Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011
Anul 2010 periodic nr. 1 2 | 3 | 4 | 6 | 7 | 8 | 9 | 10 |
Anul 2009
Un motto din N. Steinhardt
Proteste, contestări şi pamflete ale scriitorilor Stefan Doru Dăncuş, Adrian Botez, Magdalena Albu, Corneliu Florea, Brăduţ Florescu, Angela Furtună, Virgil Diaconu, Ancelin Rosetti, Constantin Ciubotaru
- Partea II
- Partea III
Partea IV
„Statul la români” de Viorel Roman;
Un comentariu despre „Slujitorii care fac rău Credinţei”;
Mihai Ciubotaru despre „Ce este, de fapt, Republica Moldova”;
„F-16 cel de astăzi si Consiliul de Coroana din 1940”- un articol de V. Culiceanu;
O declaraţie a Alianţei Familiilor din România
CAZUL DACIA „ROMÂNIA MARE” - O AUTENTICĂ TEMĂ DE MEDITAŢIE sau :SĂ-I LĂSĂM PE PĂPUŞARI SĂ CREADĂ CĂ NE-AU „DUS DE NAS”!!! - Un amplu studiu de Prof. Dr. Adrian BOTEZ
CAZUL DACIA - Partea II
Partea II
Partea III
Nichita STĂNESCU în traducerea franceză a lui Constantin FROSIN;
VERSURI DE DAN LUPESCU
VERSURI DE ADRIAN BOTEZ
VERSURI DE MELANIA CUC
VERSURI DE PAUL POLIDOR
FLORENTIN SMARANDACHE A PRIMIT MEDALIA DE AUR PENTRU ŞTIINŢĂ
ION GHEORGHE ÎN COGAIONUL UITAŢILOR
VĂ INFORMĂM ÎN LEGĂTURĂ CUTREI ACTUALE OPORTUNITĂŢI DE AFIRMARE LITERARĂ: „Revista internaţională STARPRESS”, „Romeo şi Julieta la Mizil” şi „Antologiile revistei SINGUR”;
Eveniment editorial Silviu Dragomir, ;, De la regimul comunist la regimul Iliescu;, Îndreptăţite întâmpinări ale colegilor noştri de la revista „Contemporanul”;
Trei recenzii de Al. Florin ŢENE
Două recenzii de Octavian CURPAŞ
Două recenzii de Ionuţ CARAGEA
Cu George Roca de la spaţiul virtual la cel metaforic
O convorbire între Elisabeta IOSIF şi Al.Fl. ŢENE
IMPORTANŢII ROMÂNI AI STRĂINĂTĂŢII ŞI AI ŢĂRII LOR: CLAUDIU MĂTASĂ - un interviu luat de Nicolae Dima Viaţa neobişnuită a unui om de ştiinţă român refugiat în Statele Unite consemnată într-un interviu luat de Nicolae Dima, o altă personalitate importantă printre românii din străinătate.- Partea I
Partea II
Partea III
Partea IV
Partea V
INTERNETUL VĂZUT DIN MEDIA TIPĂRITĂ
Balaurul Bondoc – o nouă specie de velociraptor descoperită în România
Rubricile lui Dan GHELASE, Ioan LILĂ, Ionuţ CARAGEA, Elisabeta IOSIF
- Partea II
Alte surse de folclor internet
Va oferim spre decărcare alte producţii şi filme din folclorul internetului
SLIDE SHOW DESPRE CUM PUTEŢI UITA DE CRIZA BÂND UN PĂHĂREL

 CE ESTE DE FAPT REPUBLICA  MOLDOVA ? DOUĂ ARTICOLE DE MIHAI CIUBOTARU PRELUATE DIN REVISTA „BASARABIA LITERARĂ”


                            DE CE SA FACEM PE PLACUL RUŞILOR,
                                  CI NU A STRĂMOŞILOR NOŞTRI
               – DE A TRĂI INTR-UN SINGUR STAT AL ROMÂNILOR, ROMÂNIA?


Dacă e să facem bilanţul celor 19 ani de independenţă a R. Moldova putem constata că ea a trecut printr-o perioadă foarte grea, mă refer la basarabeanul simplu care duce toată povara, tot greul vieţii. Ţinut în continuare în Comunitatea Statelor Independente, declarându-şi independenţa faţă de URSS, ea continuă să fie dependentă de Federaţia Rusă.

În 1991 a fost posibila obtinerea independentei juridice – de iure, dar nu si de facto, caci guvernarile de stinga au impins RM spre a fi dependenta de Rusia. O parte a teritoriului R. Moldova, Transnistria, rămâne a fi ocupat de trupele militare ale Federaţiei Ruse, iar Parlamentul R. Moldova încă n-a adoptat o decizie specială cu privire la retragerea necondiţionată şi imediată a trupelor militare ruseşti. La 19 ani de la independenta se discuta despre falimentul statului moldovenesc care trebuie modernizat si înlocuit cu un stat democratic.Moldova furata de nomenclatura din toate timpurile, este rusinea Europei, cu un PIB anual pe cap de locuitor de circa 1.400 dolari SUA, la nivelul Africii. Unii declara ca in R.M. in premiera mondiala a fost construit capitalismul de cumatrie. Timp de 8 ani Partidul Comuniştilor a instituit în tara un regim politienesc corupt, in cele mai bune traditii ale lumii a treia, lume in care Moldova a si plonjat definitiv in plan social-economic. Sistemul de stat, putred si in dezagregare, absolut ineficient, care ii persecuta pe indezirabili incalcând drepturile si prevederile constitutionale, toate acestea au devenit simptome evidente, demonstrând ca Republica Moldova este o tara fara viitor. Pericolul este cat se poate de real, ca PCRM să ajungă din nou la guvernare din cauza mentalitatii oamenilor. Acesta e tristul adevăr. Presa rusă şi americană subliniază însă şi alte realităţi din Republica Moldova. “Washington Times” scrie că Ambasada SUA în Republica Moldova a recepţionat în anul curent mai multe informaţii neoficiale precum că în Republica Moldova au loc „preluări ostile” ale afacerilor profitabile, informează Unimedia. Departamentul de Stat al SUA anunţă că proprietarii afacerilor sunt abordaţi de către persoane politice în vederea obţinerii cotelor-părţi ale întreprinderilor. În caz de refuz, aceştia sunt ameninţaţi că le vor fi închise afacerile.

