Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011
Anul 2010 periodic nr. 1 2 | 3 | 4 | 6 | 7 | 8 | 9 | 10 |
Anul 2009
Un motto din N. Steinhardt
Proteste, contestări şi pamflete ale scriitorilor Stefan Doru Dăncuş, Adrian Botez, Magdalena Albu, Corneliu Florea, Brăduţ Florescu, Angela Furtună, Virgil Diaconu, Ancelin Rosetti, Constantin Ciubotaru
- Partea II
- Partea III
Partea IV
„Statul la români” de Viorel Roman;
Un comentariu despre „Slujitorii care fac rău Credinţei”;
Mihai Ciubotaru despre „Ce este, de fapt, Republica Moldova”;
„F-16 cel de astăzi si Consiliul de Coroana din 1940”- un articol de V. Culiceanu;
O declaraţie a Alianţei Familiilor din România
CAZUL DACIA „ROMÂNIA MARE” - O AUTENTICĂ TEMĂ DE MEDITAŢIE sau :SĂ-I LĂSĂM PE PĂPUŞARI SĂ CREADĂ CĂ NE-AU „DUS DE NAS”!!! - Un amplu studiu de Prof. Dr. Adrian BOTEZ
CAZUL DACIA - Partea II
Partea II
Partea III
Nichita STĂNESCU în traducerea franceză a lui Constantin FROSIN;
VERSURI DE DAN LUPESCU
VERSURI DE ADRIAN BOTEZ
VERSURI DE MELANIA CUC
VERSURI DE PAUL POLIDOR
FLORENTIN SMARANDACHE A PRIMIT MEDALIA DE AUR PENTRU ŞTIINŢĂ
ION GHEORGHE ÎN COGAIONUL UITAŢILOR
VĂ INFORMĂM ÎN LEGĂTURĂ CUTREI ACTUALE OPORTUNITĂŢI DE AFIRMARE LITERARĂ: „Revista internaţională STARPRESS”, „Romeo şi Julieta la Mizil” şi „Antologiile revistei SINGUR”;
Eveniment editorial Silviu Dragomir, ;, De la regimul comunist la regimul Iliescu;, Îndreptăţite întâmpinări ale colegilor noştri de la revista „Contemporanul”;
Trei recenzii de Al. Florin ŢENE
Două recenzii de Octavian CURPAŞ
Două recenzii de Ionuţ CARAGEA
Cu George Roca de la spaţiul virtual la cel metaforic
O convorbire între Elisabeta IOSIF şi Al.Fl. ŢENE
IMPORTANŢII ROMÂNI AI STRĂINĂTĂŢII ŞI AI ŢĂRII LOR: CLAUDIU MĂTASĂ - un interviu luat de Nicolae Dima Viaţa neobişnuită a unui om de ştiinţă român refugiat în Statele Unite consemnată într-un interviu luat de Nicolae Dima, o altă personalitate importantă printre românii din străinătate.- Partea I
Partea II
Partea III
Partea IV
Partea V
INTERNETUL VĂZUT DIN MEDIA TIPĂRITĂ
Balaurul Bondoc – o nouă specie de velociraptor descoperită în România
Rubricile lui Dan GHELASE, Ioan LILĂ, Ionuţ CARAGEA, Elisabeta IOSIF
- Partea II
Alte surse de folclor internet
Va oferim spre decărcare alte producţii şi filme din folclorul internetului
SLIDE SHOW DESPRE CUM PUTEŢI UITA DE CRIZA BÂND UN PĂHĂREL

                                                                                                                                                                                           continuare II

În salutara lucrare a lui Dan Romalo, "Cronică apocrifă pe plăci de plumb", premiată de Societatea "Dacia Reviva" - vedem fotografiate, şi publicate, împreună cu o încercare de descifrare aceste uimitoare "plăcuţe de plumb", tăinuite atât de suspect în beciurile Institutului de Arheologie din Bucureşti şi taxate (de incapacitatea sau de frustrarea unor cercetători care îşi văd ameninţate mai vechile lor teorii!) drept… falsuri. Cele 79 de extraordinare "falsuri" sunt, în realitate copiile în plumb, foarte îngrijit realizate, după nişte originale care – ne asigură inginerul Romalo – nu puteau fi decât din aur, cu o tehnologie pe cât de originală, pe atât de dificilă, reclamând un înalt nivel de pricepere mesteşugărească. (Am reprodus fotografiile acestora, cu acorul autorului cărţii, pe site-ul www.dacia.org unde le pot consulta toţi utilizatorii de computer).

