Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011
Anul 2010 periodic nr. 1 2 | 3 | 4 | 6 | 7 | 8 | 9 | 10 |
Anul 2009
BOCK&TARA - CRONICA POLITICĂ ÎN IMAGINI - de George ROCA
E o problema de cultură - Corneliu LEU
Albu Magdalena : Guvernul Boc
DOUĂ ARTICOLE DE Viorel Roman
Articole de Iulian URBAN
Articole de Generalul Iordache Olaru, Petrache Costinel şi Dan Brudaşcu
Articole Mihai Ciubotaru şi Ionuţ Ţene
Texte de pe internet
Texte de Dona Tudor, Mihaela Albu,Botez Adrian
Afirmaţii provenite din FOLCLORUL INTERNETULUI
Semnează: George Roca, Melania Cuc, Ioan Lilă - Partea I
Partea II
Partea III
Se profilează un volum de dialoguri
SE PROFILEAZA UN VOLUM DE DIALOGURI - continuare
EMINESCU – „LUCEAFĂRUL” , În versiune engleza de Adrian SONCODI
Poezii de IOAN ALEXANDRU , în versiune franceză de Constantin FROSIN
Carol al II-lea, o figură sinistră care produce mare neîncredere în genealogia moştenitorului tronului său: ESTE MIHAI I FIUL LUI CAROL AL II-LEA ?- de Dr. Dan Brudaşcu
Corneliu FLOREA despre Pusi Dinulescu
Gheorghe Postelnicu, I. Oprisan, Al. Florin Ţene, Dan Brudascu, melania Cuc, Nicolae Băciuţ, Dorel Schor, Octavian Curpaş, Carmen Cătunescu, Adrian Botez, Paul Polidor, Alina Jar şi Jalel El Gharbi Publică articole despre: Ion Gheorghe, Teohar Mihadaş, Vasile Celmare, Sabin Bălaşa, Lazăr Morcan, Lucreţia Berzinţu, Al. Florin Ţene, Melania Cuc, Theodor Damian, George Roca, Liviu Antonesei, Theodor Codreanu, Mircea Stefan, Menuţ Maximilian , Sorin Issvoran, Constantin Frosin - PARTEA I
PARTEA II
PARTEA III
PARTEA IV
PARTEA V
Articole de: Părintele Stăniloaie , Andrei Vartic, Adrian Botez, Dumitru Bălaşa, Mihai Bocioacă, Sorin Golea, George Liviu Teleoacă, Ioana Stuparu - PARTEA I
PARTEA II
PARTEA III
PARTEA IV
PARTEA V
PARTEA VI
Din folclorul internetului - PARTEA I
PARTEA II
PARTEA III
PARTEA IV - Rubrica lui Ionut Caragea
PARTEA V - Passo Doble de Ioan Lilă
PARTEA VI
PARTEA VII - „AM FOST DOBITOC, DAR MAI SUNT OARE?!”

           ALUNGAT DIN SINGURĂTATE ŞI GĂZDUIT DE METAFORĂ

Noul volum(1) semnat de poetul american de origine română Mircea Ştefan păstrează, ca şi în precedentele cărţi publicate, o legătură intimă cu spaţiul, geografic şi spiritual, românesc, pe care îl evocă des în respiraţii poetice (de cele mai multe ori forme scurte), aproape reinventând eliptismul sintagmelor expresive. Despre acest aspect de neignorat, ba chiar axiologic de recognoscibilitate a unei maniere estetice, în opinia noastră, scria acum câţiva ani criticul literar Ştefan Damian, relevând „aceeaşi obstinaţie a autorului de a ilustra prin cuvinte extrem de puţine tocmai teama de cuvânt, de afirmare prin intermediul lui a unor sentimente profunde, trăite paroxistic.”

Cine citeşte cărţile de poezie ale lui Mircea Ştefan se poate minuna de faptul că autorul, de cincisprezece ani „trăitor” în State, nu s-a „americanizat” în planul sevelor poetice, rădăcinile ancestrale cu plaiul ondulatoriu al lui Blaga „glăsuind”, aşa cum spunea Ştefan Damian, despre „legăturile indestructibile cu lucrurile obârşiei ardelene”, de multe ori „punctate” în volume diferite, îmbrăcând rememorări lirice de genul: „sus pe un deal dincolo de Carpaţi/ acolo unde începe copilăria” (Întru o vară spre nord) sau „nicicând nu vom şti ce s-a întâmplat/ cu inima lui Iancu” (Cuvântul împăratului), ori ”ca un septembre trist/ Ardealul/ fără atâtea biserici de lemn” (Ardealul).

