Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011
Anul 2010 periodic nr. 1 2 | 3 | 4 | 6 | 7 | 8 | 9 | 10 |
Anul 2009
BOCK&TARA - CRONICA POLITICĂ ÎN IMAGINI - de George ROCA
E o problema de cultură - Corneliu LEU
Albu Magdalena : Guvernul Boc
DOUĂ ARTICOLE DE Viorel Roman
Articole de Iulian URBAN
Articole de Generalul Iordache Olaru, Petrache Costinel şi Dan Brudaşcu
Articole Mihai Ciubotaru şi Ionuţ Ţene
Texte de pe internet
Texte de Dona Tudor, Mihaela Albu,Botez Adrian
Afirmaţii provenite din FOLCLORUL INTERNETULUI
Semnează: George Roca, Melania Cuc, Ioan Lilă - Partea I
Partea II
Partea III
Se profilează un volum de dialoguri
SE PROFILEAZA UN VOLUM DE DIALOGURI - continuare
EMINESCU – „LUCEAFĂRUL” , În versiune engleza de Adrian SONCODI
Poezii de IOAN ALEXANDRU , în versiune franceză de Constantin FROSIN
Carol al II-lea, o figură sinistră care produce mare neîncredere în genealogia moştenitorului tronului său: ESTE MIHAI I FIUL LUI CAROL AL II-LEA ?- de Dr. Dan Brudaşcu
Corneliu FLOREA despre Pusi Dinulescu
Gheorghe Postelnicu, I. Oprisan, Al. Florin Ţene, Dan Brudascu, melania Cuc, Nicolae Băciuţ, Dorel Schor, Octavian Curpaş, Carmen Cătunescu, Adrian Botez, Paul Polidor, Alina Jar şi Jalel El Gharbi Publică articole despre: Ion Gheorghe, Teohar Mihadaş, Vasile Celmare, Sabin Bălaşa, Lazăr Morcan, Lucreţia Berzinţu, Al. Florin Ţene, Melania Cuc, Theodor Damian, George Roca, Liviu Antonesei, Theodor Codreanu, Mircea Stefan, Menuţ Maximilian , Sorin Issvoran, Constantin Frosin - PARTEA I
PARTEA II
PARTEA III
PARTEA IV
PARTEA V
Articole de: Părintele Stăniloaie , Andrei Vartic, Adrian Botez, Dumitru Bălaşa, Mihai Bocioacă, Sorin Golea, George Liviu Teleoacă, Ioana Stuparu - PARTEA I
PARTEA II
PARTEA III
PARTEA IV
PARTEA V
PARTEA VI
Din folclorul internetului - PARTEA I
PARTEA II
PARTEA III
PARTEA IV - Rubrica lui Ionut Caragea
PARTEA V - Passo Doble de Ioan Lilă
PARTEA VI
PARTEA VII - „AM FOST DOBITOC, DAR MAI SUNT OARE?!”

SE PROFILEAZA UN VOLUM DE DIALOGURI

Corneliu LEU – Dimitrie GRAMA
                                                                                                                   - continuare
                                       Omul ca maşina şi coordonarea cunoaşterii
                                                    DIMITRIE GRAMA

 
Prin viaţă eşti condus, ghidat, de acea creatură interioară, atotcunoscătoare,de acel spirit jucăuş, care nu este altceva decât Tu însuţi. (Richard Bach)
 
