit bine când un tânăr student român şi-a arătat interes pentru cultura lor.  Zi de zi, după o muncă istovitoare, le căutăm compania şi le foloseam ‘secretul’: vorbeam fără să-mi pun deloc probleme de gramatică, punând toate substantivele la nominativ şi verbele la infintiv. Turuiam, şi spre mulţumirea lor, cu încetul îmi îmbunătăţeam germana. Conştienţi însă că mă învăţau un dialect, îmi atrăgeau ades atenţia că în ‘Hoch Deutsch’ se spune altfel, dar la nivelul la care eram atunci, nu-mi păsa...               

  ND :  Revenind la Viena, cum de ai optat pentru SUA când aveai rude atât în Franţa cât şi în Germania?
   
CGM: Tot jocul întâmplării: fiind cunoscător al industriei compuşilor cu azot, am citit că firma de inginerie ‘Chemical Construction Corporation’, pe scurt Chemico, din New York, a fost dată în judecată de firma olandeză ‘Stamicarbon’ pentru încălcarea unui brevet de obţinere a ureei, îngrăşământ şi intermediar chimic important (a se vedea pe Internet Stamicarbon v. Escambia Chemical Corporation, branşă a lui Chemico). Pentru a limita coroziunea oţelului inoxidabil, Stamicarbon introducea în reactor oxigen în scopul de a regenera continuu stratul protector de oxid de crom care altfel s’ar fi consumat. Fiind la curent cu realizările din domeniu ale lui  ‘I G Farben Industrie’, firmă acuzată drept complice a lui Hitler si condamnată de Aliaţi la desmembrare şi despăgubiri, mi-am zis că nu se putea că germanii, care inventaseră acest oţel, să nu-l fi aplicat in procedeul respectiv înaintea olandezilor. (Este interesant de notat că se crede că Aliaţii au obţinut, prin nesocotirea patentelor şi însuşirea tehnologiei acestei ţări, avantaje financiare depăşind valoarea consumabilelor cheltuite de ei in cel de al II-lea Război Mondial).
     Din Viena, am scris americanilor că pot dovedi că patentul Stamicarbon este lipsit de noutate.  Pentru aceasta însă, solicit a suta parte din suma datorată firmei olandeze, precum şi cheltuielile legate de cercetările pe care urma să le întreprind timp de o lună în Germania de Vest.  Firma a acceptat, şi am început deîndată cercetarea brevetelor germane precum şi a rapoartelor tehnice către armata de ocupaţie aliată (FIAT, BIOS şi CIOS) care se găseau la Munchen, Frankfurt/M şi Ludwigshafen. 
    După circa două săptămâni, aflat la Oficiul de Brevete din primul oraş, am constatat că un individ cu o mutră deloc intelectuală urmăreşte ce brevete citesc, şi că-l revăd pe lângă pensiunea unde locuiam. Bănuind că sunt urmărit de Securitatea română pentru că aş fi dat informaţii despre industria chimică din ţară, pe atunci în plin progres, mi-am strâns lucrurile şi am plecat din oraş. Când spre uimirea mea, l-am revăzut în acelaşi vagon, am sărit din tren înainte ca acesta să se oprească la Koblenz. De atunci nu l-am revăzut:  în schimb, legat de această întâmplare, am avut o surpriză la New York câteva luni mai târziu.
            Ajuns la ’Chemico’, am pretins suma ce mi se cuvenea: trimisesem doar din timp documentaţia pe care o găsisem, aceasta atestând clar ceea ce prezumasem. Faţă de ceea ce trimisesem, unde se afla doar textul pe care îl declarasem anterior depunerii brevetului Van Waes al firmei Stamicarbon, de data aceasta veneam cu date şi referinţe.  Înainte de a începe discuţia, am arătat că era aproape să nu mai pot veni, descriind ce mi se întâmplase la Munchen. Vizibil şocat, Mr. Gundeck, cel prin care ţinusem legătura, mi-a cerut să repet povestea şi în faţa unui salariat pe care l-a chemat la şedinţă.  Din mustrarea făcută acestuia, precum că “justificarea cererii de amânare nu necesita să fie adusă la cunoştinţa părţii adverse”, am înţeles ce se întâmplase. Ca să obţină o amânare, Chemico arătase că are la Munchen un specialist care strânge documente care dovedesc lipsa de noutate a brevetului Stamicarbon. Cu alte cuvinte, nu fusesem urmărit de Securitate, ci foarte probabil de un agent al firmei olandeze care urma să mă ”neutralizeze”.
    Din păcate, informaţiile aduse de mine au fost târzii, adică după ce s-a hotărât ca procesul să nu se mai rejudece, părţile ajungând la un compromis (vezi Stamicarbon v. Escambia mai sus): “There is some evidence, though not entirely satisfactory, that oxygen had been used to retard corrosion of stainless steel urea manufacture before 1945 by others than van Waes, but the bulk of the evidence tend to show that the use of oxygen in this context came as a surprise to those people skilled in the art…” Ne mai având nevoe de informaţiile mele, mi s-a plătit o sumă mult mai mică, dar bine venită pentru un proaspăt imigrant.  
     După luarea diplomei de doctor de la Viena şi obţinerii rezidenţei în SUA, am încercat să mă angajez, lângă New York, la marea firma Combustion Engineering. Am ratat ocazia, dar m-am ales cu o învăţătura importantă. Şeful cercetărilor îmi declarase că are mare nevoie de mine, dar că se află în proaste relaţii cu vicepreşedintele companiei care lua decizia finală. Întorcându-mă de la ultimul, şeful cercetărilor, care aştepta împacientat rezultatul, m-a întrebat cum s-a desfăşurat întâlnirea. După ce am arătat că nu mi se pusese nici-o întrebare tehnică, m-a întrebat despre ce altceva am mai discutat.  Când i-am arătat că fusesem întrebat ce salariu doresc şi am răspuns că mi-ar place atât de mult să lucrez la ei încât le cer $1000 pe lună, a rămas uimit: cum am putut eu să cer, autor de cărţi, articole şi brevete în SUA, salariul tehnicienilor cu care urmam să lucrez : ‘Ai pierdut postul: dacă tu nu eşti capabil să-ţi apreciezi singur valoarea, cine altul crezi că va fi îndemnat să o facă?’ Aşa a şi fost !   