Chiar dacă România de suflet a lui Mircea Ştefan „desenează” acum feed-back-uri  transatlantice, poetul încearcă să se detaşeze de zvâcnirile romantice printr-o privire lucidă şi rece, precum ortografiile Nordului, hălăduind pe dealuri transilvane ori pe întinderile lacurilor americane, un soi de retragere discretă în solitudine.

Întrebându-ne de ce poetul şi-a ales drept titlu al volumului de faţă, cel mai recent, „Alungat din singurătate”, am observat că imaginea singurătăţii la Mircea Ştefan este, alături de „septembre”, un simbol recurent. Apare atât de des în versurile lui încât pentru un neiubitor de poezie ar deveni enervant. Dar pentru lirici peregrinările lui Mircea Ştefan prin grădinile semiramidice ale singurătăţii reprezintă o călătorie unică (prin volumele autorului, anterior apărute acestuia) la mesele unui festin metaforic: „cum vă primim noi/ într-o nouă comedie a literaturii/ când/ ochiul singurătăţii a plesnit/ ca un bici” (Anotimp); „învaţă-mă să mor/ mai demn decât îmi pot eu închipui/ să pot trăi/ ca voi în singurătate” (Undeva); „singurătatea ninge/ pe o mare de sânge” (Singurătatea); „şi totuşi undeva/ a rămas printre noi/ singurătatea” (Călătorie pe valuri); „postmortem/ rostim/ atât de împlinit în singurătate” (Zbor); „casa din câmp/ grădina/ iar ce rămâne prietene/ să o numim pe scurt/ singurătate” (Amintire despre oraşul soarelui); „el stă acolo trist/ însingurat/ privind acelaşi nord spre care am plecat” (Vine decembre); „uneori zgomote/ peste întreaga singurătate a destinului” (Somatică); „fructe mari roşii precum singurătatea” (Cina cea de taină); „neputincios animal/ acest secol”  (Singurătăţile secolului); „singurătatea ne calcă pe nervi” (***); „noi prin această lipsă vom trece/ aşa tot singuratici într-un septembre dus” (Durerea mamei); „pierdut în singurătate/ septembre/ lagună de suflet poporului meu” (***).

Versurile volumului de faţă sunt impregnate de acelaşi simbol al singurătăţii, de vreme ce primul capitol „Din singurătate” garantează forma împlinită, rotundă a simbolului de la primul la ultimul poem ale cărţii: „atât de firav destinul unei lumânări/ atât de singur într-o dimineaţă” (Amintire). Între spleen-ul societăţii contemporane şi tehnicizarea majorităţii reperelor cotidiene, poetul se retrage în introspecţii asupra meditaţiei de sorginte livrescă („e o trudă ascunsă printre cuvinte”), întrucât „prin mecanismul oribilei scoici/ prea puţini au ales/ singurătatea din peşteri/ unde umbrele joacă un destin pe pereţi” (Trudă ascunsă). Poet eminamente reflexiv, iar nu declamativ, Mircea Ştefan brodează în multe din poemele sale, în cuvinte căutate sau aşteptate cu înfrigurare, stări şi emoţii filigranate: „durerea este ochiul/ şi cel mai pur contur/ albul singurătăţii/  din care mă compun” (Tăcerea ruginind printre vânturi)// „case cu amintiri vechi/ bătrâni  bântuiţi de singurătate/ melancolie/ tramvaiul 5/ iluzie prin staţii neumbrite/ senzaţie cu fluturi” (Tramvaiul 5).

Lângă morfologii interioare, poetul conjugă solitudinea paginii „ce mai desparte clipa/ de simbolul culorilor” şi în care chemarea atavică a sângelui din spirit se întrupează în „cuvântul canibal ce ne separă/ pe vârful unui munte de cristal” (Unul din timpurile trecute ale singurătăţii). Reminiscenţe ale lecturilor de tinereţe, în special din poezia germană şi austriacă („eu cred că Rilke nici n-a existat/ a fost un înger trist coborât printre noi” din poemul „Amintire din vremurile când am fost soldat”, publicat în volumul „Ortografiile Nordului”) se regăsesc în creionări ale unei atmosfere lirice de imponderabilă difuzie a luminii, în  descendenţa poemului Ein Winterabend/ O seară de iarnă de Georg Trakl: „întunericul se împrăştie lent/ apare lumina/ cel care vine/ vine/ de foarte departe/ tristeţe din zăpada unei nestinse şoapte” (O seară cu tristeţe lângă singurătate).