Faptul că originalele - de aur?! - au dispărut, probabil topite, este regretabil; dar există copiile elocvente ale acestor înscrisuri în care, reţineţi: numele lui Burebista este pomenit vizibil de 37 de ori, al dacilor de 22 ori, al lui Decebal de 21 de ori, al Sarmisegetusei de 31 de ori, al lui Zalmoxis de 8 ori. Aş dori să menţionez şi lucrarea lui Iordache Moldoveanu „Dacii vorbesc"( anul 2000, editura Semne), unde la pagina 136-137 sunt redate două din aceste tăbliţe împreună cu o descifrare a lor.

Nu vi se pare doar şi numai acesta un argument zdrobitor pentru care aceste tabliţe, redactate în trei alfabete diferite, ar fi trebuit să devină un obiectiv de cercetare primordial, nu numai pentru diferiţi cutezători individuali, ci pentru un puternic colectiv pluridisciplinar, organizat şi finanţat de însasi Academia Română?! Ei bine, după ce doi "academici" – asupra cărora planează bănuiala că au fost părtaşi la condamnabila tăinuire în beciuri a acestei comori! – au declarat bâlbâit într-o emisiune tv., cum că ei le consideră (fără nici un temei!) falsuri, iată că au trecut trei ani de la publicarea fotografiilor referenţiale de către Dan Romalo fără ca forumul stiinţific, finanţat din bugetul naţional, să fi imaginat un astfel de colectiv de cercetare colectivă şi exhaustivă; iar Muzeul Naţional de Istorie a Romaniei îsi cheltuieşte fondurile în transportul, cazarea şi hrănirea unor "invitaţi din… Europa" costumaţi în armuri legionare romane şi chemaţi să mărşăluiască în inima capitalei românilor pentru a le "reaminti" că - în lipsă de documente elocvente! - ei nu sunt nimic altceva decât, cel mult, copiii din flori ai centurionilor abătuţi cândva pe aceste meleaguri!…

Referitor la conecţia Daciei cu textele vedice, cu posibila conecţie între lumea tracilor şi Asia, precum şi cu "Auraicept ma N-Eces", opera în limba gaelică a învăţatului irlandez Longarad, din secolul al VII-lea al erei noastre şi redactată într-o variantă a alfabetului Ogham, pentru a nu lungi excesiv acest interviu vă propun să le socotim subiecte ale unor discuţii ulterioare. Cu atat mai mult cu cât zilnic apar noi descoperiri, dovezi materiale sau ipoteze plauzibile, justificate ştiinţific. Când, pe baza unui fond de informaţii disponibile atunci, am scris – în urma cu un deceniu şi jumatate – cartea "Noi nu suntem urmaşii Romei!" am totalizat, argumentând, o concluzie iniţiată de Nicolae Densusianu, de Nicolae Miulescu, parţial de Hasdeu, ba chiar intuită corect de Petru Maior şi de o serie de alţi cercetători. În acest deceniu şi jumătate care s-a scurs de atunci, principiul enunţat în însuşi titlul volumului nu s-a modificat; dar o serie de date de referinţă s-au completat, s-au modificat, or s-au impus preponderent. Ne aflăm în faţa unui ogor ştiinţific abia desţelenit care, cum spuneam, devine teritoriul unor complexe colective de cercetare inter şi pluridisciplinare, nu numai al unor intuiţii individuale” (cf. Napoleon Săvescu, în revista Noi, nu! - 4 iunie 2007).

Prin “limba danubiană”, adoptată de toate populaţiile Eurasiei, dacă nu chiar de întreaga planetă Terra – suntem înainte de “încurcarea limbilor, din pricini de luciferism uman, la Turnul Babel”…deci, suntem aproape de…ÎNGERI! Că tot sunt Traco-Dacii-Geţii-Goţii – “SFINŢIŢII”!!!

***

XVII- TRACII ÎMBRĂŢIŞEAZĂ TERRA…

…NU DOAR PRIN LIMBĂ!!!

