Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011
Anul 2010 periodic nr. 1 2 | 3 | 4 | 6 | 7 | 8 | 9 | 10 |
Anul 2009
BOCK&TARA - CRONICA POLITICĂ ÎN IMAGINI - de George ROCA
E o problema de cultură - Corneliu LEU
Albu Magdalena : Guvernul Boc
DOUĂ ARTICOLE DE Viorel Roman
Articole de Iulian URBAN
Articole de Generalul Iordache Olaru, Petrache Costinel şi Dan Brudaşcu
Articole Mihai Ciubotaru şi Ionuţ Ţene
Texte de pe internet
Texte de Dona Tudor, Mihaela Albu,Botez Adrian
Afirmaţii provenite din FOLCLORUL INTERNETULUI
Semnează: George Roca, Melania Cuc, Ioan Lilă - Partea I
Partea II
Partea III
Se profilează un volum de dialoguri
SE PROFILEAZA UN VOLUM DE DIALOGURI - continuare
EMINESCU – „LUCEAFĂRUL” , În versiune engleza de Adrian SONCODI
Poezii de IOAN ALEXANDRU , în versiune franceză de Constantin FROSIN
Carol al II-lea, o figură sinistră care produce mare neîncredere în genealogia moştenitorului tronului său: ESTE MIHAI I FIUL LUI CAROL AL II-LEA ?- de Dr. Dan Brudaşcu
Corneliu FLOREA despre Pusi Dinulescu
Gheorghe Postelnicu, I. Oprisan, Al. Florin Ţene, Dan Brudascu, melania Cuc, Nicolae Băciuţ, Dorel Schor, Octavian Curpaş, Carmen Cătunescu, Adrian Botez, Paul Polidor, Alina Jar şi Jalel El Gharbi Publică articole despre: Ion Gheorghe, Teohar Mihadaş, Vasile Celmare, Sabin Bălaşa, Lazăr Morcan, Lucreţia Berzinţu, Al. Florin Ţene, Melania Cuc, Theodor Damian, George Roca, Liviu Antonesei, Theodor Codreanu, Mircea Stefan, Menuţ Maximilian , Sorin Issvoran, Constantin Frosin - PARTEA I
PARTEA II
PARTEA III
PARTEA IV
PARTEA V
Articole de: Părintele Stăniloaie , Andrei Vartic, Adrian Botez, Dumitru Bălaşa, Mihai Bocioacă, Sorin Golea, George Liviu Teleoacă, Ioana Stuparu - PARTEA I
PARTEA II
PARTEA III
PARTEA IV
PARTEA V
PARTEA VI
Din folclorul internetului - PARTEA I
PARTEA II
PARTEA III
PARTEA IV - Rubrica lui Ionut Caragea
PARTEA V - Passo Doble de Ioan Lilă
PARTEA VI
PARTEA VII - „AM FOST DOBITOC, DAR MAI SUNT OARE?!”
                                    SPINOASA PROBLEMĂ A AROMÂNILOR

                                                                                                                                                                                                      Aromânii –
                                                                                                                                                                             “fraţi di mumă şi di-un tată”



(I) O ISTORIE…

Nu cred să fie pe lumea asta vreun neam cu o istorie  mai sublimă şi mai ingrată -  decât Neamul Frate Geamăn de la Sudul Apei Uitării (Dunărea…): AROMÂNII. Cel puţin, Europa nu cunoaşte neam mai eroic şi, totodată, mai ignorat (de însuşi Fratele Geamăn de la Nordul Apei - noi, românii traianici, nordici, îi ignorăm, de mult şi vinovat, pe fraţii noştri gemeni - românii aurelianici, sudici!) - decât ramura de sud a trunchiului traco-român.

„Aromânii, armânii sau rumânii, cum îşi zic ei, macedonenii, cuţovlahii şi ţânţarii (adică Fiii Cezarului - sânî=fii, ţar=împărat), cum îi poreclesc grecii şi sârbii, sunt cea mai veche seminţie şi cea mai eugenică, adică mai nobilă, dintre toate câte trăiesc în sudul Dunării. Ei sunt populaţia aborigenă, vrednici urmaşi ai stihiei traco-ilire, peste care s-a altoit demnitatea romană: mister tracic şi pragmatism roman” (cf. Teohar Mihadaş  - art. Aromânii şi rolul lor în Balcani).
                                                               
„Moştenitori direcţi ai vechii civilizaţii trace, aromânii sunt, prin limba şi cultura lor, singurii reprezentanţi, la Sudul Dunării, ai latinităţii balcanice, născută odată cu cucerirea Macedoniei de către Legiunea a V-a romană, în anul 168 î.H.” (cf. Vasile Tega – art. Aromânii: aceşti necunoscuţi).

„Sobri, având instinct de căsnicie şi industrie - românii sunt, în privinţa acestor calităţi, cu mult superiori acelora ce vorbesc greceşte  -  sunt însă inferiori greco-slavilor în… şiretlicuri. Toţi aceşti ciobani simpli şi de rând au o eminentă aptitudine pentru lucrări în metal. Armele şi armăturile lucrate în aur şi argint, pe care le admirăm la arnăuţi şi palicari (grecotei) au ieşit din atelierele vlahilor” (cf. Mihai Eminescu - art. Românii Peninsulei Balcanice).

Întrebă, azi, pe Calea Victoriei, în plin Bucureşti - şi ai să vezi câţi români au auzit de fraţii „aromâni”. Aşa guvernanţi avem azi - aşa şcoală de conştiinţă şi suflet avem azi. Cum să nu îndrîznească grecii să înfăptuiască, de sute de ani - etnocidul, prin asimilarea forţată (în dispreţul oricăror reglementări legale internaţionale) - al aromânilor? Grecii, „fraţii noştri ortodocşi” - îi numesc pe eroii luptei pentru păstrarea identităţii de neam: „renegaţi ai elenismului”, acuzându-i că „visează la românizarea greco-românilor”. Când n-ai fost niciodată altceva decât român - nu poţi „renega elenismul”. Iar a zice greco-români – „expresia(…) e tot atât de improprie ca şi afirmarea că iedul e fiul zimbrului” (cf. Mihai Eminescu – art. Despre Apostol Margarit).

O, răsfoind scrierile străinilor despre aromâni, ţi se face ruşine că eşti… român din Nord! Căci iată ce ştia evreul Beniamin Tudela, rabin, la 1770, despre valahii-aromâni din Munţii Balcanilor: „Nimeni nu se poate război cu ei, nici un rege nu poate domni asupra lor.”

