Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011
Anul 2010 periodic nr. 1 2 | 3 | 4 | 6 | 7 | 8 | 9 | 10 |
Anul 2009
BOCK&TARA - CRONICA POLITICĂ ÎN IMAGINI - de George ROCA
E o problema de cultură - Corneliu LEU
Albu Magdalena : Guvernul Boc
DOUĂ ARTICOLE DE Viorel Roman
Articole de Iulian URBAN
Articole de Generalul Iordache Olaru, Petrache Costinel şi Dan Brudaşcu
Articole Mihai Ciubotaru şi Ionuţ Ţene
Texte de pe internet
Texte de Dona Tudor, Mihaela Albu,Botez Adrian
Afirmaţii provenite din FOLCLORUL INTERNETULUI
Semnează: George Roca, Melania Cuc, Ioan Lilă - Partea I
Partea II
Partea III
Se profilează un volum de dialoguri
SE PROFILEAZA UN VOLUM DE DIALOGURI - continuare
EMINESCU – „LUCEAFĂRUL” , În versiune engleza de Adrian SONCODI
Poezii de IOAN ALEXANDRU , în versiune franceză de Constantin FROSIN
Carol al II-lea, o figură sinistră care produce mare neîncredere în genealogia moştenitorului tronului său: ESTE MIHAI I FIUL LUI CAROL AL II-LEA ?- de Dr. Dan Brudaşcu
Corneliu FLOREA despre Pusi Dinulescu
Gheorghe Postelnicu, I. Oprisan, Al. Florin Ţene, Dan Brudascu, melania Cuc, Nicolae Băciuţ, Dorel Schor, Octavian Curpaş, Carmen Cătunescu, Adrian Botez, Paul Polidor, Alina Jar şi Jalel El Gharbi Publică articole despre: Ion Gheorghe, Teohar Mihadaş, Vasile Celmare, Sabin Bălaşa, Lazăr Morcan, Lucreţia Berzinţu, Al. Florin Ţene, Melania Cuc, Theodor Damian, George Roca, Liviu Antonesei, Theodor Codreanu, Mircea Stefan, Menuţ Maximilian , Sorin Issvoran, Constantin Frosin - PARTEA I
PARTEA II
PARTEA III
PARTEA IV
PARTEA V
Articole de: Părintele Stăniloaie , Andrei Vartic, Adrian Botez, Dumitru Bălaşa, Mihai Bocioacă, Sorin Golea, George Liviu Teleoacă, Ioana Stuparu - PARTEA I
PARTEA II
PARTEA III
PARTEA IV
PARTEA V
PARTEA VI
Din folclorul internetului - PARTEA I
PARTEA II
PARTEA III
PARTEA IV - Rubrica lui Ionut Caragea
PARTEA V - Passo Doble de Ioan Lilă
PARTEA VI
PARTEA VII - „AM FOST DOBITOC, DAR MAI SUNT OARE?!”

                                                 SPINOASA PROBLEMĂ A AROMÂNILOR

                                                                                                                                                                                - CONTINUARE-

 Credem că aceste versuri apoteotice, finale, fac aproape superfluă următoarea afirmaţie: Voshopole nu poate rămâne doar ARHETIPUL MÂNTUIRII SPIRITUALITĂŢII AROMÂNEŞTI (sud-dunărenilor români) – ci a tuturor băjenarilor – adică al tuturor membrilor-indivizi ai Neamului, care membri şovăie şi disperă, se rătăcesc în necredinţă şi disperare – faţă de eternitatea (victoria întru eternitate) a Spiritului Neamului: Voshopolea este leagănul arhetipal pentru românii de pretutindeni – în momentele de suportare grea a agresivităţii neantului spiritual, a forţelor entropice (simbolizate, aici, prin turci, albanezi-ghegi, greci – adică, Biserica Patriarhală Grecească şi monahii greci pervertiţi, de ură, invidie şi lăcomie – Satana fiind, de fapt, cuplul satanic: Ali-Paşa din Ianina – turcul – şi metresa lui, Vasilike-grecoaica sinelui pervertit, devastator, Dalila greacă – ce nu suportă durabilitatea monumentalităţii eroic-spirituale, monumentalitate prin puritate spirituală – haruri pe care grecii le pierduseră, prin trădarea misiunii lor spiritual-terestre, iar aromânii le căpătaseră, prin puritate şi credinţă…). Dar, paradoxal, ca în toate epopeile autentice, RĂUL are funcţie transfiguratoare: dansul de bucurie al Vasilikei, ATUNCI CÂND AFLĂ DE DISTRUGEREA Voshopolei şi de stingerea în sânge a mândriei aromânilor harnici, creator-activi, denşi din punct de vedere spiritual – este dansul lui Shiva sau al lui Dionysos. Dezintegrator, în plan material – dar reintegrator, în plan spiritual. Fără neagra încercare, fără tragica încercare a distrugerii Voshopolei materiale – Cetatea Exemplară, strălucită din punct de vedere material – aromânii n-ar fi experimentat transcenderea spirituală, trecerea lor în regim divin, prin VOSHOPOLEA REVELATĂ, devenită ARHETIP AL SPIRITUALITĂŢII ROMÂNEŞTI.