ND: Claudiu, cum te-au primit şi cum s-au comportat americanii faţă de tine şi faţă de realizările tale în comparaţie cu Europenii. Ai contatat vreo diferenţă?
   
CGM: Americanii au avut de la început încredere în mine. Aşa cum am arătat, pentru profesorul meu de la Viena eram încă un ‘nou venit din Est’, iar pentru firmele europene la care am vrut să mă angajez, curriculum-ul vitae bogat pe care îl aveam nu era luat în serios, eu venind dintr-o ţară comunistă.  Este adevărat că nici în SUA nu mi s-a acordat dintr-o dată prea multă atenţie pentru titluri şi studii.  În interviuri, de exemplu, accentul se punea doar pe lucrările publicate şi pe întrebări directe.  Unul dintre cei care m-au interviewat mi-a declarat mai târziu că diploma din România a fost considerată la fel ca şi cum ar fi fost eliberată de Bangladesh.      Dealtfel, modul pragmatic american poate fi evidenţiat din una din instrucţiunile pe care le-am primit atunci când, la rândul meu, i-am interviewat pe alţii când, mai târziu, lucram pentru Centrul de Cercetări al firmei ‘Conalco’ din St. Louis. Instrucţiunile sunau astfel: « Dacă un candidat îţi relatează în amănunt ce a făcut la întreprinderea precedentă, nu-l angaja pentru că mâine va face acelaş lucru, desvăluind secretele noastre. Dacă la întreprinderea precedentă a lucrat mai puţin de doi ani, iarăşi nu-l angaja, pentru că e ”volatil” şi sare din post în post. Iar dacă a lucrat mai mult de trei ani în aceiaşi poziţie, iar nu-l angaja: are tendinţa să se plafoneze... »
      Se spune că, spre deosebire de european, americanul îţi acordă de la început sută la sută încredere, din care după aceea, prin comportare şi realizări, nu ai decât şansele, fie de a păstra această încredere, fie să tot scazi din ea. Europeanul, in schimb, nu îţi acordă deloc încredere la început : în timp, aceasta poate să crească, dacă este cazul. O mare diferenţă de atitudine între America şi Europa! 


BIOMATERIALE,  PROFESIONALISM SI SUCCES            
                
 ND:  Claudiu, când şi în ce împrejurări ai ajuns la ideia reciclării brackeţilor ortodontici, îmbinând astfel cu succes preocupările ştiinţifice cu interesele materiale.
            