Cine mai ştie azi, dintre „nepoţii lui Traian” - că strămoşii săi valahi, din sudul Apei Blestemului Uitării (Dunărea) - între 1187 şi 1373, sub conducerea lui Petru şi Asan şi ai urmaşilor lor, toţi principi valahi din Balcani - nu erau doar nişte bieţi ciobani, nici doar armurieri, negustori etc. - ci au fost RĂZBOINICII NEBIRUIŢI AI RĂSĂRITULUI BALCANIC? I-au snopit în bătaie, pur şi simplu, pe trufaşii împăraţi greci ai Bizanţului, ba şi pe cruciaţii latini, din Apus, nu mai puţin (decât grecii bizantini) infectaţi de păcatul superbiei: „Valahii(…) au coborât din munţii lor sub conducerea celor doi fraţi, s-au unit cu bulgarii şi au făcut prăpăd în imperiu(…). Bulgarii şi valahii au năvălit aici(…) în timpul nopţii şi au făcut un adevărat măcel asupra armatei greceşti. Cantacuzen (n.m. - împăratul!), cu numai o mână de oameni, abia a putut să se salveze la Constantinopol(…). Au luat săbiile(…) s-au năpustit asupra grecilor (conduşi de însuşi împăratul Isaac Angelos) mai repede decât rostim noi vorba şi i-au ucis pe toţi cei ce luptau(…). Asan îl surprinde (n.m. -tot pe „falnicul” Angelos…) într-o trecătoare şi(…) i-a omorât cea mai mare parte din oştire(…). Isaac a căzut prizonier, cea mai mare parte a ostaşilor săi este ucisă(…). Alexis Comnen (n.m.: împăratul Bizanţului!) ceru pace (n.m.: cuţo-vlahilor, vlahilor şchiopi! – „poporului de homosexuali”, cum i-au calomniat, grosolani, grecii, mai târziu!). Ioniţă puse de se construi o maşină de război în patru laturi(…) şi cu ajutorul ei pătrunse în oraş(n.m.: Varna), după trei zile de asalturi(…). Ioniţă (n.m. - regele vlahilor), care fusese uns şi recunoscut de către Papă, a hotărât să le facă război cruciaţilor (n.m. - cruciaţii puşi pe jaf, că doar jefuiau doar pe nişte fraţi ortodocşi!) îi lovi pe latini, care fură spulberaţi” etc. (cf. Mihail Kogălniceanu – Vlahii de la sud de Dunăre).

Apoi, au venit turcii „păgâni” - dar nu le-au fost duşmani mai mari românilor din Sud, decât „fraţii greci ortodocşi” - pârâtori la Sublima Poartă - cu grea năpastă asupra cuţovlahilor.

**

Vă va fi greu să răspundeţi la întrebarea cine-i „ortodox” şi cine-i „păgân” - când veţi face lectura privilegiilor acordate aromânilor de către turci, în sec. XVI, printr-un vizir recunoscător faţă de ospitalitatea celnicului (n.m. - stăpân de turme) Sterie Floca (aromân), din Meţovo: „Orice persoană de orice religie şi condiţie ar fi, care se va refugia la districtul Meţovo, şi oricare ar fi motivele pentru care s-a refugiat acolo, nu va putea fi niciodată urmărită şi reclamată de nici o autoritate.

Orice musulman care va trece prin districtul Meţovo trebuie să considere acest pământ CA PĂMÂNT SACRU;  şi la ieşirea sa din ţinut SĂ SCOATĂ POTCOAVELE DE LA CAI, CA SĂ NU IA DIN ACEASTĂ ŢARĂ NICI CÂT NEGRUL DE SUB UNGHIE (s.n.).”

Se pare că Duhul Sfânt bate pretutindeni - şi pe unde-i este voia - şi i-a ales şi pe aceşti musulmani, din sec. XVI: respectul sacrei ospeţii, determină recunoaşterea ţinutului ospeţiei ca BISERICĂ-AZIL SACRU. Dar pe grecii ortodocşi  -  ce i-a atins? Să vedem. Pe 9/22 mai 1905, ca urmare a ULTIMATUMULUI ÎNAINTAT SULTANULUI (sic! – am avut şi astfel de conducători!) de către regele României, Carol I (nemulţumit de rezolvarea problemei drepturilor aromâneşti în Rumelia - conflictul fiind între valiul din Ianina şi greci, pe de o parte - şi aromâni, pe de alta) - s-a dat o iradea (hotărâre), prin  care se acordau aromânilor privilegiile cerute şi se anunţa pedepsirea valiului din Ianina. Care a fost reacţia Patriarhiei Greceşti şi a Athenei, în aceste circumstanţe? „Patriarhul grec a protestat (n.n. - evident, împotriva iradelei). Violenţa criminală a bandelor greceşti a făcut restul” (cf. H.N. Braisford).

Ghiciţi cine conducea bandele de criminali greci? „Episcopii greci din Monastir, Katerino, Grebovo, Drama şi Kozani (…) organizează bande de tâlhari, care pedepsiră crunt pe aromâni, pentru că voiseră să-şi păstreze naţionalitatea, prin mijlocul bisericii şi şcolii” (cf. N.Iorga).

Nu trebuie să fiţi aşa uimiţi -  grecii au şi sfinţi bandiţi (sic!): „Sfântul” Cosma (“el – Cosma – cutează a arunca anatema pe toţi acei români care vor mai vorbi limba română (…) Cosma spunea că Dumnezeu foloseşte aromâna numai când vorbeşte cu diavolul” (cf. Weigand, 1895, V, 146). “<> faptă a lui Cosma a fost recompensată cu sanctificarea(!): „proclamară (n.n. - clerul grec, cu Patriarhia Grecească în frunte) pe Cosma sfânt – şi îi adunară moaştele” (cf. Dimitrie Bolintineanu – Călătorii). <> Satanei.