…Şi, iată, tot datorită dlui NAPOLEON SĂVESCU, avem trasată enorma arie de răspândire şi de stăpânire spirituală (sugerându-se legături cu supravieţuitorii Atlantidei, adică nu cu cei luciferizaţi, ci cu cei “SFINŢI”) a TRACILOR/SFINŢILOR:

“Faptul cã acei arieni carpato-dunãreni au format o puternicã dinastie în Mesopotamia în 1500 î.d.H., au cucerit apoi Persia, Anatolia, Asia, India . rãspândindu- şi limba, religia şi cultura pânã în Himalaya, nu-mi era necunoscut -  dar cã au cucerit Japonia? Aşa cã am pornit sã cercetez preistoria Japoniei şi vã las pe dumneavoastrã sã judecaţi. Când yayoi-ii, strãbunii japonezilor de azi, au sosit în Japonia, în anul 300 d.H. (foarte târziu în istorie, dupã cum vedeţi) - ei au gãsit o populaţie bãştinaşã albã, blondã, bãrboasã, pe care au numit-o emishi, însemnând bãrboşi… Aceştia însã se chemau ainu, cuvânt cu semnificaţia de om, în pronunţia lor semãnând cu aomu (n.n.: ne amintim de invocaţia AUM, din templele buddhiste şi din lamaseriile tibetane! – dar, fireşte, în primul rând de Dumnezeu-Hristos-Mântuitorul, care se intitulează “Fiul Omului”!!!), fiind atunci simpli vânãtori şi pescari. Ei se numeau oameni, ca şi carpato-dunãrenii aryeni care invadaserã India şi se închinau zeului vedic OM.  Aceşti oameni, cum le place sã se numeascã, sunt consideraţi azi urmaşii caucazienilor  carpato-dunãreni-arieni, care au invadat insulele aşa-zise japoneze, acum 5000 de ani (3000 î.d.H.), imediat dupã cucerirea Indiei, când ei terminaserã deja cucerirea Chinei de azi. Pânã nu demult, chinezii se mândreau cu strãmoşii lor . adică, cu mumiile (n.n.: păstrând ochi din sticlă ALBASTRĂ!!!) - descoperite la Tarim Basin. Dar se pare cã se mândreau cu strãmoşii noştri.. Apariţia maşinilor de PCR  (Polymerize Chain Reaction), dispozitive capabile sã citeascã şi sã interpreteze rãmãşiţe cromozomiale, amprente lãsate în AND-ul mitocondrial, au produs surprise – istorice şi arheologice. Astfel, cercetând mumiile

din vestul Chinei, de la Tarim Basin (revista Archaeology, - USA , March/April 1995) rezultatele au atestat originea lor europeanã şi inter-relaţia lor cu toch-aryenii. Surprize, surprize, surprize! În sfârşit, sã ne întoarcem la carpato-dunãrenii ainu, din Japonia. Ei au fost forţaţi de cãtre nãvãlitorii yayoni sã se retragã din ce în ce mai spre