Totodată, Departamentul de Stat al SUA precizează că mai multe surse informează despre faptul că în sistemul de învăţământ din Republica Moldova este răspândit fenomenul corupţiei.

Moldova marchează independenţa printr-o situaţie politică dificilă. Ea nu a putut fi stabilizată începând din primăvara lui 2009, când alegerile parlamentare s-au soldat cu proteste de masă, participanţii dând foc clădirilor parlamentului şi preşedinţiei.

După părerea preşedintelui interimar Mihai Ghimpu « Zilele grele pe care le trăim sunt consecinţa faptului că am fost subjugaţi, am fost puşi în situaţia să trăim nu după legile noastre, ci după legile altora: sovietice, totalitare, comuniste.

În prezent Moscova pune piedici exportului de vinuri moldoveneşti, interzice exporturile de fructe şi legume pentru peste 100 de companii.

Guvernarea liberal-democrată de la Chişinău a împlinit un an. Oamenii simpli spun că acum nu se mai tem să spună ce gândesc, analiştii politici afirmă că faţa Moldovei s-a schimbat, iar clasa politică vorbeşte despre o deschidere fără precedent a comunităţii internaţionale faţă de Republica Moldova, transmite Jurnalul Naţional. Prima şi cea mai mare realizare a actualei guvernări liberal-democrate este evitarea falimentului. După 8 ani de guvernare, comuniştii au lăsat un buget care a trebuit să fie refăcut cu injecţii importante financiare din partea organismelor internaţionale. Putem constata cu strângere de inimă că la 19 de independenţă nu avem conştiinţa propriei identităţi. Încă nu ne-am lămurit ce limbă vorbim şi cine suntem.

Se pare, noi basarabenii, ar trebui, sa invatam ce inseamna sa fii patriot,dedicat cauzei nationale de la fratii nostri ardeleni care nu au uitat niciodata in decursul secolelor de ocupatie austriaca si ungara ca sunt romani. Trăim 19 ani de demagogie, R. Moldova este un stat constituit pe un teritoriu istoric si de drept apartinand Romaniei. O denumire care nu produce decat confuzie. Moldova adevarata, in care domneste spiritul romanesc, in care sunt majoritatea manastirilor, cetatile de scaun, etc este intre Prut si Carpati.O parte a Moldovei feudale a avut nesansa istorica sa fie anexata de imperiul tarist, rezultatele acelei ocupatii le putem vedea si-n ziua de azi. Nu avem dreptul istoric si moral sa ne numim Republica Moldova, independenti pe placul celor care au inventat natiunea si limba moldoveneasca, adica ocupantii rusi si sovietici. Prin urmare, aceasta aniversare pentru romanii basarabeni este de trista amintire.

Atitudinile fata de valorile sfinte, fata de marele adevar istoric « SUNTEM ROMÂNI ŞI PUNCTUM » dezbina, in continuare, clasa politica din Basarabia . O platforma unica nationala a fortelor democratice, bazată pe redobindirea identitatii si constiintei romanesti, este singura cale, care ar putea să ne redea Libertatea şi să ne scoată din sfera de influenta rusa, convingându-i pe partenerii occidentali să ne sprijine pe drumul nostru spre spatiul euratlantic, prin reintregirea Natiunii Romane.

Proclamarea – in anul 1991 – a Independentei Republicii Moldova a fost un eveniment istoric Actul de echitate istorica însă va fi decizia de reunificare a celor doua state romanesti, România şi Basarabia. Dumnezeu să ne ajute !

SCURT ISTORIC

1. R. Moldova este parte a Basarabiei, care, la rândul său face parte din Principatul Moldovei, acesta din urmă a contribuit la naşterea statului România.

Românimea zilelor noastre

Etimologia numelui Moldova, iniţial numele unui râu, este discutată. Majoritatea cercetătorilor, se referă la cuvântul “Mulda”, care înseamnă în germanica veche “scobitură prăfoasă, mină” (Hasdeu consideră că această denumire a fost adusă de bastarni), ceeace se acordă cu: semnificaţia numelui românesc al primei capitale Baia; prezenţa pe aceste meleaguri a meşterilor mineri Saşi (de la care se trage şi denumirea cetăţii “Neamţului”); denumirea râului Moldova, în germană “Moldau” (nume care desemnează şi Vltava din Republica Cehă), în maghiară “Molda” (Baia numindu-se în această limbă “Moldvàr” iar voievodatul Moldovei: “Moldva”). Conform acestei teorii, Moldova ar însemna aşadar “Ţara minelor”. Dar există şi alte teorii, conform cărora numirea Moldovei ar veni de la coniferul “Molid” prezent în altitudine în munţii Călimani, în jurul Dornei şi în masivul Ceahlăului, sau mai timpuriu, din antichitatea târzie, din limba gotică sau chiar dacică. În trecut mai circula şi o legendă, raportată de Bogdan Petriceicu Haşdeu, după care voievodul maramureşean Dragoş de Bedeu, venit la vânătoare de zimbri în zonă, avea o căţea numită Molda, care, sleită de puteri, se înnecă în râul ce-i poartă numele de atunci încoace. În actele cancelariei domneşti ţara era denumită: Moldova, după râul cu acelaşi nume. Uneori apare şi numele de: “Moldo-Vlahia”, (”Vlahia Moldovenească”), sau de “Bogdano-Vlahia”, (Ţara lui Bogdan) de Dolha după numele domnitorului (tot maramureşean) sub care şi-a obţinut independenţa. Grecii o denumeau: “Ruso-Vlahia”, (”Vlahia dinspre Rusia”); sau “Mauro-Vlahia”, (”Vlahia neagră”, de la pădurile de nepătruns). Pentru Ţara Românească, grecii foloseau denumirea “Ungro-Vlahia”, (”Vlahia dinspre Ungaria”). Turcii foloseau denumirile: “Bogdan-ili”, sau “Kara-Bogdan” (”Bogdania neagră”) (cu referire atât la întemeietorul Bogdan I, cât şi la pădurile de nepătruns). Deci, la 1359 este intemeiat Voievodatul Moldovei, ca stat independent. Intemeietorul fiind maramureşanul Bogdan I. Pe timpul lui Ştefan III, cel Mare şi Sfânt, Moldova ajunge la întinderea şi puterea ei maximă. La 1600, Mihai Viteazul infăptuieşte marea unire (după cea făurită de Burebista, regele geto-dac) a celor trei ţări româneşti.