Tot Patriarhia Grecească a instigat şi susţinut pe mercenarii albanezi ai lui Ali Paşa Tepelin din Ianina - să spulbere Moscopole, la 1788 - Moscopole - Cetatea de Vis a aromânilor, râvnită şi invidiată de greci (şi de alţi vecini), pentru frumuseţile şi bogăţiile ei, unice în Estul Europei: avea Academie, Stampă (Tipografie), strălucite biserici ale lui Hristos, şcoli în limba valahă… O, limba de foc a Sfântului Duh Românesc - care-i arde pe duşmanii noştri… Limba asta trebuie nimicită, stinsă! „Ucide! Stinge limba în gâtlejul valah!”  -  asta a fost, sute de ani, singurul consemn şi singura parolă a „ortodocşilor” greci. Căci, ori că au înfipt ei, direct, sabia în aromân şi făclia în casa aromânului - ori au interpus, între ei şi crimă, mâna năimiţilor albanezi musulmani (e proverbială sărăcia - deci potenţialul de corupţie - a albanezilor) – cazul demn de tragedie antică, de la cantonul Aspropotamos: „La schitul Veterniste să curmă cantonul Aspropotamos, lângă podul făcut de romani, Coracos, şi unde sulioţii fuseră ucişi de albanezii musulmani, în luna lui ghenarie 1813. Femeile lor, în număr de 200, văzând pe soţii lor ucişi, se aruncară cu pruncii în braţe în râul Ahelonus, unde se înecară. Această faptă fuse drama cea mai tristă şi mai mare a acestui secol” (cf. Dimitrie Bolintineanu – Călătorii).

E ceva schimbat, azi, în raporturile dintr greci şi „cuţo-vlahii” din Grecia şi Macedonia? A mai îndrăznit vreun “vodă”, din Nordul Apei Uitării - Istrul/Dunăre - să dea ultimatum cuiva ce-i supăra pe fraţii noştri din Sudul Apei Blestemate şi Sacre a Istrului? Iată ce spune francezul Michel de Vantelière, în Du Marché Commun à l'Europe, 1969 (n.n. - în România era regim comunist): „O minoritate românească în Grecia este supusă încă unui regim de lichidare spirituală, tot atât de sistematic ca în secolele trecute - şi românii din Grecia nu au dreptul să asculte slujba în propria lor limbă, în bisericile lor.”

În 1997, sub „democraţia capitalistă” din România, cotidianul Stohos, din Athena, îi sfătuieşte pe „palicari” (n.n. - voinicii-vitejii greci), cu privire la comportamentul lor faţă de valahi: „Unde îi veţi întâlni pe aceşti aşa-zişi vlahi, cu limba lor vlăhicească, pe stradă, la târg, la locul de muncă - rupeţi-le picioarele, smulgeţi-le limba. Aici este Elada-Grecia, şi ea este a elenilor-grecilor. Scopul scuză mijloacele!” (cf. România liberă, nr. 2135, vineri 4 aprilie 1997 - art. din p.2: „Mai sunt tratate”, de Florin Cândroveanu).

„Astăzi îi învăluie (n.n. - pe aromâni), tot mai stăruitor, amurgul, spre întunecarea totală, iar sufletul lor mărinimos îngână abia, ca un cântec de lebădă” (cf. T. Mihadaş).

Şi iată ce declară un apărător înfocat al drepturilor neamului lui, ramura din Sudul Apei Uitării-Istru: „Suntem în posesia altor elemente recente de genocid cultural, la care este supusă populaţia aromână din Grecia. Asociaţia ARMÂNAMEA întocmeşte toate datele privitoare la un protest internaţional, în legătură cu soarta aromânilor din Balcani. La 92 de ani de la prima recunoaştere imperială a naţiunii aromâne ca etnie distinctă în Peninsula Balcanică. Armânamea trăieşte. Armânamea va trăi. ARMÂNLU NU CHIARI!” (cf. V. Tega - Iradeaua imperială  -  Magna Carta Libertatum a Aromânilor, 1999).

Aşa să fie  -  Amin, Amin, Doamne din Ceruri!

***

(II) „LA CE NI-S BUNI AROMÂNII!?”

Ca să-mi confirme, încă o dată, tristul adevăr al lipsei de solidaritate a românilor -  moştenire, zice-se, de la traci - am auzit într-o zi o voce a unui om nu prost, ci inconştient, ca nu puţini români de azi, zicând: „La ce ni-s buni şi basarabenii ăştia? Lasă-i să stea acolo, cu ruşii lor! Dac-or veni la noi, îi avem iar, în România, pe cioloveci…!”

Da, te pomeneşti că stimabilul respectiv - şi câţi ca el… - tocmai de aceea îi uită, dimpreună cu guvernanţii României de după 1989, şi pe aromâni, adică să nu-i avem în România, Doamne fereşte-ne, iar pe fanarioţi! „Cugetătorul Nuşici zice pe undeva: <> – iar eu aş mai adăuga una: << Să te ferească Dumnezeu de ce-şi fac românii unul altuia>>„ (cf. Teohar Mihadaş, Aromânii şi rolul lor în Balcani).

Nu erau de-ajuns nemerniciile spuse de „fraţii ortodocşi” greci pe seama aromânilor (au ajuns să-I numească până şi … „popor de homosexuali”!) - trebuia şi noi, acum, fraţi de sânge, să-i scuipăm în obrazul lor de Hristos Atotîndurător! Căci pesemne, fără această Golgotă a trădării lui Iuda şi a Sacrificiului Mielului - Neamul Românesc n-ar putea împlini misiunea sfântă ce-o are pe Pământ, între toate neamurile.

La ce-s buni aromânii - ROMÂNII ABSOLUŢI, cum le zicea Petre Ţuţea?! Întâi, să fie soldaţi eroici ai lui Alexandru Macedon, cuceritorul lumii - asta, înainte chiar de a se altoi cu sânge traianic, de romani (tot de cuceritori ai celor patru zări) şi a căpăta nume de români-aromâni. Apoi au fost buni „să reprezinte populaţiile latine în Imperiul Bizantin” (cf. V. Tega, Aromânii, aceşti necunoscuţi), apoi, tot buni au fost să întemeieze, între sec. X-XII, „state independente: Vlahia Mare (în Tesalia), Vlahia Mică (în Etolia), Vlahia de Sus sau Anovlahia (în Epir) şi Mica Vlahie Albă, formând astfel baza Imperiului Româno-Bulgar” (cf. V.Tega, art. cit.). Şi tot buni au fost să mai tempereze trufia prădalnică a împăraţilor bizantini şi a unora dintre cruciaţi.