  CGM: La revenirea mea în SUA, de data aceasta ca rezident, am căutat un servici unde aş putea sta atât la cald cât şi la ocean. Promisiunile de posturi care mi se făcuseră înainte erau la pământ pentru că picasem  tocmai în timpul crizei de petrol din 1973. (De la americani au luat românii metoda ca la staţiile de distribuit benzină, aceasta să fie vândută în zilele cu soţ automobilelor cu număr par, iar în celelalte zile, celor cu număr impar). În consecinţă, m-am dus în California  unde,  la prima mea vizită în SUA, întâlnisem câţiva români prietenoşi.  Pentru scurtă vreme m-am bucurat de ospitalitatea şi căldura familiei Brezean. oameni fără pretenţii care mi-au oferit cămăruţa din lemn unde cu câţiva ani înainte locuise poetul  Aron Cotruş. Folosind bicicleta şi mijloace de transport în comun (oribile în uriaşul Los Angeles ) am reuşit să găsesc o primă slujbă la firma Lee Pharmaceuticals.  Mi-am luat deîndată maşină (uzată, bineînţeles) şi m-am mutat aproape de firmă. Noua mea funcţie a fost însă de scurtă durată: cerând mereu informaţii, firma a crezut că,venind din România, vreau să fac spionaj industrial:  afirmatia a fost sprijinită şi de şeful meu căruia i se facuse frică că vreau să-i iau locul. 
       Am demisionat şi m-am angajat la  compania Unitek din Monrovia, unul dintre cele 144 oraşe care formau Greater Los Angeles. Aceasta mi-a oferit un salariu acceptabil după ce am arătat că în ţară făceam proteze dentare pornind de la... ochelarii de soare. Făcuţi din plexiglass, polimetacrilat de metil, acesta putea fi depolimerizat, dând un amestec din care se poate izola monomerul, un lichid ca apa. Prin repolimerizarea acestuia în emulsie obţineam un praf care, în contact cu lichidul, dădea un  polimer solid pe care-l folosesc şi astăzi stomatologii. Descrierea amănunţită a treptelor necesare i-a determinat pe viitorii colegi ca să mă aprecieze
      La Unitek am devenit responsabil cu desvoltarea adezivilor pentru lipirea bracketilor direct pe dinte, procedeu aflat în faşă pe atunci. După ce am creat ‘Bond-Eze,’ primul sistem de acrilaţi pastă-pastă, mi-am dat seamă că în SUA un salariat nu poate ajunge decât un şef de departament oarecare, şi că viitorul ar trebui să-mi fie libera antrepriză. Totodată, văzând câte se pot face ca business in acest nou domeniu în America, am decis să abandonez chimia propriu zisă, folosindu-i însă metodele în domenii mai lucrative… Răsfoiesc din când în când, fără nici urma de regret, un număr din Bulletin of Molecular Medicine (Cluj-Napoca) din 2005, dedicat realizărilor mele din chimie (http://matasa.net/bulleting 2005.pdf) şi-mi pun întrebarea dacă, rămas în ţară şi continuindu-mi această activitate, aş fi fost astăzi îngrijorat de perspectiva reducerii pensiei...
    Deci, ideea pe care am avut-o a fost reciclarea brackeţilor ortodontici, nişte butoni făcuţi din oţel inoxidabil care se lipesc pe dinţi.  Prin crăpătura acestora se introduce un arc de sârmă care, ancorat de măsele şi tras treptat, aduce dinţii în poziţia dorită. Observând că aceşti brackeţi, adevărate capodopere de miniaturizare făcute dintr-un aliaj superior, erau aruncaţi după terminarea tratamentului, mi-am propus să încerc să-i refolosesc. Ceea ce ne doream era promiţător, dar în 1975 nu era încă momentul. 
        După cinci ani de aşteptare Jenny a primit aprobarea să iasă din ţară ca cetăţean român stabilit în străinătate. O aşteptam pregătit atât cu bani ca să cumpăr prima noastră casă cât şi cu ideei cu care ulterior ne-am câştigat independenţa. Puţine zile după sosirea ei ne-am căsătorit în cadrul unui congress la Las Vegas. Bine instruiţi şi asistaţi de prieteni ca d-na Sonia Rossetti şi Dan Păuna, ne-am cumpărat o proprietate cu trei case înconjurate de o grădină de vis, într-o zonă modestă dar sigură. Am trecut la zugrăvit, schimbat carpete, etc., pregătind două case pentru închiriat. Cam pe când proprietatea a început să-şi plătească singură mortgage-ul şi Jenny a obţinut o slujbă la un laborator, firma la care lucram a decis să nu mai continuie cercetările de chimie concentrându-se asupra fabricării brackeţilor.
