Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011
Anul 2010 periodic nr. 1 2 | 3 | 4 | 6 | 7 | 8 | 9 | 10 |
Anul 2009
BOCK&TARA - CRONICA POLITICĂ ÎN IMAGINI - de George ROCA
E o problema de cultură - Corneliu LEU
Albu Magdalena : Guvernul Boc
DOUĂ ARTICOLE DE Viorel Roman
Articole de Iulian URBAN
Articole de Generalul Iordache Olaru, Petrache Costinel şi Dan Brudaşcu
Articole Mihai Ciubotaru şi Ionuţ Ţene
Texte de pe internet
Texte de Dona Tudor, Mihaela Albu,Botez Adrian
Afirmaţii provenite din FOLCLORUL INTERNETULUI
Semnează: George Roca, Melania Cuc, Ioan Lilă - Partea I
Partea II
Partea III
Se profilează un volum de dialoguri
SE PROFILEAZA UN VOLUM DE DIALOGURI - continuare
EMINESCU – „LUCEAFĂRUL” , În versiune engleza de Adrian SONCODI
Poezii de IOAN ALEXANDRU , în versiune franceză de Constantin FROSIN
Carol al II-lea, o figură sinistră care produce mare neîncredere în genealogia moştenitorului tronului său: ESTE MIHAI I FIUL LUI CAROL AL II-LEA ?- de Dr. Dan Brudaşcu
Corneliu FLOREA despre Pusi Dinulescu
Gheorghe Postelnicu, I. Oprisan, Al. Florin Ţene, Dan Brudascu, melania Cuc, Nicolae Băciuţ, Dorel Schor, Octavian Curpaş, Carmen Cătunescu, Adrian Botez, Paul Polidor, Alina Jar şi Jalel El Gharbi Publică articole despre: Ion Gheorghe, Teohar Mihadaş, Vasile Celmare, Sabin Bălaşa, Lazăr Morcan, Lucreţia Berzinţu, Al. Florin Ţene, Melania Cuc, Theodor Damian, George Roca, Liviu Antonesei, Theodor Codreanu, Mircea Stefan, Menuţ Maximilian , Sorin Issvoran, Constantin Frosin - PARTEA I
PARTEA II
PARTEA III
PARTEA IV
PARTEA V
Articole de: Părintele Stăniloaie , Andrei Vartic, Adrian Botez, Dumitru Bălaşa, Mihai Bocioacă, Sorin Golea, George Liviu Teleoacă, Ioana Stuparu - PARTEA I
PARTEA II
PARTEA III
PARTEA IV
PARTEA V
PARTEA VI
Din folclorul internetului - PARTEA I
PARTEA II
PARTEA III
PARTEA IV - Rubrica lui Ionut Caragea
PARTEA V - Passo Doble de Ioan Lilă
PARTEA VI
PARTEA VII - „AM FOST DOBITOC, DAR MAI SUNT OARE?!”
Rubrica lui Ioan LILĂ

 

„Paso doble”

    Dragă Puşi Dinulescu, maestrul Corneliu Leu a avut bunăvoinţa să îmi dea o rubrică în revista domniei sale. Scriindu-i eu că am fost fascinat de articolele tale, acesta mi-a dat e-mail-ul tău. Nu ştiu dacă îţi mai aminteşti de mine. Nu asta este important. Minunat este faptul că am fost fermecat de forţa ta, care nu poate izvorî decît din conştiinţa de sine a unui scriitor adevărat!


Prin intermediul internetului iată că am reuşit să ne împlinim un vis străvechi, ca în poveştile Sheherezadei ; ajunge să deschid lap-top-ul ca să pătrund în universul revistelor literare. Nu mai trebuie să mă trezesc cu noaptea în cap, ca să fiu primul la tutungerie, ca în vremurile alea istorice scufundate în bezna amintirilor.
Nous sommes noyés dans des emballages aux couleurs vives! L'art reflète le moment que nous vivons!
Cui să-i fi scris eu toate astea ?
Boier Leu mă bate pe umăr, declarindu-mă obsedat de imagine, imaginaţie, culoare şi turbare… în timp ce eu, înlănţuit în propriul meu destin, conduc, spre infinitul bolnav de galben, corăbiile visului ! Frază mai tembelă ca asta nu am mai scris niciodată!