Diaspora aromânească este una aparentă, cum tot aparentă trebuie să fie/rămână despărţirea Neamului Românesc – în românii din Sud şi românii din Nord: toţi românii se regăsesc, se numesc, peste limitele accidental-istorice, materiale, peste spaţiu şi timp, peste răutatea şi trădarea omenească, peste orice slăbiciune şi vrajbă, slujitoare Satanei – în VOSHOPOLEA IDEALĂ. Pentru noi, românii nord-dunăreni, NIDA BOGA, prin epopeea lui extraordinară, profund creştină (neasemuibilă decât, poate, cu Ierusalimul liberat, al lui Torquato Tasso) a dar un subiect de meditaţie profundă şi foarte gravă: Voshopolea ne aşteaptă pe toţi românii, spre a ne uni, în spirit şi-n simţire – în vederea împlinirii sacrei misiuni, de civilizare a barbarilor spirituali din acest Răsărit de Europă, de luminare spirituală a întunericului vijelios, distructiv, din Apus – de transfigurare a unei lumi omise, minimalizate, persiflate, banalizate – cea balcanică (aşa cum apare ea, în specificitatea de viziune, rău-voitoare, de rea-credinţă, a neamurilor nelămurite, împâclite, orbite spiritual, ale Europei) – o lume discutată, mereu, în termeni peiorativi, o lume adusă, până şi de românul Emil Cioran, la sintagma dispreţuitoare: „cultură minoră”. Voshopolea ne cheamă, pe toţi românii (de Sud şi de Nord), să depăşim aceste obstacole de înţelegere – ÎN LUMEA REVELAŢIEI SPIRITULUI.

Poate că băjenarii (cei care au scăpat de sub ruinele arse ale Voshopolei învinse PE PĂMÂNT…), de care spun versurile inspiratului NIDA BOGA – nu vorbesc atât de rătăcitorii, prin lume, aromâni – cât, mai ales, de rătăcitorii încă departe de Adevăr-Revelaţie (dar care râvnesc şi sunt dispuşi să se închine, pe ei şi viaţa lor, ARHETIPULUI ADEVĂRULUI, REGĂSIT) – din această lume desacralizată. Români şi aromâni, deopotrivă. Voshopolea, fără îndoială, ca Arhetip al Neamului Românesc (fuzionat în Spirit) – este şansa soteriologică a celor care vor să se lase mântuiţi, care vor să se integreze pe traiectoria autentică, gravă, tragică, iniţiatică – dar triumfătoare, pentru cei care ascund (fără ştire) – şi apoi vădesc, cu ştire, stimulaţi de acest drum iniţiatic – calităţi spirituale autentice.


***

(VI) O VARIANTĂ AROMÂNEASCĂ A  „MIORIŢEI”

Ce poate uni, pe deasupra şi pe dedesubt de suflete, pe deasupra şi pe dedesubt de istorie - cele două ramuri ale valahilor/românilor – pe cei „traianici” şi pe cei „aurelianici” (cum îi numeşte Dimitrie Bolintineanu – aromânul/român, pe românii de la Nordul Istrului, respectiv pe cei de la Sudul Istrului Sacru)? Noi credem că (pe lângă Duhul eminescian – Eminescu însuşi având, se pare, ascendenţă aromână!) tracismul autosacrificial al Mioriţei!

