Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011
Anul 2010 periodic nr. 1 2 | 3 | 4 | 6 | 7 | 8 | 9 | 10 |
Anul 2009
Un motto din N. Steinhardt
Proteste, contestări şi pamflete ale scriitorilor Stefan Doru Dăncuş, Adrian Botez, Magdalena Albu, Corneliu Florea, Brăduţ Florescu, Angela Furtună, Virgil Diaconu, Ancelin Rosetti, Constantin Ciubotaru
- Partea II
- Partea III
Partea IV
„Statul la români” de Viorel Roman;
Un comentariu despre „Slujitorii care fac rău Credinţei”;
Mihai Ciubotaru despre „Ce este, de fapt, Republica Moldova”;
„F-16 cel de astăzi si Consiliul de Coroana din 1940”- un articol de V. Culiceanu;
O declaraţie a Alianţei Familiilor din România
CAZUL DACIA „ROMÂNIA MARE” - O AUTENTICĂ TEMĂ DE MEDITAŢIE sau :SĂ-I LĂSĂM PE PĂPUŞARI SĂ CREADĂ CĂ NE-AU „DUS DE NAS”!!! - Un amplu studiu de Prof. Dr. Adrian BOTEZ
CAZUL DACIA - Partea II
Partea II
Partea III
Nichita STĂNESCU în traducerea franceză a lui Constantin FROSIN;
VERSURI DE DAN LUPESCU
VERSURI DE ADRIAN BOTEZ
VERSURI DE MELANIA CUC
VERSURI DE PAUL POLIDOR
FLORENTIN SMARANDACHE A PRIMIT MEDALIA DE AUR PENTRU ŞTIINŢĂ
ION GHEORGHE ÎN COGAIONUL UITAŢILOR
VĂ INFORMĂM ÎN LEGĂTURĂ CUTREI ACTUALE OPORTUNITĂŢI DE AFIRMARE LITERARĂ: „Revista internaţională STARPRESS”, „Romeo şi Julieta la Mizil” şi „Antologiile revistei SINGUR”;
Eveniment editorial Silviu Dragomir, ;, De la regimul comunist la regimul Iliescu;, Îndreptăţite întâmpinări ale colegilor noştri de la revista „Contemporanul”;
Trei recenzii de Al. Florin ŢENE
Două recenzii de Octavian CURPAŞ
Două recenzii de Ionuţ CARAGEA
Cu George Roca de la spaţiul virtual la cel metaforic
O convorbire între Elisabeta IOSIF şi Al.Fl. ŢENE
IMPORTANŢII ROMÂNI AI STRĂINĂTĂŢII ŞI AI ŢĂRII LOR: CLAUDIU MĂTASĂ - un interviu luat de Nicolae Dima Viaţa neobişnuită a unui om de ştiinţă român refugiat în Statele Unite consemnată într-un interviu luat de Nicolae Dima, o altă personalitate importantă printre românii din străinătate.- Partea I
Partea II
Partea III
Partea IV
Partea V
INTERNETUL VĂZUT DIN MEDIA TIPĂRITĂ
Balaurul Bondoc – o nouă specie de velociraptor descoperită în România
Rubricile lui Dan GHELASE, Ioan LILĂ, Ionuţ CARAGEA, Elisabeta IOSIF
- Partea II
Alte surse de folclor internet
Va oferim spre decărcare alte producţii şi filme din folclorul internetului
SLIDE SHOW DESPRE CUM PUTEŢI UITA DE CRIZA BÂND UN PĂHĂREL

DOUĂ TEXTE CUPRINZÂND PAMFLETE ŞI DURERI SCRIITORICEŞTI PRODUSE DE LEGISLAŢIA SPOLIATOARE A ACTUALILOR GUVERNANŢI:

 

 1



PERIPEŢIILE BOCORDONANŢEI 63
SAU SOARTA POETULUI VIRGIL DIACONU


Ţară a bătăii de joc şi-a enormităţilor, a paradoxurilor ce frizează ridicolul şi-a formalismului de scursură, a ipocriziei cu luciu şi a derizoriului apretat, a cinismului cu botine roşii şi a indiferenţei crase, România, ajunsă într-o situaţie social-politică fără precedent în istoria sa, România, mama şpăgii şi-a sforilor, mama parveniţilor şi-a impostorilor, România, ocupanta locului întâi, în Europa (şi probabil şi în lume!), la analfabetism şi ultima în topul inteligenţei ― şi asta în ciuda mult trâmbiţatei materii cenuşii autohtone (dar iată că, în oglinda europeană, mioriticul chip românesc se vede cu totul altfel!) ― îşi dă din nou în petic, punând în praştie, după principiul „stai aşa, nu mişca!”, prin servantul său Milică, Ordonanţa 63/2010.     