În timpul turcilor, mulţi dintre aromâni s-au refugiat în munţii Pind şi Balcani, dar de asemenea mulţi, în sec. XVIII, au jalonat drumul dintre Constantinopol şi Viena (însă şi spre Italia; Germania - până în America, la Philadelphia), cu Agenţii Comerciale Macedonene, aproape MONOPOLURI! Unii i-au numit chiar „evreii Europei” - dar ei erau creştini adevăraţi, deci binefăcători; ceea ce se uită, de mulţi, este că oraşul Trieste, în mare parte, este o creaţie a Companiei Macedonene (cf. N. Iorga, Macedonenii), şi că întregul comerţ şi artizanat din Zemun (punct-cheie al comerţului între Austria şi Turcia) erau aromâne (cf. istoricul sârb, de origine aromână, Duşan Popovici – care mai afirmă ceva extraordinar: aromânii au născut burghezia sârbă contemporană: „Aromânii erau (n.n. - atenţie, vorbeşte un istoric sârb!), din punct de vedere intelectual şi artistic, cu mult superiori germanilor şi sârbilor(…) influenţa lor a fost foarte mare, mai ales la populaţia oraşelor, unde au pus bazele comerţului sârbesc(…). Când într-o zi se va face analiza sângelui marilor noştri oameni, se va vedea că un mare număr dintre ei(…) aerau urmaşii acestor oameni - macedoromânii(…). Din rândurile lor au ieşit cei mai mari filantropi ai noştri: Anastasijevici, Bozdu, Trandafil şi alţii(…), nume ilustre din viaţa literară şi artistică a Serbiei (…)”. Într-o altă ramură, fraţii Manaki, pionieri ai cinematografului, de reputaţie europeană, au fost aromâni din Macedonia (cf. Neagu Giuvara, Diaspora aromână în sec. XVIII-XIX).

Aspiraţiile de unitate de stat şi independenţă ale Albaniei (1912) au fost susţinute de aromâni (cf. Gelcu Maksutovici, Raporturile dintre albanezi şi aromâni, la începutul sec. XX): „Aproape că nu se făcea deosebire între acţiunile albanezilor şi aromânilor (…) se constituie un Comitet Cultural Studenţesc, în cadrul Societăţii Albaneze „DRITA”, din care făceau parte Dobre Ionescu Bujor, Alex. Paraschivescu, Ovidiu Tino, Teodor Mărăşescu, Gheorghe Lazăr, Dumitru Anghel, Rene Polizu şi Pandele Dormişe - după cum se poate constata, majoritatea o constituiau aromânii(…), la fel în componenţa noului Comitet al Societăţii „DRITA”, ales în 1907, format din N.N.Naciu, preşedinte Nik Hristu şi Manole Boscu, vicepreşedinţi - Ion Hristu Pani, D.Tacica, Marcu Trifan, Mihalache Belo, P. Dumitru, membri  -  Ilie V.Costuri, casier – Theodor Cona, secretar  - teodor Lopa, Naum Gheorghe, Ilie Th. Emanoil, cenzori - iar ca preşedinte onorific continuă să fie Dimitrie Butculescu”.

Puţini ştiu că însăşi Ungaria şi Grecia datorează, în mare parte, unui aromân, SIMEON GHEORGHE SINA, întemeierea lor ca state moderne: „instituţii fundamentale ale statelor mai sus amintite îi datoresc existenţa lor(…); el a contribuit (n.n. - şi acum urmează un citat dintr-un document maghiar): <>

În faţa acestor opere, un glumeţ (n.n. - şi nu prea…) ar putea spune că baronul Sina a întemeiat, cu ajutorul ungurilor – statul maghiar însuşi” (cf. Victor Papacostea, Civilizaţie românească şi civilizaţie balcanică). Bancherul Sina era „deţinător al uneia dintre cele mai mari averi din Europa” – aliindu-se cu ţarul Rusiei, împotriva Rotschild-ilor (cf. Neagu Djuvara, op. cit.). Ironia sfântă a sorţii a făcut ca victimele grecilor - aromânii -  să fie binefăcătorii călăilor lor! (după strictul model Cristic) şi să sprijine, o istorie întreagă, „helenismul”, să fie eroi şi martiri pentru „elephteria” (libertatea) grecilor, în 1921 (cf. Neagu Djuvara, op. cit.), Theodor Colocotroni, generalissimul armatelor din Peloponez, generalul Coletti Constantin, Rhigas Phereos, autorul Marseillaisei grecilor - apoi, în bătălia eteristă, pe pământ românesc: Iordaki Olimpiotul, Iani Farmaki şi Diamandi Giuvara (toţi, morţi martiric, pentru independenţa statului grec!). Baronul Sina nu şi-a uitat „patria de origină”  (Grecia…): „Între altele, înfiinţează, dotându-le bogat, Observatorul şi Academia din Athena(…). Recunoscătoare (n.n. - faţă de individ, iar nu faţă de etnia din care provenea), Grecia îl numeşte ministrul său la Viena, München şi Berlin” (cf. Neagu Djuvara, op. cit.).
 
Francezul Victor Berard, profesor la Écoles des Sciences Politique, din Paris: „Valahii au fost, de 50 de ani, binefăcătorul elenismului. Aproape toate monumentele din Athena - Academia, Observatorul, Polytechnion etc. – au fost construite de valahi. Aproape toţi donatorii celebri, ale căror donaţii şi cadouri au sprijinit statul şi comunităţile greceşti, sunt de rasă valahă: baronul Sina este valah din Moscopolis, Dumbas este valah din Nikuliţa – Tuşiţă, Sturnari, Averof sunt valahi din Meţovo.”

Blestemată soartă! Cum răsplătesc grecii binefacerile constructorilor Athenei moderne, cum răsplătesc sârbii şi toţi vecinii, pe ctitorii lor valahi?

Cu prigoană, silnicie, asimilare forţată. Şi totuşi, neclintiţi au fost românii-aromâni în credinţa lor în Hristos, şi asta o remarcă străinul-sârb (deci, oarecum, „adeversar balcanic”…) Duşan Popovici: „dintre toate popoarele din Balcani, ei (aromânii) au rămas cei mai perseverenţi ataşaţi credinţei lor (…). AU PREFERAT SĂ ÎNDURE ORICE, DECÂT SĂ SE LEPEDE DE LEGEA (CREDINŢA) LOR”(s.n.). Aromânii, ctitorii „Balcanilor moderni şi ai Europei Centrale Moderne”.