Iată varianta Mioriţei, pe care ne-o oferă dl prof. Hristu CÂNDROVEANU (titanescul lider spiritual al aromânilor din România!), în cartea sa Aromânii, ieri şi azi (Scrisul Românesc, Craiova, 1995, cap. Folclorul, p. 9):

„Ñil`ioară vrută,/ Ñi`lioară arudă,/ Pri cale mutreşti/ Şi iarbă nu paşti./ - Avdză tini, picurare,/ Mi bag ş-mi scol,/ Mi şuţ di-ună parte,/ Somnul lai nu mi-acaţă,/ Că ñi-avui ună videare,/ Că va s-mori tu prândzul mare/ Ş-că, la ascăpitare,/ Va s-hii tră vătămare.// -Cara s-mor, cara s-nu mor,/ Ascultaţ-ñi un singur dor:/ Mine nu voi îngropare/ La murminţăl`i di tu hoară./ S-mi scuteţ tu Valea Mare,/ S-iasă cupia di ñil`ioare,/ Dimineaţa la păşteare./ Ş-tine, ñil`ioară,/ Ţi te-am tu vreare,/ Plândzi-mi, plândzi-mi,/Di-adun cu soarle ş-cu luna”.

Încercăm o transpunere, cât mai fidelă, din dialectul aromânesc, în dialectul daco-românesc (deci, nu vom ţine cont de prozodie, de măsură ori de rimă - ci, în primul rând, de semantica textului aromânesc):

„-Iubită mioară,/ Draga mea mioară,/ Pe cale priveşti/ Şi iarba nu paşti?/ - Ascultă, păstorule,/ Mă aşez şi mă scol,/ Mă întorc pe-o parte,/ Mă întorc pe cealaltă parte,/ Întunecosul somn nu mă prinde,/ Căci am avut o arătare:/ (Se făcea) C-ai să mori la prânzul mare/ Şi că, la apus de soare,/ Ai să fii ucis.../ - De-oi muri, de n-oi muri,/ Luaţi aminte la singura-mi dorinţă:/ Să nu mă-ngropaţi/ În mormintele cimitirului din sat,/ Ci să mă scoateţi în Valea Mare,/ Să iasă turma de mioare,/ Dimineaţa, ca să pască!/ Iar tu, mioară,/ Dac-ai să vrei,/ Plânge-mă, plânge-mă, mioara mea,/ De să vină-n sfat şi adunare/Chiar Soarele şi cu Luna!”

A se observa că, chiar dacă nu este atât de bogată imagistic, precum varianta Alecsandri, din Nordul Istrului – acestă variantă pare a fi, sau chiar este, varianta de bază, cea primitivă, în sensul bun, originar al cuvântului (fără niciun fel de „floricele” paşoptiste...): NU LIPSEŞTE NIMIC DIN CEEA CE CONSTITUIE RITUALUL SACRIFICIULUI ZALMOXIAN!

1)    Există indicaţia sacrificiului spre ÎNVIERE (sacrificiul se face „la apus de soare”, pentru ca sacrificatul să urmeze destinul învietor/etern re-născător întru Lumină, al Soarelui);
2)    există atitudinea de linişte desăvârşit-vizionară, profund spiritualizată/religioasă, a sacrificatului;
3)    există indicaţia dobândirii, de către sacrificat/solul spre Zalmoxis, a unui „trup de glorie”, corporalitate cosmic-luminoasă, sacră...Fratele Sfânt al „celor doi ochi ai lui Zalmoxis” – Soarele şi Luna...Desprins total de „hoară”-sat-comunitate socială – şi intrat în comuniunea de Duh cu cosmosul/Creaţia Divină! Într-o DIMINEAŢĂ VEŞNICĂ!!! (Paradisul se şi numeşte, în creştinism: „locul cu PATRU RĂSĂRITURI”...!!!).

Acest popor profund religios (singurul rămas religios, dintre toate neamurile Europei, atât în veacurile dinainte de întruparea Dumnezeului-Hristos, cât şi la 14 (azi, 20) de veacuri de la Minunea/Misteriul Suprem, de pe Golgota!), desăvârşit spiritualizat - poate, deci, să-şi permită atitudinea eroică deplină, aici, pe Pământul-Valea Plângerii – precum spunea, într-un manuscris aflat la British Museum/Londra, Benjamin de Tudela, pe la 1170, după ce peregrinase prin ţinuturile de la sud de Dunăre: „De acolo începe Valahia, ai cărei locuitori trăiesc prin munţi. Este naţia cunoscută sub numele de valahi, care sunt uşori ca cerbii.Nimeni nu se poate război cu ei, niciun rege nu poate domni asupra lor” – pentru că, ei înşişi, TOŢI, erau Regi, erau „stăpâni ai Soarelui”/ BASARABI – şi Îngeri-MUŞAŢI/ ”FRUMOŞII” DIN LUMINA LUI DUMNEZEU! (Comentariul şi transpunerea în dialect daco-românesc a Mioriţei: prof. dr. Adrian Botez)