La 1775, Austria ia nordul Moldovei (prin minciună), numindu-l Bucovina.

Bucovina, Moldova de Apus şi Basarabia sunt părţi ale Moldovei istorice, azi împărţite între România (46%), Rep. Moldova (36%) şi Ucraina (18%).

La 1812, după războiul ruso-turc, are loc Pacea de la Bucureşti, unde se decide ca partea de Est a Voievodatului Moldovei să fie anexată Imperiului Rus (iarăşi prin minciună şi trădare). Ruşii îi dau numele de Basarabia, nume care era dat doar părţii de Sud (Bugeacul de astăzi). Numele de Basarabia îşi are originea de pe timpul lui Basarab I, voievodul Munteniei, care a cucerit acest teritoriu de la tătari în secolul al XIV-lea. La 1848 are loc revoluţia în ţările româneşti, care pune în fiinţă ideea unirii. La 1856, după războiul ruso-turc, pierdut de ruşi, Moldova primeşte inapoi trei judeţe din Sudul Basarabiei: Izmail, Cahul şi Chilia. La 1859, Al.I.Cuza devine domn în Principatul Moldovei (ceea ce a rămas din el), după care, peste puţin timp (cca 2 săptămâni distanţă) este ales domn şi-n Ţara Românească. La 1862 este făcută unirea formală a celor două părţi sub numele de România, cu capitala la Bucureşti. La 1866 Al.I.Cuza este nevoit să abdice. Prinţul, de viţă germană, Carol de Hohenzollern-Sigmaringen a fost desemnat Prinţ al României, în speranţa asigurării sprijinului german pentru o viitoare unire şi independenţă. La 1877, după războiul ruso-româno-turc, România devine independentă, dar Sudul Basarabiei este reanexat la Imp. Rus (1878). La 1881 Carol devine rege al României. La 2 decembrie 1917, Sfatul Ţării proclamă oficial Republica Democrată Moldovenească.

La 22 decembrie 1917, Sfatul Ţării cere ajutor guvernului de la Iaşi să restabilească ordinea cu ajutorul armatei. La 27 martie 1918, este votată unirea cu România. La 15 noiembrie 1918, Congresul General al Bucovinei votează unirea cu România. La 1 decembrie 1918, Marea Adunare Naţională a Românilor din Transilvania decide unirea cu România. La 1920 Tratatul de la Trianon consfinţeşte unirea României.

La 15 octombrie 1922 are loc la Alba Iulia încoronarea Regelui Ferdinand şi a Reginei Maria ca suverani ai României Mari. La 1924, autorităţile sovietice au luat iniţiativa creării RSS Autonome Moldoveneşti în cadrul RSS Ucrainene, cu capitala la Balta (schimbată mai târziu la Tiraspol).

Harta României din 1924. România cuprindea la acea dată cea mai mare parte a ceea ce este azi Republica Moldova. Pe malul stâng al Nistrului se află RSSA Moldovenească, (1924 – 1940), care este azi în cea mai mare parte regăsită în Transnistria.

La 28 iunie 1940, conform Pactului germano-sovietic, Ribbentrop-Molotov, încheiat la 23 august 1939 şi după o serie de ultimatumuri, trupele sovietice intră în Basarabia, Bucovina de Nord (şi în Ținutul Herţa – aşa au vrut). Încep deportările spre „fundul” Imperiului. Conform datelor în mai puţin de un an sovieticii au arestat, deportat, asasinat peste 300.000 români, iar după revenirea lor , în 1944, procentul victimilor avea să urce la peste 1/3 din totalul populaţiei (aproximativ 1.000.000 de persoane). În 1941, generalul Antonescu îndeamnă „Soldaţi, vă ordon, treceţi Prutul!”. În 1944, la 23 august, armata sovietică ocupă Basarabia din nou. Conform împărţirii făcute de către Stalin în 1940, Basarabia urma să fie tăiată în trei. Deci, Bugeacul, cât şi N Basarabiei împreună cu N Bucovinei reveneau RSS Ucrainene, iar restul plus o parte a RSSA Moldoveneşti forma RSS Moldovenească. La 1946-47 are loc foametea organizată, care a pricinuit moartea a cca 200.000 persoane. În 1949 din nou deportarea a peste 11.000 de familii. În 1951 se încheie valul de deportări. La 27 august 1991 RSS Moldovenească se declară Republica Moldova, ca stat independent. Se încearcă unirea cu Patria Mamă, dar incompetenţii din cele două părţi nu o pot duce până la capăt. Imediat după proclamarea independenţei, au apărut concomitent o mişcare care sprijinea reunificarea cu România şi mişcări potrivnice care sprijineau fie unirea cu Rusia sau cu Ucraina, fie despărţirea unor teritorii (Transnistria, Găgăuzia) de Moldova. Cele din urmă au proclamat unilateral independenţa teritoriilor respective. în 1992, Republica Moldova a încercat să-şi aşeze suveranitatea prin forţa armelor în stânga Nistrului, dar a fost împiedicată de a 14-a armată a Rusiei. În martie 1994, un referendum a arătat că marea majoritate a votanţilor prefera independenţa. Concluzia ar fi asta: – Republica Moldova este un stat independent, dar plămădit de către autorităţile sovietice Nicidecum R. Moldova nu poate fi continuitoarea Principatului Moldova.

Scopul fondării acestei republici fiind rusificarea poporului valah, adică al celui român. Prima fază, unirea unei părţi din RSSA Moldoveneşti cu o parte din Basarabia. Faza finală, unirea Patriei Mame cu R. Moldova, care trebuia să fie sub influienţa ruşilor (deci nu a R. Moldova cu România, ci invers) La mijlocul sec. XIX-lea moldovenii au fost cei care au început formarea statului modern român Politica dusă de către autoritatea comunistă din R. Moldova a fost continuarea a ceea ce a fost iniţiat de către ruşi, rusificarea şi ura pentru poporul din care facem parte, al neamului românesc

De ce să facem pe placul ruşilor, ci nu a strămoşilor noştri – de a trăi într-un singur stat al românilor, România?