nord, pe mãsurã ce ponderea demograficã a acestora a devenit covârşitoare. Un memoriu prezentat împãratului în anul 805 d.H. se referã la cheltuielile mari, cauzate de lupta continua cu ainu, menţionând cã ainu se strâng în grupuri mari, ca furnicile, pentru ca apoi sã disparã precum pãsãrile… Populaţia ainu, împinsã spre insulele friguroase Hokkaido şi Sakhalin, şi-a pãstrat independenţa pânã în anul 1799, când japonezii s-au hotãrât sã-i ocupe, pentru <<a-i proteja>> de agresiunea ruseascã… Pânã nu demult, nu a interesat pe nimeni originea acestor bãrboşi blonzi, ainu. Nu s-au fãcut cercetãri cromozomiale  PCR, pentru cã nimeni nu a fost interesat sã cheltuiascã suma de 5-10.000 de dolari pentru a afla adevãrul, iar statul japonez de azi preferã sã-i ignore chiar, şi asta spre binele istoriei lor!!! Antropologul american Carleton Coon îi considerã pe caucazienii sosiţi în urmã cu 5.000 de ani ca având aceeaşi origine cu cei care au ocupat insulele Kurile şi Aleutine (devenind nici mai mult, nici mai puţin decât primii descoperitori ai Americii), bazinul fluviului Amur şi Manciuria. Alţii îi considerã pe aceşti ainu (carpato-dunãreni, cum le spun eu) ca fiind cei care au migrat peste toatã Asia, caucazienii care au sosit în Mongolia de azi şi trecând peste strâmtoarea Behring se rãspândesc pe teritoriul celor douã Americi, teorie susţinutã de descoperirea în 1958, pe coasta Ecuadorului, a unor vase ceramice asemãnãtoare cu cele ainu. De ce nu, carpato-dunãrenii, arienii, pelasgii, ainu ori cum vreţi sã-i numiţi pe aceştia ai noştri, sã nu fie aceiaşi sugeraţi de Legenda Omului Alb, Bãrbosul blond care a sosit în Mexic (n.n.: acel celebru Quetzalcoatl – Zeul Alb al Luminii şi al Învăţăturilor Benefice şi Secrete ! – care a plecat, după iniţierea, poate chiar ÎNTEMEIEREA! amerindienilor, spre RĂSĂRIT!!!) şi Peru cam în aceeaşi perioadã, cu 5.000 de ani în urmã. Aparent, şi carpato-dunãrenii ainu, atunci când au invadat Japonia, au întâlnit o populaţie cunoscutã drept Cultura Jomon, yayoi-ii veniţi de prin Coreea în jurul anului 300 d.H., ainu au fost împrãştiaţi, decimaţi sau, mai corect spus, asimilaţi, japonezii aducându-şi cu mare dificultate aminte despre <<acei oameni albi>>, pe care i-au gãsit pe insulele ocupate acum de ei. Aproximativ 14.000 de ainu mai trãiesc şi în ziua de azi în mici sãtucuri de pe coastele insulei Hokkaido, dar interesul ştiinþific, în ceea ce priveşte originea acestora -  nu existã! -  şi se pare cã nu pasioneazã pe nimeni. Azi se considerã cã insulele Japoniei au fost descoperite, din întâmplare, de trei marinari portughezi, care au atins coasta insulei Kyushu, în 1542. Aceşti marinari rãtãciţi nu sunt primii europeni care au ajuns în Japonia, aşa cum ni se spune eronat în cãrţile de istorie. Cu multe mii de ani înaintea lor, noi, carpato-danubienii, am descoperit, invadat şi populat aceste insule. Sosirea în 1549 a iezuitului Francis Xavier, care va implanta o cruce pe pãmântul “nou descoperit”, nu va avea acelaşi succes ca în America de Sud; creştinismul nu a reuşit în aceste insule, poate şi din cauza interesului practic minor pe care îl prezentau la acel moment. Japonezii au fost şi au rãmas şi azi un popor foarte rasist, închistaţi în castele lor sociale. Prejudismul naţional împotriva oamenilor ainu devine total ridicol şi, ca sã vã dau un exemplu, unul dintre conducãtorii recenţi ai populaţiei ainu este Shi-Geru Yo-Sano, care s-a luptat aproape 20 de ani cu o companie de construcţii japonezã, care voia sã construiascã un dig, distrugând astfel un râu sacru al oamenilor ainu dintr-un sãtuleţ, din insula Hokkaido. Când, în sfârşit, a reuşit sã aducã în faţa Curţii acea companie de construcţii, care aparţinea guvernului, judecãtorul şi Curtea au refuzat sã accepte cã ar exista aceastã populaţie ainu (cf. p. 280 din cartea lui Patrick Smith, Japan, a reinterpretation). Japonezii sunt un grup etnic ce aparţine rasei mongoloide. Ei îi numesc pe toţi care nu le aparţin ca rasã “gaijin”. Aceasta s-ar traduce: gai = de afarã,  iar jin = persoanã. Ei bine, ei niciodatã nu i-au numit astfel pe coreeni ori chinezi, dar pe ainu, DA. Prigoana împotriva populaţiei ainu a atins maximul

în anul 1192, când au fost împinşi cu sãlbãticie în nordul friguros şi neprimitor al Honshu-ului şi Hokkaidoului.