    Cum domeniul nu mai coincidea cu planurile mele de viitor, mi-am concentrat toate eforturile către crearea întreprinderii noastre.  Primul pas, la începutul lui 1976, a fost înregistrarea în Hollywood, California, a unei firme cu profil neobişnuit până atunci, cu numele Ortho-Cycle. Iată-ne învăţând “how to run ...or ruin a business”, folosindu-ne de inventivitate în loc de fonduri. Lucrând în laboratorul ad hoc, improvizat în garaj, am pus la punct detaliile procedeului. De real folos ne-a fost experienţa de cercetători din România unde inventivitatea era pusă la grea încercare, multe din laboratoarele de acolo fiind ca pe vremea lui Berzelius... 
      Greu ne-a fost şi să ne facem baza de clienţi: ca să învingem  repulsia stârnită de reciclare, am oferit la început serviciul gratis. Aceasta ne-a adus câteva zeci de contacte cu doctori care plăteau doar dacă erau mulţumiţi. Avându-mi spatele pe jumătate asigurat,  am trecut Rubiconul şi mi-am dat demisia de la Unitek.  Mi-era frică să fiu aproape de cei la care lucrasem: eram sub ochii lor şi, deşi nu făceam ceea ce făceau ei, învăţasem de la ei.  Fiind legat prin ”Confidentiality Agreement” de Unitek, devenită între timp parte din uriaşul trust 3M, puteam să fiu aspru pedepsit.
        Demisia era justificată in parte şi de o invitaţie de a lucra la Centrul de Cercetări al firmei Consolidated Aluminum Corporation (Conalco) din St. Louis, MO, unde urma să cercetez tocmai ce ma interesa, adeziunea metalelor. Departe de a-l abandona, am mutat“laboratorul Ortho-Cycle”  din garajul din California în subsolul casei din St. Louis, ceea ce ne-a permis să ne îmbunătăţim  activitatea ajutata fiind şi de faptul caJenny s-a angajat, cu salariu mic, într-un laborator al cărui patron i-a permis în schimb să folosească aparatura de testare a metalelor. Treptat am adâncit şi am pus la punct procedeul pe care în principiu îl folosim şi astăzi: saltul semnificativ pe care l-am făcut în acea perioadă a fost sortarea brackeţilor şi dezvoltarea mijloacelor de verificare a calităţii lor.
         La Centrul de Cercetări al firmei, primul proect de cercetare pe care l-am primit au fost adezivii pentru încleiat ... avioane: proectul trebuia sa fie ţinut secret, de frică să nu se sperie publicul care avea încredere doar în nituirea aluminiului. Pentru succesul avut cu o barcă astfel îmbinată, dar făcută din compozitul aluminiu-polietilenă Alucobond (care a depăşit pe un lac un automobil de pe o şosea alăturată mergând cu 55 mile pe oră), am primit mai târziu drept cadou şi premiu barca. Aceasta fusese necesară doar pentru demonstraţie, deşi cercetarea şi materialele au costat prin 1977 circa $30.000.
          Activitatea secundară cu“Ortho-Cycle”de la St. Louis mi-a prins bine pentru că întâmplarea a făcut ca Centrul de Cercetări Ştiinţifice la care lucram să trebuiasca sa fie mutat în Elveţia, unde nu doream să mă duc deşi fusesem apreciat. Intr’adevăr, cu ocazia prezentării unei lucrări la Zurich, la centrala concernului de care ţineau cercetările din St. Louis, mi s-a propus să lucrez la Centrul de Cercetări dela Shaffhausen. După consultări, am aflat cu acea ocazie că nu poţi să-ţi cumperi acolo proprietăţi imobiliare decât după ce ai cetăţenia elveţiană (adică zece ani după dobândirea rezidenţei permanente). Rămas în SUA fără serviciu, mi-am căutat din nou unul lângă ocean şi la cald şi l-am găsit dupa un timp la New Orleans, Louisiana, unde m-am mutat in septembrie 1979.
          Conceptul Ortho-Cycle se demonstrase viabil, dar ca să devină cu adevărat o întreprindere trebuia să avem şi salariaţi instruiţi corespunzător. Cum deciseseram să nu facem datorii şi să-l finanţăm noi înşine, a trebuit să continui să lucrez pentru alţii. Ca atare Jenny a rămas la St. Louis continuând să primească ordinele şi să se ocupe de evidenţa lor, de facturare, colectarea banilor, taxe, etc.,  şi mai târziu de computerizare a întregului sistem. Pentru un timp, prima fază, îndepărtarea adezivului, se făcea la St. Louis, ordinele fiind apoi trimise săptămânal la New Orleans pentru treptele următoare care erau din ce în ce mai laborioase.
     La plecarea la New Orleans, Jenny şi cu mine ne-am separat, din fericire fără ură, constatând ca din relaţia noastră a rămas o prietenie pe viaţă şi o completare pe plan profesional care a făcut să putem funcţiona ca parteneri egali la Ortho-Cycle, fiecare dintre noi  dedicându-şi fără reţinere timpul, priceperea şi energia. 
           