      Fiinţa umana, posedând un creier unic în lumea universal cunoscută, este enorm de bine înzestrată din punctul de vedere al posibilităţilor analitice, de sinteză şi astfel de creaţie inventivă în orice domeniu posibil cunoscut sau încă necunoscut, de descoperit. Nu este greu de imaginat că omul în trecuturile îndepărtate, nu a avut învăţători şi nu existau instituţii care să-i îndrume paşii spre binele lui personal şi cel al umanităţii în general. Şi cu toate acestea, fiinţa umană a făcut progrese, a evoluat atât cultural-umanistic câ şi inventiv-tehnologic. S-ar putea spune că omul în mod instinctiv a acumulat şi selecţionat cunoştiinţe care la început au fost direcţionate, subordonate activităţilor practice de supravieţuire, ca mai apoi, această cunoaştere să devină din ce în ce mai variată şi din ce în ce mai abstractă.
      Richard Bach spune că: „învăţătura este să descoperi ceea ce deja ştii”. Şi probabil că aşa s-a şi întâmplat la început şi pâna la un moment dat, când fiinţa umană a devenit conştientă de complexitatea, diversitatea şi potenţialul cunoaşterii. De asemenea, omul şi-a dat seama că anumite cunoştinţe, dacă nu sunt de natură practică, de folosinţă zilnică, pot fi uitate, sau pot să dispară. Şi atunci creierul uman, acest generator uimitor, a inventat litera şi mai apoi cifra. Această însuşire inventivă este o caracteristică fundamentală, consitutivă a fiecărui creier uman. Deci, dacă Mr.X şi Mr.Z nu inventau scrisul şi cifrele - indirect gândirea abstractă - atunci când le-au inventat, alte creiere, poate chiar al tău cititorule, în timp le-ar fi inventat. Şi acest lucru este aplicabil tuturor marilor idei sau performanţe umane, precum Platon, Arhimede, Da Vinci, Mozart, Einstein, etc., pentru că toată cunoaşterea posibilă există acolo undeva ascunsă în labirinte sinaptice şi în fond aşteaptă doar un recipient prin care să se expună.
      Nu am nici ambiţia şi nici răbdarea să fac o cronică a evoluţiei cunoaşterii de-a lungul istoriei omenirii, ci vreau doar scurt să mă opresc la câteva idei cu privire la evoluţia felului de a preda cunoaşterea şi în acest context să emit părerea că: metodele moderne, oficiale, de predare a cunoaşterii (observaţi bine), sunt inferioare, hai să spunem, celor vechi, antice.
În trecut şcoala nu era o instituţie obligatorie, iar cei care simţeau nevoia de învăţătură, cei care simţeau un inbold intelectual şi doreau să schimbe, să dezbată şi eventual să dezvolte gânduri, vise şi idei, se căutau unii pe alţii, se adunau în grupuri unde fiecare era în aceiaşi masură şi elev şi profesor. Puterea de imaginaţie şi exprimarea tuturor ideilor şi altor forme de expresie creativă, era liberă, neîngrădită de reguli şi standarde cenzorice.
Fiecare ramură a cunoaşterii era parte integrală a unei „broderii umanistice”, deci împletea în esenţa ei abstractul spiritual uman şi absolutul. Inspiraţia, de orice natură, era spontană, se spune chiar divină, deoarece nu venea pe căi sau canale predescrise, sau la sugestia sau comanda altcuiva din afară, ci aparţinea unui domeniu aparte, necunoscut, binecuvântat. Profesorii, academicienii, care în acelaşi timp erau şi elevi, funcţionau ca sprijin şi eventual catalizatori reciproci, stimulând noile idei care se cereau descoperite.
      Ce se întâmplă în schimb acum? Şcoala şi reprezentanţii cunoaşterii au un plan şi un ţel bine definit, standard, pentru toţi cei care sunt obligaţi sau benevol se aventurează să-i treacă pragul. Ambiţia este aceea de a forma individul şi având de a face cu spirite şi intelecte virginale, copiii, reuşesc într-adevăr să o formeze. Şi cum acest lucru nu este oare bun, dând posibilitatea tuturor copiiilor să ştie cum să scrie şi cum să socotească? Binenţeles că este bun pâna la un anumit nivel, hai să-i zicem bun pentru cunoştinţe bazale, dar mă întreb ce necesită un plan pentru initiaţiva personală, inspiraţie, creativitate?
      De multe ori şi majoritatea instituţiilor oficiale duc o politică de omogenizare a tuturora la un nivel dictat şi acceptat de cenzorii culturii şi în acest fel instituţiile de educare, de cultură, devin centre de inhibare, de plafonare a tânărului individ încă incomplet format, în loc să fie centre de stimulare şi dezvoltare intelectuală, spirituală şi culturală. Deci o adevarată catapultă spre alte dimensiuni ale cunoaşterii. Nu doresc să fac alte comentarii, ci doar să amintesc de celebrele „mediocrităţi şcolare”, Edison şi Einstein.
 
      Închei, aşa cum am început, cu Richard Bach care spune:
„Cele mai simple întrebări sunt cele mai profunde:
-Unde te-ai născut?
-Unde iţi este căminul, casa?
-Încotro te îndrepţi?
-Ce faci cu viaţa asta?”
 
Gindeşte-te la aceste întrebări din când în când şi vezi cum răspunsurile se schimbă.
 

                                Orgoliile, mediocritatea şi celebritatea
                      Eseu despre falsa victimizare şi coada la nemurire
                                     Dr. Dimitrie GRAMA, Danemarca
 

 
Să vorbim despre acea realitate care izvorăşte din ambiţiile nemăsurate de succes şi de nemurire, pe care o bună parte din scribenţii actuali o manifestă ipocritic! De ce spun, "ipocritic"? Pentru simplul motiv că nu-i cred, sunt nişte mincinoşi! Ca ciupercile au apărut acum o grămadă de "adepţi" ai dreptăţii, o grămadă de oameni de litere ”sinceri”, o grămadă de ”martori” şi ” judecători” ai unui trecut recent, din care au facut parte! Cu toate că îmi dau seama, din ceea ce Ei scriu, că au fost jurnalişti sau ”corespondenţi” la diverse publicaţii comuniste sau scriitori care au publicat nuvele, poezii, cărţulii sau alte materiale, indiferent de ce natură în presa oficială comunistă, sau chiar mai mult, că au facut parte din elita timpului, aceştia expun mărturisiri ”amare”: cum că nu li s-au acordat mai multe onorarii, mai multe titluri sau mai multă atenţie de regimul comunist şi bieţii de Ei, ar fi fost nedreptăţiţi!! ( Domnilor şi doamnelor, ce tragedie, ce tratament odios au suferit aceşti oameni!?) . Şi care or fi fost ei: Păunescu, Liiceanu, Pleşu, Blandiana, Patapievici şi mulţi alţii prezenţi în mass-media trecută, comunistă şi prezenţi la fel de vânjos în cea actuală, post-comunist-coruptă.
 