Această Ordonanţă-minune ― făcută după urechea şi mintea cabinetului, şi scrisă, probabil, de cineva care a avut habar, totuşi, de toate literele alfabetului, pe dezveliţii genunchi turistici ai Lenuţei ― are ca ţinţă (cică!) eficientizarea instituţiilor publice locale. Ca şi cum Hopa Milică spaima-crizei şi mare mântuitor de buget n-ar fi ştiut că aceste instituţii publice sunt parazitate de tot felul de muhaiele clientelare şi de preafericiţi sinecurişti, de înalte feţe pupincuriste şi de mult prea smeriţi lingăi, de abracadabrante licitaţii şi de contracte umflate cu binecunoscuta pompă balcanică, s-a făcut că plouă torenţial şi-a continuat să bată coasa-n gură şi să fluiere,-n direct, „puşca şi cureaua lată”, lăsând în seama administraţiei locale mătrăşirea angajaţilor, aplicând criteriul „că aşa vor muşchii noştri”.


Pusă în operă, la Piteşti, această Ordonanţă l-a lăsat pe drumuri, cu numai trei ani înainte de pensie, pe scriitorul Virgil Diaconu.


Membru al Uniunii Scriitorilor din România, director al revistei „Cafeneaua literară”, om de cultură şi scriitor important, cunoscut în ţară ― spre deosebire de creierele luminate ale municipalităţii piteştene, şi nu numai, nişte celebri anonimi aduşi în jurul ciolanului de bâlciul politic, personaje de care n-au auzit nici dracu’ şi nici mama dracului ― Virgil Diaconu era foarte eficient în ceea ce făcea. Dovada acestui lucru este chiar titlul de Fiu al Argeşului, care i-a fost conferit, în anul 2007, de către Consiliul Judeţean Argeş. Şi fiindcă România este aşa cum am răstignit-o mai sus, iată că, astăzi, ştabii locali piteşteni îşi hulesc fiul, dându-i flit şi aruncând cu Ordonaţa după el, pe motiv că ar fi ineficient şi risipitor.


În ţara lui Cremene, acel care, până mai ieri, purta laurii cetăţii pe frunte devine, peste noapte, piaza rea, paria societăţii, cauza tuturor metehnelor naţionale. Şi cum municipalitatea nu poate sta de lemn tănase iat-o că-şi scuipă de trei ori în sân, în conformitate cu prevederile lăutăreşti ale Ordonanţei, şi-şi leagă fiul la stâlpul infamiei ― că doar nu de cultură şi educaţie, de învăţământ şi de sănătate are nevoie ţara, ci de bengale inginerii financiare, de inedite numere de iluzionism fiscal, de ample curcubeie electorale şi de sprinturi transpartinice menite a aduce îmbogăţirea înainte de ivirea zorilor, de uriaşe slalomuri legislative, de cumetrii şi hore contra-naturii, de fiţe de Buftea şi de tot felul de neica nimeni care să taie şi să spânzure, după cum vor muşchii lor.


Gata! Guvernu’ lu’ Hopa Milică şi-a Lenuţei din Pleşcoi a făcut săpături adânci şi-a găsit, în cele din urmă, acţionând pârghiile piteştene, cauza ineficienţei administrative şi-a crizei economice româneşti: leafa poetului Virgil Diaconu ― ea poticnea gălbejind până la icter bugetul. Din pricina ei nu reuşea secundul-prim-Milică să cauterizeze cangrena naţională şi să pună ţara cu prova-n val.

    

Probabil că vor urma şi alţi scriitori, şi alţi artişti care vor fi aruncaţi peste bord, fără colac de salvare, întru propăşirea neamului, că doar datorită lor ţara a eşuat în stânci. Şi atunci să vezi cum piese de teatru în care au fost distribuiţi 8 actori se vor juca numai în patru, sub incidenţa bocordonanţei 63.