                                                                                                                                                                                    Prof. Dr. Adrian BOTEZ

 

Două studii de George Liviu TELEOACĂ

I
                  CUVÂNTUL  VALAH – CIFRU AL  LOGOSULUI  UNIVERSAL


Cuvântul Valah trebuie considerat cifru al logosului universal întrucât  reprezintă arhetipul graiului uman articulat, aşa cum l-a definit E. Cassirer în eseul Mit şi Limbaj (vezi revista „Secolul XX”, 1988 Nr. 1-2-3, p.235), conform căruia arhetipul reprezinta atât originea cât şi raţiunile care au generat marea majoritate a cuvintelor fundamentale ale graiului uman articulat.

Pe de altă parte în viziunea filozofului şi matematicianului Leibniz, faptele de limbă care au avut loc la origini pot fi ilustrate şi prin cuvinte actuale, aşa încât prezentăm seriile de mai jos pentru a evidenţia faptul că numeroase toponime româneşti de vecinătate se înrudesc sub aspect lingvistic, prin forme fonetice succesive începând mereu de la unul şi acelaşi cuvânt arhetipal – Valac, ceea ce îl şi impune atenţiei noastre
 
•    Valcău – Balc – Barcău – Porc – Marca – Mărgău,  
              Alac –Lac (dar care este culme şi nu lac)
•    Vlăhiţa – Vulke – Ulcani – Lucani (Lupeni) – Păuleni   
                  Bulgă(reni) – Becle(an)    
•    Vulcan – Lupeni – Uricani
•    Vulcana-Băi – Vâlcăneşti – Bălceşti – Păuleşti – Lipăneşti
•    Valchid – Calva  (şi alte trei hidronime Colbu = Colvu) – Albac
           Coveş – Covasna – Covaşniţa   
            Bârghiş – Richiş – Ighiş  
                   Avrig – Givra  
•    Vârghiş – Arcuş – Racoş – Acoş  omonim cu Agăş, Acâş şi ogaş
•    Vârghiş – Hârghiş – Cârţiş(oara) – Creaţa – Craca – Cracu –                 Crăc(i)un – Crăciuneasca – Crăciuna

Aici trebuie remarcată, în mod obligatoriu, coincidenţa dintre hidronimele Crăciun şi teonimul Craciun, zis Moş Crăciun, fapt care nu poate fi explicat prin transfer de nume, ci prin aceea că unul şi acelaşi arhetip Valac a generat prin aceleaşi forme succesive pe de o parte toponimele, iar pe de altă parte teonimele, unele dintre ele devenite teonime eterne aşa după cum sugerează următoarele exemple:

•    Walhala
•    Walkirii
•    Vulcanus    
•    Valak-Hilyah     atestat de Rig-Veda cu 4000 de ani în urmă,
•    aflat în corelaţie cu al-Ilah astăzi Allah, iar pe de altă parte cu YHWH        
•    Volkodlak       exprimat de hieroglifa (fonogramă) Lupul Dacic                
    folosită ca insemn pentru rangul preoţesc de Vlădică şi   
    implicit ca semn heraldic pentru Dacia.      
•    Volkolak
•    Wilkolak
•    Vârcolac
•    Vurvolak
•    Werwulf
•    Beerwolf  
•    Garwalf    
•    Versipelis
•    În temeiul universalei şi binecunoscutei treceri V—M  mai includem aici
•    Zeus Meilichios   mai târziu Zeus Lykaios
•    Melqart, identificat cu Hercule,
•    Mars  

Remarcat pe cale empirică pentru că este termenul de început al seriilor de toponime şi mitonime pe care le-a generat, cuvântul Valah se motivează ca arhetip prin legătura sa directă cu apelativul avlake, apelativ prin care armânii definesc de multe milenii până astăzi apa curgătoare.

Metaforizat după cele minimum zece înţelesuri ale conceptului de râu, cuvântul, arhetipal avlake a generat noi şi noi cuvinte pentru graiul uman articulat, prin derivate individualizate fonetic, urmând gramatica universală a limbilor ale cărei principii sunt ilustrate prin anumite structuri lingvistice concretizate sub forma unor toponime de vecinătate din România.  