ND: Cum a fost începutul? Cum ai luat legătura cu stomatologii americani şi din alte ţări? Cum ai evoluat pe plan financiar în acele luni (sau ani) de început care nu puteau să fie uşoare?
   
CGM: Pusesem la punct procedeul la Los Angeles şi la St. Louis, dar aceasta nu era suficient: trebuia deasemenea să-mi formez muncitori calificaţi şi de încredere.  Aceasta am făcut-o mai târziu, profitând de mâna de lucru ieftină pe care mi-o ofereau in New Orleans vietnamezii proaspăt refugiaţi în SUA.  Începută în 1976 în California (Hollywood) şi continuată în Missouri (St. Louis), activitatea de reciclare a aparatelor ortodontice a reuşit să atingă abia în New Orleans un nivel financiar suficient ca să ne permită să organizăm Ortho-Cycle ca o întreprindere obişnuită cu salariaţi din vecinătate. După obţinerea aprobărilor necesare, ne-am instalat firma lângă casa în care locuiam, într-o încăpere in care aveam un număr de 20 de vietnameze care lucrau comod în jurul unor mese joase. (Astăzi, producţia este mult mai mare, dar numărul de salariaţi a rămas cam acelas). 
         Pentru o vreme am lucrat în paralel şi pentru Imperial Coatings, o firmă care se ocupa cu învelişuri (coatings), o extindere a vopselelor. Acolo am pus la punct o peliculă care permitea îndepărtarea izotopilor radioactivi răspândiţi în urma scurgerilor accidentale:  s’a aplicat sub direcţia mea la catastrofa de la Three Miles Island, PA. O altă activitate deosebită a fost aceea de acoperire cu un gen de teflon a chilei unor vase militare aflate la Pascagula, MS.  (În urma depunerilor de crustacee, după un timp viteza maximă a acestora scădea în medie cu 20%, în timp ce consumul de energie creştea cu acelaş procentaj). Procedeul era scump, dar când este vorba de siguranţă, aceasta prevala. Alt domeniu au fost filmele care detectau radiaţii: pigmenţii din acestea permiteau ca în încăperile contaminate astfel vopsite să se observe, la întunerec, prezenţa izotopilor drept puncte luminoase. Un singur grăunte de radio-izotop neindepărtat putea pricinui moartea înceată  a mai multor persoane...
           Când am constatat că venitul obținut prin reciclarea aparatelor ortodontice devenise suficient, am decis să ne ocupăm exclusiv de această întreprindere, eu ramanand in New Orleans iar Jenny în St. Louis, oraş deja cunoscut clienților ca fiind headquarterul lui Ortho-Cycle (şi unde de fapt, pe lângă recepția ordinelor, se desfăşura întreaga activitate administrativă a companiei). Până în 1981, ea a continuat să fie salariată la alţii doar pentru că laboratorul respectiv ii permitea să folosească aparatura modernă necesară pentru cercetarile noastre. În acelas sens, deşi tocmai absolvise cursurile lui Delgado Community College, Netty s-a dedicat exclusiv companiei noastre     
in loc să-şi ia un post în învățământ.
         Devenind independenți, puteam acum să ne permitem să schimbăm zona în care ne stabilisem. New Orleans, cu celebrul sau Vieux Carre, sau French Quarter (Cartierul Francez), oferă o climă neobișnuit de caldă și umedă (în delta fluviului Mississsippi, înaintea răspândirei aerului condiționat, media de vârstă era de doar 37 ani). În aceste condiții, mi-am adus aminte de Florida pe care o părăsisem în 1970, aproape plângând, pentru a mă întoarce în Austria...  

            ND: Şi cum a evoluat ulterior compania voastră?   
     