În aria culturologiei se plasează şi diferite parabole, de provenienţă biblică sau mitică, la care autorul face subtile trimiteri, aşa cum, bunăoară, este acea „replică” la imaginea fiului rătăcitor: „cu ce cuvinte te vom aştepta/ şi pâinea o vom rupe de la gură/ viţelul cel mai gras ne va lăsa/ un gust de sărbătoare mult aleasă/…/ înmiresmând tăcerea de se poate/ ne vom întoarce iar în zi iertată” (Risipitorul) Uluitoare rămâne „îmbălsămarea” în mitul ikarian şi urmările acestuia, Mircea Ştefan imaginându-se „înzidit ca Ana lui Manole”, după spusele proprii, „într-un spaţiu ideal precum cel al Ardealului”. Atmosfera creată, cu puternice reverberaţii de strană şi voci religioase, amintind de interferenţa dintre cărţile vechi bisericeşti cu litere slavone şi spiritualitatea românească, ne conduce încet paşii „spre seară/ când ardeau copaci/ departe corul viu/ al grupului de maici/ cărări de vânt/ spălate iar/ se surpă cerul/ roşu spre Ardeal./ …/ doream ca Ana/ să mă uite viu/ să mă strecor/ în zidul greu să ştiu/ cum e acolo/ când va fi să scriu” (Vecernie).

Dorind parcă să contracareze preponderenţa textelor poetice scurte, paginile cărţii ne întâmpină cu câteva poeme (având o desfăşurare mai amplă), ce întind punţi dinspre spaţiul românesc spre istoria rudelor noastre mediteraneean-italice, dar şi spre alte spaţii. De aceea, nu întâmplător acest volum apare într-o colecţie de interferenţe culturale, autorul reclamând atât apartenenţa la pământul celor mai vechi şi mai drepţi dintre traci,   cât   şi   la   tărâmul   universal   al   celor  liberi,  nord-americanii admirând (în secret, probabil) în Mircea Ştefan şi pe descendentul Transilvaniei lui Dracula, sorbind cu nesaţ „sângele” poeziei. Zgârcit cu propriile-i forme prozodice, iată că în acest volum Mircea Ştefan lasă luminii tiparului, după mulţi ani, o capodoperă: poemul „Savonarola” (de altfel, „născut” în vremurile lui Ceauşescu), subtilă parabolă a formelor de dictatură. Autorul consideră acest poem „mai mult o revoltă internă, mai ales că Nichita a scris un poem superb dedicat lui Savonarola. Şi-apoi îl aveam în minte permanent pe marele rus Serghei Esenin cu voi, cai, voi, cai, şi voi, sănii, sănii, şi el  -colosal! - bătea în neştire patul cu hainele ude.” De altfel, în poemul „Balada soldatului”  ne trec prin faţa ochilor, poate involuntar, imagini din filmele ruseşti ale anilor 40-50 ai secolului trecut „gen Sorok pervâi// Al patruzecişiunulea sau Balada o soldate/” (Balada soldatului), mustind de eternul sentiment al dramelor interioare produse de absurditatea războiului, dar şi de asumarea unui destin implacabil sub aura necuprinsului: „când mama durere e-n tot/ şi-noată-n izvor/ sărutat de lumină/ un palid fecior/.../ o mare de grâu/ e luată cu-asalt/…/ ce veşnicie aşteaptă/ acum/ să înghită un tren/ încărcat/ cu soldaţi/ ca un prun” (Balada soldatului).

Poate că nu mai are rost să comentezi un poem ca „Savonarola” după ce Nichita a scris pe aceeaşi temă, poate că Nichita, cu generozitatea proprie doar marilor artişti, ar fi spus: „Bătrâne, lasă, e bine...  Iar mă doare-un cal măiastru!...”. Metamorfozarea fiinţei umane în funcţie de greutatea feţelor puterii este, de fapt, marea problemă a istoriei universale, şi Savonarola nu face excepţie. Există o replică în filmul „Cel mai iubit dintre pământeni”, realizat de Şerban Marinescu după opera lui Marin Preda, când torţionarul-şef îi spune victimei: „Ce mi-ai face tu dacă ai avea puterea!...” La Mircea Ştefan încolţirea formelor mentale de expresie dictatorială capătă siaje rafinate, alternând disimularea cu nebunia curajului: „...unde este mâna să mă scape/ de reflectarea în atâtea ape/ Savonarola a privit spre Orion/ apoi a spus/ să renunţăm la culori/ să le ardem/ se pierde vremea-n contemplarea lor/ sunt numai vanităţi şi umbre goale/ a spus-o-ntr-o tăcere lângă moarte/ ard pânzele în pierdere şi fum/.../ unde sunt caii mei Savonarola/ să ardă ora sub copita lor” (Savonarola unde sunt caii mei).