Cine vrea să recunoască acest adevăr absolut ştiinţific, azi, la Consiliul Masonic al Europei? Vin, vin fraţii din Sudul Apei (Dunării!), mai ageri - către fraţii din Nordul Apei - fraţi care iar… stau să adoarmă în post, gata să-şi uite Sfinţenia Misiunii de Neam Ales (cf. Mihai Eminescu, Misiunea noastră ca stat). Unitar întru Făptuire: „Apa unui izvoraş de pe umărul unui munte înalt, atâta timp cât el nu va seca, ea va curge mereu pe panta acelui munte din care ţâşneşte – nu o vei putea-o da peste capul muntelui, chiar dacă în josul ei ai ridica un zid  mai înalt decât acel munte. Izvoraşul vieţii munteneşti a aromânilor îşi mână stropii lui spre plaiurile României. Monstruozităţile <> ce ar încerca stăvilirea sau devierea lor, drept răsplată vor fi spălate de aceşti stropi de orice murdărie, fără însă a putea fi stăviliţi” (cf. Tache Papahagi, Aromânii, 1932).

Şi ei, veniţi la Învierea de Neam, ne dăruiesc nu doar averi materiale (a se vedea moştenirea Gojdu, de care statul român îşi bate joc, cedând-o, iresponsabil, fără ruşine, Ungariei! – dar şi moştenirile Mocioni, Dumba, Darvari, Ruja, Bellu, Hagi Mosco, Meitani etc.); ei ne dăruiesc sufletul lor – vâlvătaie, iar românilor din Nord de Dunăre le-au dat pleiade de oameni ieşiţi din comun prin spiritualitate - ca Dosoftei (Barila), Ion Neculce; muşata, frumoasa Teodora, mama lui Mihai Viteazul (…). Urmează Şaguna, Gojdu, Vulcan („naşul” lui Eminescu…), Mesota, Sina, Cavaliotti, Roja, Boiagi, Mocioni, Goga după bunic, Blaga după mamă, Titu Maiorescu după mamă, Bolintineanu, Odobescu după mamă, Dimitrie Anghel („poetul florilor”) după mamă, Carafoli - creatorul aeronauticii româneşti, medici de seamă, creatorii primelor spitale din România, cărturari de elită, ca Naum, Bezdechi, Murnu, Capidan, Caracostea, Papacostea (familii întregi!), cei 4 Papahagi, Iorga după bunic, Tache Ionescu – mare politician etc. – apoi actori ca Vraca cel cu glas de tunet, Caragiu – acel Anthony Quinn al scenei româneşti  - chiar şi sportivi de excepţie, precum “drăcuşorul” de Gaţu şi „dracul” de Hagi(…)”(cf. Teohar Mihadaş, op. cit.).

Se spune că şi Eminescu ar fi descendent, pe linie paternă, de aromâni. Şi eu cred că altfel nici nu se poate: căci unde-i focul mai mare, unde-i instinctul naţional mai viu - acolo trebuie să fie toate geniile noastre! (Chiar dacă istoria actuală, comandată din exterior, respinge orice discuţie, pe faţă şi cu documente pe masă, despre Mişcarea Legionară – trebuie să ştiţi că cei mai înfocaţi tineri patrioţi şi cinstiţi apărători ai creştinismului şi ai Spiritului Neamului Românesc, din Legiune, au fost „macedonenii” – dintre care îl amintim aici doar pe martirul/mucenicul Sterie Ciumetti, cel mai credincios şi profund înţelegător al Misiunii Arhanghelice, izbăvitoare de Rău nu doar a României, ci a planetei Terra! - a lui Corneliu Zelea Codreanu).  Dar Ţara Unitară şi Suverană a Românilor Liberi are obligaţii de sânge şi onoare, faţă de fraţii neliberi, martirizaţi în istoria omenirii, acolo, în Sudul Apei Uitării: AROMÂNII.

„Dar România, statul cel mai important din sud-estul european, poate purta, trebuie să poarte tratative în acest sens (pentru obţinerea de drepturi culturale pentru aromânii din sudul Dunării), cu Grecia, Albania, Macedonia, Bulgaria. În definitiv, nu se cer decât drepturi dobândite deja în trecut. Este acesta un lucru imposibil, într-o Europă care şi-a făcut un crez de onoare din respectarea drepturilor minorităţilor naţionale? (cf. Hristu Cândroveanu, Matricea stilistică românească – în Caleidoscop Aromân - care, prin volumele I-III, ne-a oferit o parte din documentaţia prezentei lucrări).

La ce ni-s buni aromânii? „Ni-s buni, ca să nu uităm cine suntem. Ei, aromânii, sunt, în spiritul lor arzător în România, ca şi-n Sudul Apei Sacre şi Blestemate (totodată) -  „buletinul de identitate” al tuturor românilor-români. Dar fie că vor sau nu ele, aromânii sunt „buletinul de veritabilă identitate” al tuturor naţiunilor balcanice moderne şi al unora dintre cele mai trufaşe/arogante ţări din Centrul Europei. (Prof. dr. Adrian Botez)

***

(III) AROMÂNII, SUB POLITICA GRECILOR CONTEMPORANI

UN TITAN AROMÂN: profesorul, cărturarul şi luptătorul HRISTU CÂNDROVEANU. VEŞTI DESPRE „ASASINATE ÎN MODERNITATE”

Pentru mine, istoria cunoaşterii tragediei aromânilor se împarte în două epoci, cu totul distincte: înainte de 1997 şi după 1997.