CGM: Ca să avem viitor, a trebuit in primul rând să lupt impotriva prejudecăţilor. In SUA este popular aşa zisul “Yuck factor”, care se exprimă şi prin cuvântul “Gross”, o repulsie intuitivă faţă de anumite lucruri. Ceea ce am decis să întreprind în această ţară apărea scârbos, dar se putea face fără concurenţă şi necesita mijloace reduse.  Să iei din cutia de gunoi ceea ce a avut în gură unul care putea să fi fost un bolnav contagios, şi să-l pui apoi în gura unui nou pacient care a avut încredere în tine, părea de neconceput atât ortodontului obişnuit cât şi pacienţilor. Aceştia neglijau faptul că la orice restaurant se petrece continuu acest lucru, şi anume că se mânâncă cu veselă abia spălată după ce aceasta a fost folosită de necunoscuţi (şi care, spre deosebire de ce făceam noi, nu era niciodată sterilizată).  
    Ortodontul este un super-dentist (trei ani de facultate în plus) care câştigă suficient de bine ca să nu rişte să se compromită. Ca atare munca de convingere necesară a fost uriaşă: era primul caz de reciclare a unui aparat medical intrusiv, adică purtat în interiorul corpului. Nu prea conta faptul că firma Ortho-Cycle steriliza de două ori aparatele în cauză, odată la primire şi a doua oară la expediere, şi că pericolul contaminării pricinuite de personalul firmei era deosebit de mic, acesta  fiind supus periodic la vaccinări speciale şi la dese controale medicale.  Ca să demonstrăm lipsa pericolelor am trimis prin poştă unei firme de specialitate, aflată departe, brackeţi declaraţi de noi drept decontaminaţi: aceasta ne-a confirmat constatarea. 
      Un rol important în dezvoltarea relaţiilor cu clienţii a jucat participarea noastră la meetingurile ortodonţilor atât din SUA cât şi din Europa şi Asia. La meetingurile acestora, le-am dat instrumente măritoare cerându-le să ne arate vreo diferenţă dintre un bracket nou şi unul reciclat, ceea ce nu puteau să o facă. In acelaş răstimp, am publicat mai multe articole arătând defectele găsite de noi în brackeţii noi, deschizând astfel ochii utilizatorilor. Inţelegând treptat că poziţia noastră este unică deoarece ce ne permitea să studiem brackeţii proveniţi dela toţi fabricanţii, din ce în ce mai mulţi ortodonţi ne-au incurajat, chiar dacă nu ne foloseau serviciile.
        Un sprijin neaşteptat ne-a venit însă de la primejdioasă maladie SIDA.  Datorită acesteia, înțelegerea modului de transmitere a microrganismelor s-a ridicat în cazul multora de la perioada înnegurat Un sprijin neaşteptat a venit însă de la primejdioasă maladie SIDA.  Datorită acesteia, înţelegerea modului de transmitere a microrganismelor s-a ridicat în cazul multora de la perioadă înnegurată de dinainte de Pasteur la cea de astăzi. Şi cum ortodontul era nu numai un om de știință, ci și un om care urmărește un venit, au început cererile. Alarmată, Asociația Fabricanților Ortodontici a instigat televiziunea National Broadcasting of America, NBC-TV, care ținea de acelaș concern, să“ancheteze” cazul.  Bucuroși și siguri pe ce realizasem, am invitat o echipă de 6 oameni care a venit în Hollywood pentru o săptămână cu un aparataj cum nu mai văzusem vreodată.  Documentarul rezultat intitulat ”What is hidden behind your smile”, adică“Ce se ascunde în spatele zâmbetului Dv.”a fost însoţit de comentarii negative, printre care şi de obișnuitul “Yuck factor”. 
         Deși reportajul tendenţios a fost dat de mai multe ori pe toate posturile celei de a două reţele ca mărime de TV din SUA, solicitat să arate poziţia Asociaţiei Americane a Ortodonţilor, preşedintele acesteia a afirmat textual că brackeţii reciclaţi sunt ‘Safe and Effective’  adică nevătămători şi eficienţi.  A doua recunoaştere a fost întâmplătoare și a avut loc atunci când, în urma publicarii unui articol al meu în care discutam reciclarea în American Journal of Orthodontics, cel mai important jurnal de specialitate, un mare fabricant a acuzat editorul într-o scrisoare oficială că publicându-mi articolul, acesta a sprijinit făţiş un ‘important competitor.’     

ND: Claudiu, ştiu că aţi fost daţi în judecată de fabricanţi. Cum a evoluat procesul?
          
 CGM:  Deranjati de succesul nostru, o companie importantă, membră al Asociaţiei Fabricanţilor Ortodontici, a dat în judecată în Los Angeles firma Ortho-Cycle pentru... încălcare de brevete. Dacă nu poţi distruge concurenţă prin metode violente, încerci justiţia. Chiar dacă nu ai dreptate, dar ai bani, te judeci până ce adversarul, mai mic, este secătuit de costuri fiind desfiinţat prin atriţie. Din grupul asociaţiei care ne-a dat în judecată făcea parte şi colosala firmă 3M pentru care lucrasem şi ale cărei reclame le-am văzut până şi pe băncile din Bucureşti. În contrast, împricinuita era compania noastra care abia se înfiripa material. Din fericire pentru Ortho-Cycle, magistraţii americani erau obişnuiţi cu această strategie a companiilor mari...
     In cazul nostru, trebuia luptat cu un precedent nefavorabil (justiţia britanică, cea care se aplică în SUA, este departe de Codurile lui Justinian şi apoi Napoleon care sunt la baza justiţiei din România). Precedentul American arăta că o invenţie rămâne în vigoare şi după ce obiectul în care s-a concretizat a fost vândut.  Ca atare, nu puteam fi condamnaţi pentru vânzare, ci pentru încălcare de brevete, cu alte cuvinte de furt de proprietate intelectuală. Dacă însă am fi fost condamnaţi, se stabilea un precedent şi mai periculos: dacă tot ce fusese brevetat era interzis reciclării, America s’ar fi innecat sub gunoiul pe care şi l-ar fi produs...
     Până să se ajungă însă ca magistraţii să considere că la mijloc fusese un ‘frivolous suit’, cu alte cuvinte un proces absurd având că scop atriţia fondurilor noastre, în 1992 a trebuit să plătim avocaţilor sumă de 76 de mii de dolari. Această confruntare ne-a ajutat deoarece Curtea din Los Angeles a cerut ca orice altă confruntare pe această temă să fie judecată numai acolo. Ca urmare am fost lăsaţi de atunci în pace, reciclarea fiind astfel în mod indirect încurajată. Cum vestea verdictului s-a răspândit rapid, aceasta a determinat  apariţia unor competitori:…’Cea mai sinceră dovadă de flatare este imitarea.’    

ND:  Claudiu, ai sosit şi ţi-ai început cariera americană la New York, după care te-ai mutat în California si apoi in Misouri. Ulterior ai ajuns la New Orleans în Louisiana, ca în cele din urmă să te stabileşti la Holywood în Florida. Cum se explică aceste peregrinări?
   