Întoarcerea acasă, o temă extrem de folosită în culturologia universală, îmbrăcând variante de „manifestare” artistică între kitch-ul electoral românesc şi alte forme, mai „aşezate” estetic (vezi cântecul, devenit celebru în interpretarea lui Tom Jones Green, green grass of home-1966, sau filmul lui Stere Gulea din 1978 „Iarba veche de acasă”, cu o interpretare de excepţie a regretatului Vasile Niţulescu, secondat convingător de Florin Zamfirescu, ori „Coming Home”, tot din 1978, o dramă regizată de Hal Ashby, având ca protagonişti pe Jane Fonda şi Jon Voight ş.a.) se întâlneşte la Mircea Ştefan cu omul muntelui, „cumpărat” de câştigurile băneşti din arealul carierelor de piatră sau cel al minieritului, destinul oamenilor ajungând să se confunde, în timp, cu cenuşiul cărbunelui. De aceea, singurul refugiu a rămas, pentru câteva generaţii de muncitori şi truditori în zonele preurbane şi urbane, gândul reîntoarcerii acasă, la atmosfera patriarhală a casei părinteşti, la natura înţeleaptă, la cuminţenia locurilor, la frumuseţea morală a ţăranului român: „...numai ierburi. Un ţăran/ gândul lui în iarbă îşi caută inima/.../  de ce să ridic un văl de pe suflet. aceşti oameni/ păşind în altă eră/ iar ritmul transformărilor creşte/ cărbune şi piatră; mişcare de aer mai mult/ senzuală/ braţul imens al cupelor/  precum un Ciclop răstignit/.../ mai mult în şoaptă l-am auzit; eu nu mai plec/ de aici nicăieri/.../ imagini de august/ în explozie. paharul de ţuică rămâne gol/ confesiuni de credinţă. câteva clipe oraşul/ dar unde sunt rădăcinile lor. ţărani ce-au/ pierdut bucuria aleasă de-a atinge în treacăt/ o creangă de prun. şi cine le lasă o/ clipă speranţa” (Cărbunele – un poem lung).
              
Călătoriile interculturale propuse de Mircea Ştefan se deschid, „mişcându-se” între tendinţe şi căutări în arte şi literaturi, în epoci istorice diferite, aparent ireconciliabile: între amarul cucutei socratiene şi Podul Mirabeau, cântat de Guillaume Appollinaire: „este o ordine sacră/ în această traversare de cuvinte/ cohorte condamnate la moarte de zei” (ltimul chin al lui Socrate), „câteva clipe eterne sub podul Mirabeau/ vom reciti poemele pentru Madelaine/ sau caligramele/ vom bea alcooluri ca aerul de pe Himalaia/ voi ziceţi/ la France/ la France est la patrie des poètes…” (Cimitirul de vise) sau între inevitabila Americă unde nu te poţi juca de-a catifeaua revoltei, dar care şi-a dus războaiele în ultima perioadă pe pământul altora: „să crezi în revoluţii/ dar nu de catifea/ să crezi în liniştea ce te-nconjoară/ aici în America/ şi să aştepţi zăpada/ de dincolo de ea” (America... America) şi poezia modernistă spaniolă, sugrumată de regimul lui Franco, deschizând uşa damnată  copiilor care mor înaintea părinţilor: „poetul Antonio Machado/ ultimul exilat de pe Terra a murit nu departe de/ patrie/.../ pe dunga unui nor” (Umbra unui poem dureros de lung).