Să se fi răsturnat, oare, căruţa cu proşti a Europei, chiar aici, pe tarlaua mioritică? La această întrebare ne va răspunde, cu siguranţă, posteritatea.

    

                                                                                                                                   Ancelin ROSETI



                                                                          2


                                    EVAZIUNEA FISCALĂ!


Blestemul roşu nu vrea să plece de la noi, deşi l-am alungat cu sânge. Planează asupra spaţiului zis mioritic, metamorfozart ca-n poveştile unde blestemele capătă forme nebănuite. Acum vine sub pseudonimul de Cod Portocaliu adus de vreme şi cel Roşu, care încă ne mai fierbe minţile îmbrăcat în hlamida numită caniculă.


În urmă cu 88 de ani încă nu se descoperise încălzirea globală! Dar s-a întâmplat altceva, tot într-un august, pe 5 ale lunii, când luna lui Cuptor îşi mărise parcă puterea, termomertrul trecând de fatidica cifră 33! Undeva, în toropita Câmpie a României, numită şi Burnas, vedea lumina zilei Marin, fiul Joiţei Preda şi al lui Tudor Călăraşu, model pentru cel care va fi „Ultimul ţăran român”, Ilie Moromete. Cel mai iubit dintre fiii acestui pământ, care vine după Sadoveanu şi Rebreanu, coleg de generaţie cu alt teleormănean, Zaharia Stancu, Maria Preda ne lasă pentru totdeauna un sat, Siliştea Gumeşti, nişte ţărani şi un copil, Niculae, dornic să înveţe carte, prototip pentru alte mii de săteni care vor lăsa de izbelişte o lume, cea a satului străbun, care le era duşmănoasă, fără a găsi o alta, pe care o visau…care li s-a promis, acel viitor de aur, atât de trâmbiţat de propaganda oficială…


Gândul ne fuge la bătrânul Miron Costin. El se plângea de aceste „cumplite vremi”. Noi nici nu mai ştim ce să zicem, dar oare să nu credem în ideea de blestem, fiindcă nici noi nu prea mai putem sta de scris ci de griji şi suspine, pe care le numim neologistic şi modern: criză!


7 august, 2010, noi, câţiva membri ai Asociaţiei Culturale „Mileniul 3” din Roşiorii de Vede, ne-am hotârât să ne facem cunoscută activitatea din cei zece ani de existenţă atestată şi parafată  răspunzând invitaţiei unuia dintre „nepoţii lui Moromete”,  poetul şi silişteanul Alexandru Cutieru. Suntem invitaţi la cea de-a IX-a ediţie a Concursului desfăşurat în Casa Memorială „Marin Preda” din Siliştea, pe tema cunoaşterii operei scriitorului. Voiam să vedem ce fac „şi altceva” unii oameni, dăscălimea noastră care-şi însoţeşte elevii la acest concurs şi să le arătăm ce facem, ce mai vrem să facem la Roşiori şi nu numai. Pe post de moderator, madam sponsoriţa ne-a promis cuvântul pe mai târziu şi ni l-a dat data trecută. Salutăm frumoasa iniţiativă a silişteanului ajuns general de armată, care a adus o coroană de flori naturale la bustul scriitorului. Singura,ba nu, mai era una de… hârtie.


Şi-au manifestat dorinţa de participare milenarii: Florina Isache, poetă, Mihai Ahtanasie Petrescu, prozator, ambii premiaţi pe 2010 de MAISON NAAMAN pour la CULTURE. Exegetul şi credem noi, unul dintre cei mai talentaţi prozatori de azi, Liviu Comşia, poetul G.Tutcălău, ceramistul Ciprian Anghel, dr. Viorel Dinu, dar  „comanda socială” a fost cea care a decis absenţa lor la eveniment. Am fost întrebaţi dacă nu primim şi invitaţi, unii crezând că cei care decid ne vor sponsoriza. N-au făcut-o în tot deceniul nostru de existenţă, aşa că am umblat la fondul FSN (fără ştirea nevestelor), am tocmit un taxi  şi au plecat: Ion Scarlat, autor al monografiei satului natal şi Pr. Vasile Berlic, al unor cărţi de poezie şi eseuri pe teme creştine, şi pictorul D.Ciocan, membru U.A.P., prof. Ion Frânculescu, care a funcţionat în comună şi…subsemnatul.