Copacii din pădure
sâmbătă 7 august 2010


Copacii din pădure respiră senectute    
Sînt prea bătrîni să-mi spună povestea vieţii lor.
Stau nemişcaţi de secoli, dar unde să se ducă,
Prin ploaia ferecată de-a pururi într-un nor ?!
Ei ştiu poveşti amare sau dulci şi parfumate
Atîtea ierni trecut-au peste conturul lor
Dar au rămas aievea, ca nişte catedrale,
În care timpul curge, ca apele, uşor.



Apa, dragi confraţi într-ale verbului încremenit în cămaşa forţată a criticrismului deşănţat, nu este bună nici în cizme, după cum bine se ştie, de aceea poeţii patriei se îndreaptă desculţi spre cîmpiile Eleutine, acolo unde rîsul şi plînsul se împletesc în corola de minuni a lumii.



Noi sîntem ca o apă

sâmbătă 7 august 2010

Nu mai avem ce pierde
Mergem în echilibru
Şi ne lipim de viaţă
Ca de scrisori un timbru

Noi sîntem ca o apă
Ce curge către mare
În visurile noastre
Pasc cerbi şi căprioare

Iar norii se adună
Ca oile în zare
Curg apele albastre
Ca zilele spre mare



Le vide est la confiance de la création.

Fiecare din noi ne naştem cu două frici ancestrale: frica de a nu cădea şi frica de zgomote puternice (Kevin Hogan).

Articolul ăsta e lipsit total de Zen; păi, frica, de exemplu, este ca durerea; dacă nu ne-ar durea, am dormi cu mîna pe plita încinsă; dacă nu ne-ar fi frică, ne-ar muşca vreun cîine turbat; asa că, frica păzeşte şi pepenii; cele trei atitudini însă sînt perfecte: refuzul luptei, lupta în sine şi fuga; în Țiganiada, ţiganii, care i-au cerut domnitorului să lupte şi ei, au fugit de au rupt pămîntul cînd i-au văzut pe turci; întrebaţi de ce au fugit, ei au răspuns senini: n-am ştiut pe care din noi vor turcii să-l omoare; o altă variantă (populară) se referă la răspunsul dat de Bulibaşa, referitor la finalitatea luptei; păi, egalitate, mînca-ţi-aş, Maria Ta! De la ei a murit unu, de la noi am scăpat eu...


L’oiseau symbolise sans doute l’Esprit.
Care pasăre ?!


    Iată un citat din « Cronica romînă, care spune mai multe despre un scriitor, decît o cronică literară.
« La Libraria Mihail Sadoveanu a avut loc ieri, cu multă lume bună, lansarea cărţii “Gaşca şi diavolul”, de Puşi Dinulescu, apariţie a Editurii Minerva. Puşi – alias Dumitru Dinulescu – părintele lui “Robert Calul” şi al “Lindei Belinda”, autorul “Crimei de la circ”, prietenul “Pescăruşului lui Hamlet”, socru mare la “Nunta lui Puiu”, exilat pe “Galaxia burlacilor”, alungat din “Casa cu ţoape”, autor de versuri care “nu pot fi citite decît în solitudine, iubitelor fără inhibiţii şi atunci cu lampa stinsă, la lumina de veghe emisă de felinarul din stradă”, vine cu un pamflet la adresa “Istoriei Critice a literaturii romane”, de Nicolae Manolescu. Cartea anului trecut este decretată de autorul de acum “Istoria bolnavă a domnului Manolescu”. Este o istorie romanţată, uşor digerabilă, a literaturii noastre de la începuturi pînă la zi, dar şi un bun prilej de amintire a întîmplărilor cu scriitori, citite ori trăite. Pagini de text cu scriitura alertă mustind de ironie alternează cu altele profund poetice ori cu un program literar amintind de Criticele lui Maiorescu. Lansarea a fost onorată de prezenţa profesorului Ion Coja şi a jurnalistului Doru Braia »