Mircea Ştefan rămâne un incurabil căutător de metafore, oaze de frumuseţe estetică fără să bruscheze forma, un american cu sufletul etern înzidit în Ardeal - de la Ana lui Manole „citire” - şi unde ramuri ale poeziei universale stau la taifas cu seve ale pământului românesc...
-------------------------------
(1) Mircea Ştefan, Alungat din singurătate, Editura Fundaţiei «Paul Polidor», Bucureşti, 2009
                                                                                                                                 
Paul POLIDOR

 


                                          CUIB PĂSĂRILOR CĂLĂTOARE


Prinşi  în vârtejul  vieţii  cotidiene, românii  împrăştiaţi în lumea mare au din  când în când  ocazia să  bea cu  încântare din Izvorul  proaspăt al  redescoperirii  sentimentului patriotic, mândria de a cunoaşte  români pasionaţi de ceea ce e frumos şi  durabil în sufletul  neamului  căruia îi  aparţinem pe veci, oricât  ne-am integra societăţii din noua  noastră  ţară.

America,  cuib păsărilor călătoare,  se preschimbă sub ochii noştri. Seamănă  tot  mai  puţin cu visul  celor care au venit spre ea  înfruntând  mari  primejdii  sau urcându-se  liniştiţi  într-un avion spre Lumea Noua. Seamănă tot mai mult cu cea pe care, uşuraţi, am lăsat-o în urmă.
 
„Mâinele” nostru va fi  în curând  „ieri-ul” de care am fugit…!
 
E timpul să ne privim trecutul în faţă, să-l  prezentăm copiilor  noştri şi  fraţilor noştri  americani. Şi pentru că e timpul  retrospectivei, evenimentul  prezentării care a avut loc la Sacramento în luna  iunie a  însemnat atât de mult pentru cei care au venit din multe părţi ale Californiei, să-l  cunoască  pe autorul  memoriilor adunate  în cartea ”Astăzi începe de mâine”,  domnul Sorin Issvoran.

Aşa cum scriam  pentru  publicaţia  californiană  „Mioriţa USA”,  avem nevoie de eroi. Avem  nevoie să  redescoperim  curajul de a visa şi de a lupta  pentru un ideal.  Autorul  cărţii publicate în limba română la editura „Casa Cărţii de Ştiinţă” din  Cluj  a trăit drama şi  şansa vieţii de fugar, de jugul  comunist.
 
A văzut geografic de departe, dar sufleteşte atât de aproape, drama unei Românii cufundându-se  tot  mai mult  în  bezna  îndepărtării de Dumnezeu, de valorile  democratice şi de identitatea  naţională.
 
Memoriile doctorului  Sorin Issvoran  te  poartă prin  gheaţa  apelor  Dunării şi  a inimilor  oficialilor din Iugoslavia şi  Austria  în anevoiosul, dar  tenacele drum spre libertatea Franţei şi apoi a Americii. Nu  doar de curaj ai nevoie când  înfrunţi un sistem diabolic. Ai  nevoie de omenie, de sensibilitatea  sufletească  pe care o dă credinţa,  onestitatea,  loialitatea  faţă de prieteni. Citiţi această carte copiilor  dumneavoastră nu doar ca să-i  învăţaţi  adevarata  istorie a  ţării de unde aţi  plecat , dar  mai ales ca să sărbătoriţi  frumuseţea  sufletului omenesc sub Lumina divină , puterea de a înfrunta greutăţile  şi a nu te lăsa strivit sub cruzime şi deznădejde.

Autorul  lucrează acum la publicarea memoriilor sale şi în limba engleza , ceea ce va uşura prezentarea mesajului său  peren atât  comunităţii  americane căt şi românilor  de „a doua generaţie”…
 
În postfaţa cărţii, cunoscutul istoric Neagu Djuvara scrie despre Sorin Issvoran  pe care l-a cunoscut la Paris: „în ciuda adoptării, de nevoie, a unei noi naţionalităţi, Sorin Issvoran şi-a păstrat  dragostea de ţară şi a înfăptuit  acolo realizări care să divulge  frumuseţile din ţara lui de baştină .  Menţionat de „cronicari şi rapsozi”, numele boierilor Izvoranu, din care se trage  autorul  cărţii „Astăzi începe de mâine”, este continuat cu cinste  . Iată că urmaşul unora dintre  „cei mai vechi şi nobili  mari  boieri  ai Ţării Româneşti din Evul Mediu şi până mai ieri”, cum spune  Neagu Djuvara, îşi reprezintă cu onoare rădăcinile strămoşeşti  fiind un puternic şi curajos glas al românilor apăsaţi de „Cortina de Fier”, un  ambasador  al valorilor intelectuale şi artistice  inestimabile ale Diasporei  româneşti.
    