Aflasem că o silişteancă s-a decis să sponsorizeze acest concurs, şi mă gândeam că vorbindu-le de această activitate membrii onorifici ai „Mileniului 3” de pe mai tot cuprinsul ţării: C. Blănaru, (Iaşi), M. Merticaru, Neamţ, Corneliu Vasile, Caracal, Ion Georgescu, Tufeni, N. Dărăbant, Braşov, Mihaela Dordea, Bucureşti, cea căreia i s-au publicat interviurile despre marii noştri artişti în America, Germania, Canada, care le-a  adunat într-o carte, ce  n-a văzut încă lumina tiparului, Nicoleta Milea, Alexandria, Vasile Delceanu, Salcia, Romulus Toma, Buzescu şi, Doamne, că mulţi alţii mai sunt care s-au plâns şi se plâng că le stau manuscrisele-n sertare, precum  fondatorii „Mileniului 3”, Paul Amet, Fl. Troscot, Nistor Teodorescu, cei care nu mai sunt şi de la care încă am mai putea recupera manuscrisele ar putea vedea… lumina tiparului! Şi cei care vieţuiesc, cu leafa sfertuită, cu pensia micşorată de TVA şi care nu ştiu dacă mai trag speranţa într-o înţelegere şi apreciere a muncii lor… Câteva zeci de mii de lei ar ferici atâţia oameni şi ar atesta realitatea culturală a momentului…


Am intrat în sala de concurs. Peste trei duzine de elevi stau pe scaune în faţa noastră. Sunt veniţi din multe şcoli ale judeţului. În celelalte opt ediţii erau prezenţi elevi şi din alte judeţe… Peste trezeci de elevi emoţionaţi, niţel speriaţi, dar hotărâţi să-şi arate cunoştinţele, priveau la publicul din care făceam şi noi parte, la juriului, unde d-na inspector de română, Mocanu „dirija” concursul, iar „patroana” îl monitoriza. Aceşti copii au venit să demonstreze că l-au citit pe Marin Preda, că şi azi se mai citeşte! (Păcat că autorii întrebărilor n-au ştiut ce să le ceară tinerilor cititori, că tot la date şi cifre, deci la memorie, nu la afecţiune s-a făcut referinţă)…


Şi gândul meu fugea spre colegi de catedră care şi-au sacrificat ore şi zile ca să-i pregătească pe aceşti copii şi se vor alege cu o Diplomă, pe care nimeni n-o va lua în seamă la o eventuală evaluare…În faţa mea una dintre profesoare se plângea că acum femeia de serviciu are leafa mai mare ca a dumisale…dar a mai  spus că tot nu va renunţa la catedră… Şi mi-a plăcut că acei copii care şi-au rupt din vacanţă ca să pregătească „Momentul Preda”, cu dramatizarea unor pagini, cu interpretarea artistică a altora, şi soliştii… au primit pe lângă celebra pungă cu  biscuiţi, o ciocolăţică, un suc şi 15 lei de persoană, ca să-şi răcorească sufleţelul cu o îngheţată. Ceea ce nu ştiau premianţii şi toţi cei care au fost sponsorizaţui era faptul că în alt capăt de ţară, - ştire dată pe televiziunea naţională – nişte premianţi asemenea lor  au fost acuzaţi de evaziune fiscală, fiindcă nu li s-au oprit impozit pe premuiul acordat.


Normal ar trebui să închei aceste consideraţii cu laude pentru ceea ce încă se mai face.

Dar eu nu cred că trăim într-o ţară normală! Şi mai cred că pot fi acuzat de… fantezie artistică. Mă tem că la rândul meu s-ar putea să fiu acuzat de evaziune fiscală!


Ha!ha!ha!?! Păi, da:

Am pus deoparte din indemnizaţia de scriitor bani ca să-mi scot  romanul „Suflete casante”. Recurs la Memoria Istoriei din anii dictaturii. Manuscrisul stă „Sub Ascultare” din 1982.


Am dat, amicilor şi colegilor cu „delicaţie” şi semnătură 86 bucăţi. Pe stradă m-a oprit un tip cu ochelari de orbete şi haine de colecţie. Ştiam că fusese ciripitor, acum era serelisto-informator.