2. De ce român şi limba română?

Harta graiurilor româneşti

După cum spunea cronicarul Miron Costin: Măcară dară că şi la istorii şi la graiul şi streinilor şi înde sine cu vréme, cu vacuri, cu primenéle au şi dobândescŭ şi alte numere, iară acela carile ieste vechiŭ nume stă întemeiat si înrădăcinat: rumân. Cum vedem că, măcară că ne răspundem acum moldovéni, iară nu întrebăm: ştii moldovenéşte?, ce ştii românéşte?, adecă râmlenéşte, puţin nu zicem: sţis romaniţe? pre limba latinească. Stă dară numele cel vechiŭ ca un teméi neclătit, deşi adaog ori vrémile îndelungate, ori streini adaog şi alte numere, iară cela din rădăcină nu să mută. Şi aşa ieste acestor ţări si ţărâi noastre, Moldovei si Ţărâi Munteneşti numele cel direptŭ de moşie, ieste rumân, cum să răspundŭ şi acum toşi acéia din ţările Ungureşti lăcuitori şi munténii ţara lor şi scriu şi răspundŭ cu graiul: Ţara Românească. Dimitrie Cantemir a scris în lucrarea sa „Descrierea Moldovei”: Valahii şi ardelenii au acelaşi grai cu moldovenii; dar rostirea lor este ceva mai aspră, precum: giur, pe care valahul îl rosteşte jur, ca leşescul z sau franţuzescul j; Dumnedzeu, valah Dumnezău; acmu, valah acuma; acela, valah ahela. Mai au şi câteva vorbe pe care moldovenii nu le ştiu; însă pe acestea nu le folosesc când scriu. Se ţin pas cu pas de graiul şi scrierea moldovenească şi recunosc, în chipul acesta, de fapt că graiul moldovenesc este mai curat decât al lor.

Domnul Laţcu (aproximativ 1365-1373), fiul primului domnitor al Moldovei, era recunoscut de către Sfântul Scaun ca “Duce al Moldovei” printr-o scrisoare în care se adăuga că Moldova este parte a naţiunii vlahe (române): dux Moldavie partium seu nationis Wlachie. Cronicarul polonez Jan Długosz afirma în 1476 că moldovenii si valahii “au aceleaşi limbă si obiceiuri”. Trimiteri la o aşa-numită “limbă moldovenească” pot fi găsite în lucrări timpurii precum cea a lui Grigore Ureche Letopiseţul Ţării Moldovei, unde autorul notează că de fapt această limbă este vorbită de moldoveni, valahi si vlahii transilvăneni. Ruşii în multe rânduri au încercat atât să schimbe identitatea şi denumirea limbii (doar să nu fie română), cât şi s-o scoată din uzul populaţiei româneşti din Basarabia (apoi şi din Bucovina de N).

3. Ce este limba moldovenească?

În regiunea din stânga Nistrului autorităţile sovietice au înfiinţat în 1924 RASS Moldovenească, ca o republică autonomă subordonată RSS Ucraineană. Aici îşi are obârşia teoria unei limbi moldoveneşti diferită de română, prin această teorie URSS încercând să-şi justifice pretenţiile asupra Basarabiei. Ţăranii moldoveni din Transnistria erau în mare parte analfabeţi şi nu cunoşteau limba română literară. Autorităţile sovietice au încercat să creeze o nouă limbă literară, scrisă în alfabet chirilic şi cît mai depărtată de limba română. Cu crearea noii limbi literare s-a ocupat lingvistul Leonid Madan, dar nu a existat niciodată o acceptare unanimă a invenţiilor acestuia de către autorităţile sovietice. Metodele folosite la crearea noii limbi literare moldoveneşti au inclus: Notarea în scris a tuturor diferenţelor de rostire dintre graiul vorbit al moldovenilor din Transnistria sau Basarabia şi limba română literară. Folosirea unor împrumuturi din rusă, de pildă: galstuh = cravată, slovari = dicţionar. Născocirea unor neologisme mai ales pentru noţiuni abstracte care lipseau din vorbirea obişnuită a ţăranilor moldoveni analfabeţi. Exemple de neologisme născocite cu acest prilej: unofelnic = monoton, singurcîrmuiri = autoadministrare, unogîndiri = unitate de idei, amuvremnic = contemporan Exemplu de “limbă moldovenească” din anii ‘20 (transpusă în alfabet latin): “Deamu v-o două luni di zăli, dicînd “Plugaru Roş” îşi lunjeşte discusîia dispri orfografia moldovineascî, mai întîi trebui di spus cî sfada merji nu dispri limba moldovineascî, dar dispri orfografii, adicî dispri sămnuirea sunitilor cari sînt în limba jii moldovineascî” (Petru Chior, comisar al poporului pentru învăţămînt în RSSA Moldovenească, în broşura “Despre orfografia moldovenească” din 1929). În perioada 1932-1938 sovieticii au renunţat la teoria moldovenistă, trecându-se la folosirea alfabetului latin şi a limbii române literare. În 1938 alfabetul chirilic a fost reintrodus, adepţii alfabetului latin trimişi în puşcării, iar teoria limbii moldoveneşti diferită de română a revenit în forţă. După al doilea război mondial, autorităţile sovietice au introdus alfabetul chirilic şi noţiunea de limbă moldovenească şi în Basarabia, fără însă să se revină la formele extreme de diferenţiere faţă de română propăvăduite în anii ‘20. Limba literară moldovenească de după al doilea război mondial a fost practic identică cu limba literară română, cu excepţia folosirii alfabetului chirilic şi a câtorva cuvinte diferite. Ideea limbii moldoveneşti continuă şi-n zilele noastre, marii susţinători fiind chiar cei trei conducători a R. Moldova. Conform Academiei de Ştiinţe din R. Moldova şi a Declaraţiei de Independenţă (1991) limba ce se vorbeşte în Basarabia este româna.

4. De ce Mitropolia Basarabiei subordonată Bisericii Ortodoxe Române?

În evul mediu biserica a avut un rol important în domeniile vieţii sociale, juridice şi a ţărilor române.biserica ortodoxă s-a dezvoltat şi s-a organizat sub oblăduirea bizanţului, dar a cunoscut şi influienţe slave. românii s-au născut ca un popor întemeierea primelor mitropolii a avut loc în Ţara Românească în 1359 la argeş în timpul lui Nicolae Alexandru şi în 1370 la Severin în timpul lui vladislav vlaicu. în 1401 patriarhia de la constantinopol recunoaste mitropolia moldovei. în transilvania, după cucerirea maghiară, locul episcopiilor ortodoxe a fost luat de cele catolice.

O dată cu unirea din 1859, contopirea celor două Mitropolii formează Biserica Ortodoxă Română. Aşa cum, Basarabia este parte a Principatul Moldovei, care a participat la unire, rezultă că, şi biserica este comună.