Trebuie să mărturisesc aici că nu am fost prieteni, şi el o poate confirma, eu eram abia ieşit din adolescenţă, Puşi Dinulescu era deja consacrat, calul lui, pre numele lui de familie, Robert, îi nedumerise pe unii, îi exaltase pe alţii, eu încă eram intimidat de Universul scriitorilor, în care este adevărat că mă risipeam de cîţiva ani cu timiditate, dar numai delicatul poet Gheorghe Pituţ îmi dădea aripi să zbor, aproape că mă ocrotea în secret, dar eu nu aveam încă puterea să-i spun că mai aveam mulţi ani de rumegat la cuvinte, că înţelesurile lor tainice mă ameţeau încă şi, în vremurile alea, îl vedeam pe Puşi Dinulescu în curtea restaurantului Uniunii Scriitorilor, venea pe jos, nu călare, deşi „Calul Robert” necheza în spiritele noastre mai tot timpul, era vesel, ironic, timid, aiurit, fantastic, arunca fraze milimetrice, grandioase, totale, aurii, apoi rămînea cu privirile pierdute şi eu eram sigur că i-a trecut vreo idee prin minte. Ce tineri eram cu toţii pe atunci!        
La spontanéité dans l’art est le levier d’Archimède qui voulait un point d’appui pour soulever le monde. Cred că asta îl caratceriza pe Puşi, spontaneitatea absolută, care este izvorîtă din genialitatea autorului. Să chinueşti fraza, susţinînd că o purifici, este un blestem greu de interpretat, de aceea mă opresc aici. În schimb, spontaneitatea îi dă autorului măsura geniului său.

1 IULIE 2010-07-07



ACUARELE


Vezi pasărea cum zboară

Vezi pasărea cum zboară
Cu aripile-ntinse
Pe cerul care-şi ]ine
Făcliile aprinse
Şi noaptea se aşterne
Ca o cenuşă fină
Adorm în iarba verde
Insectele-n surdină

Tonuri de gri albastre
Fîşii de aur pur
Şi verde, numai verde
Se-ntinde împrejur

Portocalii corole
Petale violete
Şi trupuri arcuite
Pe ape desuete

În lanuri arde cerul
Focul le-a mîntuit
Se-mbată de plăcere
De-atît de mult iubit

Şi-abia spre dimineaţă
Roua strălucitoare
Aşterne pe cîmpie
Covoare de răcoare

S-a copt lanul de grîu


S-a copt lanul de grîu
E unduios şi tandru
Macii sînt mici făclii
Umbrite de leandru

Pe ţărmul ca zăpadă
Fluturi portocalii
Cu aripile blînde
Par ruguri sau făclii



« Visages »


(Sartre)

(Un article moins connu, paru en 1939 sous le titre « Visage »)

« Dans les sociétés d’hommes, les visages règnent. Le corps est serf, on
l’emmaillote, on le déguise, son rôle est de porter, comme un mulet, une relique cireuse. »


1

Te-ai îmbrăcat într-o rochie din spumă de mare
Şi ai plecat pe valuri la plimbare

2

Căzut în trup ca îngerii din cer
Sufletul meu curat s-a întinat
Şi tot ce pot acestei vieţi să-i cer
Este să lăcrimez cu-adevărat

Să rîd cînd plouă, să mă bucur doar
Cînd nu mi-e greu să simt că fericirea
Nu-i doar un vis, ci e un colorar
Pe care mi l-a prins la piept iubirea

Şi-apoi şi îngerii cînd se înalţă
Din nou la cer, ei duc cu ei păcate
Ce stau pe ei ca pe un trup o zdreanţă
Dar, vai, ce dulci au fost şi minunate

Eu, ce am strîns în suflet doar un vis,
Că, într-o zi mă voi simţii ales,
Să trec rîul cel negru-n paradis -
Oricum, o altă cale n-am de-ales !