Azi, ainu trãiesc izolaţi în sãtucurile lor, zbãtându-se sã-şi pãstreze identitatea, limba, dupã cum ne spune acelaşi Patrick Smith. Soarta lor ne aminteşte de aceea a nativilor americani, care se pierd treptat, “natural”,  prin rezervaţiile din Statele Unite. Japonezii obişnuiţi îi considerã pe oamenii ainu nimic altceva decât un parc de atracţii. Ce-i uimeşte cel mai mult pe aceştia sunt caracteristicile fizice deosebite de ei: figura distinsã şi cizelatã, unii din ei având chiar ochii albaştri. Începând din secolul XIX d.H., oamenii ainu au adoptat vestimentaţia tradiţionalã japonezã. Limba lor nu a fost studiatã, fiind consideratã de “cercetãtorii” japonezi : “de neclasificat”…!!!

.. Sã sperãm cã într-o bunã zi, un OM, un urmaş al acestor carpatodanubieni va avea situaţia materialã şi dorinţa ştiinţificã sã cheltuiascã nişte mii de dolari pentru a face acel test de arheologie molecularã “PCR”,  de confirmare a amprentei genetice (genetic blueprint) a acestora. Dacã astãzi maşina de PCR costã câteva mii de dolari şi are mãrimea unui cuptor cu microunde, se preconizeazã ca în viitorul apropiat mãrimea unui asemenea aparat sã nu o depãşeascã pe cea a unui “palmtop computer” (computer ce poate fi ţinut în palmã). Acest lucru ar permite transportarea sa în locurile de cercetare, informaţiile culese putând fi apoi analizate cu ajutorul computerelor specializate ce comparã datele introduce cu mii de alte amprente genetice mitocondriale specifice diferitelor rase şi civilizaţii. Vã spun toate acestea pentru a vã întredeschide o uşã spre viitorul apropiat al arheologiei moderne. Aşa cã, Oamenilor ainu carpato-dunãreni, mai aveţi de aşteptat. Dacã nu veţi dispãrea, pânã când cineva va fi interesat de civilizaţia voastrã. A noastrã!” (s.n.) - cf. Napoleon Săvescu, Istoria neştiută a românilor, cap. Ga-Ramanii carpato-dunăreni, cuceritori ai Affricii de Nord şi Asiei, în revista online Dacia, www.dacia.org.

***

XVIII- SFÂNTUL MUNTE AL  KOGAIONULUI

ŞI ECHILIBRUL SPIRITUAL

AL TRACILOR LUMINOŞI

 

Traco-geto-dacii erau ultimul, deci singurul popor, din Eurasia, care îşi păstra ritmul evoluţiei spirituale constant şi neatins. Cu alte cuvinte, rămăsese, cel puţin în Europa, ultimul popor “credincios”, păzind, cu străşnicie, cultul zalmoxian. Paznicul acestui cult despre care ne vorbeşte Ritualul Învierii/Transcenderii, din Mioriţa – era MAGUL DIN VÂRFUL KOGAIONULUI. Despre acest mag vorbeşte Eminescu în Strigoii, Memento mori – dar, mai ales, în aşa-numitul (de către George Călinescu aşa numit…!) Povestea Magului călător în stele:

“ (…) În umbra-ntunecoasă a codrilor de fag,

Pe muntele gigantic ce fruntea şi-o strecoară

Prin nori până la soare – trăieşte-un bătrân mag.

Când încă eram tânăr el tot bătrân era:

Al vremilor curs vecinic nu-l poate turbura.

«În fruntea lui e strânsă un ev de ‘nţelepciune,

Viaţa lumii toate în minte-i a ‘ncăput.

Trecutul… viitorul, el poate-a ţi le spune;

Bătrânu-i ca şi vremea cea fără de ‘nceput

Şi soarele din ceruri la glasu-i se supune,

Al aştrilor mers vecinic urmează ochiu-i mut.

De-aceea voiu ca dânsul pe fiul meu să ‘nveţe

Cari cărări a vieţi-s deşarte, cari măreţe.

«Dar el din a lui munte în veci nu se coboară,

Căci nu vrea ca să piardă din ochi a lumei căi,

Ca nu cumva măsura, cu care el măsoară

În lipsa-i să se schimbe… şi el, întors din văi,

Silit ca să înceapă din începutu-i iar

Să nu poată s’oprească gândirea celor răi.