Actuala Mitropolie a Moldovei este sub stăpânirea celei ruseşti, ceea ce nu este corect. Noi avem Biserica noastră, a românilor moldoveni, care a fost înfiinţată în 1401, pe timpul lui Alexandru cel Bun, şi care acum face parte din Biserica Ortodoxă Română, nicidecum din cea rusească. În loc să dezvoltăm Biserica noastră, noi, basarabenii şi bucovinenii, contribuim la înflorirea bisericii ruşilor (ex. banii care sunt transferaţi în contul lor). De ce ne supunem bisericii care ne-a distrus scrierile şi care a contribuit la nimicirea preoţilor noştri, a distrugerii lăcaşurilor sfinte?



                                CUI SE DATOREAZĂ TRAGEDIA ŞI SĂRĂCIA
                                                   ÎN CARE ZACE BASARABIA

Trebuie să spunem marele adevăr, că tragedia şi sărăcia în care zace Basarabia în zilele de astăzi se datorează Moscovei şi ambiţiilor sale imperiale. Referendumul de la 5 septembrie 2010 ne-a demonstrat o dată în plus cât de mult vrea Moscova să oprească înaintarea Basarabiei spre Uniunea Europeană, Ieşirea ei din CSI,. Unirea cu Romånia, Aderarea la NATO. Pentru Moscova orice metodă e bună, doar să-şi atingă scopul ei imperial, să-şi menţină zona sa de influenţă, pământurile acaparate prin minciună, pe calea unor războaie nedrepte, să rămână Basarabia în continuare un stat vasal, şi de ce nu , o simplă gubernie de pe timpurile imperiului ţarist şi sovietic. Ea poate recurge la cele mai criminale metode, ca, de exemplu, războiul din Transnistria, sau ar putea dezlănţui şantajul prin separarea teritoriilor locuite de gagauzi şi bulgari. Referendumul din 5 septembrie a demonstrat că Moscova şi mercenarii săi din Basarabia sânt gata de orice: teroare, dezinformare, boicot bolşevic. Într-un cuvânt Basarabia este totalmente asediată de Moscova şi de mercenarii săi, un adevărat război nedeclarat.

Boicotul comunist a arătat că Partidul Comuniştilor este unul de ocupaţie şi metodele sale de luptă sânt cele întrebuinţate într-un război : dezinformarea, minciuna, manipularea şi intimidarea populaţiei, sabotajul. Scopul scuză mijloacele. Exact ca în perioada sovietică îi sparie pe cetăţenii alolingvi cu aderarea la NATO. şi Unirea cu România . Principalul e să-l faci pe cetăţean să-şi piardă curajul, să nu se mai intereseze la concret de diferite politici economice, ci să trăiască cu o frică alimentată de ei artificial. Este strategia care a menţinut regimul Voronin timp de opt ani de zile la putere E mai simplu să dărâmi, să ţii totul într-un haos, decât să construieşti un stat democratic, un popor cu o conştiinţă naţională bazată pe adevărul istoric.

Iată că alături de comunişti, putem spune cu certitudine că Rusia a boicotat şi ea referendumul din 5 septembrie, sabotând şi blocând importurile de produse moldoveneşti, creând impresia că administraţia actuală de la Chişinău nu este capabilă să administreze treburile ţării. Atitudinea ostilă a Moscovei a cântărit greu în ochii minoritarilor rusofoni care, în marea lor majoritate, au refuzat să participe la plebiscit. Moldova rămâne în continuare prizoniera minorităţilor naţionale duşmănoase şi arogante în mare parte. Naţionalismul agresiv, nostalgia vremurilor imperiale (ţariste sau sovietice), multisecularul mesianism slav renasc şi se dezvoltă pe măsură ce nivelul de trai şi puterea militară a ruşilor se refac.Moscova vrea să-şi refacă imperiul cu orice preţ spre care a mers sute de ani. Cât de convingătoare este în acest sens declaraţia preşedintelui Georgiei Mihail Saakaşvil făcută în cadrul unui interviu pentru radio “Echo Moskvi : „Toţi preşedinţii care displac FSB-ului şi KGB-ului rus, sunt consideraţi demenţi. Eu sunt acuzat că sunt nebun, îi vine rândul şi lui Ghimpu. Sunt acuzat că aş fi bolnav psihic din 2004, de când nu le-am plăcut celor de la Moscova. Acum şi Lukaşenco este consdiderat alienat, Iuşcenco demult era diagnosticat ca dement, îi vine rândul şi Moldovei căci, în viziunea Federaţiei Ruse, acolo la putere au venit oameni nebuni”. Saakaşvili consideră că şi Ucraina, şi Belarus, şi Moldova sunt ţări diferite, dar care au o dorinţă comună “de a trăi în pace, fără conflicte, de a fi independente şi integre.

“Dacă am avea numai noi probleme cu Rusia, atunci toţi ar spune că ceva nu e în regulă cu liderii din Tbilisi. Dar când toate aceste ţări au aceeaşi problemă, înseamnă că ori toată lumea şi-a ieşit din minţi, ori, totuşi, e problema Moscovei”, a adăugat liderul Georgiei.Vrem să amintim că atât Georgia, cât şi Moldova au o mare dorinţa de a scăpa de ocupaţia teritorială a Federaţiei Ruse.

Referendumul desfasurat duminica, 5.septembrie.2010, a demonstrat inca o data existenta unei prapastii intre: a) clasa politica (afectata de intrigi) si cetateanul simplu (buimacit de atatea competitii electorale); b) varstnicii (exemplari pana la indoctrinare) si tinerii (dezamagiti de felul cum au fost elucidate abuzurile din aprilie 2009); c) minoritatea etno-imperiala (nostalgica, agresiva, sovina) si majoritatea etno-mioritica (romantica, nehotarata, dezbinata).

După părerea Sabinei Fati de la România liberă « Ideea evadării Republicii Moldova din plutonul aşa-numitei „vecinătăţi apropiate” a Rusiei este deocamdată boicotată chiar din interiorul forţelor democratice sprijinite de Uniunea Europeană şi România. Dezbinarea din arcul de guvernământ şi concurenţa dintre liderii partidelor aflate la putere în Basarabia dau apă la moară comuniştilor şi intereselor ruseşti din zonă. Referendumul a eşuat din pricina neînţelegerilor dintre aliaţi, a intereselor divergente şi a campaniilor electorale paralele pornite înainte de vreme. Acest eşec este privit la Moscova ca un pas înainte spre revenirea Chişinăului sub aripa ocrotitoare a Rusiei, după un an în care Republica Moldova a funcţionat cu un preşedinte interimar, fiindcă partidele de dreapta nu au reuşit să strângă o majoritate calificată pentru a rezolva această problemă de legitimitate ».