- Dacă nu sunt indiscret, câte exemplare aţi scos?

- Sunteţi. Câteva mii, fără un zero din coadă şi …

- Cât v-a costat? Aş vrea şi eu unul…dacă nu sunt indiscret.

- Sunteţi şi mai indiscret. Dat fiind că şi banii dumitale circulă, vă costă 20 lei…


Acum mă întreb când voi primi somaţia că sunt acuzat de Evaziune fiscală şi cu ce sumă voi fi impozitat pentru un exemplar, căci dintre ceilalţi posesori de carte nimeni nu s-a gândit „să mă jignească” cu întrebarea referitoare la valoarea unui exemplar.


Şi mă mai frământă întrebarea dacă să  plătesc un acont pentru cartea la care am lucrat în ultima perioadă, o „Scriere pestriţă” Ole, ole, ole! Unde mi-am vârât picioarele în care domină Sindromul lui Ulysse la imigranţii noştri, sau să-i schimb numele? Deocamdată râmâne aşa.


                                                                                                         Constantin T. CIUBOTARU

                                                                                                                     10 august 2010


*CIUBOTARU T. Constantin, născut la 7 septembrie 1938 la Udeştii Sucevei. Licenţiat al Facultăţii de limbă şi literatură română din cadrul Universităţii Alexandru Ioan Cuza din Iaşi (1965). Profesor de limba şi literatura română. Membru al Asociaţiei Scriitorilor din Bucovina, 2003. Membru al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Bacău (2009).


Cărţi semnate:  Mica barbariadă, „Atentat la pudoare” (Umor), Editura Euro Vida, Videle, 1998, Apel În Kosmos, „Teatru din sertar” (Teatru scurt), Editura Euro Vida, Videle, 2000, Doza  de  tupeu, „Pre-texte de teatru radiofonic”, Editura Eminescu, Bucureşti, 2000, Dreptul  de  autor, (Proză scurtă), Editura PACO, Bucureşti, 2001, La plezneală!, „Perle preuniversitare”, Editura MIRABILIS, Bucureşti, 2003, Pitici pe creier, (Roman), Colecţia Mileniul 3-RO, Editura Augusta, Timişoara, 2005, Biserica Sfântul Ioan Botezătorul din Roşiorii de Vede, (Monografie), Editura Almaprint,  Galaţi, 2006, Blestemul şarpelui de piatră, (Roman), Editura Dareco, Bucureşti, 2006, Umor(t) prin an-chior, (Proză scurtă), Editura Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, 2007., Securiştii au fost extratereştri, (Roman), Editura Paralela 45, Piteşti, 2007, Los securistas fueron extraterrestres, (Roman), Editura NiramArt, Madrid, 2010, Monografia Liceului Economic Roşiorii de Vede, Teleorman, Editura Artemis, Bucureşti, 2008,Iupaidia, iupaida sau Eu despre foştii ei, (Memorialistică), Colecţia Mileniul 3-RO, Editura Semne, Bucureşti, 2008,  Folclor despre Defuncţii puterii, sau invers, (Proză scurtă), Editura George Tofan, Suceava, 2009, Rodul Câmpiei, (Antologie), Editura Tipoalex, 2009, Suflete casante, (Roman), Editura Paralela 45, Piteşti, 2010. Cronici şi comentarii despre cărţile autorului au apărut şi în revista Agero, Destine literare, Observatorul cultural, Domniţa Neaga, Bucovina literară, Convorbiri literare, Oglinda literară, Antiteze, Fereastra, Dor de dor, Sud, Luceafărul, Viaţa românească, Dealul Melcilor, Astra, Foaie pentru minte, inimă şi literatură, Cetatea literară, Caligraf, Meandre etc.

Contact: ctciubotaru@yahoo.com



                     PÂNĂ ŞI EMINESCU, JUNE, ŞTIA...

              DESPRE RECĂDEREA ÎN BARBARIE PRIN COMUNISM




Poate că Mihai Eminescu este singurul scriitor român a cărui operă a fost mutilată atât de grav în interesul propagandei totalitare. Deşi unele texte poetice eminesciene, puţine la număr, au fost adjudecate de mulţi ideologi ai extremelor şi au primit -  prin etichetare – o nemeritată funcţie de brand auctorial (care se perpetuează şi azi în percepţia publică), cert este faptul că rămân necunoscute textele sale fundamentale, între care se găsesc  şi operele politice.