Şi cine – enigma vieţii voeşte s’o descue

Acela acel munte pe jos trebui să-l sue».

Magul n-are dreptul, din punct de vedere cosmico-religios, să coboare din vârful Muntelui Sacru, pentru că locul său, din vârful Muntelui, este, în primul rând, “limba” Thulei/Balanţei Cosmice! În al doilea rând, NUMAI din vârful Muntelui Sacru, ca dintr-o “ureche a lui Dionysos”, ca din “ombilicul terestru” – el poate “palpa”, INTEGRAL, zonele de lumină şi pe cele de întunecare, ale credinţei din spaţiul Cosmosului Tracic.

Aşa s-a ajuns şi la alungarea (de către Magul Kogaionului!) a tribului “romanilor”, care, la un moment dat, slăbise în credinţă (“slăvind” mai curând fiinţa fizică, raţiunea practică şi armele, decât Cerul unui Zalmoxis URANIAN!!!)  – de pe “Cerul” Daciei, dinspre Gurile Dunării…  - spre Apus=Locul Degeneraţilor Spiritual! De fapt, exodul acestui trib slăbit în credinţă/spiritualitate (ca să nu “infecteze/contamineze”, cu necredinţa lui, restul Poporului Sarabilor/Fiilor Soarelui/ai Lui Dumnezeu-Zalmoxis!) - este înscris de Homer, în Iliada (şi, apoi, de Vergilius, în Eneida), când se vorbeşte despre singurul “troian”/trac (dar degenerat spiritual, probabil, prin exacerbarea Eros-ului cel carnal!), Eneas, fiul Afroditei, silit de “incendiul” Troiei (adică, al patimilor nesănătoase/dezechilibratoare de Duh!), să plece, cu tatăl-Anchise în spinare, spre Cartagina şi, apoi, spre Italia…

Iată cum este descris Muntele Sacru, de către tracologul Adrian Bucurescu: “Muntele ce adăpostea peştera unde se retrăgea marele preot al geţilor se numea Kogaion

În Geografia (VII, 3, 5), Strabon scrie: Tot aşa şi acest munte a fost recunoscut drept sacru şi astfel îl numeau geţii; numele lui, Kogaion, era la fel cu numele râului care curgea alături”. KOG-A-ION înseamnă “Capul Magnificului”, fiind şi denumirea getică a Bucegilor, unde se află marele cap sculptat, acoperit cu tiara sacră, cunoscut sub numele de “Sfinxul Românesc”.

Râul ce curgea prin apropiere, despre care scrie Strabon, nu poate fi decât Ialomiţa, căreia geţii îi spuneau şi NAPARIS “Cerescul; Divinul”. Evident, adăpostul marelui preot era Peştera Ialomicioarei.

Deocamdată, singura inscripţie getică, unde apare numele Kogaion, este un text orfic, în versuri, pe o cărămidă descoperită la Romula (Reşca-Dobrosloveni, jud. Olt):

HAR TIOS

TINTONINOS

INSUS TIKO IS DAKON

KAND SIA TIL KOGAION

ILMATON HLIOYLO

PLEISTE NAKTOILO

Traducerea: Mare e Zeul, întotdeauna (şi pretutindeni)! Aşa să spună vitejii (cei curaţi), când privesc spre Kogaion! Ucenicii (recruţii) să cânte: Sfânt (puternic) este Domnul Nopţii!

Din text se deduce că «Domnul Nopţii» este echivalent cu Kogaion. Legendele elene şi romane spuneau că Orfeu era trac şi că MAINADES «Dansatoarele (sacre)» îi tăiaseră capul, pe care apoi îl aruncaseră în râu. Tot despre el se spunea ca era prinţul KYCON-ilor, etnonim apropiat de Kogaion. Cetatea natală a lui Orfeu era D-ION «A(1) lui Ion; A(1) Magnificului». Pe de altă parte, autorii antici scriau că misterele orfice se celebrau noaptea. Aşadar, sculptat de om sau modelat de natură, “Sfinxul” de pe platoul Bucegilor reprezenta, pentru geţi, capul lui Orfeu, Domnul Nopţii.



Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971