CGM: Călătorind şi având tot mai multe contacte, am învăţat multe. Astfel, de la New York am plecat pe îndelete spre California, unde mai fusesem şi aveam deja câţiva prieteni. Am văzut din plin ţara, deorece cumpărasem inca din Europa un abonament de o lună pe linia de autobuze Greyhound, aranjament care îţi permite să-ţi alegi orice rută.  De la Unitek, companie cu profil dentar, am învăţat multe.  La St. Louis m-am pus la punct cu cunoaşterea proceselor metalurgice de care aveam nevoie.  La New Orleans am învățat cum să înființez, organizez și conduc o companie americană: acolo i-am pus o bază solidă asigurându-ne în același timp și o viață plăcută. În timpul unei călătorii la un meeting din Florida, discutând cu Jenny viitorul companiei, m-a întrebat dacă sunt mulţumit de New Orleans tot atat de mult cu cât ea este mulţumită de St. Louis.  Faţă de altădată, situaţia financiară a companiei precum şi banii câştigaţi prin vinderea proprietăţii din California, ne permiteau acum să ne instalăm oriunde am fi dorit. Statul în care eram si aş fi dorit să ne stabilim, Florida, era însă un loc în care este dificil să păstrezi balanţa între frumos şi util.  
         Ca atare, alături de Netty am hotărât să facem o călătorie de explorare înconjurand Florida pentru a găsi locul cel mai potrivit pentru a ne muta: coasta de vest era fără industrie, cea de est era prea aglomerată. Cum nu mai doream frigul de care avusesem parte în New Orleans, ne-am orientat după vegetaţia tropicală ca să ne găsim o nouă reşedinţă.  
    Am ales oraşul Hollywood, aflat la jumătatea distanţei dintre Miami Beach şi Fort Lauderdale, unde am găsit nu numai condiţii favorabile, ci şi o colonie de români care aveau deja câteva biserici. Ni s-a părut nostim închiderea ciclului reciclării: de la Hollywood, California, unde înregistrasem pentru prima data firma, ne stabileam în Hollywood-ul din Florida, numit astfel pentru că se susţinea că în acest loc, deosebit de frumos, ar fi trebuit să se creeze industria filmelor.  Hotărând să ne mutăm în acest oraş, am cumpărat o clădire lungă cu o curte suficient de mare în care funcţionează şi astăzi compania Ortho-Cycle. Cum clădirea, care fusese înainte o fabrică de ţigări de foi, avea prea puţine încăperi, am făcut un plan de reîmpărţire şi reconstrucţie care s’a dovedit bun şi după un sfert de secol.  Puţin după aceea ne-am cumpărat şi reşedinţa, casa unui fost senator aşezată pe artera principală a oraşului, numita Hollywood boulevard.      
ND:  Înainte de a trece la următorul subiect, ne poţi spune câţi salariaţi ai la ora actuală şi care sunt activităţile lor de bază? Oferă cititorilor şi unele date statistice. De exemplu, care sunt preţurile de achiziţie şi de vânzare ale brackeţilor reciclaţi în comparaţie cu brackeţii noi. Care sunt avantajele şi eventual dezavantajele brackeţilor reciclaţi, şi dacă se poate, care e cifra anuală de afaceri la care a ajuns compania?
     CGM:  Avem în medie circa 20 salariaţi, între aceştia fiind cuprinsă şi conducerea. Dintre aceştia, un român, care este cu noi de un sfert de secol, şi-a realizat o situaţie de invidiat investind în proprietăţi şi dându-şi copiii la studii superioare. Alţii, în deosebi de limbă spaniolă, au rămas la un nivel scăzut făcând un lucru repetitiv dar esenţial în prelucrarea şi inspectarea minusculeleor aparate ortodontice.  Aşa cum au fost formaţi, salariaţii pe care îi avem permit conducerii să facă călătorii care durează câte odată peste o lună de zile, iar salariaţii beneficiază la rândul lor de prime de lucru, de împrumuturi fără dobândă şi de concedii după nevoi. 
    Compania este prosperă, având toate bunurile aferente achitate de mult. Aceasta a fost posibil datorită disproporţiei între preţuri: atunci când sunt noi, brackeţii se vând cu circa  2-4 dolari, tuburile se vând cu 4-6 dolari şi benzile cu tuburi cu 7-10 dolari. Brackeţii reciclaţi de noi se vând, în funcţie de cantitate, cu preţuri mergând de la 30-40 de cenţi până la un dolar.  Ceea ce ne supără nu este atât concurenţa, ci ieftinirea aparatelor noi şi apariţia a tot mai multor fabricanţi. O îmbunătăţire substanţială şi relativ recentă a unor brackeţi ne ajută însă: în loc ca arcul care trece prin slotul (deschiderea) acestora să fie menţinut acolo prin elastice sau sârmuliţe, este păstrat la locul său prin mecanisme care alunecă după nevoie în poziţiile deschis-închis. Fiind fragile, aceste mecanisme cer o procedură specială pe care doar Ortho-Cycle pană’n prezent o are.   
      Calitatea lucrului nostru şi ieftinătatea au fost ceace în timp i-au făcut pe ortodonţi nu numai să recicleze aparatele lor, ci să şi cumpere de la noi aparate reciclate.  De peste două decenii nu doar reciclăm ca serviciu, ci şi cumpărăm astfel de aparate folosite ca apoi să le revindem. Ceea ce se întâmplă în medie ia următorul curs:  văzând că plătim pentru ceea ce el aruncă, ortodontul este tentat să se întrebe dacă nu pierde în această tranzacţie. Ne trimite atunci, pentru a ne încerca, aparatele sale ca să le reciclăm. Mulţumit, începe să recicleze, ca la un moment dat să se întrebe de ce să plătească mai mult pentru aparatele noi, în loc să le cumpere de la noi. Asta nu înseamnă însă că ‘Factorul Yuck’ a dispărut în întregime. Există şi azi ortodonţi care ne cer să nu le cităm numele, să le trimitem aparatele reciclate la adresele de acasă, iar la meetinguri să nu le vorbim decât când nu-i văd alţii....
       Drept răspuns, la Convenţia Anuală a Ortodonţilor Americani, care a avut loc în mai 2010 la Washington DC, am pus ca fundal al standului nostru un poster uriaş arătând că oricine, fără să ştie, s’ar putea  să bea apa menajeră reciclată. (Faptul se poate documenta pe internet căutând ‘NEWater’/ Singapore; ‘Toilet to tap’/San Diego, CA, ‘Quacan Reservoir’/ Washington DC, etc).   Din păcate, prea puţini oameni se întreabă, de exemplu, de unde îşi asigură astronauţii necesarul de câţiva litri de apă pe zi pe durata unor zboruri de luni de zile...     