3

Şi te-am privit mult timp pînă cînd zarea
S-a risipit pe cer şi pe pămînt
Ce mîngîiere blîndă, înserarea -
Cînd viaţa cu iubirea îşi face legămînt



DESPRE  DICTATURA CAPITALISMULUI DEŞANŢAT



În această criză mondială, născocită deodată cu planurile de globalizare şi mondializare a conştiinţelor, se regăseşte tendinţa parcimonioasă a capitalismului de a-şi motiva deruta în care s-a scufundat ca Titanicul. Cine stă sus pe catargul acestei nave aflată în plină derută printre aisbergurile zilei de azi şi de mîine ? Nimeni ! Pe acarul Păun nu se mai poate da vina, pentru că este limpede că a scăpat porcul în păpuşoi. Ia să privim noi înapoi, cu mînie, pentru a încerca să-i descifrăm viitorul umanităţii. De unde să pornim ? De la „Renaştere”, desigur, pentru că în negura de dinaintea ei nu mai trebuie să orbecăim nici măcar de dragul de a ne amărî sufletele. Renaşterea conştiinţei de sine a umanitaţii se datoreşte lui Cristofor Columb şi lui Copernic. Primul a creat un drum spre aurul aborigenilor din America, celălalt a reaşezat soarele în centrul sistemului nostru solar şi de atunci încoace biserica şi Inchiziţia nu au mai făcut altceva decît să se compromită, dar Copernic a stimulat şi gîndirea, pentru că prea era plată pînă la el. Odată cu fluxul de aur turnat în beciurile Europei, s-a stimulat şi apariţia pîrghiilor de dezvoltare ale comerţului, apărînd ca din senin marii bancheri, care, în mod paradoxal, au stimulat „Renaşterea”, reîntoarcerea la marile valori culturale ale umanităţii, ale gîndirii, pentru că, fară cultură, umanitatea se abrutizează. Della Robbia, Donatello, Michelangelo, Leonardo da Vinci, Fra Angelico, Paolo Uccello, Benozzo Gozzoli, Andrea Castagno, Botticelli, Baldovinetti, Ghirlandaio, Filippo Lippi... iată numai cîţiva mari artişti ai renaşterii susţinuţi de familia  de Médicis. În zilele noastre capitalismul sprijină cu fervoare cultura de consum, cîtăreţii sînt zeii, fotbaliştii sînt supraoamenii, actorii de cinema... şi toţi aceştia învîrt miliarde de tone de bani, în timp ce omul de rînd tremură de frig prin staţiile de tramvaie, primind pentru munca lui doar formituri, ca să nu piară de foame. De ce foloseşte capitalismul acesta deşanţat o astfel de politică social-economică ? Pentru că, un unui om flămînd, disperat, nu-i mai arde să se ocupe de politică, nu mai poate gîndi limpede şi se resemnează. Exista vreo cale de ieşire din acest impas ? Doamne fereşte !



Parodii


la Parodiile lui Ştefan Al Saşa zis şi Tănase două neveste
2 august 2007

Motto:
Ştefan Al. Saşa zis Tănase două neveste
Ne dă nouă azi metafore spre aducere aminte
Că metafora este pentru minte
Şi numai dulceaţa feselor pentru suflete ne este!

1.

Lăsaţi-mă că poate aveţi treabă
Cu ştoarfa care se dezbracă-n grabă…
Îşi trage de pe ea pielea dintîi
Pe care voi o puneţi căpătîi
Apoi un strat de fard mai incitant
Decît o găurică dintr-un gard
Mustind de visuri ce vă aromesc
Cu izul lor etern dumnezeiesc
Apoi îşi mai dezv`luie un pic
Din taina ei aflată sub buric
O pînză de păianjen i s-a pus
Şi jos şi sus de cînd nu v-a mai pus
Să vă lăsaţi de umbra ei striviţi
Peste tapetul scrijelit cu sfinţi…
Şi nu vă amăgiţi, ea pleacă-n grabă
Să-şi vîndă dulcineea la tarabă
Şi cine dă mai mult intră în rai
Luînd de la colţ bilet pentru tramvai…