După această dată, am avut nepreţuitulul privilegiu de a lua legătura cu incontestabilul lider cultural, moral şi spiritual al aromânilor din România, domnul profesor, ziarist şi distins om de cultură, erudit - vigurosul şi neîntrecutul patriot Hristu Cândroveanu (autor, împreună cu Kira Iorgoveanu, al primei antologii de poezie cultă aromână – Un veac de poezie aromână, Cartea Româneacă, Buc., 1985, al primei şi singurei ediţii, în româneşte, a epopeii Voshopole, de Nida Boga, Cartea Românească, Buc., 1994, al Caleidoscopului aromân, la care lucrează, neîntrerupt, din 1998, al primei Antologii de poezie străină, tălmăcită în aromână, Ed. Fundaţii Culturale Aromâne „Dimândarea părintească”, Buc., 2003, al re-editării moderne a operelor capitale ale genialului lingvist, istoric şi etnolog Theodor Capidan – în primul rând, a capodoperei Aromânii – Dialectul aromân, Ed. Fundaţiei Culturale Aromâne „Dimândarea părintească”, Buc., 2005 -  autor de romane de mare anvergură ideatică, precum Marea Serenităţii, Cartea Românească, 1996,  a zeci de cărţi despre spiritul aromânesc, dar şi de popularizare a culturii aromâne, de tipul Carte de vacanţă pentru aromâni, Ed. Fundaţiei Culturale Aromâne „Dimândarea părintească”, Aromânii, ieri şi azi, Scrisul Românesc, Craiova, 1995 etc.etc. etc.)  -  de la care, prin generoasa şi înalta sa bunăvoinţă, am avut, lunar, informaţii despre aromâni: domnia sa mi-a furnizat, în egală măsură, cărţi şi documente despre aromâni - cât şi ziarele aromâneşti, al căror ctitor şi neobosit redactor este domnia sa: Dimândarea şi Deşteptarea aromânilor - pentru editarea şi supravieţuirea cărora dl Cândroveanu, aidoma unui titan din mitologie, a dus adevărate şi grele războaie (în România şi în străinătate)   -  războaie pe care (cum altfel, pentru un titan  -  înfocat, neînduplecat şi autentic patriot?)  -  le-a câştigat, în cea mai mare parte, până de curând - nu doar spre onoarea şi folosul aromânilor, ci spălând, oarecum, şi ruşinea şi dezonoarea românilor, nord-dunărenilor inerţi, nedemn uitători de fraţi…

Dar de la domnia sa am aflat şi veştile trădării intereselor aromâneşti, chiar de către aromâni. Cel mai flagrant gest de “necinste sufletească” l-a comis însuşi fostul Ministru al Culturii – dl. Ion Caramitru (aromân, din naştere!). Când s-a dus cărturarul Hristu (nume predestinate Martiriului/Calvarului, de la Hristos) la acesta din urmă, pentru a solicita un minim ajutor, pentru supravieţuirea singurelor reviste aromâneşti din România (Dimândarea şi Deşteptarea aromânilor), dl. Ion Caramitru (mi-a mărturisit la telefon, cu infinită mâhnire, marele luptător al cauzei „armâneşti”…) ar fi zis cam aşa: „Pentru oricare revistă din România aş da bani, dar niciodată pentru ale tale…”
 
Nu erau „ale lui”, ci ale fraţilor aromâni, câţi sunt veniţi, cu inimi deschise, de prin străinătăţi, la „obârşie” (socotesc ei, naivii), în România - unde şi-au dat toată puterea spirituală, devenind cărturari de neînlocuit (cf. art. „La ce ni-s buni aromânii?”, de Adrian Botez, în revistele ARP – Epoca, Arhiva Românească şi Neamul Românesc). Dar, peste câteva zile, dl. Hristu Cândroveanu s-a lămurit asupra motivaţiei reale a refuzului ministrului: Ion Caramitru primea „Marele Ordin al Sfântului Ierusalim””! Fusese o condiţie „sine qua non”, pusă de Masonerie, să nu aibă/întreţină contacte cu aromânii, cei care fuseseră prea înverşunaţi patrioţi, apărători de „lege (n.n. - creştin-ortodoxă!) şi de ţară”, în perioada interbelică.

Acum vreo doi ani, revista Dimândarea (Director fondator: Hristu Cândroveanu) apărea cu menţiunea (în sfârşit, meritată, se pare, de Guvernul României): „Mensual de cultură şi literatură aromână, în 12 pagini, editat de Fundaţia Culturală Aromână <>, cu sprijinul Guvernului României - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni”(s.n.). Dar câte zbateri, cât nesomn, câtă energie consumată, din partea ctitorului Hristu Cândroveanu - pentru a se ajunge acolo unde, din start deja (adică, măcar din 1990), trebuia să fie lucrurile, ca normalitate firească. Dar n-a ţinut minunea decât „trei zile”.

La începutul verii lui 2007, aflu, tot la telefon, de la titanul rănit şi leul ostenit, de atâta zbucium, HRISTU CÂNDROVEANU - că prigoana „frăţească” iarăşi s-a dezlănţuit: NIMENI DE LA GUVERNUL ROMÂNIEI NU MAI AJUTĂ REVISTELE AROMÂNEŞTI! – nici cu un „firfiric”… Şi ele „mor pe picioare”…

Şi, tot de la stihialul Moise Aromânesc, profet şi călăuză cultural-spirituală a aromânilor, prin deşertul neînţelegerii/indiferenţei deznădăjduitoare, din partea fraţilor din România (blestemul dihoniei de la Nordul Istrului Sacru), am aflat şi despre alte mişcări piezişe, ale unor aromâni…Tip Vasile Barba sau Mariana Bara, care, la Simpozionul Comunităţii Aromâne, de la Constanţa, dar şi la un simpozion al minorităţilor, de la Sighişoara, afirmă cum că aromânii nu sunt români, ci ALT popor… -  şi că, în consecinţă, „guvernul României să facă bine să le acorde statutul de minoritate etnică! (s.n.) Chiar aici în România!” -  cf. Dimândarea, Anul XI, nr. 9(47), septembrie 2004 - art. Împotriva oricărei evidenţe, al d-lui prof. Hristu Cândroveanu. Ce demoni fojgăie prin lumea asta şi ai cui mercenari sunt sus-numiţii?

Deşi, în definitiv, istoria ne spune, clar, că a existat faimosul Imperiu româno-bulgar, din secolele XII-XIII, cu capitala la Târnovo, al Asăneştilor  - Ioniţă Asan era numit rex valachorum et bulgarorum, de către papa Innocentius al III-lea, contemporan cu el; „şi au mai fost şi alte începuturi  -  mereu părăsite, de nevoie  -  mai apropiate de noi: Conferinţa de Pace de la Londra şi cea de la Bucureşti, în urma războaielor balcanice din 1912-1913; ca şi o altă alternativă, din 1917, în timpul primului război mondial, şi cea mai recentă, din 1940, când, sub ocrotirea trupelor italiene, s-a întreprins înfiinţarea unui district naţional aromân, în munţii Pindului.” (Cf. Hristu Cândroveanu, Aromânii -  ieri şi azi, Scrisul Românesc, Craiova, 1995, p. 43).