Pentru lingvişti ca şi pentru nelingvişti, cuvântul este metaforă, şi s-a şi născut ca metaforă. Primordiala onomatopee – adică a face ca … – este din punct de vedere stilistic tot o metaforă.

Referitor la vechimea şi importanţa metaforei, Lucian Blaga a arătat cu mult înainte că: „Metafora s-a ivit în clipa când s-a declarat în lume, ca un miraculos incendiu, acea structură şi acel mod de existenţă numite împreună om, şi se va ivi necurmat atâta timp cât omul va continua să ardă, … omul este animalul metaforizant.” (Trilogia culturii, pag. 366-367). Ulterior Prof. Univ. Dr. Ştefan Avădanei consolidează ideea că metafora a apărut odată cu cu omul pe baza unei bibliografii exhaustive prin lucrarea de de mare importanţă intitulată La început a fost metafora.

Interpretată din perspectiva arhetipului avlake, pus în evidenţă de toponimia Vetrei Româneşti, după ce omenirea l-a căutat cu înfrigurare, dar fără succes, două milenii şi jumătate, structura graiului uman confirmă simultan toate anticipările teoretice care s-au făcut până acum cu privire la limba primordială, cele mai importante dovedindu-se a fi anticipările unor mari gânditori printre care Platon, Abulafia, Cassirer, Chomsky, Blaga.

Aşa dar, fiindcă păstrăm în limba toponimelor noastre gramatica universală a limbilor, deţinem implicit, conform criteriului formulat de Umberto Eco, şi pârghiile ontologice pentru adoptarea limbii unice în Europa, iar prin teonimele lumii, care au aceeaşi origine cu toponimele, bazele înfăptuirii reale a ecumenismului.

Cu sau fără avizul celor rămaşi la dogma sterilizantă a lui Saussure, gestionăm vatra sacră a Tradiţiei Primordiale, ceea ce ne obligă să afirmăm şi să interpretăm faptele de limbă descoperite, edificatoare chiar şi pentru cei care din varii motive ne acuză, pe nedrept, de orgolii protocroniste. Aici trebuie să reamintim că noutatea perspectivei la care ne conduce o descoperire nu se etichetează şi nici nu se abordează votând în mod subiectiv pro sau contra, ci obiectiv, punând în discuţie justeţea premizelor şi dezvoltarea logică prin care s-a ajuns la ineditul concluziilor. Dacă nimic nu poate fi contestat cu privire la premize şi la raţionamente, concluziile se acceptă fără rezerve ori cât de surprinzătoare ar părea la prima vedere.  

În cazul dezvoltării de faţă, considerăm incontestabilă marea vechime a toponimelor de pe valea Dunării ( de vârstă neolitică şi preneolitică - Georgiev) ca şi faptul că seriile toponimelor de vecinătate pun în evidenţă arhetipul avlake. Incontestabil este şi faptul că prin metaforizare şi numai prin metaforizare se pot defini noi şi noi cuvinte. De asemenea, incontestabil este faptul că prin metaforizarea conceptului de râu, denumit până astăzi de armâni avlake, au apărut cuvintele fundamentale ale lumii urmând gramatici generative eternizate prin anumite toponime româneşti de vecinătate. De aici, incontestabilă şi concluzia că originea graiului uman articulat s-a păstrat vie şi nealterată în vatra multimilenară a vlahilor, acolo unde în spiritul vital al Tradiţiei Primordiale continuă să se dezvolte neîntrerupt cea mai matură, cea mai bogată şi exactă limbă a Europei, limba română.    

Neaşteptată doar pentru cei cărora le lipsesc noţiunile elementare de geografia resurselor naturale, de arheologie sau de antropologie, originea valahică a limbilor se cere însuşită şi valorificată fără rezerve, cu atât mai mult cu cât această origine valahică satisface integral şi simultan toate anticipările privind originea graiului uman articulat.

Fiindcă Umberto Eco, pornit Pe urmele limbii perfecte în cultura europeană, caută gramatica universală a graiului uman articulat, ca pe o condiţie ontologică în desemnarea limbii perfecte, iar noi deţinem această gramatică universală mai ales sub forma unor toponime de vecinătatea din Ardeal, trebuie să înţelegem că a sosit timpul să ne punem în slujba Europei Unite.

Prin misiunea pe care trebuie să ne-o asumăm poate că a sosit acel timp pentru Schimbarea la faţă a României.  


Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971