„Astăzi începe de mâine” este o carte - aventură. Este o carte - mărturie. Este o bucurie  intelectuală şi o mândrie patriotică. Românii din Sacramento au prins gustul dialogului profund, necesar,  al auto-analizei  şi  încurajării reciproce pe  calea  Adevărului. În data de 23 Iulie, Centrul  Comunităţii  Româneşti din Sacramento (RCCS) va  organiza  o masă rotundă  cu mărturii, fapte şi acte inedite, sub titlul „Fuga de comunism". În acelaşi context, studenţii  români  de la UCD  vor  prezenta filmul „Puterea celor slabi".  Ar fi extraordinar sa vedem într-o zi un film realizat şi după cartea domnului  Issvoran!

Spiritul  omenesc nu a putut  fi înfrânt de tiranie şi întuneric. Se ridică mereu biruitor  prin iubire, dorinţă de cunoaştere şi de libertate. Să nu le pierdem  pe acest  tărâm al făgăduinţelor…

                                                                                             Alina JAR , Sacramento, California - www.phoenixmission.org


 Jalel El Gharbi
-un cărturar străin despre studiul lui Constantin Frosin asupra lui Cioran -



                                        L’Autre Cioran (Cioran lève le masque)


Dans cet ouvrage, à l’origine une thèse de doctorat, Constantin Frosin, fin connaisseur des lettres roumaines et francophones, revient sur le parcours d’Emil Cioran et en explore les zones les moins fréquentées. Nous apprenons d’emblée qu’il s’agit de restituer l’œuvre du poète à la roumanité. Frosin le signifie vigoureusement : autant qu’Eugène Ionesco, autant que Mirea Eliade, Cioran est Roumain. Ces « invités » de la langue française ont en commun d’avoir vécu cette expérience tout à la fois enrichissante et aliénante de s’exprimer dans la langue de l’autre. Implicitement, l’expérience revient à se dire avec les mots de l’autre, i.e. à trouver ce point où l’autre est synonyme du même. Pour y parvenir, il faut au préalable se plier aux inflexions de la langue d’accueil et –dialectiquement – plier cette langue à sa propre identité. Il y a quelque violence en tout point semble être un échange ; et cela explique sans doute la verve avec laquelle Frosin, qui vit ces mêmes questions, pose le problème. Violence dis-je, pourtant il n’y a aucun contentieux entre la France et sa « sœur latine » (Paul Morand) la Roumanie. Emil Cioran avait résolu le problème à sa manière en affirmant qu’ « on n’habite pas un pays ; on habite une langue ». Constantin Frosin nous rappelle que les Roumains ont depuis l’avènement même de leur pays, habité la langue française. Le panorama dressé par l’auteur présente l’avantage d’être exhaustif et de ne pas verser dans la redite. Et l’on a plaisir à voir la galerie d’auteurs roumains ayant choisi la langue française. Citons les plus connus : Anna de Noailles, Hélène Vacaresco, Ilarie Voronca, Benjamin Fondane. Cela débouche en toute logique sur un portrait de Cioran : sa hardiesse juvénile, son aptitude à prendre du recul, c’est-à-dire son goût pour l’ironie, la dérision et la désinvolture. (Un je-ne-sais-quoi me murmure que Constantin Frosin brosse autant un portrait d’Emil Cioran qu’un autoportrait). Ce principe de recul semble présider également à la relation du poète au divin. Constantin Frosin relève le même esprit de dérision, d’autodérision chez ce poète rongé par le doute ; la même oscillation entre saugrenu et sublime, entre transcendance et immanence. Comme il sied à un esprit libre, Cioran est le poète du détachement. Sa pensée ne peut tenir dans aucun carcan. Elle se déploie librement, trouvant autant de vérité dans l’affirmation que dans la négation, dans la sagesse que dans le trouble. Le monde de Cioran, tel que le portraiture Constantin Frosin est celui du rire opposé à l’absurdité des choses. Le rire : l’assurance de l’homme rongé par le doute. Cioran, qui connaissait parfaitement l’œuvre de Bergson, devait en être convaincu. Pour le poète qui a trouvé le salut dans l’esthétique ce non-sens est le sens même du monde. Cela n’est pas sans rappeler que Cioran se disait redevable au suicide : il savait qu’il y aurait toujours ce dernier recours qu’il n’a pas mis à exécution.


                         Constantin Frosin : L’Autre Cioran (Cioran lève le masque). Editions L’Harmattan, mai 2010

                                                                                     Publié par Jalel El Gharbi à l'adresse 19:12


Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971