Cunoscând noi foarte bine procesele de deznaţionalizare, care au loc în toate nou-intratele state în U.E., dar mai ales în cele slugarnice, prin guvernanţi trădători şi populaţie/locuitori, MAJORITARI,  nepăsători/iresponsabili - am putea să-i amintim omului pe care-l respectăm atât de mult, atât de onestului şi frământatului patriot Hristu Cândroveanu, că trădarea mişună peste tot, în România contemporană, nu doar în cele câteva puncte nevralgice aromâneşti: milioane de manuale alternative TENDENŢIOASE, urmărind deznaţionalizarea românilor, comandate şi subvenţionate de U.E., s-au „produs” pe bandă rulantă, cât ai bate din palme - cel mult în câteva luni… Pe când pe cele care să-i înveţe pe „puii de români” identitatea lor cea adevărată, probabil că nu le vor prinde nici măcar nepoţii noştri. Iar cele pentru aromânii din străinătate… Dar mai bine să spunem despre altele!

Căci problemele aromânilor, în ţările vecine şi „prietene”, sunt mult mai grave. Nici Grecia, nici Albania, nici Bulgaria şi nici Serbia nu oferă, pe pământul ţărilor respective, absolut nicio perspectivă aromânilor: nici de învăţământ în (a)românească, deci nici de existenţă/viaţă, aromânilor - care, să admitem prin absurd, ar absolvi vreo şcoală în (a)românească.

Şi aromânii sunt plini de modestie, nesolicitând aceste lucruri elementare - stipulate, zice-se, pe undeva, prin Carta U.E. Păcat că nu gândesc cu un bun-simţ – MĂCAR CÂT DE CÂT APROPIAT! - membrii U.D.M.R.-ului din România (AJUNGÂNDU-SE LA OBRĂZNICIA DE A PRETINDE CA LIMBA ROMÂNĂ SĂ DEVINĂ LIMBĂ STRĂINĂ, ÎN ROMÂNIA - prin încurajare prezidenţială) - şi Carta U.E. este „mumă” numai pentru unele naţii, iar pentru altele „ciumă” este! Trebuie să spunem că drepturile istorice ale aromânilor din Peninsula Balcanică nu suferă măcar comparaţie, cu drepturile istorice ale maghiarilor, în Europa…

Iată dubla măsură cu care operează „tătucii” noştri vestici, de la U.E.: României i s-a spus clar, de la bun început, că n-are dreptul de a intra în U.E., dacă nu face guvern cu U.D.M.R-ul. -  pe când o veche membră N.A.T.O. şi U.E., Grecia (la fel ca Franţa) nu are nici un fel de probleme de „integrare europeană”(?), deşi refuză recunoaşterea minorităţilor etnice (ba le şi prigoneşte, de-adevăratelea, cu temniţă şi teroare!). Iată cuvântul ziarului central Stohos, din Athena: „Unde îi veţi întâlni pe aceşti aşa-zişi vlahi, cu limba lor vlăhicească, pe stradă, la târg, la locul lor de muncă, rupeţi-le picioarele, smulgeţi-le limba. Aici este Elada, şi ea este a elenilor. Scopul scuză mijloacele!” - din ziarul Stohos-Athena (cf. România liberă, nr. 2135, vineri 4 aprilie 1997, art. Mai sunt tratate, de Florin Cândroveanu.).
 
Dar iată ceva şi mai şi, în contemporaneitatea europeano-grecească: în nr. 7(137) al Deşteptării, din iulie 2001, la p. 8, se prezintă, de către Mircea Kadar, cazul strigător la cer al lui SOTIRIS BLETSAS (n.n. - de fapt, SOTIR BLEŢA, un arhitect grec, de origine vlahă!), condamnat la 2 februarie 2001 „la 15 luni închisoare (n.n.: închisoare de „stil” grecesc… - cu tortură „la stroi”) şi amendă de 500.000 de drahme (cca. 1.400 USD, pentru răspândire de informaţie falsă (potrivit art. 191, al codului penal grec). Adevărata vină? SOTIR BLEŢA a distribuit, în iulie 1995, la un festival aromânesc, o publicaţie a Biroului European pentru Limbi mai Puţin Folosite (EBLUL), al U.E. (Birou în care BLEŢA este „observator” din partea Greciei), publicaţie ce specifică existenţa a 5 limbi minoritare în Grecia: aromâna, arvanita(albaneza), macedo-slava, pomaca(slava macedo-slavilor musulmani) şi turca. În timp ce primarul aromân din Prosotsani (nordul Greciei) a considerat defăimătoare pentru vlahi taxarea limbii lor drept minoritară, deputatul <>, Evghenios Haitidis (s.n. - n.n.: uite cum se căpătuiesc  unii, de la naştere, cu nume predestinate), l-a acuzat de răspândire de informaţii false, cerând urmărirea în justiţie…”. No comments!

Finalul art. d-lui Mircea Kadar: „Cea de-a 10-a Curte de Justiţie din Atena a decis că referirea la alte limbi decât greaca, vorbite în Grecia, constituie un delict criminal. (…) Iată că în Grecia, stat N.A.T.O., deci al democraţiei (n.n.: da, n-au încotro de atâta „democraţie”! - de aşa „democraţie” a murit şi sărmanul Socrate), românii nici măcar n-au voie să declare că există, limba lor fiind considerată un fel de bâiguială! A venit vremea să ne îndreptăm şira spinării şi să emitem şi noi legitimaţii de român. C-aşa-i în U.E. şi în N.A.T.O.!”