În patria chefliilor


În patria chefliilor trupul tău e un restaurant
Care mă face şi pe mine mai berbant
Începem cheful cu un ţoi de ţuică
Să ne urnim încet pe cărăruică
Apoi o dăm pe o tărie-n care
O să descopăr ce-ai între picioare
Şi după ce-mi aduci o baterie
De vin din ăla vechi de răzăchie,
O să încep să trag în tine lent
Deşi de felul meu sînt mai ardent
Dar nu vreau să te pierd aşa curînd
Femeie, mai serveşte-ne un rînd
De coapse dulci cu flori de iasomie
Din alea delicate ce-mi plac mie
Dă-mi sînul tău să îl miros un pic
Şi fă-mi şi mie loc chiar sub buric
Iar eu o să comand încă o ladă
De cabernet ce mintea îmi înnoadă



Amanta de pe Popa Nan


Nervos, un Logan calcă un curcan
Gonind către amanta de pe Popa Nan
Care stă-ntr-o clădire cu balcon
Că doar aşa e traiul de bon ton
Ea se răsfaţă, are prăvălie
În care-şi dă arama pe simbrie
Sclipeşte, e ardentă şi se joacă
De-a trenu-n gară încercînd să-l facă
Pe-acel Logan ce a călcat curcanul
Să scoată cît mai iute gologanul
Întîi îşi pune cracii amanet
Pentru amantul ei un pic brunet
Şi-şi bagă la mansardă o manea
Ca un rondel strunjit din acadea
Stîrnindu-l să danseze ca o oaie
Şi behaie Loganul frînt în trei
Peste amanta sa de la bordei

4.

Dumneata eşti o traducere sanscrită perfectă
Dumneata eşti o traducere sanscrită perfectă
Rămasă la capitolul duduie repetentă
Dar alte calităţi mi te descriu
Cu tonul de azur mai auriu
Ai pielea-ntinsă bine peste oase
Un mic bujor aprins tîrziu în coapse
Un deal aromitor ce unduieşte
Un lac dulceag rîvnind la bot de peşte
Vagi aripioare roz ce mă îmbie
Să-ţi sorb licoarea dulce ciocîrlie
Şi prea sfioasă îţi înfigi boticu’
În ţîţa unui miel din ăla micu’
Dar cînd oceanul nopţii se deschide
O dai şi tu pe gust de aguride



La o cumnată bună cu nea Bumb


La o cumnată bună cu nea Bumb
Ascunsă-ntre ştiuleţii de porumb
M-am dus şi eu cu sacul plin în spate
Să-mi spună dînsa dacă vrea şi poate
Să-mi macine şi mie peste noapte
Un univers tivit cu stropi de lapte
Şi ea mi-a rîs în nas apoi m-a tras
Sặ bem cafeaua de pe aragaz
Sặ-i suflu-n ţeavặ ca sặ o desfund
Şi ca să-i beau dulceaţa pîn’ la fund!
 Ei, ce cumnată am găsit, fierbinte
Şi cum eu repezit nu aveam minte
Am şi sărit pe ea că sta pitită
Între ştiuleţii copţi un pic pe plită
Pe care îi belea de păpuşoi
Şi-apoi îi strecura sub cămeşoi



INDECENTE


sâmbătă 7 august 2010


« nărod nu vine de la norod » !

Avem atîtea feţe
Mai multe ca pantofii
Dar cine să ne-nveţe
Să educăm cartofii ?

Ei cresc precum purceii
Ce se îngrămădesc
Tu pune-ţi iar cerceii
Şi lasă-i, singuri cresc

Mai toarnă-mi vin în cană -
Ce feţe avem noi ?
S-o punem de-o tocană
Cu ceapă, usturoi

O faţă de paradă
O alta de iubire
Ce-n flăcări or să ardă
Cînd ne-om veni în fire

Avem feţe de masă
Vii, dulci şi parfumate
Şi-o faţă ce ne lasă
Cu haina ruptă-n coate

Dar pentru suflet nu e
Nimic să-i dea o faţă
Dulce ca o gutuie
Coaptă spre dimineaţă !

FIN

Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971