Comuniştii români au făcut din Eminescu statuie şi zeu sub dictatura ceauşistă, manipulând conştiinţa publică prin hipnoza cultului personalităţii. Dar fanaticii adulatori comunizaţi se aflau într-o capcană: unii nu ştiau, alţii preferau să ascundă  faptul că Eminescu a fost de fapt un opozant puternic al “religiei socialiste“, al comunismului, al cărui caracter terorist era deja cunoscut şi în epoca sa, şi avertizând în presă publicul românesc asupra pericolelor pe care  le aduceau în Regatul românesc  socialiştii şi nihiliştii.  Este unul din motivele pentru care Rusia l-a declarat inamic.


Puţină lume cunoaşte textele politice eminesciene din 1878 şi respectiv 1881, dar şi din anii de după, texte în care tânărul jurnalist şi scriitor denunţa pericolul importat mai ales dinspre Răsărit odată cu  socialismul şi liberal-socialismul ce se propagau accelerat şi în România. El nu ezită să descrie fanatismul şi teroarea aferente, logica asasinatelor politice, de care socialiştii din epocă erau entuziasmaţi, deşi reprezentau la vremea aceea doar o sectă.


În Timpul, din 6 august 1878, în articolul Din Petersburg ne soseşte ştirea… tânărul de 28 de ani avertiza cu gravitate: „O serioasă tulburare socialistă ameninţă Europa. Cetăţenii liberi, independenţi şi înfrăţiţi ai republicii universale, care la noi sunt reprezentaţi prin partidul roşu, încearcă a răsturna toate formaţiunile pozitive de stat, şi dacă n-o vor putea face aceasta, ceea ce e de mai nainte sigur, totuşi vor încerca s-o facă pe calea lor obişnuită a atentatelor, scenelor de uliţe, tulburărilor etc., iar acele încercări încep a-şi arunca umbrele de pe acum. Noi, care suntem siguri că victoria principiilor liberale-socialiste însemnează moartea oricărei culturi şi recăderea în vechea barbarie, vom combate tendinţele lor, ori în ce punct s-ar fi ivind”.


Eminescu oferea explicaţii de economist şi politolog în acord cu argumentele epocii sale: „Socialismul industrial porneşte de la o iluzie economică. El ignoră pe deplin faptul că, chiar de s-ar împărţi averea toată a claselor bogate între cele sărace, chiar de s-ar organiza astfel munca, mijloacele prime de existenţă nu se pot înmulţi în infinit şi că nevoile sociale trebuie neapărat să consiste în renumita disproporţie formulată de Malthus, conform căreia populaţia se-nmulţeşte în progresie geometrică, adică la pătrat, pe când mijloacele de trai se-nmulţesc numai în progresie aritmetică. Contra acestei legi, în temeiul căreia omul e condamnat la muncă aspră pentru a putea să-şi întreţină existenţa fizică, nu există remediu.(…) Iluziile economice a sectei socialiste s-a lăţit însă şi în state în care n-au raţiune de a fi. În Rusia, comunismul are o mulţime de adepţi, şi unora dintre aceştia pare a fi căzut jertfă generalul Metzentzow. La noi în ţară socialismul are asemenea adepţi. A început a apărea foi periodice care, scrise fără ortografie şi fără primele cunoştinţe gramaticale, totuşi cred că cu acest minim capital de creieri şi învăţătură se poate reforma universul. Cum că liberalii noştri se bucură de progresul ideilor se înţelege de  sine”.