Din nou: „No comments!” – nu-i aşa? Cam ar fi timpul să ne trezim, fie şi pentru că aşa ne tot zice, de zor (şi cam degeaba), imnul naţional…

***

(IV) „VOSHOPOLE”, DE NIDA BOGA

Epopeea transfigurării – şi singura epopee eroică a neamului românesc

Întrebarea pe care mi-o pun are în ea un sâmbure tragic: de ce nu au avut aromânii, până acum, ambiţia, orgoliul – să semnaleze, măcar (dacă nu să impună), fraţilor lor români, de la nord de Dunăre, existenţa acestei măreţe şi mistice epopei – SINGURA EPOPEE EROICĂ A ROMÂNILOR: VOSHOPOLE - epopee în sonete (150 de sonete+bocete ale voshopolencelor, de după masacrul-incendierea Cetăţii Voshopole – epopee formată din 13 părţi, sugerându-se DEPĂŞIREA VECHIULUI CICLU - 12,  PENTRU LUMEA ETERNITĂŢII SPIRITUALE:
1) Voshopole se-ntemeiază ca târg;
2) Voshopole în furtună;
3) La târgul din Voshopole;
4) Iată târgul!;
5) Voshopolea strivită de arnăuţi;
6) Cum s-au luptat în mahalale;
7) În castelul lui Gojdu;
8) După furtună;
9) Sfatul bătrânilor;
10) Ajun de îngropăciune;
11) În ziua despărţirii de cei dragi;
12) Voshopolencele îşi plâng morţii dragi;
13) Dezrădăcinaţii - finisată prin 1950, publicată în româneşte întâi în antologia „Un veac de poezie aromână”, realizată, în 1985, la Cartea Românească, de Hristu Cândroveanu şi Kira Iorgoveanu - şi publicată, automom, abia în 1994!, la aceeaşi editură Cartea Românească - versiunea daco-română: HRISTU CÂNDROVEANU, prefaţă de Constantin Sorescu), de NIDA BOGA (1886-1974 – numele lui NIDA BOGA nici nu este trecut în Dicţionarul enciclopedic, din 1993, şi, bineînţeles, nici în Dicţionarul enciclopedic din 1964, vol. I – sau în Micul dicţionar enciclopedic, din 1976)?

Să fi avut atât de amara conştiinţă a unei înstrăinări ireversibile, între fraţii aceluiaşi Neam-Spirit? Să se fi resemnat să moară, îngropaţi alături de comoara lor inestimabilă – decât să fie subapreciaţi, sau chiar respinşi, atunci când vor fi dezvăluit strălucirea divină a epopeii lui NIDA BOGA, sub ochii fraţilor din nordul Dunării? Ştiau şi ei, cum ştim şi noi, că marile neamuri se întemeiază pe epopei, pe MAREA POVESTE A ÎNCEPUTULUI, CU GERMENII VIITORULUI - şi sunt respectate şi temute) de celelalte neamuri, graţie unei cât mai măreţe temelii epopeice?

Câtă neîncredere, câtă amărăciune am produs noi, românii de la Nord, fraţilor noştri de la Sud – prin trădarea noastră faţă de ei, prin părăsirea noastră, inexplicabilă şi impardonabilă, a rădăcinilor noastre, păstrate în limba şi fibra fraţilor din sudul Dunării! Doamne, iartă, rogu-te, laşitatea noastră milenară – şi fă ca ruga noastră de iertare să fie primită de fraţii aceluiaşi sânge, aceluiaşi LOGOS SACRU (identic cu al nostru) – GRAALUL ROMÂNESC!

Încă de la început, trebuie spus că VOSHOPOLE este epopeea unui neam eroic, fixat (după o luptă-rezistenţă eroică, în faţa armatei turco-albaneze – rezistenţă sfârşită prin măcelul populaţiei şi incendierea, de tip Troia, a Cetăţii Sacre - relativa istorie vorbeşte de cadrul tragediei ca fiind anul 1769) – în Absolutul Divin, în Eternitatea Sinelui Spiritual al Neamului. Căci cetatea Voshopole (care avea, pe atunci, cca. 60.000 de locuitori – cam cât Bucureştiul vremii aceleia – dar, în plus, catedrale, zeci de biserici, o academie de studii înalte, tipografii de cărţi în aromânească, biblioteci, castele, palate) este considerată un centru material (invidiat, în egală măsură, de turci-Paşa Ali-din-Ianina, de greci - Patriarhia Constantinopolitană + Vasilike-metresa-lui-Ali - cât şi de către mercenarii, ispitiţi şi năimiţi de turci, întru crima de deicid asupra Sfintei Cetăţi Aromâneşti– năvălitorii, incendiatorii şi masacratorii ghegi-albanezi, din acele zile tragice ale lui 1769…) – dar, în primul rând, CENTRUL SPIRITUAL al aromânilor. Deci, soarta Voshopolei este arhetipul destinului Neamului (Voshopole cuprinzând, esenţial, spiritualitatea, pură şi eternă, gesturile, interioare şi exterioare, pure şi ritualice, ale aromânilor), Voshopole este nu doar Ierusalimul, Mecca spirituală a aromânilor – cât, mai ales, Walhalla, „spaţiul” edenic, pur spiritual (devenit astfel prin investire spirituală de către eroii Neamului – în frunte cu acest Zeus olimpian al spiritului cultural voshopolean-aromânesc: CAVALIOTTI) – în care sufletele şi spiritul aromânesc se retrag, pentru a se reîncărca cu eternitate: infinit triumf al Speranţei. Dacă vrei să recapeţi durabilitate, tu, neam aromânesc obosit, spulberat, deznădăjduit – întoarce-te, regresează spre originar, în STAREA VOSHOPOLE – Voshopole-Eden, Voshopole-starea de perpetuă rezistenţă şi luptă spirituală a Neamului Aromânesc. Acest statut, subliniem din nou, Voshopole şi l-a câştigat prin trei forţe: înţelepciune ordonatoare, activitate creatoare – şi, mai ales, prin luptă eroică şi plină de credinţă, luptă transfiguratoare. Dincolo de mulţimea (cantitativă) a duşmanului etnic, aromânii voshopoleni şi-au întrevăzut eternitatea spirituală, victoria întru Spirit, nepierirea veşnică. De aceea şi părăsirea ruinelor materiale ale Voshopolei (a se vedea sfatul preoţilor şi bătrânilor înţelepţi), pentru a permite transcenderea Voshopolei, dincolo de formele epuizate – în SPIRITUL EI INEPUIZABIL: în propriul ei arhetip: „Voshopolea-aţea arsă şi surpată/ L’ia ca s-arsară multu ma muşată/ Tu mintea-armânilor di tu xinitie .(…)Cu-aistă nividzută nă ciudie/ Ş-Voshopolea şi-pitreaţe agiutorlu/ S-armână fara armânească vie” (transpunere de HRISTU CÂNDROVEANU: „Voshopolea cea mândră, spulberată,/ Nepieritor, ÎN SPIRIT(s.n.) e-ntrupată, -/ Al băjenarilor, al tuturora.(…)/  Miracol straniu, nemaipomenit, -/ Voshopolea nu numai s-a luptat / Ci va lupta mereu, la nesfârşit!”(s.n.) – cf. ultimul sonet, Miracolul Voshopolei.


Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971