Cei care într-adevar au fost persecutati, au fost dezidenţi cu adevărat, nu au apărut în nici o formă documentată ca şi creatori sau oameni de ştiinţă şi cultură în perioada comunistă. Diferenţa între a fi ”popularizat” şi aceea de a fi total ” ignorat” , probabil consta atunci, ca şi acum, în gradul de talent al omului de litere sau de arte şi bineînţeles şi în gradul de prostituare conştientă acceptat de către ”creator”. Multi români de geniu de altminteri, au fost publicaţi şi apreciaţi chiar şi de comunişti, aşa cum mulţi alţi români de geniu au preferat să rămână anonimi (ori n-au avut încotro), atât în perioada comunistă, cât şi în cea pre-comunistă ori post-comunistă. Multe mediocrităţi au fost supraestimate şi ridicate la rang de intelectuali subţiri în perioada comunistă, precum şi în cea post comunistă. Fiindcă întotdeauna a existat un ”dans”, un tras al sforilor, un joc al ”tuturor eventualităţilor”, un ”ceva” arbitrar şi ”nelogic”, dar care la un moment dat în istoria unui loc sau al unei populaţii, are un anume sens, o înţelegere şi influenţă. Aşa se explică sentimentul de ”nesatisfacere”, de amărăciune, ori de falsă victimizare care, pe mulţi dintre aşa-zişii ”creatori” îl "încearcă".
 
Am chiar convingerea că mulţi din aceşti noi ”victimizaţi” ai persecuţiei trecute, ar fi facut cu plăcere parte din pătura privilegiată a regimului comunist, dacă atunci, li s-ar fi dat ocazia să beneficieze de privilegii. Dar nu le-a fost îngăduit atunci, fiindcă au fost concuraţi de altii - mai smecheri, mai cu relaţii, ori mai abili decât ei şi de aceea se simt acum marginalizaţi în trecut! Acum, ei vor să se răzbune pe cei care au avut mai mult succes decât ei în trecutul comunist. Ipocriţi şi atunci, ipocriti şi acum! Căci dacă ardeau de pasiunea dreptăţii, ardeau şi de urgenţa demascării şi condamnării sistemului din care faceau parte, ar fi putut alege ori calea emigrării, ori calea trimiterilor prin diverşi intermediari în Vest, a unor incendiare mărturii scrise, care sa demaşte crima şi dictatura comunistă, mărturii care ar fi putut să şocheze lumea vestică! Dar, după câte ştiu eu, aproape nimeni nu prea a făcut acest lucru la români. Ruşii, (da, ruşii!) au avut adevăraţi martiri de constiinţă şi de atitudine critică şi dreaptă! Nu pot să nu consider majoritatea celor care acum, brusc, se trezesc a fi fost dizidenţi, martiri ( mai mult sau mai puţin victimizaţi), ai tradiţiilor sau ai culturii româneşti, nişte marionete, nişte filfizoni, lipsiţi de de autenticitate. Ipocriţi sunt, pentru că adevăratul creator nu ţine cont de sistemul politic ce domină cotidianul, nu ţine cont de suferinţa sau succesul altora, deoarece el este un egoist şi luptător pur-sânge! Adevăratul creator nu este o unealtă manipulată de alte forţe, pe care el conştient nu are cum să le controleze sau să le influenţeze. Şi atunci creatorul are de ales: ori nu crează nimic, ori continuă să creeze, deoarece nu poate altfel! Astfel în mod conştient orişicine cu pretenţii culturale şi curaj, are posibilitatea de a alege.
 
Tuturor celor care consideră că ceea ce eu descriu mai sus, este exagerat sau nu este adevărat, doresc să le spun că eu personal, am început să ”public” abia din anul 2000, la 53 de ani, cu toate că poemele si eseurile ”cotidianului mistic” le aveam pregătite de mult timp, (din 1965). Eu ştiu ce spun, pentru că eu am ales! Ce eu nu înteleg, la români (eu fiind aromân), este faptul că intelectualii în loc să dea dovadă de adevarata inteligenţă socială şi să contribuie prin efort comun la dezvoltarea unei noi societăţi evoluate, bazate pe o înaltă ţinută morală şi demnă, se complac în defăimări şi mahalagisme. Viitorul întotdeauna va începe astăzi! Şi intelectualii români în ferocitatea şi agresivitatea lor nu îl pot percepe, nu pot contribui la edificarea şi legalizarea unei noi ordini. Intelectualii români sunt din păcate, orbii societăţii în mijlocul căreia traiesc, în care ei ”creează” ! Ei nu au ca scop primordial, binele poporului sau al societăţii din care fac parte, ci sunt aşa cum am amintit mai sus, individualişti, egoişti pur-sânge! Atunci când se lamentează, când ”par” revoltaţi, asistăm la mimarea unor decepţii personale şi nimic mai mult! Este doar o spaimă existenţială cea care urlă în ei, ameninţându-i că vor fi daţi afară de la coada la ”Nemurire”!
 

 
Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971