Referendumul din 5 septembrie ne învaţă că orice lucru început trebuie valorificat şi dus până la capăt: condamnarea comunismului, cercetarea criminalilor din 7 aprilie, combaterea activităţilor mafiote. Alianţa şi-a epuizat de mult perioada de graţie şi e nevoită, practic, să o ia de la capăt pentru a recâştiga încrederea oamenilor.

Ce atitudine trebuie să avem şi cum trebuie să luptăm împotriva unor asemenea partide, precum sânt : PCRM, PSD, PUM, care promovează politica imperială a Federaţiei Ruse, împotriva unor mercenari, rusofanarioţi, scopul cărora este lupta împotriva libertăţii şi identităţii româneşti a basarabenilor. Putem noi instaura o democraţie europeană , crea un stat naţional, când pe teritoriul Basarabiei activează asemenea partide proimperiale. ?

Referendumul din 5 septembrie din această toamnă ar trebui să-i unească pe toţi politicienii pro-europeni, pentru a învinge în această luptă sfântă împotriva Moscovei – cetăţii Patronilor de la Rasarit şi a mercenarilor lor din Basarabia, care se vor stăpâni pentru totdeauna. Nu va fi uşor, dar va trebui să învingem !

MOSCOVA ŞI CUCERIRILE SALE

Primul stat al slavilor de răsărit, Rusia Kieveană, a adoptat creştinismul sub influenţa Imperiului Bizantin în 988, începând astfel sinteza dintre culturile slavă şi bizantină, care avea să definească cultura rusă pentru următoarele şapte secole.

Invazia mongolilor a accentuat fragmentarea Rusiei Kievene. În 1223, Rusia Kieveană a trebuit să facă faţă campaniei militare hotărâtoare a mongolilor, fiind învinsă cu desăvârşire în bătălia de la râul Kalka. În 1240, mongolii au prădat oraşul Kiev şi şi-au continuat atacul către vest în Polonia şi Ungaria. Până în acel moment, mongolii cuceriseră aproape toate principatele ruseşti, doar Novgorodul rămânând independent.

Impactul invaziei mongolilor asupra teritoriilor ruseşti a fost inegal. Aproape jumate din populaţia teritoriului a fost pierdută în timpul invaziei. Cultura citadină a fost complet distrusă. Oraşe precum Kievul nu şi-au mai revenit niciodată după devastările atacului iniţial. În timp ce Novgorodul continua să prospere, oraşul Moscova, aflat sub suzeranitate mongolă, a început să înflorească din 1328. Deşi armatele ruseşti au reuşit să învingă Hoarda de Aur în bătălia de la Kulikovo în 1380, mongolii au continuat să domine teritoriile locuite de ruşi şi să pretindă de la prinţii ruşi tribut până pe la anul 1480.

Rusia Kieveană a dispărut până în cele din urmă ca stat, lăsând în urmă mai multe state aflate în competiţie pentru dreptul de a se numi moştenitori ai culturii şi poziţiei dominante. După secolul al XIII-lea, Marele Ducat al Moscovei a ajuns să domine fostul centru cultural şi politic, Kievul

Dezvoltarea Principatului Moscovei

Daniil Alexandrovici, cel mai tânăr fiu al lui Nevski, o fondat principatul având capitala la Moscova, până la urmă reuşind să-i alunge pe tătari din Rusia. Foarte bine plasat în centrul sistemului de râuri ruseşti şi înconjurat de codri şi de mlaştini de nepătruns, Principatul (Cnezatul) Moscovei a fost la început unul dintre vasalii Cnezatului Vladimirului, dar în scurtă vreme situaţia s-a schimbat, Moscova absorbindu-şi fostul suzeran. Un factor extrem de important în ascensiunea Moscovei a fost colaborarea cnezilor săi cu stăpânii mongoli, care le-a acordat titlul de Mari Prinţi ai Rusiei şi i-au împuternicit să colecteze tributurile datorate mongolilor de restul cnezatelor ruseşti. Prestigiul principatului a crescut şi mai mult atunci când Moscova a devenit centrul spiritual al Bisericii Ortodoxe Ruse. Mitropolitul bisericii ruse a fugit din Kiev în Vladimir în 1299, pentru ca peste câţiva ani mai târziu să-şi mute scaunul mitropolitan în Moscova.

Până la jumatea secolului al XIV-lea, puterea mongolilor a scăzut suficient de mult pentru ca Marii Prinţi ai Rusiei să fie capabili să lupte cu sorţi de izbândă împotriva jugului mongol. În 1380, la Kulikovo, pe râul Don, armatele hanului au fost învinse şi, deşi această victorie nu a determinat sfârşitul controlului tătar asupra Rusiei, i-a adus o mare faimă cneazului creştin învingător. Cnejii de la Moscova aveau în acest moment o poziţie extrem de puternică din punct de vedere politic, şi până la mijlocul secolului al XV-lea, principatul şi-a mărit încontinuu întinderea prin cumpărari, război sau alianţe matrimoniale.

Ivan al III-lea cel Mare

În secolul al XV-lea, principii Moscovei au început să strângă pământurile ruseşti sub ascultarea lor. Cel care a reuşit cel mai bine în această întreprindere a fost Ivan cel Mare (1462–1505), care a fost conducătorul care a pus fundaţiile viitorului stat naţional rus. Ivan a reuşit să crească de mai mult de două ori suprafaţa principatului său, plasând cea mai mare parte a nordului Rusiei sub conducerea Moscovei. De asemenea, Ivan şi-a proclamat suzeranitatea absolută asupra tuturor cnejilor şi nobililor ruşi. După ce a refuzat să mai plătească tributul tătarilor, Ivan a iniţiat o serie de atacuri care a deschis calea către înfrângerea definitivă a Hoardei de Aur, care se afla într-un proces continuu de decădere şi de descompunere în mai multe hoarde şi hanate.

Ivan a căutat să protejeze graniţele sudice împotriva atacurilor hoardelor. Pentru atingerea acestui ţel, Ivan a oferit moşii nobililor în schimbul obligaţiilor militare. Acest sistem de acordare al moşiilor boierilor războinici a fost cel care a creat baza unei extrem de puternice armate de cavalerişti.