ND:  Din punct de vedere strict profesional şi financiar, când a devenit compania ta viabilă şi apoi de mare succes?
   
 CGM: Viabilă a devenit imediat de la înfiinţare dacă numărăm pe cei cărora le-am dat o pâine. O treaptă superioară a viabilităţii a constat în capacitatea de a efectua cercetări nelegate direct de reciclare, şi de publicare a unui ‘Newsletter’ propriu care din 1987, deci după zece ani de la înfiinţare, este trimis şi astăzi de patru ori pe an la circa 15-20,000 ortodonţi din întreaga lume.  Dar despre aceasta, mai târziu.
    De ‘mare success’ nu a fost şi nu va fi, atâta timp cât se va lupta cu idei preconcepute. Bill Gates, care cu Microsoft a repurtat într-adevăr un mare succes, nu a avut de luptat decât cu inerţia obişnuită faţă de ce este nou, şi nu cu adversităţi sădite în om din fragedă copilărie. Ca orice întreprindere, Ortho-Cycle a avut, ca în Biblie, vaci grase şi vaci slabe: dintre ultimele enumăr crizele financiare mondiale şi apariţia bracketilor fabricaţi prin metalurgia pudrelor (injection molding). Apoi, faţă de stomatologie, pe care nu poţi să o amâni când te dor dinţii, aşezarea corectă şi estetică a dinţilor, obiectul ortodonţiei, poate fi oricând amânată. Când brackeţii erau o capodoperă a mini-prelucrării metalului şi erau doar vre-o cinci fabricanţi, valoarea lor era mare şi merita să-i reciclezi sau să cumperi alţii reciclaţi. Metoda injectării pudrei de metal în micro-matriţe, urmată de încălzirea particolelor până la fuziune, a schimbat însă situaţia:  au apărut mulţi fabricanţi şi sortimente variate, iar preţurile au scăzut considerabil. De ce să plăteşti mai mult pentru un bracket reciclat, când poţi să-l iei nou şi mai ieftin? Am încercat să convingem ortodonţii că bracketul trebue văzut ca o investiţie, că poate fi refolosit ani dearândul, dar ne-a stat împotrivă preferinţa clinicienilor pentru ceea ce este nou. 
    În ultimii ani au apărut brackeţii care-şi reţin ei înşişi arcul, făcând astfel caduce sârmuliţele şi elastomerii. Aceşti brackeţi, deşi considerabil mai scumpi (sunt complicaţi şi dificil de făcut), uşurează tratamentul şi ca atare treptat îi înlocuiesc pe cei convenţionali. Fabricaţi din aliaje speciale şi conţinând părţi fragile, noul tip nu este uşor de reciclat, ceea ce permite companiei noastre să ne arătăm superioritatea. Alfel, nu ştiu ce ne va aduce viitorul, dar pentru un timp prosperitatea întreprinderii este asigurată.

Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971