În Timpul din 27 martie 1881, E. face observaţia că: „Nu e dar de mirare dacă mişcarea socială, cu aberaţiunile ei politice, e atât de profundă şi de primejdioasă, pentru că fondul ei e economic. Cine va urmări bine firul istoriei va observa că toate reformele şi revoluţiile numite politice au o origine socială, că războaiele au cauze  economice, că naşterea sau stingerea religiunilor chiar stă în legătură cu motive economice. În vederea dar a măsurilor propuse de Germania pentru suprimarea mişcărilor socialiste, cari în Rusia au firma specială a nihilismului, nu se vor uita fără îndoială cauzele asupra fenomenelor, căci ideile politice eronate, deşi există pretutindenea, nu prind rădăcină şi nu au vigoare decât acolo unde cauzele economice le dau un teren priincios…” (citează mai departe asupra chestiunii măsurilor comune de luat în contra mişcărilor socialiste: “Journal des débats”, citat de E., relatează cum în tânărul regat al României s-au prezentat în Senat un proiect de lege din iniţiativa parlamentară ce stipulează espulsarea străinilor cari ar compromite interesele statului… Erau vizate exact acele curente politice ce cucereau Europa şi erau considerate extremiste, pentru că socialismul şi nihilismul promovau asasinatul politic.  Aşadar, o anumită parte a Europei conştientiza agresivitatea şi începea să se apere împotriva socialismului… „Statele solicitate de a intra în Sfînta Alianţă de la 1881 se vor putea întreba dacă legile lor le înarmează îndeajuns în contra apostolilor asasinatului; dar consimţi-vor ele a colabora la redacţiunea unui nou drept public european şi a-l lăsa să se aplice la ele numai pentru că Germania e bîntuită de socialism şi Rusia minată de nihilism?”, medita E.


Scriitorul a sesizat pericolul socialist pentru România şi a descris necruţător mizeria ce avea să fie lăsată în urmă de comunizare: „Dacă socialiştii români ar face bine să cerceteze sub câte sute de forme bugetare, fie ale comunei, ale judeţului, ale statului, se escamotează şi cel din urmă ban câştigat de omul din popor prin muncă, pentru a hrăni cu el clasa de postulanţi şi de ambiţioşi de rând care trăiesc din fondul mizeriei comune, fără nici o compensaţie pentru aproapele lor, atunci s-ar convinge că răul la noi este cu totul de altă natură. În mod natural nici n-ar putea exista socialism la noi. Populaţia e chiar mică pentru teritoriul nostru fertil şi cestiunea socială începe prin a fi o cestiune agrară, o cestiune de disproporţie între numărul kilometrilor pătraţi ai ţării şi numărul locuitorilor. Prisosul acestor din urmă fiind avizat la munca industrială, aceasta avizată la schimb pe productele agricole ale altor ţări, va fi supusă legilor unei concurenţe universale, că, nefiind destul de ieftină sau neaflînd vînzare, acel prisos de populaţie va căuta să sufere sau să emigreze. La noi, mizeria e produsă în mod artificial, prin introducerea unei organizaţii şi a unor legi străine, nepotrivite cu stadiul de dezvoltare economică a ţării, organizaţie care costă prea scump şi nu se produce nimic. Socialismul nu se justifică dar la noi prin nimic şi ca evoluţiune de idei nu-i decît o jucărie…”


Pesimismul întâlnit astăzi faţă de clasa politică românească, dar mai ales faţă de politicienii ce declamă o orientare socialistă doar pentru a masca un arivism şi un grad de corupţie, îl avea la vremea lui şi Eminescu, ce se întreba, în Timpul din 18 iunie 1881: „Cred dumnealor că în plebea de postulanţi şi ambiţioşi care furnică în România e unul măcar pentru care ideile să fie mai mult decît un pretext, pentru care ţinta adevărată să nu fie banul cîştigat fără muncă? Dacă cred sînt în eroare, şi e mai mult eroarea aceasta pe care-o spăsesc prin condamnarea lor decît erorile în contra fundamentelor existenţei societăţii ce formează religia lor politică”.


Ascensiunea violentă de astăzi a liberal-socialismului ca factor de coagulare a  Opoziţiei, radicalismul şi terorismul discursului media sau de tribună ori a metodelor instituţionale practicate azi de socialiştii şi liberal-socialiştii aflaţi în creştere datorită crizei profunde şi războiului psihotronic pe limita de Vest a CSI, toate acestea sunt foarte bine descrise de Mihai Eminescu în textele de mai sus.  Eminescu e cumva actual politic. Nimic nou. De văzut, însă, prin extrapolare şi comparatism, până unde se va extinde, prin ce metode, precum şi tipurile de asasinat politic ce vor fi utilizate în anul 2010-2011.  Pe mine a fost deja experimentat un stil de exterminare. Vor mai urma şi altele, pentru alţii?  Cine va trăi, va vedea.


                                                                                                               Angela FURTUNĂ

                                                                                                              27 august 2010


 

Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971