În timpul conflictului cu Pskovul, călugărul Filofei i-a scris o scrisoare lui Ivan al III-lea în care îi făcea profeţia că regatul rus care avea să vină urma să devină a treia Romă. Ivan a intrat în conflict cu Lituania, puternicul rival din nord-vest al ruşilor, pentru controlul mai multor principate semiindependente desprinse din defuncta Rusie Kieveană, aflate pe cursul superior al râurilor Doneţ şi Nipru. Cu ajutorul trădării unora dintre cnejii locali, după încăierări de frontieră şi un război cu lituanieinii care s-a terminat fără rezultate spectaculoase de-abia în 1503, Ivan al III-lea a reuşit să cucerească noi teritorii în vest, iar Principatul Moscovei şi-a triplat suprafaţa în timpul domniei lui.

Consolidarea puterii în interiorul ţării a fost acompaniată de expansiunea externă. Până în secolul al XVI-lea, cnejii de la Moscova au considerat întreg teritoriul Rusiei ca pe proprietatea lor colectivă. Diferiţi prinţi semiindependenţi mai pretindeau încă stăpânirea asupra anumitor teritorii, dar Ivan al III-lea i-a forţat pe prinţii mai puţin importanţi să-l recunoască pe el şi pe descendenţii lui ca şefi de necontestat în domeniile militar, juridic şi al afacerilor externe. Încet, încet, conducătorii Principatului Moscovei s-au ridicat până la rangul de puternici domnitori autocraţi, ţari.

Ivan al IV-lea cel Groaznic

Portret al lui Ivan al IV-lea cel Groaznic.Ivan al IV-lea cel Groaznic a fost primul cneaz moscovit care s-a intitulat “ţar.”

Dezvoltarea puterii autocrate a ţarului a ajuns la apogeu în timpul domniei lui Ivan cel Groaznic (1547–1584). Ivan a întărit poziţia ţarului până la un nivel nemaiîntâlnit, subordonându-şi fără îndurare nobilii voinţei sale, executând sau exilându-i pe cei care i se împotriveau câtuşi de puţin. Ivan cel Groaznic a fost şi un politician vizionar care a promulgat un nou cod de legi, reformând morala clerului, dar a şi ctitorit biserici, printre care şi Catedrala Sfântului Vasile, care străjuieşte şi în zilele noastre Piaţa Roşie. Tot în această perioadă, cazacii ruşi au fondat primele aşezări în vestul Siberiei.

Războaiele împotriva statului polono-lituanian (1654–1667), au adus importante câştiguri, printre cele mai importante fiind Smolenskul, Kievul şi jumătatea răsăriteană a Ucrainei.

Romanovii

Rusia şi-a continuat acapararea de noi teritorii în secolul al XVII-lea. În sud-vest a cucerit Ucraina răsăriteană, care fusese până atunci parte a statului polono-lituanian.

In răsărit, Rusia a cucerit Siberia de vest în secolul al XVI-lea. Pe la mijlocul secolului al XVII-lea, Rusia atinsese malurile râului Amur, la graniţa Imperiului Chinez.

În secolul al XVIII-lea, Rusia estica a fost transformată dintr-un stat asiatic, oarecum izolat şi tradiţionalist în mult mai dinamicul şi parţial occidentalizatul Imperiu Rus. Această transformare a fost datorată în mare măsură viziunii, hotărârii şi energiei celui care avea să rămână în istorie cu numele de Petru cel Mare.

Imperiul Rus

Petru cel Mare

Petru cel Mare, 1672–1725, a consolidat autocraţia în Rusia şi a avut un loc de primă mărime în transformarea ţării într-un stat după model european. De la începuturile modeste ale Principatului Moscovei din secolul al XIV-lea, Rusia devenise cel mai mare stat din lume în vremea lui Petru cel Mare. Având o suprafaţă de trei ori mai mare decât Europa, Imperiul Rus se întindea de la Marea Baltică până la Oceanul Pacific. Cea mai mare parte a expansiunii avusese loc în secolul al XVII-lea, culminând cu înfiinţarea primei colonii ruseşti de ţărmul Pacificului, recucerirea Kievului şi pacificarea triburilor siberiene. Totuşi, acest vast teritoriu era populat de numai 14 milioane de oameni.

Petru a făcut primul efort militar de proporţii împotriva turcilor otomani. Mai apoi, atenţia împăratului s-a îndreptat către nord. Rusia încă nu avea nici un port maritim sigur în zona de nord, cu excepţia Arhanghelskului la Marea Albă, ale cărei ape erau îngheţate nouă luni pe an. Accesul la Marea Baltică era blocat de Suedia, care înconjura ţărmurile Balticii din trei părţi. Ambiţia lui Petru cel Mare de a cuceri o “fereastră către mare” l-a făcut pe împărat să perfecteze în 1699 o alianţă secretă cu Uniunea statală polono-lituaniană şi Danemarca împotriva Suediei, după care a declanşat Marele război al nordului. Războiul s-a încheiat în 1721, când Suedia epuizată a cerut pacea. Imperiul Rus a câştigat patru provincii la sudul şi estul Golfului Finic, ceea ce deschidea mult dorita poartă maritimă către vest şi asigura posibilitatea construirii unui port la Marea Baltică. La ordinul împăratului Petru cel Mare s-a construit noua capitală a Rusiei, Sankt Peterburg, ca o “fereastră deschisă către Europa”, înlocuind Moscova atât ca centru politic cât şi ca centru cultural. Petru cel Mare este cel care a pus bazele statului modern rus.

Ecaterina cea Mare şi Alexandru I

Au trebuit să treacă aproape 40 de ani pentru ca să apară un conducător la fel de ambiţios şi de dur care să se urce pe tronul imperial. Ecaterina a II-a (cea Mare), a fost o prinţesă germană.

Ecaterina cea Mare a extins controlul politic al Rusiei asupra statului polono-lituanian prin acţiuni cum a fost aceea a sprijinirii Confederaţiei de la Targowica. Ecaterina a reuşit să poarte un război victorios împotriva Imperiului Otoman şi a cucerit teritoriile din nordul Mării Negre. Apoi, în înţelegere cu Prusia şi Imperiul Austriac, a ocupat jumate din Uniunea statală polono-lituaniană în timpul celor trei împărţiri ale Poloniei. La moartea împărătesei în 1796, politica expansionistă a Ecaterinei transformase Rusia într-o mare putere Europeană. Expansiunea rusă a continuat şi în vremea ţarului Alexandru I care a anexat în 1809 Finlanda, cedată de o Suedie mult prea slăbită ca să mai poată opune rezistenţă.

Împăratul Napoleon I a făcut o mare greşeală invadând Rusia în 1812 după o dispută cu ţarul Alexandru I. Campania franceză a fost o catastrofă militară. Deşi armata lui Napoleon a ajuns până la Moscova, tactica rusească a pământului pârjolit i-a împiedicat pe invadatori să se bucure de roadele victoriilor lor. În timpul cumplitei ierni ruseşti, mii de soldaţi francezi au murit degeraţi. După retragerea trupelor franceze, armatele ruse le-au urmărit până la porţile Parisului. După ce Rusia şi aliaţii ei l-au învins pe Napoleon, ţarul Alexandru I a devenit „salvatorul Europei” şi a jucat un rol important în redesenarea hărţii Europei la Congresul de la Viena din 1815.

Problema direcţiei în care trebuia să se îndrepte Rusia era în descuţie încă din timpul lui Petru cel Mare şi a politicii sale de occidentalizare a ţării. Taberele erau împărţite: unii doreau copierea modelelor occidentale, în timp ce alţii doreau renunţarea la tot ce era străin şî revenirea la tradiţiile trecutului. Ultima cale era dorită de slavofili, care-şi manifestau plini de dispreţ părerea despre vestul “decadent”. Slavofilii se opuneau birocraţiei şi proslăveau colectivismul medieval rusesc, aşa numitul mir, sau obştea sătească, împotriva individualismului occidental. Mai târziu, comunismul din Uniunea Sovietică avea să se bazeze nu numai pe doctrina lui Karl Marx, dar şi îndelunga tradiţie rusească a obştei săteşti medievale, mir.

Alexandru al II-lea

Un an mai înaintea morţii ţarului Nicolae I, Rusia a fost implicată în războiul Crimeii. De când jucase rolul hotărâtor în înfrângerea armatelor lui Napoleon, Rusia fusese privită ca având o armată invincibilă, lucru care s-a dovedit eronat în timpul conflictului din peninsula Crimeea. Înfrângerea ruşilor în timpul acestui război a pus în evidenţă foarte clar slăbiciunile Imperiului Ţarist.

La sfârşitul deceniului al optulea al secolului al XIX-lea, Rusia şi Imperiul Otoman s-au înfruntat în Balcani. Din 1875 până în 1877, criza balcanică s-a acutizat prin izbucnirea revoltelor antiotomane în diversele naţiuni slave din zonă, rebeliuni apărate de Rusia şi înăbuşite cu duritate de Imperiul Otoman. Naţionalismul rusesc a devenit un factor hotărâtor pentru sprijinirea luptei de eliberare naţională a balcanicilor creştini-ortodocşi de sub jugul otoman, Bulgaria şi Serbia ajungând să se bucure de un statut de protectorate ale Rusiei. În 1877, Rusia a intrat în război împotriva Imperiului Otoman. În aproape un an, turcii au fost nevoiţi să ceară pacea. Diplomaţii şi generalii naţionalişti ruşi au reuşit să-l convingă pe Alexandru al II-lea să-i convingă pe otomani să semneze în martie 1878 Tratatul de la San Stefano. Conform prevederilor acestui acord, Bulgaria devenea independentă şi căpăta un teritoriu vast în sud-vestul balcanilor.

Alexandru al III-lea a fost urmat pe tronul imperial de fiul său Nicolae al II-lea (1894–1917).

Dinastia Romanov a domnit în Rusia până în 1917.

ISTORIA RUSIEI între 1922 şi 1991 s-a confundat practic cu istoria Uniunii Sovietice. Această uniune corespundea în mare cu teritoriile fostului imperiu tarist. La început, uniunea a avut patru republici constitutive: RSFS Rusă, RSS Ucrainiană, RSS Bielorusă şi RSFS Transcaucaziană.

În 1939, a fost semnat Pactul Molotov-Ribbentrop, în mod oficial un tratat de neagresiune, între Germania şi URSS, în fapt o înţelegere între două puteri pentru împărţirea sferelor de influenţă. Pe 17 septembrie 1939, în timp ce armatele germane erau la 150 de kilometri de graniţele sovietice, Armata Roşie a invadat Plonia de răsărit populată de etnici ucrainieni şi belaruşi. Sovieticii au atacat mai târziu Finlanda, într-o agrsiune ce avea să fie cunoscută ca Războiul de iarnă (1939 – 1940). Sovieticii au fost victorioşi, au câştigat istmul Karelia. URSS a ocupat Basarabia si Bucovina de Nord pe 28 iunie 1940.

La sfârşitul celui de-al doilea război mondial Uniunea Sovietică a luat sub un control strâns asupra sferei sale de influenţă din Europa Răsăriteană, Odată cu prăbuşirea Uniunii Sovietice din 1991, Rusia a pierdut statutul de supraputere pe care o cucerise la sfârşitul celui de-al doilea război mondial.

Astăzi, noua doctrină militară şi politică rusă se bazează pe ideea de a apăra “zona intereselor strategice ale Federaţiei Ruse”, care nu este alta decât limitele fostul imperiu ţarist şi sovietic, şi “zona de influenţă” în Europa de Est. Acest lucru explică în mare măsură şi formarea CSI (Comunitatea Statelor Independente), sub puterea Rusiei, în 1991 ; Reticenţa Rusiei faţă de extinderea NATO şi a UE spre est şi rolul său împotriva intervenţiei NATO în Kosovo în primăvara anului 1999, unirea cu Belarus la 08.12.1999, şi intervenţiile militare din Caucaz (Cecenia) şi în Asia Centrală (Tayikitán). Cu toate acestea, în ultimii ani Rusia a practicat pe ascuns o altă formă, dar cu siguranţă mai eficace şi mai eficientă, ne referim la “expansiunea energerică notorie” în ţările din apropiere, cum ar fi Ucraina, Lituania, Bulgaria sau România. Naţionalismul agresiv, nostalgia vremurilor imperiale (ţariste sau sovietice), multisecularul mesianism slav renasc şi se dezvoltă pe măsură ce nivelul de trai şi puterea militară a ruşilor se refac.

                                                                                                                                MIHAI CIUBOTARU


Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971